Marmota

Faună


Marmota marmota aparţine familiei Sciuride, dintre rozătoare. Specie dispărută cu aproximativ o sută de ani în urmă din ţara noastră, reintrodusă recent în zona Munţilor Făgăraşului, Parâng, Retezat, Rodnei.
În Masivul Făgăraşului au fost aduse 21 de exemplare de marmotă, provenite din Alpii Francezi. Au fost puse în libertate pe Valea Arpăşelului, în iunie 1973. Această vale este rezervaţie şi este interzis păşunatul oilor.
Vizuina făcută artificial de personalul silvic a fost repede părăsită de marmote care şi-au construit vizuine noi, în fundul văii. Din această vale, marmotele au trecut şi în cele din apropiere: Arpaşul Mare, Doamnei, Podrăgel, Laiţa, Văiuga, Tărla Mare.
Ultima evaluare - făcută în 1993 - a evidenţiat un număr de aproximativ 70 de exemplare, dar probabil că sunt mai multe.
Această specie este prezentă în fauna multor ţări din Europa: Spania, Italia, Franţa, Austria, Germania, Elveţia, Slovacia, Polonia. Mediul de viaţă caracteristic este golul de munte cuprins între 1600-2500 m, putând depăşi aceste limite. În Munţii Alpi ajunge până la 3000 m, dar coboară uneori şi până la 1000 m.
Marmota este apreciată atât pentru blană cât şi pentru grăsime de locuitorii ţinuturilor în care trăieşte. Este de mărimea unui iepure, având lungime de 51-58 cm şi coadă de 13-16 cm. La maturitate ajunge la o greutate de 5-6 kg; toamna sunt cel mai grase.
Blana are culoare brună sau cenuşiu închis pe partea dorsală, iar ventral este galben roşcată, coada - în ultima ei porţiune - fiind negricioasă.
Acest animal este adaptat pentru viaţa în vizuini, pe care şi le sapă singur. Picioarele sunt scurte, cele anterioare cu patru degete iar cele posterioare cu cinci, prevăzute cu gheare puternice, lungi de 2 cm. Este un animal plantigrad, calcă pe toată talpa. Despre biologia speciei se poate spune că trăieşte în colonii formate din adulţi şi două - trei serii de pui, până la vârsta de 2-3 ani.
Marmota poate ajunge până la vârsta de 15 ani. Maturitatea sexuală este atinsă la doi ani, când indivizii formează noi cupluri şi părăsesc colonia.
Împerecherea are loc în aprilie - mai. Perioada de sarcină este de 34-35 zile, după care femela naşte 2-4 pui, rar mai mult, care sunt orbi, golaşi, cu greutate de 30 gr. Puii se dezvoltă repede şi stau în vizuină până la vârsta de 5-6 săptămâni. Marmota are o singură serie de pui pe an.
Hrana este vegetală, atât verde cât şi uscată. Uneori consumă şi insecte, dar nu produce nici un fel de pagube. Este un animal care îşi desfăşoară activitatea doar în timpul zilei. Îi place să stea la soare ore în şir, de aceea şi vizuina şi-o face pe versanţii sudici ai munţilor. Nu face deplasări lungi, este fidel locului de trai. În caz de pericol, scoate un sunet asemănător unui ţipăt de pasăre - ca semnal de avertizare - şi toţi se retrag în vizuină.
Trăind în golul alpin, marmota are simţurile foarte agere. Dintre toate, văzul este pe primul plan, ea poate observa mişcări de la distanţe foarte mari, iar obiecte mici de la distanţe de peste 200 m. Are ochii plasaţi lateral, cuprinde un câmp vizual de 300o. Urechile sunt mici, de 2 cm, aude foarte bine, astfel că sesizează zgomotele de la mare distanţă. Mirosul este mai slab dezvoltat, dar joacă rol important în recunoaćterea indivizilor, fiecare colonie având un iz specific.
În viaţa marmotelor, un moment important îl reprezintă hibernarea. În acest scop îşi pregătesc vizuini separate, care sunt de obicei mai mici dar mai adânci, unde transportă o cantitate mare de fân, 2 până la 8-10 kg, culcuşul de iarnă. Intră în hibernare în luna octombrie şi rămân în această stare şase luni. După ce intră în vizuină întrerupe contactul cu exteriorul, astupând intrarea cu un dop de fân.
În timpul hibernării dorm cu capul între picioare, lipite una de alta, pentru a pierde cât mai puţină căldură. Corpul îşi reduce toate activităţile fiziologice, temperatura scade de la 35oC la 4-5 oC, respiraţia se reduce de la un ritm de 30 pe minut la una singură, iar inima bate foarte rar. În acest interval, marmotele slăbesc foarte mult şi nu se trezesc decât în vederea eliminării urinei din organism. O dată cu venirea primăverii, ele ies din hibernare, înlătură dopul de la ieşire şi încep să se hrănească pentru a-şi reface forţele.
Sunt deranjate de activităţi umane ca păşunatul, exploatările forestiere, construcţiile şi părăsesc zona.
Se vânează în septembrie, înainte de a intra în hibernare, când sunt grase. Trofeul îl reprezintă colţii, în special cei din maxilarul superior, din care se pot face obiecte de podoabă.

Author: Pompiliu Trifonov Views: 8272, Last update: Mon, Sep 8, 2003