Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share
Posted by: Cătălin Olteanu in de-ale lui Cătălin Olteanu , , de-ale lui Cătălin , , Oameni de munte

Nicolae Baticu Emilian Cristea

N. Baticu îl întîlnește întîia oară pe E. Cristea prin 1938-39, pe o potecă din preajma refugiului Coștila. "Era cu niște prieteni și voia să facă o vale. Simțindu-i profani, i-am întrebat dacă au mai fost în abrupt. Mi-a răspuns cel mai guraliv dintre ei (Cristea) că știe bine locurile, că a fost în trasee dificile, făcînd coardă inclusiv cu Toma Boerescu. Nu-l cunoștea însă, dovadă ca nu-l identificase între... însoțitorii mei de atunci." (relatate noua).

Instinctiv, Baticu se fereste de un asemenea "farsor" (expresia ii apartine). La 1946 insa, in lipsa de coechipier, accepta sa se catere cu Cristea. Realizeaza impreuna Traseul celor Trei Surplombe si Fisura Pintenului Vaii Albe (relatarea lor nu e plictisitoare nici astazi, dar nu isi are locul aici). Peste un an, doar ghinionul ii opreste sa incerce (si probabil sa urce) Fisura Albastra si un traseu in Cheile Bicazului.

In 1964, Baticu revine din inchisoare. Faima nu-i scazuse, dimpotriva, mai ales ca isi reluase turele alpine, intre altele suind Mult Dorita. Nici Emilian Cristea nu statuse locului, ajungind cel mai important personaj al miscarii alpine oficiale....

....Mulți au răspuns dorinței (exprimată mai mult sau mai puțin fățiș) lui E. Cristea de a fi gratulat cu vorbe cît mai mari.

Cîțiva n-au dat curs acestei dorințe. În cazul unuia dintre ei, Ion Coman, fiind vorba de un om cu realizări alpine și verticalitate morală incontestabile, E. Cristea s-a mulțumit să nu și-l știe împotrivă, motiv pentru care a scris despre el în termeni favorabili.

Altfel l-a tratat însă pe Ovidiu Manițiu:

"Socotim ca Editura Tineretului a procedat cu superficialitate cînd a pus sub tipar lucrarea ("Spre culmile Carpaților", de O. Manitiu) în forma în care a apărut și nu a dat-o spre consultare unor cunoscători ai muntelui și problemelor alpine, care ar fi putut înlătura greșelile ce abundă în ea." (Sportul popular, 26 aprilie 1955)

Prin replica celui considerîndu-se lezat (SP, 26 iulie 1955), incidentul părea închis. După mai mult de două decenii însă, O. Manițiu avea să simtă din nou "dragostea de oameni" a lui E. Cristea:

"Comisia Centrala Tehnică de Alpinism a fost sesizată de alpiniștii ei fruntași asupra unor inexactități descrise de tov. Ovidiu Manițiu în lucrarea sa intitulată «Pe înălțimile Carpaților», apărută la Editura Sport Turism.

Luînd act de cele de mai sus, s-a constituit un colectiv compus din cei mai competenți alpiniști ai țării, spre a analiza din punct de vedere tehnic lucrarea în cauză [...]

Noi, ca alpiniști, condamnăm îndrăzneala tov. Ovidiu Manițiu de a se fi erijat în mare alpinist și în mare specialist al zăpezilor și ne ridicăm împotriva acestor practici [...]

Cerem insistent ca autorul să nu mai publice în viitor asemenea lucrări care compromit alpinismul românesc și fac un deserviciu mișcării turistice montane.

Dorim ca autorii lucrărilor să respecte alpinismul românesc, care prin tradiție a fost practicat totdeauna de oameni cărora niciodată nu li s-a putut aduce acuzarea ca au exagerat cînd au scris și publicat diferitele lor ascensiuni. Pentru prestigiul alpinismului românesc, dorința noastră este ca în viitor să păstrăm această tradiție, pentru ca adevărații alpiniști au sufletul modelat și călit după natură în cel mai curat templu al său - muntele. Alpiniștii nu au nevoie de povești adevărate."

 

Dacă în 1955 Emilian Cristea și-i asociase în filipica sa pe Aurel Irimia și Gh. Epuran, de această dată s-a amestecat (penultimul pe listă, căci "modest, s-a retras întotdeauna în spatele echipei" - cf. Dinu Solojan, In memoriam, 1983) între Matei Schenn, Vasilescu Dan, Bogoiu Petre, Boteanu Mircea, Csallner Erwin, Fozocoș Paul, Colan Dionisie și Călin Nicolae. Și de această dată O. Manițiu a răspuns acuzelor, dezvăluind în plus dedesubturile întregii tevaturi:

"În 1971, Emilian Cristea îmi dăruia admirativ lucrarea Piatra Craiului [...] adăugîndu-i această dedicație: «D-lui Ovidiu Manițiu, alpinist și turist încercat, ca semn de admirație pentru pasiunea ce ne este comună...» Explicația încercării de acum, de a mă defăima [...] este refuzul meu constant de a-i acorda admirație personală și de a participa la activitatea lui, ca unul care-i cunoșteam antecedentele negative și reprobabile..." (material in arhiva N. Baticu)

Nu mult diferit a fost tratat Alexandru Floricioiu. Se găsesc puține referiri în lucrările lui Emilian Cristea despre realizările acestui mare cățărător, ele fiind din categoria celor de care învingătorul Lespezilor Lirei s-ar lipsi bucuros:

"Santinela de la Gîtul Iadului este numele atribuit celui mai greu dintre traseele stabilite în Masivul Hăghimaș. Obstacolele, extrem de dificile, depășesc pe cele ale Fisurii Artei, al cărei grad de dificultate - 6B - i-a fost dat anterior Noului Regulament de clasificare a turelor alpine, elaborat de către Comisia Centrală de Alpinism [...] Denumirea (Fisurii Artei, n.n.) nu se referă, după cum se pare la prima vedere, la «Arta în R.S.R.», ci la faptul că efectuarea lui a constituit tehnic o adevărată artă; în tot cazul denumirea este cu totul inadecvată și unică în nomenclatura alpină universală."

 

Pe atunci, o informare precum cea de mai sus (Hăghimașul și Lacul Roșu, 1965, p. 192), trădînd oarece antrenament în domeniu, nu constituia pentru cel vizat o joacă... Genul de tratament nu este singular, ulterior numele lui Al. Floricioiu lipsind din monografia Piatra Craiului, iar premiera Fisurii Artei fiind plasată la 1960 (în loc de 1958).

Almanahul Turistic 1968. Asemănător, anul premierei Pietrei Altarului devine 1936 (în loc de 1934), iar al Santinelei de la Gîtul Iadului, realizat de clubul Voința, 1963 în loc de 1961. Cînd era vorba de realizările proprii, autorul proceda diametral opus: Fisura Surducului Mare, 1961 în loc de 1963; traseul Armata, 1964, în loc de 1968, sau devansa atribuirea titlului de maestru al sportului la 1952, în loc de 1955 (ultimul exemplu în Sportul Popular, 5 februarie 1965).

 

Și mai puțini au fost adversarii fățiși ai lui Emilian Cristea, dintre care s-a detașat Niculae Baticu. Cîndva, fuseseră colegi de coardă, dar cum o singură teacă nu poate adăposti două săbii, încă din 1947 între ei au apărut fricțiuni.

Au rămas cît de cît prieteni, dar la scurtă vreme după revenirea din închisoare a lui N. Baticu relațiile dintre ei s-au răcit. Nu cunoaștem motivele exacte. Va fi fost grija celui ajuns personaj important de a nu se compromite alături de un ostracizat politic, deși nu trebuie uitat că într-o situație similară E. Cristea s-a purtat mai mult decît prevenitor cu I.I.-Dunăreanu. Poate fi bănuit aici și un efect al invidiei față de vulcanizatorul ajuns în fruntea bucatelor alpine, combinată cu orgoliul celui privit tot ca un cățărător neîndemînatic, promovat datorită compromisurilor cu puterea comunistă. De aici, o adversitate fără menajamente.

Ca orice pom cu roade, E. Cristea mai primise pietre și de la alții. Nemulțumirile acestora au răzbit însă rareori în presă, poate și datorită reticenței de a înfrunta un om nu doar cu relații înalte, dar și extrem de vindicativ. N. Baticu însă, datorită unor trăsături pe care un deceniu și jumătate de recluziune nu a făcut decît să le accentueze, a lansat în lumea muntelui amănunte deloc onorante din viața antrenorului de la Armata. Venind din partea unui cățărător cu valoare și moralitate recunoscute, asemenea opinii au dovedit un impact deosebit.

Obligat la defensivă, E. Cristea s-a străduit să limiteze terenul de acțiune al adversarului, între altele denunțîndu-i printre montaniarzi culoarea convingerilor și barîndu-i calea spre alpinismul oficial.

"Vă facem cunoscut că în conformitate cu normativele în vigoare, secțiile de alpinism afiliate la F.R.T.A. nu pot fi conduse din punct de vedere tehnic decit de antrenori calificați.

Întrucît în ziarul Informația Bucureștiului a fost publicată știrea cu privire la inițierea unei școli de alpinism a asociației dv. al cărei instructor este Baticu Nicolae, vă facem cunoscut că colegiul de antrenori declină competența acestuia. Baticu Niculae nu a putut fi folosit nici ca ghid O.N.T. din cauza antecedentelor.

Secretar Colegiul de antrenori,

Mircea Mihăilescu Matei Schenn"

 

După ce inițial gruparea "Sănătatea" a tărăgănat, sub presiunea Federației, primirea lui Baticu în asociație, acesta a reușit să pătrundă la "Metalul". Acceptat ulterior la "Sănătatea", fostul conducător de colective CAR a inițiat un ciclu de excursii pentru începători, activitate despre care un ziarist întîmplător cunoscut în tren a inserat o scurtă notă. La scurtă vreme, Federația a expediat asociației "Sănătatea" adresa (nr. 33 468) redată mai sus, avînd ca efect retragerea din alpinismul oficial nu numai a împricinatului, cît și a instructorului "Sănătății", Radu Slăvoacă, împreună cu sportivii Nicolae Dini și Simion Codreanu. Dorind să continue tradiția, noua conducere a "Sănătății" (președinte al secției, lt.col. farm. E. Boteanu) a propus apoi "ture [...] conduse de specialiști [...] chiar dacă aceștia activează sau sînt antrenori în alte asociații sau cluburi. Este vorba de maestrul emerit al sportului Emilian Cristea, maeștrii sportului Petre Bogoiu, Dumitru Chivu, Paul Fozocoș, Nicolae Naghi, Matei Schenn s.a." (Sportul, 16 mai 1973). Inițiativa (altminteri bizară, anterior "Sănătatea" concurînd "Armata" Brașov la titlul de campioană la alpinism) a sucombat curînd, din lipsă de amatori.

 

De tratament asemănător s-a bucurat N. Baticu și din partea revistei România Pitorească, unde găsea de cuviință să reclame erorile din materiale semnate E. Cristea.

"La scrisoarea dvs [...] am fost nevoiți să răspundem cu întîrziere, pentru că afirmațiile făcute au necesitat cercetări deosebite.

1. Valea lui Zangur este, așa cum afirmați și dvs., al treilea afluent pe dreapta. A fost o scăpare a autorului.

Cît privește celelalte «puncte de acuzare» formulate, ni se par nejustificate. Iată-le:

2. Spuneți că un antrenor emerit nu cunoaște regula «celor trei puncte».

Cînd vorbește despre puncte fixe (această expresie - "regula celor trei puncte fixe" - o criticase N. Baticu în scrisoarea sa, n.n.), nu se referă la cățărător, pentru că nu se poate. El face aluzie la prizele fixe, găsite pe desfășurarea unui obstacol și folosite după caz prin tracțiune, aderență, sprijin sau apucare. După cîte știm, ați urmat ca elev cursurile de inițiere alpină ale tov. Emilian Cristea în anii 1979-1980 la clubul Floarea de Colț. Acolo vi s-a explicat, chiar de către cel pe care-l învinuiți, că cele trei puncte sînt nu numai de sprijin, ci [...] și de apucare, de tracțiune și de aderență. Din relatarea dvs. se pare ca nu ați înțeles lecția predată de tov. Cristea. Este o lipsă a lectorului pentru care își cere scuze că elevul nu a putut-o intui.

3. Vîrful Picătura și Creasta Picăturii au o istorie mai lungă. Autorul nu și-a propus în materialul despre Valea lui Zangur să trateze această problemă (dar totusi o facuse, n.M.O.). El, făcînd un tur de orizont asupra Crestei Picătura, a evocat numele primilor alpiniști care prin cercetare, escaladă, fotografiere, schițe și scrieri au pus în evidență cucerirea..."

Cum cele de mai sus purtau semnătura unui faimos nepriceput în ale muntelui (Ion Preda, convins între altele că "poteca cea mai uzitată de turiștii pedeștri [e] cea de pe Valea Seacă a Caraimanului", în România Pitorească, febr. 1988) este foarte posibil ca altcineva să fi stat în spatele rîndurilor sale...

 

În disputa sa cu N. Baticu, E. Cristea a optat pentru ștergerea urmelor colaborării (de trei ani) cu fostul legionar. În acest scop, el se leapădă pînă și de premiera Fisurii din Pintenul Văii Albe ("La 4 august același an, Ionel Coman și echipa lui ajungeau pe vîrful Pintenului din Valea Albă", în "Ani de drumetie", fără a menționa reușita echipei proprii). Cele Trei Surplombe constituind însă o miză prea mare (le considera prima rută de V B), E. Cristea a înțeles să le pomenească doar după un sever retuș:

"Autorii escaladei din seara zilei de 20 iulie 1946 erau Sorin Tulea, Gheorghe Niculescu, eu și Niculae Baticu, care a avut șansa să escaladeze ultima și cea mai dificilă porțiune a traseului. "

 

Atitudinea Patronului, bazată pe convingerea că depusese de-a lungul timpului eforturile cele mai mari pentru stabilirea traseului, nu era deloc nouă: "Prin 1947, Nae Dimitriu ținea morțiș să mute refugiul Coștila ceva mai la vale. Eu m-am opus, arătînd că se puteau face cu acei bani lucruri mai utile. În focul disputei noastre, în lipsă de argumente, Nae mi-a zis: «Ce te lauzi că ai făcut Trei Surplombe, Cristea le-a făcut!» Cum Emil se nimerise și el pe acolo, i-am cerut părerea. Mi-a răspuns: «Dacă așa zice domnul Dimitriu...»" (N. Baticu)

În lucrarea "Ani de drumetie" (1976), E. Cristea recunoștea "excelentele învățăminte" primite de membrii C.A.R. în Italia și Germania, dar evita nominalizarea respectivilor (între ei, N. Baticu. În aceeași lucrare Radu Țițeica, Alex. Beldie și Ion Coman nu se sfiesc să amintească de realizatorul Furcilor.).

 

Sub impactul informațiilor puse la dispoziție de N. Baticu, autorul interviurilor din "Ani de drumetie", Valentin Borda și-a schimbat ulterior punctul de vedere și a scris (Călătorie prin vreme, 1979, p. 240), pentru prima dată în publicistică noastră, despre "varianta Fisurii Albastre". Sensibil la această mutare, Emilian Cristea a ținut să relateze cu proxima ocazie despre stabilirea respectivului traseu (Ședința cercului "Floarea de Colț" din 18 octombrie 1979).

Cum nenorocirile nu vin singure, în 1981 N. Baticu a reușit să-și publice Amintirile unui alpinist, cu remarci deloc onorante despre fostul său coleg. De această dată, E. Cristea a ales tăcerea. Similar au procedat și emulii săi, a căror răbdare avea să cedeze însă odată cu apariția lucrării "Pe crestele Carpaților" (1984):

"Vă semnalez, în numele a numeroși iubitori ai muntelui din orașul Cîmpulung, gustul amar pe care ni l-a lăsat o parte din cartea «Pe crestele Carpaților» de Nicolae Baticu și Radu Țițeica, apărută recent în editura Sport Turism, instituție care, din cîte știu, nu promovează și nu încurajează atacurile la persoană. Iată, însă, că în cartea amintită am constatat cu stupoare că memoria celui care a fost Emilian Cristea este grosolan întinată, contestîndu-i-se viața și activitatea exemplară de om simplu, modest, pasionat și entuziast [...]

În toamna lui 1982 l-am văzut pentru ultima oară la Căminul Alpin din Bușteni [...] Ne arăta unde este Valea Albă și Fisura Albastră. Îmi amintesc întocmai cuvintele lui: «Uitați, măi copii, acolo este Fisura Albastră, care mi-a dat mult de furcă și pe care, sub cele trei surplombe, am ocolit-o pe o variantă laterală. Surplombele au fost făcute de Floricioiu». Nu s-a lăudat ca a făcut singur traseul acesta dificil, așa cum pretinde N. Baticu. Același «binevoitor» îl acuză ca a plafonat alpinismul românesc, ca a monopolizat muntele, interzicînd altora să se afirme. Cum poți să scrii asemenea lucruri fără să-ți tremure mîna? [...] I se mai reproșează că la C.C.A. îl preocupa mai mult participarea la concursuri. După opinia celor doi autori, cine ar fi trebuit să fie inițiatorii concursurilor de alpinism, novicii sau oamenii cu experiență? [...] L-am zărit de cîteva ori pe Nicolae Baticu, de altfel anonim în mișcarea turistică de azi, sosit pe la «Ștafeta munților» nu pentru a da o mînă de ajutor la buna desfășurare a concursurilor, ci pentru a arunca în stînga și în dreapta vorbe veninoase la adresa lui Emilian Cristea. Ajungeau și la urechea lui Nea Milică. Nu se supăra și nu replica niciodată. Ne spunea: «Ce să fac măi copii, așa este Baticu: individualist, ranchiunos, invidios pe succesele altora, altfel e un om capabil și bun alpinist, dar numai pentru el, fiindcă rar accepta un coechipier» [...]

(În lucrarea încriminată întîlnim doar: "Ca antrenor, a fost preocupat, în principal, să cîștige concursuri [...] Din cele arătate mai sus reiese ca activitatea destul de bogată a lui Emilian Cristea îl situează pe o treaptă fruntașă. Din păcate, el a avut un anumit rol, alături de alți factori, în plafonarea mișcării alpine românești din ultimele decenii..." (p. 358).

Apelez la spiritul de echitate al revistei «România Pitorească» pentru a lua atitudine și a preîntîmpina apariția unor asemenea texte care nu pot contribui la educarea tineretului, la instituirea unui climat favorabil propășirii turismului românesc." (I. Dobrescu, în România Pitorească. nr. 6/1985.)

 

Citatul de mai sus poartă semnătura unui septuagenar, dar genul său de atitudine este împărtășit și de suporteri mai tineri ai lui E. Cristea:

"Din păcate, (Pe crestele Carpaților, n.n.) lasă un iz amar, deoarece N. Baticu încearcă (ca și în precedenta carte) să rezolve vechile sale răfuieli. Tînărul cititor este pus să arbitreze intr-un ring pe care nu-l cunoaște de ajuns, cu atît mai mult cu cît «jucătorii» și evenimentele sînt pierdute în negura vremurilor. Împătimirea autorului este cu atît mai nepotrivită, cu cît Emilian Cristea s-a bucurat de un mare prestigiu în rîndul tuturor generațiilor de montaniarzi..." (Un grup de patru semnatari, în Speotelex, nr. 8/1985, p. 19. Derutant, la cîteva file distanță unul dintre autori preciza: "Fiecare acțiune are părțile sale bune și rele. Ne-am obișnuit, și pe undeva este de înțeles, să prezentăm doar aspectele pozitive ale acestora, «uitînd» adeseori prea ușor de cele negative sau mai puțin la locul lor. Cu toate că, aș zice, singura modalitate de a ne îmbunățati activitatea este tocmai discutarea deschisă a acestor aspecte «mai delicate»".)

 

În ciuda loviturii numită "Pe crestele Carpaților", unii din suporterii lui E. Cristea au rămas pe poziție, ducînd mai departe, după interimatul lui Aristide Stavros, ștafeta pornită de V. Ludu...

(Considerînd că "nu aș reuși să fac o prezentare mai bună", A. Stavros a preluat în lucrarea Munții județului Brașov (1979) pasajul de istorie alpină din Cartea munților de Virgil Ludu. Aceeasi sursa i-a inspirat din plin si pe altii:

"Fiecare munte și-a avut piscurile sale, care s-au lăsat cu greu cucerite, dar cea mai frumoasă izbîndă rămîne Fisura Albastră din Peretele Coștilei (nici nu se cunoștea amplasamentul exact al traseului mult lăudat, n.n.). Puțini știu că Fisura Albastră a fost descoperită în 1945 și ca să fie cucerită au trebuit șapte ani de încercări și speranțe, 100 de zile în 44 de escalade, 23 de nopți în perete și 300 m de coardă..." (Victor Raicu, în România Pitorească, nr. 7/1987 ) "În august 1952 [...] Fisura Albastră este cucerită prin escaladă directă [...] În anul următor, același traseu, dar pe o directissima mult mai dificilă, a fost parcurs de Alexandru Floricioiu" (Alpinismul - sport al cutezanței, 1987, de colonel Gheorghe Suman și maior Gheorghe Babadag). "Am însoțit cu privirea echipa lui Emilian Cristea dînd bătălia Fisurii Albastre cu dificilele sale surplombe" (Victor Bănciulescu, Orele astrale ale sportului,1988).

Se miza probabil pe șansele reduse ca N. Baticu să mai acceadă la tipar, pe efectul scurgerii timpului asupra oricărui incident, și în mod sigur pe naivitatea auditoriului preferat.

 

Chiar lipsite de suport mediatic, opiniile lui N. Baticu au răzbit la urechea multor adulatori ai lui E. Cristea.

Dintre aceștia, unii au reacționat precum membrii unui cerc turistic timișorean, care, invitați la realism într-o vreme cînd realizările alpine pe plan mondial lăsau cu mult în urmă performanțele de profil românești, au declarat: "«România Pitorească» este MAMA (subl. text) noastră spirituală a tuturor turiștilor, și pentru noi este sfîntă ca și o mamă [...] Nu ne interesează «Le Alpi» (publicația Clubului Alpin Elvețian, în al cărei număr 2/1986 s-a scris că pe Gurja Himal a ajuns un singur român, și nu trei cum susținuse O. Bojor, n.n.). Noi credem [...] ce ne-au spus prietenii noștri".

Alții, precum I. Dobrescu, s-au cufundat însă "în cea mai dificilă dilemă; mi-am făurit un «idol» dar care, după cele aflate, se pare că nu a fost din aur pur și a avut și suficientă zgură [...] Nu știu cum să spun, un paradox să fi fost unul cu două fețe, pozînd față de noi într-un fel de om, iar în realitate să fi fost tocmai contrariu"...

 

Scrisoare Ion Dobrescu, adresata "eminentului veteran al alpinismului românesc Baticu Nicolae", cuprinzînd între altele: "Că E.C. a plafonat alpinismul [...] nu pot să judec eu, sînt prea necunoscător în materie [...] Nu mai rețineți că noi am discutat la Bușteni (la "Ștafeta munților", n.n.), că v-am prezentat cu mult respect și că a fost o mare cinste pentru mine să vă cunoască prietenii mei [...] și împreună ne-am întreținut foarte mult, ne-ați spus cîte ceva din bogata dv. viață..." În aceeași epistolă, I. Dobrescu sugera "să-i lăsăm pe morți în pace", dar ulterior o acțiune a asociației sale a devenit din "Memorialul Emilian Cristea", "Festivalul Munților".

 

Între cei care și-au "dat seama că oamenii muntelui sînt uneori departe de ceea ce se spune prin cărți" s-a aflat și L. Popovici (Scrisoare către autorul acestor rînduri, 12 februarie 1987)

De o situație originală, raportată la cele două tabere, a avut parte Nelu Balaș. Inițial, acest muncitor din Nădrag a dat numele lui E. Cristea unui refugiu construit de el pe locul unde vestitul alpinist a zăbovit pentru a face "fotografii și diapozitive". "Așa am simțit sufletește că trebuie: să fac ceva cu mîna mea care să amintească, peste vreme, de plaiurile bănățene, de Emilian Cristea, omul care a iubit atît de mult Carpații și pe toți care i-a cunoscut." (România Pitorească, nr. 10/84, p.2). Echipa lui Pop Simion a tratat elogios gestul (publicînd între altele a publicat misiva unui elev de clasă a III-a încîntat de lucrarea lui "nenea Nelu Balaș"). Peste un an, armonia s-a risipit brusc însă: "Ne anunțați că refugiul respectiv a devenit între timp doar o parte din «complexul turistic Nelu Balaș» pe care-l declarați cu modestie «a 8-a minune a lumii». Numele lui Emilian Cristea este înlocuit, deci, cu cel al constructorului care, inițial, cu venerație (publicitară?) i-l dedicase [...] 1. De ce de unul singur? N-ați găsit nici un coleg de muncă [...]? 2. În ce fel ați colaborat cu Ocolul Silvic care are în grijă zona în care ați amplasat «complexul»? 3. Ce aprobări și mai ales ce sprijin ați primit din partea forurilor locale [...]? (Op. cit., nr. 9/1987)

 

 

Mircea Ordean

Extrase din "Sus la munte, la izvor".

Author: Mircea Ordean
Views: 9505, Last update: Mon, Jan 22, 2001


Comment
Fără foto Ana Bulgăr, Sun, Jul 4, 2004, 9:53 pm

In istoria alpinismului romanesc exista (intre putine altele) doua nume de referinta: Domnul Nicolae Baticu si Domnul Emilian Cristea, ambii trecuti din lumea noastra.
Oameni fiind, intre ei au existat contradictii si conflicte. Dar amandoi au iubit muntele si au facut tot ce au putut pentru cei care doreau sa il cunoasca si sa il iubeasca.
Cred ca ceea ce ar trebui sa retinem in primul rand este pasiunea lor pentru munte, caruia putem spune ca i-au dedicat viata.
Cred ca multi dintre noi nu stiu faptul ca Dl. Baticu nu are inca o cruce la mormant (cimitirul Izvorul Nou - Bucuresti); din fericire Emilian Cristea a fost incinerat. Clubul Alpin Roman, care are o datorie de recunostinta fata de N. Baticu, se va stardui ca memoria dansului si a altor oameni care si-au dedicat viata muntelui si cresterii catorva generatii de iubitori ai acestuia sa fie cunoscuta si respectata si de urmasi. Mi se pare mai productiv,
Sandu Bulgar

Fără foto daniel georgescu, Tue, Jul 6, 2004, 3:26 pm

Pacat ca astazi nu mai exista astfel de oameni. Astazi marii nostri alpinisti se preocupa mai mult de performantele lor peronale si de muntii altora iar de muntii nostri mult prea putin.

Cosmin Ciortan Cosmin Ciortan, Tue, Jul 6, 2004, 4:08 pm

Alpinismul este un sport prin excelenta individual, deci e normal ca fiecare sa se preocupe de performantele proprii. Cit despre faptul ca nu escaladeaza prin muntii nostri, eu nu cred ca pot fi condamnati. Epoca descoperirii lor a trecut cam de mult, iar performanta nu se pune problema sa faci. Mie mi se pare ca e o situatie asemanatoare celei in care cea mai mare parte din romani viseaza sa plece din tara si se mai gasesc inca multi care ii condamna...
De muntii nostri trebuie sa ne ocupam noi cu totii. Citi dintre noi, cind vad pe cineva ca murdareste muntele, indiferent in ce fel, ii spun ceva? Poate ca asta ar fi primul pas care trebuie facut

Fără foto Mircea Ordean, Mon, Apr 26, 2010, 9:47 am

"Cred ca ceea ce ar trebui sa retinem in primul rand este pasiunea lor pentru munte, caruia putem spune ca i-au dedicat viata", spune Ana Bulgar, mai sus.
Am învățat, în timp, ca dacă cineva iubește ori simte nevoia acută să iubească pe cineva, ceva, - păi e greu să-l întorci cu argumente, cu rațiune... Faptul că acela ia în seamă doar pe unii dintre mii de iubitori ai muntelui, mai exact aceia cu faimă, îmi duce gîndul la arhetipuri, la dorința noastră de a ne supune și de a fi protejați de un mai mare...

Comments for this article
Login or register to comment