Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share

Dinu Mititeanu, corespondent la revista Munţii Carpaţi


...pe lângă Herculane. Căci nu am mers acolo "în" Herculane să ne tratăm "reuma"! Din fericire nu avem aşa ceva, în ciuda zilelor şi nopţilor de iarnă - nu puţine - pe creste carpatine. Am sosit la Herculane ca să plecăm de aici spre Godeanu - Retezatul Mic - Custura - Gruniu - Tulisa. Dar, după cum veţi vedea, din Retezat n-am "tulit-o" spre casă prin Lupeni ci peste Păpuşa - pe la Baleia - Pui. L-am fi jignit pe Măria Sa Retezatul dacă nu am fi intrat să-i prezentăm omagiile noastre.
Dar nu puteam doar trece prin Herculane; ştiam că avem atâtea frumuseţi de văzut în zonă şi le-am dedicat - unora - 3 zile. Căci, atunci când, prin '88 sau '89, cu Radu, am parcurs traseul în sens invers, venind de la Cândetu - Straja, n-am trecut nici măcar prin Herculane; am zărit de sus clădirile staţiunii, printre copaci, căci Radu era hotărât să urmăm "banda roşie" până în gara Herculane, ceea ce am şi făcut... Mai ascultă omul şi de copilul său, nu doar de nevastă...

Sâmbată 16 august 2003. Aici, zi caniculară. Vom afla pe creasta Godeanului, peste câteva zile, de la alpineţii întâlniţi (ce bucurie!), de tragediile din Făgăraş şi Bucegi - ce tristeţe! D-zeu să-i odihnească. La ora 10, un maxitaxi ne depunea lângă statuia lui Hercule. Ne-am lăsat rucsacii la pensiunea bisericii romano-catolice, unde erau cazaţi doi tineri dragi nouă, care ne aşteptau. Mai mâncam ceva, mai studiem hărţile noastre şi a lor şi pornim înapoi, cu maxitaxi până la fabrica de var. Ţinta: CHEILE PROLAZULUI - FEREGARI, marcaj bandă galbenă. Ne luam apă de la izvor, unde era "coadă": mulţi tineri căţărători şi aparţinători urcau la trasee. Ne mirăm că... de fapt nu găsim "chei" ci un vâlcel ce urca susţinut. În curând dăm de pereţii cu trasee, unele inscripţionate (discret) cu nume/ grad de dificultate, altele nu. O zonă minunată, cu stânca fierbinte, dar şi cu multă verdeaţă / copaci/ umbră pentru "spectatori". Noi însă nu aşteptăm legarea căţărătorilor în coardă, căci în "ghid" scrie că avem de mers 10 ore peste DOMOGLED. Aprecieri "din burtă", căci am facut - mergând lejer - 6 ore. Urcam în bocanci, gândind că tropăitul lor va anunţa viperele, din vreme, să se retragă. Nu aveam nici jambiere, nici pantaloni lungi. Dar - spunea cineva în glumă - că nici ăştia nu ne-ar fi apărat, căci viperele sar la gât!!
Din păcate - liliacul pitic - despre care învăţasem şi pe la şcoală - nu era acum înflorit. Dar zona, pinii, vegetaţia, erau ceva nou pentru noi, aveau un "aer sudic". Ne aşteptam să vedem în zare... Mediterana. Glumesc! Dar am văzut, de pe Domogledul Mic, Dunărea şi staţiunea. Şi mi-am amintit versurile lui Heinrich Heine:
"Eu vă las saloane lucii,
scumpe doamne, domni. M-am dus.
Eu mă urc în vârf de munte
să mă uit la voi de sus...".
Hotărâm să nu coborâm pe marcajul BG, ce ne-a condus până aici, ci să facem un ocol pe TR, apoi pe CA, pentru a vedea mai jos şi CHEILE JELERĂU. O albie uscată a unei foste văi, frumoasă, ciudată, greu de descris, greu de uitat. Dăm şi de un izvor, binevenit, amenajat. Apoi părăsim "cheile" şi curând, poteca ne scoate la Crucea Albă. E un fel de Amvon, de unde ai staţiunea "la picioare". Totul ar fi minunat dacă locul nu ar fi pângărit cu zeci de pet-uri şi alte ambalaje şi cu zeci de nume vopsite pe stâncă.

Duminică 17 august. Pornim, nu prea devreme (amicii erau "la odihnă"), per pedes spre "Şapte Izvoare Calde", să vedem "atmosfera". Înghesuială, claxoane, maşini pe ambele părţi, corturi înghesuite între balustrada şoselei şi râpa dinspre Cerna, oameni pe malul apei, pe bolovani, pe cearşafuri, printre gunoaie. La "Şapte Izvoare", multe tarabe şi înghesuială şi mai mare, în bazinele cu apă caldă, oameni de diverse "gabarite" se bucurau că au prins un loc.
Noi părăsim "spectacolul" şi urcăm pe Ogaşul lui Roşet, spre CASCADA COCIU, pe marcajul PR. În nici 2 ore suntem lângă ea. Cam "anemică", dar totuşi frumoasă, înaltă, în trepte... O admirăm, dar... încă n-o putem poza /filma, căci o familie se înstăpânise acolo, chiar unde "ateriza" apa. L-au rugat pe Ştefan să le facă poze, inclusiv cu căţelul lor în braţe. Apoi, tacticoşi, şi-au desfăcut "de-ale gurii". Şi mâncau, mâncau. Şi nu erau nici fotogenici. Am aşteptat, politicoşi, dar... şi-au început siesta. Atunci, eu, care între timp urcasem pe lângă cascadă, mai sus, până unde începea pericolul de alunecare, am aruncat o creangă. Au înţeles "mesajul": că ar putea urma şi pietre aşa că, în fine, şi-au mutat preţioasele şi durduliile popouri. Nu le-am zis nimic de ambalajele rămase, nu ştiam sigur dacă e vreunul şi de la ei, dar le-am adunat spunând cu voce tare: "Am venit să pozăm /filmăm cascada, nu gunoaie!" şi apoi am plecat nepoliticoşi, fără "la revedere", căci nu doream să-i revedem.
Mai parcurgem apoi, pe jos, pe o căldură infernală vreo 4 km spre amonte; apoi ne ia un tânăr amabil în maşină şi ne duce până la "Km. 12" (în ghidurile vechi scrie "Km. 14"), la Motel Dumbrava. Nu vrea bani, căci şi el cu amicii săi făcuse ce urma să facem noi şi ne dă şi sfaturi.
Pornim prin pădure, spre CHEILE ŢĂSNEI. Marcaj bun, CA. După circa 30 min, ajungem la un Amvon, o strungă. Superbă privelişte! Poze, poze! Merita urcat şi doar până aici, dar e păcat să nu continuaţi. Se coboară în "Chei", poteca e stâncoasă şi ne mirăm că sunt şi urme (baligi) de animale. Dăm de o zonă mai blândă, mai la orizontală, dar tot faină, unde găsim şi apă. Firul ei e tot mai bogat, pe măsură ce urcăm. Apoi, îl părăsim, urcând spre stânga. Pozăm Canionul ce-l bănuim pe firul apei, mai sus, de care ştiam şi din revista Munţii Carpaţi. Ajungem după nici 2 ore de la plecare la... Moara Dracilor. Ce surpriză! Ce loc de vis! Ne spălăm/ răcorim, apoi coborâm să vedem moara. Miroase a făină! E funcţională! Nu îi trimitem apa pe "canalul de fugă", dar învârtim instalaţia cu mâna. Văzusem aşa mori - cu ax vertical şi cu cupe orizontale, doar la Muzeul Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului. Vom afla apoi de la un localnic: urcă pe aici cu caii cu sacii cu porumb, cei care "fac agricultură" pe acest versant, departe de valea Cerna, undeva mai lateral de potecă... Cei din vale aveau mori acolo, înainte de a se construi barajul actual din amonte de Şapte Izvoare Calde (lacul a acoperit cele Şapte Izvoare Reci de pe harta mea veche). Filmăm moara, instalaţia. O admirăm şi îmi amintesc de japonezii care le admirau pe cele din Dumbrava... Ce bine că în România au mai pozat şi "de bine"!
La coborâre, nu uităm să facem o incursiune pe firul apei - pe care l-am părăsit la urcare. E tot mai spectaculos, pereţii tot mai apropiaţi şi mai înalţi, cascadele tot mai greu de trecut. La una dintre ele, mă descalţ de bocanci, o iau pe Marlene pe umeri, înaintez încet prin apa până la brâu şi o depun cu grijă - de ea şi de cameră! - deasupra cascadei. Apoi, în timp ce ea filmează, eu mai urc una, prin şuvoiul apei. Păcat că nu pot lua şi camera. Mai merg puţin şi... în fine văd şi Marea Cascadă, pe care o ştiam tot din revista Munţii Carpaţi, cascada pe care autorii articolului şi pozelor au coborât-o în rapel. Ce spectacol! Ce răcoare!

Luni 18 august. Ne despărţim de Ştefan şi Oana, care mai sunt încă "în scutece" când, cu rucsacii mari în spate ieşim pe uşă. Ne mai cumpărăm pâine pentru 6 zile şi încă unele alimente. Ne urcăm în maxitaxi pentru cei 6 km până la Şapte Izvoare Calde, apoi, pentru cei încă 6 km asteptăm o ocazie. Ne ia după 10 minute o dubiţă, a celui de la gospodaria căruia (aval cu puţin de motel Dumbrava) cumpărasem pere cu o zi înainte. Lăsăm la casa lui rucsacii, mergem cam 800 m înapoi, trecem podul şi pornim pe CR, marcaj bun şi aici 1 oră spre CASCADA VÂNTURĂTOAREA.
Familia de la baza ei - alta decât cei de ieri, dar tot cu căţel - aşa e de "bon ton" mai nou pe multe poteci - a plecat însă la scurt timp după sosirea noastră. Aşa că profităm şi... facem câte un duş sub cascadă. Chiar duş, căci partea finală e "în surplombă", departe de perete. Urc eu primul (Marlene filmează!) cei câţiva metri până lângă baza ei, dar nu pot intra sub duş căci nu mai am prize la picioare, risc să alunec. Însă - cum spunea un titlu de film: "Cineva, acolo sus, mă iubeşte"! Vântul mută duşul cu 1-2 m spre mine. Se repetă şi pentru Marlene; e şi ea iubită! Fiecare am remarcat şi admirat "curcubeul", vizibil doar de sub duş! O mai filmăm şi din alte unghiuri, de sub surplombă, în "contre-jour", apoi, la plecare şi de mai departe, să-i prindem şi jumătatea superioară ce se scurge pe perete. Ştim că poteca duce mai departe, până în creasta Munţilor Cernei, pe Cicilovete, dar noi avem alte planuri. Ne întoarcem, ne luăm rucsacii, mai parcurgem 1 km până la motel Dumbrava (km 11, 9). Mâncăm câte o ciorbă. Spre surprinderea noastră, ospătarul ne dă sfaturi utile despre planul urmator. Lăsăm rucsacii mari şi pornim spre CHEILE PRISACINEI. Impresionante! Fantastice!
Urmăm şoseaua spre amonte, fix 1 km (până la km 12, 9) şi trecem Cerna spre stânga, pe un pod de lemn. Imediat drumul se bifurcă: spre stânga (PG, spre creastă, Vf. Arjana), vedem un izvor amenajat, primul cu apă rece. Îl vom urma spre seară. Acum urmăm BG, spre dreapta, pe o potecă paralelă cu Cerna, cam la 100-150 m de firul apei, prin pădure. Trecem pe lângă două gospodării; multe prune şi mere în pomi şi foarte multe pe jos. După cam 25 minute trecem peste firul de apă ce vine prin micile CHEI ale DRASTANICULUI, apoi în încă 5 minute ajungem la Cheile Prisacinei. Remarcăm şi aici o moară în bună stare. Poteca e destul de vizibilă, dar după 10 minute marcajul părăseşte valea, urcând pe versantul din stânga noastră. Pe acolo vom coborî... dacă le vom putea parcurge pe fir, până la capătul de sus, unde pe hartă figurează o altă moară.
Există încă multă vegetaţie, copaci, care cam ascund versanţii, pereţii ai căror înălţime "ca a celor din Cheile Bicazului" cum scrie într-un ghid, o vedem totuşi. Nu avem echipament adecvat; din loc în loc, ca să nu ne udăm bocancii, ne descălţăm şi înaintăm prin apa până la brâu. O cascadă mai mare, o ocolim prin stânga. Pereţii sunt tot mai înalţi, devin mai apropiaţi, mai netezi, cheile devin canion. Tot mai multe zone de căţărare. În unele locuri facem echilibristică pe trunchiuri de copaci aduse de ape şi vădit folosite ca "amenajări" de către cineva; le mulţumim în gând! Într-un loc, pentru a depăşi o cascadă, pe un bloc de cam 5-6 m de lângă ea, găsim montate "ajutoare": un fel de scăriţe din cordelină, fixate cu spituri. Încerc să trag cât mai puţin de ele, să mă ajut şi de stâncă, cu cheie de picior în fisura dintre bolovan şi perete. Uf! Sunt sus, îi dau o mână şi Marlenei. O altă "chestie" similară o trecem cu ajutorul unui trunchi de copac pus vertical, care are o binevenită "furcă" în care calc pentru a prinde priza salvatoare de sus. Undeva (nu am notat succesiunea, dar locurile "le văd" clar!!), un alt copac e fixat invers: înţepenit cu rădăcinile într-o fisură de sus şi îmi era teamă să nu aterizez cu el cu tot în lacul pe care îl traversasem tot pe o bârnă balansândă, sprijinit cu palmele pe peretele alăturat.
Canionul e tot mai întunecat, tot mai greu de filmat/ pozat (din întâmplare aveam film de 100, aici ar fi trebui de 400 sau trepied!). Dar ne preocupa faptul că acest canion nu se mai termina; suntem de 2 ore în el. Şi dacă dăm peste un obstacol de netrecut? Ne vom putea întoarce, dar va fi mai greu, nu ne surâde o "înfrângere".
Dar iată şi surpriza!: o construcţie mică lângă firul apei şi două scări de lemn ce duc afară, la soare. E o minihidrocentrală! Uite cablul ce nu ştim unde duce, din copac în copac, undeva la vreo casă/ câteva case din sătucul Prisacina probabil, în care accesul din Valea Cernei se face pe un drum ocolit. Ne îmbrăţişăm, ca după un traseu de căţarare. Suntem încântaţi de ce am văzut. Suntem fericiţi.
De apa şi răcoarea din acest impresionant canion (nu ne aşteptam la atâta frumuseţe şi sălbăticie!) ne vom aminti şi peste ani, dar mai ales în zilele următoare, pe crestele cu iarbă pârjolită şi cu izvoare secate.
Am scris cele de mai sus cu speranţa că vă voi stârni dorinţa de a vedea cu ochiii voştri dacă nu cumva sentimentalul Mititeanu a exagerat.
Îmi pare rău că nu am urcat şi în Amfiteatru, că nu am întâlnit alpinişti cunoscuţi sau membri în cluburile bănăţene cu care să discut despre prieteni comuni. Am aflat însă de pe liste că unii sunt/ au fost prin munţi mai depărtaţi şi m-am bucurat.
Îmi pare şi rău şi bine că au mai rămas frumuseţi în zonă pentru care să revenim să le vedem, să revedem unele din cele văzute acum, comori greu de descris, duşuri binefăcătoare pentru sufletele noastre flămânde de natură, de frumos.
Am scris această relatare pentru cei care trăiesc departe de această zonă mirifică şi încă nu au vizitat-o, zona în care timişorenii/ bănăţenii sunt acasă. Pe bănăţeni îi invidiez şi le cer scuze dacă am greşit ceva în descriere.
Author: Dinu Mititeanu
Views: 12866, Last update: Fri, Aug 29, 2003


Login or register to comment