O traversare... "bâzâitã"

Dupã un an (1999) în care am avut doar o (una!) iesire la munte, cumnatul meu s-a hotãrât sã mai încerce o datã de a mã scoate din casã, asa cã a venit cu o propunere pe care am aceptat-o si cãreia i-am dat curs pânã la urmã.  Sã facem o traversare din Sud în Nord a masivului Fãgãras, pe traseul de legãturã din Iezer-Pãpusa.  Participanti:  GiM (Gabriel MICLÃUS, ego), Radu (Radu CIUBOTARU, cumnatul meu) si Bebe (Alexandru DUMITRACHE RUJINSKI, cel mai bun prieten al lui Radu).

Abordarea acestui traseu a necesitat o bunã cunoastere a muntelui si un echipament adecvat.  Si asta pentru cã pe acest traseu am avut pasaje de gradul 2-2b si chiar bucãtele de 3 (de la 3 la mai mare e de-acum doar cãtãrare...), iar parcurgerea lor cu rucsacul în spate nu este tocmai usoarã si mai ales de neocolit în coborârea de la saua Brãtilei spre valea Dejanilor.  În ce priveste marcajul, acesta este acceptabil de la cabana Voina pânã la refugiul Iezer si Crucea Ateneului;  dar de la Crucea Ateneului pânã la drumul forestier din Valea Dejanilor doar ochiul atent mai descoperã palidele urme ale sale;  pe aceastã zonã doar unii stâlpi de marcaj, destul de rari, iti conferã siguranta cã esti pe calea cea bunã.

Am sã las descrierea amãnuntitã a traseului pe seama autorilor de specialitate si am sã fac o prezentare dupã simtirea mea, marcând acele elemente ce mi-au retinut atentia, înscriindu-se în memoria mea de lungã duratã.  De altfel, cum aparatele mele de fotografiat sunt tot defecte (lipsã de sponsori generosi pentru niste "scule" destul de bune - reparatiile costând circa $ 200-250), am reusit sã împrumut unul cu zoom inclus...  Din pãcate, în afara controlului de zoom, tot restul era complet automatizat, asa cã am tras mult dupã scanare sã obtin imaginile prezente.  Un click pe poze vã permite sã le vedeti mãrite.  Cam ½ din pozele aici prezentate apartin lui Bebe.

Data: 8-11 iunie 2000.

Cale de acces: Câmpulung Muscel - Leresti

Cale de iesire: Recea - Fãgãras.

Deplasare si costuri (de persoanã, distante aproximative):
Bucuresti - Câmpulung Muscel:     tren personal ... km 48.500 lei
Câmpulung Muscel - Leresti: autobuz 12 km 2.500 lei
Leresti - cabana Voina: tractor de ocazie 8 km 5.000 lei
cabana Voina - Dejani: mers pe jos     ~40 km     3½ zile halealã
Dejani - Recea: tractor de ocazie 12 km 0 lei
Recea - Fãgãras: ARO de ocazie 14 km 8.350 lei
Fãgãras - Bucuresti: tren personal ... km 53.000 lei

Plecarea din Bucuresti de Înãltare, joi pe 8 iunie 2000, la ora 4:50, cu trenul pânã la Câmpulung Muscel.  De data aceasta m-am trezit la timp, la ora 3¾, m-am îmbrãcat si am plecat spre Gara de Nord.  La ora 9:33, exact în timp, trenul sosea în gara din Câmpulung, dar autobuz am avut abia la ora 11½*.

Din capãtul satului Leresti am pornit pe jos si dupã vreo 2 km am fost ajunsi din urmã de un tractor ce transporta balast pentru consolidarea drumului forestier si care ne-a dus pe malul stâng al lacului (se pare cã soseaua de pe malul drept este impracticabilã) pânã la 1 km de cabana Voina.

Peste pârâu. FOTO: Bebe
Peste pârâu

Vremea este foarte bunã, adica cerul mai mult noros si fãrã ploaie.  Imediat dupã cabana Voina, pe lângã care trecem la ora 13:50, unde multã lume fãcea deja multã gãlãgie, o luãm la stânga pe valea Iezerului si începem urcusul prin pãdure spre refugiu.  Poteca trece peste pârâul Iezer de câteva ori, uneori mai usor, alteori mai delicat, dar trebuie sã urmãm cu atentie calea cãci marcajul nu este prea bun.  Din loc în loc se vede clar marcajul, dar portiuni mari se parcurg fãrã sã se vadã si acest lucru ne-a fãcut sã ne mai si întoarcem din drum pentru a gãsi o cale de acces convenabilã (adicã sã nu o luãm chiar prin apã!).  Lipsa marcajului ne-a fãcut sã o luãm pe drumul de iarnã, dar cu putin noroc ne-am dat seama când am vãzut pe celãlalt mal o potecã, ce în urmã cu numai 10 m traversa pârâul în stânga.

Rododendroni. FOTO: GiM
Rododendroni

Iesind din zona jnepenilor spre pãsunile alpine, constatãm cã este sezonul rododendronilor în floare, cãci în toate pãrtile se vãd tufisuri minunate, asa cum nu am mai vãzut vreodatã.  Adevãrul este cã în Fãgãras mergeam de obicei numai în luna August.  O singurã datã am fost la sfârsitul lui Iunie si atunci am avut parte de o ploaie, cu grindinã de mãrimea oului de porumbel, dar rucsacul aproape gol m-a protejat**.

Odatã cu iesirea la golul alpin si norii se mai rãresc, dar cãldura soarelui ne deranjeajã acum mai putin, ce era mult de urcat... s-a urcat deja.  Dupã un urcus de aproape 4 ore ajungem la refugiul Iezer unde suntem asteptati de un mare câine negru, agitat, legat de usa refugiului.  Dar repede ajunge si un cioban, care, dupã ce-l dã deoparte, ne permite sã intrãm în refugiu.

Lenesii de ciobani nu si-au fãcut un bordei în locul unde dormeau cu oile si atunci folosesc refugiul pentru pãstrarea si pregãtirea merindelor, pãstrarea lemnelor...  Refugiul Iezer este format din 3 încãperi, cea centralã în care intri de afarã, latã de 3 m si lungã de 4 m si alte douã încãperi, la dreapta si la stânga, de dimensiuni cam 4x5 m.  Ultimele sunt "amenajate" ca dormitoare, pline de priciuri pe douã nivele, dar benzile metalice ce ar trebui sã formeze suprafetele pe care sã dormi sunt atât de rare, puse la 30-40 cm, încât nu prea ai cum sã-ti pui sacul de dormit pe ele.  Încãperea din stânga nu se prea putea folosi, pe jos era plin de lemne pentru foc, pe priciuri puse diverse boarfe murdare de-ale ciobanilor, si, desi la fereastrã era un colt spart de 15x25 cm, tot nu era bine aerisit. Chiar dacã nu-ti venea sã vomiti pe loc tot nu aveai chef sã faci curãtenie.  Încãperea centralã era plinã de funingine si ceva noroi, aici ciobanii au amenajat bucãtãria...  Încãperea din dreapta era folositã ca depozit pentru merinde, aici erau sacii cu fãinã, aici îsi tineau cojoacele, iar pe niste tãblii puse pe priciurile de sus aveau puse la uscat plante, cred cã flori de rododendron, n-am vrut sã-mi bag nasul sã vãd exact ce erau.  Alti turisti de dinaintea noastrã au fãcut un gest "frumos", au strâns benzile de pe mai multe priciuri si au fãcut ca un spatiu sã fie cu benzile metalice dese, cam la 15 cm distantate, de ajuns pentru 4-5 saci de dormit unul lângã altul, asa cã ne-am hotãrât sã nu mai desfacem corturile si sã dormim totusi în refugiu.

Ne pregãtim mâncare caldã la spirtiere, ne plimbãm putin pe lângã refugiu, însotiti de roiuri imense de muste si ne culcãm devreme, pe la ora 21, încã cu multã luminã afarã. A doua zi aveam planificat cel mai greu si lung parcurs, pânã la saua Brãtilei din Fãgãras.

Lacul Iezer. FOTO: GiM
Lacul Iezer

Ne trezim devreme, pe la ora 5, mâncãm putin, strângem bagajele si dupã ora 6 suntem gata de drum.  Vremea este mai rea decât în ziua precedentã, vreau sã spun cã este mult mai mult soare, asa cã dupã câteva minute trec la sort si tricou, si nici nu pornesc bine la drum cã încep sã transpir ca un burete taman bun de stors.  Urcãm pânã la Crucea Ateneului într-o jumãtate de orã si pornim pe drumul forestier (da, pe aceastã creastã este un drum forestier, dacã se poate spune asa la un drum din golul alpin, aproape de linia de creastã) la dreapta spre Nord si apoi spre Nord-Vest.  Dupã 1 km zãrim în marginea drumului marcajul triunghi rosu, proaspãt fãcut, cãutãm bine si regãsim marcajul tot pe drum mai departe, asa cã-i dãm bice, mãrim bine pasul, mai ales cã drumul coboarã usor.  Dupã ce mergem cam o orã, mai mult spre Vest, mã opresc si le zic camarazilor cã eu nu cred cã mergem bine, drumul coteste spre Sud-Est.  Noi studiind traseul pe cea mai bunã hartã, dar si cea mai veche (1965), unde marcajul este numai de la Crucea Ateneului la saua Brãtilei din Fãgãras, descoperim acum cã este trecut pe o harta mai nouã (1994) si acest drum forestier ce este marcat cu triunghi rosu încã de la Slatina, prin apropriere de Crucea Ateneului, la saua Brãtilei si mai departe panã la Recea.

Facem noi stânga-mprejur si, cu tot efortul de a merge repede pe care îl facem, ajungem înapoi la primul marcaj vãzut dupã încã 2 ore si ceva de mers urcând pe acel drum (si deci în plus peste 10 km pe care nu i-am bãgat în socoteala cu distantele).  De aici se zãreste un stâlp strâmb si scurt, la câtiva metri de drum spre directia din care am venit, fãrã niciun marcaj si pe care noi l-am socotit ca marcând o versiune a potecii de dinainte de facerea drumului.
Valea Iezer. FOTO: GiM
Valea Iezer
 Dar acum îl luãm în serios si, mergând pe aceastã potecã, redescoperim foarte greu marcajul triunghi rosu, sau mai bine zis ceea ce a mai rãmas din el, nemaifiind (re)fãcut de o grãmadã de ani.  Asa cã pe la ora 12 ajungem aproape pe vârful Iezerul Mare, deasupra refugiului de unde am plecat de dimineatã, si vedem cum alti turisti tocmai puneau cortul lângã lacul Iezer.  Ei si-au fãcut etapa zilei, noi nu!  Si îmi aduc aminte cã în anul 1992 m-am retras fortat dintr-o expeditie***, de la saua Brãtilei spre Iezer-Pãpusa, când am avut drept ghid un tânãr cioban, iar cât am mers atunci nu am vãzut nici un marcaj.  Cred cã s-au (re)fãcut marcajele numai pe noul drum forestier, dar nimic pe poteca alpinã, adicã acolo unde era cel mai important!!!

Si continuã traseul cu marcaj lipsã, dar de-acum stim cã orice stâlp ce se vede în zare, orice nuantã de culoare diferitã de restul ce aduce a triunghi, sau capãt de teavã iesind din pãmânt numai de-o palmã, nu pot fi decât marcajele cu traseul nostru cel dorit!

Vârful Oticu. FOTO: GiM
Vârful Oticu

Întradevãr, lipsa de marcaj ne duce pe hãtasuri ce nu sunt cele mai bune sau cele mai scurte, cãci din prevedere noi alegem poteca ce merge pe linia de creastã, asa cã urcãm si coborâm de multe ori numai ca sã vedem în urmã cã existã si o potecã ce ocolea pe curbã de nivel, ba prin dreapta, ba prin stânga, vârful pe care tocmai am ajuns cu ceva cãtãrare, de unde ne coborâm cu sãritori de vreo 2 metri, taman bune pentru a-ti intra în formã, dar cum bocancii nu erau tocmai comozi, ajungem toti sã avem probleme.  Eu, cel putin, care aveam bocancii cam mici, am fãcut în acea zi zeci de bãtãturi cu bãsici, culmea nu pe talpã sau la cãlcâi, ci pe lateralul tãlpii, între degete, asa cã am ajuns sã merg cel mai încet.  Dar am fost lãsat sã stabilesc eu ritmul de mers, asa cã am mers toti mai încet.

Cu putin înainte de ora 17 începem coborârea spre curmãtura Oticului (cel mai coborât punct de pe traseu dintre vârful Iezer si saua Brãtilei) si-mi anunt camarazii cã nu voi mai putea merge decât cel mult încã vreo orã, deci sã cãutãm un loc de pus corturile.
Camping la Oticu. FOTO: Bebe
Camping la Oticu
 Cu circa 500 m înainte de a ajunge la saua Oticului, spre Est sub linia crestei cu doar 10 m, o poienitã între jnepeni, rododendroni si ienuperi, aflatã pe un tãpsan lat cam de 6 m si lung de vreo 15 m, ne ademeneste sã ne oprim, fiind un bun loc pentru corturi.  Inspectia fãcutã imediat prin preajmã, dar si ochii atenti din ziua urmãtoare, vor confirma cã acesta este singurul loc, "chiar" pe traseu, unde se pot pune corturile, la distantã de ore fatã de alte locuri mai mult sau mai putin potrivite.  Într-un capãt al tãpsanului descoperim o micã vatrã, semn cã si alti turisti au campat aici.  Pentru apã însã trebuie sã trecem de Saua Oticului vreo 200m si, chiar pe poteca traseului, gãsim izvorul Oticului.

Acest popas se dovedeste benefic pentru toti, nu numai pentru mine, cãci de fapt am mers în acea zi aproape 11 ore, destul de mult pentru cineva care n-a mai iesit din casã în ultimele luni, iar dacã vã mãrturisesc cã în bagajul meu se gãsea si o trusã de lãcãtuserie (patent, surubelnite, mops, pânze de fierãstrãu pentru lemn si fier si câte si mai câte) veti întelege cã aveam un bagaj cu "greutate" la propriu, nu numai la figurat.

Privelistea este frumoasã, chiar dacã norii se mai pun în calea Soarelui, chiar dacã depãrtãrile sunt în ceatã (cred cã mai corect spus ar fi în nori).  Spre Est, pe versantul drept, se vede o cãbãnutã ce se bucurã de razele de soare, desi este plasatã pe un versant nordic.  Mie mi-ar fi plãcut mai mult pe un versant sudic!

Radu îsi testeazã mobilul, are ceva semnal dar nu intrã în retea, eu nu mai încerc cu toate cã am conventie cu nevastã-mea sã fiu în retea între orele 18 si 20.

Ne punem corturile, mâncãm dupã ce gãtim la foc pe vatra gãsitã.  Dupã ce studiem un pic hãrtile ne hotãrâm sã ne schimbã traseul propus initial pentru cã, datoritã întârzierii, nu am ajuns, cum am fi vrut, în saua Brãtilei si ne propunem sã iesim din Fãgãras prin valea Dejanilor spre Recea si nu prin Urlea si Sâmbãta cum plãnuisem.  Apoi ne pregãtim de culcare; suntem toti obositi bine.

În acea noapte am "murit" de cald, fusesem ziua ars de soare si aveam deja febrã.  Am dormit dezbrãcat, cu sacul de dormit desfãcut.

Rãsãrit la Oticu. FOTO: Bebe
Rãsãrit la Oticu

Dimineata, de acum deja în rutinã, ne trezim pe la ora 5. Pe la ora 7 si ceva pornim la drum dupã un mic dejun frugal, dar gustos:  pastramã proaspãtã (în vid) si CocaCola, pentru cã peste câteva ore eu voi trece de "paralela" a 45 ani!
"Paralela" 45. FOTO: GiM
"Paralela" 45
 Înainte sã pornim ne testãm din nou mobilele de pe DIALOG; al meu cu ALO intrã în retea, al lui Radu cu INEDIT nu.  Schimbãm SIMurile între aparate, SIMul meu intrã în retea, al lui nu, mã rog, asta este, acasã va trebui sã-si verifice SIMul, ce altceva poate fi? Dar eu am scãpat ieri searã ocazia de a primi un apel, sau poate chiar mai multe!

Si, ca sã evit Soarele, începe o zi de adevãrat chin; trebuie sã port treningul.  Nici nu l-am îmbrãcat bine si sunt transpirat leoarcã, dar sunt stoic si-mi vãd de drum fãrã sã-mi pese.  Spre bucuria mea, dupã vreo 2 ore m-am adaptat asa cã restul drumului am transpirat mult mai putin ca în primele ore.

Muntele Brãtila. Foto: GiM
Muntele Brãtila

Ca sã-mi fie mai usor în aceastã zi i-am transferat lui Bebe cortul meu (5 kg) si, cumva mai "echilibrati" în probleme de cãrãusie, mergem binisor chiar dacã drumul în general urcã, chiar dacã poteca se mai lasã câteodatã cãutatã. Pe la ora 13 ajungem în saua Brãtilei unde un cioban tocmai îsi ducea oile la adãpat.  Câinii care au ocupat poteca si ne latrã într-una ne determinã, dupã ce-i ocolim, sã o luãm fãrã oprire spre coborârea din Nord prin valea Dejanilor.

Cãldarea superioarã. FOTO: Bebe
Cãldarea
superioarã

Numai dupã ce coborâm în cãldarea superioarã ne oprim si facem un popas pentru o gustare mai serioasã.  Mai ales cã aceastã coborâre s-a fãcut cu mare grijã, nu numai cã poteca si marcajul nu se vedeau, dar pentru cã versantul nordic era acoperit de zãpadã aproape în întregime.
Pe buza cãldãrii. Foto: Bebe
Pe buza cãldãrii
 Ca la ori si ce oprire, am fost înconjurati imediat de un nor de muste, de aceastã datã însã apocaliptic, mii si mii...  Continuarea coborârii în cãldarea inferioarã a fost mai usoarã sub aspectul dificultãtii, dar foarte grea pentru cã lipsa potecii si a marcajului au fãcut sã cãutãm un loc bun pe unde sã coborâm versantul destul de abrupt.  Apoi chiar iesirea din cãldarea inferioarã spre poteca din pãdure s-a fãcut greu, cãci torentii au distrus malurile cu poteca, iar podurile de gheatã ne-au obligat sã fim precauti si sã le ocolim cu grijã.  Cãldarea superioarã a fost coborâtã într-o orã si ceva; cãldarea inferioarã ne-a luat aproape 3 ore.  Ajunsi pe potecã am constatatat cã si aici marcajul nu a mai fost refãcut de multi-multi ani, dar mai de înteles dacã ne gândim cã de fapt portiuni mari din potecã era distruse de torente si practic poteca era inutilizabilã.

Dupã 15 minute de mers prin pãdure ajungem la drumul forestier si la o cabanã fãrã nume, în jurul cãreia sãtenii, veniti cu tractoare ce aveau remorcate cãrute, instalau grãtare, corturi si baruri (grãmezi de navete cu bere).  Parcã se pregãteau de o serbare dar, din cele discutate cu câtiva dintre ei, asa-i acum pe acolo obiceiul, în week-end merg la munte!  Iar grãtarul, cu fumul sãu, este strict necesar cãci în acest an toatã zona înaltã este sub controlul mustelor...

Coborâm pe drum cale de vreo 4 km si pe un tãpsan între 2 serpentine gãsim un loc bun de cort.  Pânã instalãm corturile si ne pregãtim mâncarea mai trec spre "munte" câteva tractoare, ceea ce înseamnã cã multi au lucrat în aceastã zi de sâmbãtã; pentru ei week-end-ul de abia începe.  Iar odatã cu lãsarea serii dispar si mustele...

De aceastã datã am pus cortul exterior în asa fel încât aerul sã circule cu usurintã si de dimineatã sã am cortul bine uscat, tocmai bun pentru pus la pãstrare, dar mai ales bun de strâns imediat.  Stiam cã aveam de mers vreo 10 km pânã la Recea, apoi încã vreo 14 km pânã în Fãgãras. Pentru aceastã ultimã portiune speram la un autobuz.  Într-o jumãtate de orã iesim la ses si Radu deschide mobilul, are semnal.  Dãm de stire acasã cã totul este în regulã, o sã ajungem pe la ora 20-21 în Bucuresti, dacã ajungem la timp în Fãgãras.

Dupã 2 ore de mers, când credeam cã a mai rãmas putin pânã la Recea, se petrece o micã minune: printre numeroasele tractoare ce merg la "munte", la picnic, unul vine înapoi! Cum încã nu am scãpat de problemele de la picioare facem semn si opreste.  Gospodarul, stãpânul tractorului, se întorcea acasã deoarece era împreunã cu rude din altã localitate ce se pregãteau de sfârsitul week-end-ului, precum si noi.  Si aflãm cã nu am ajuns nici în Dejani, cã de fapt mai sunt încã vreo 12 km pânã la Recea, descrierea drumului fiind eronatã****, distanta totalã pe drumul forestier fiind mai mare cu cel putin 10 km.  Nu vrea sã primeascã nimic, ba chiar ne-a invitat la masã dar, de data acesta, am refuzat noi.  Ajunsi în mijlocul comunei aflãm cã un autobuz va trece pe la ora 13 dar cã, fiind Duminicã, poate întârzia sau chiar...  sã nu mai treacã.  Dupã o orã de asteptare un ARO opreste pentru un pasager si în spate încãpem si noi.

În orasul Fãgãras mã despart de Radu si Bebe.  Eu vreau sã ajung acasã cât mai repede, ei vor sã viziteze orasul si Castelul Fãgãras - au spus cã a fost (si desigur cã încã mai este) foarte frumos.  Vor lua un tren mai târziu, mai accelerat...

La ora 15 eu sunt deja în tren si ajung în Bucuresti la ora 20.

Astfel ia sfârsit si tura; sper sã nu fi fost si ultima din acest an.

 

 GiM 

x  


 

=sfirsit=







*     Cel de dinainte plecase din oras la ora 9½ (sâc-sâc!).  Din autogarã masinile pleacã cu 10 minute înainte de orar ca sã ajungã în oras la ora de plecare;  din garã pânã în oras se fac cam 8-10 minute, iar din garã pânã la autogarã cam 12-15 minute.  (click "Back" în browser)

**    Eram ghid într-o scurtã turã la un grup de moldoveni de la Clubul de Alpinism Codru si de la Academia de Stiinte Matematice, ambele din Chisinãu, pe care în acea zi îi însoteam de la cabana Turnuri la vârful Moldoveanu si care aveau doar câte un rucsac cu alimente la 4-5 oameni;  au fost asa de loviti încât, când i-am vãzut la cabanã lejer îmbrãcati, arãtau de parcã fuseserã bãtuti cu parul!  (click "Back" în browser)

***   Vezi si articolul Treisprezece de Gabriel SILVÃSANU, revista Muntii Carpati nr. 11, anul II (1998).  Un palid rezumat în 3 pagini A5 a aproape douã sãptãmâni de Fãgãras în care am avut parte, în luna August(!), de o vreme hibernalã si unde numai pregãtirea si antrenamentul serios, dar si ceva "mai mult" noroc ne-au permis sã scãpãm toti nevãtãmati (nu sunt sigur cã si teferi)!   (click "Back" în browser)

****  Pe hartã de la Dejani la Recea sunt cam 2 km dar în realitate sunt vreo 8 km, si tot asa mai departe...  Pe hãrtile românesti erau si mai sunt încã deformãri din motive strategice (hãrtile bune le cãutãm pe la americani sau germani cã... se gãsesc) iar unii autori nu au mai mãsurat distanta cu pasul pe traseu, (kilo)metrul - vreau sã spun, ci probabil au mãsurat numai pe... hãrtile românesti.  (click "Back" în browser)