Zapada albastra

Era 2.30 varata in sacul de dormit numaram nu oi sarind tarcuri, nici vreun alt fel de animale, ci clipe secundele pana cand ceasul avea sa "bata" ora 6.00, ora la care se trezeau cei care urmau sa iasa in creasta a doua zi, deci si eu. Nu eram obosita, desi drumul pana la Garofita fusese epuizant, nici frigul din camera nu ma mai deranja, ci numai timpul. Ma hotarasem sa raman treaza pana la 3, caci la acea ora "bolnaviorii" grupului trebuiau sa-si ia doza, anume pastilele. Apoi timpului i s-a facut mila de mine si a alergat la 6.00 paraseam sacul de dormit si faceam pe ceasul desteptator.
Vreo ora mai tarziu 9 temerari, aliniati in fata cabanei, porneau cu speranta si voie buna spre "unde se putea ajunge". Personal imi doream ca boala ce imi haituia de o saptamana trupul sa nu se agraveze ma bazam pe pastilele pe care le luam si zambeam cu ingaduinta celui care imi spusese ca muntele are sa ma vindece.
Dupa prima jumatate de ora credeam ca la intoarcerea acasa aveam sa ma opresc direct la spital: gatul ma durea mai tare ca oricand, iar durerea cobora tot mai mult spre piept. Vedeam ca durerea nu era numai inauntrul meu, ci si langa mine. Urcusul era din ce in ce mai anevoios, iar grupul resimtea impotrivirea zapezii: tentative de abandon, rostite sau nu, replici sporadice, respiratii sacadate, opriri din ce in ce mai dese.
Apoi s-a ivit dintr-odata dintre brazi muntele a rasarit brusc si, ca de obicei, am uitat totul: oboseala, lene, ganduri negative dar, de data aceasta, mai uitasem ceva- durerea. Am inghitit fortat gatul nu mai era iritat.
Timpul a alergat din nou, si m-am trezit pe ultima portiune a urcusului spre creasta, apoi in creasta si am simtit din nou binecuvantarea lui Dumnezeu data tuturor celor ce urca pe munte.
Soarele ne mangaia din albastrul ametitor al cerului, muntii vecini se desfatau si ei sub acelasi soare si se ofereau privirii cu cea mai pura simplitate departe, departe vedeam urmele "civilizatiei": nori grei, cenusii strajuiau linia orizontului. M-am bucurat inca o data ca eram pe munte, apoi mi-am adus aminte de ultima stire pe care o auzisem si o luasem cu mine din "civilizatie": in Patra Craiului se anuntasera avalanse. Mi-am privit prietenii: radeau, faceau poze, se bucurau din plin de ceea ce muntele ne oferea cu prisosinta I-am privit apoi pe cei in care aveam cea mai mare incredere: si ei faceau acelasi lucru. Mi-am zis ca sunt minciuni si am incercat sa ma bucur si eu din nou. N-am reusit incepusem sa recapitulez ceea ce stiam despre avalanse, apoi mi-am adus aminte de filmele despre avalanse pe care le vazusem, dar, din pacate, toate aceste lucruri nu faceau decat sa amplifice temerile mele.
"Panica este cea care conduce la accidente", mi-am adus aminte de sfatul lui Gabi si am incercat sa gandesc pozitiv; incepuse o "lectie" de geografie, asa ca nu mi-a fost prea greu sa uit de avalanse.
Cand am ajuns la horn si am inceput coborarea, dupa ce parcursesem o considerabila parte din creasta, uitasem cu desavarsire de stirea despre avalanse. Ma bucuram ca incepea coborarea, caci se vorbea deja despre timpul inaintat. Dupa ce Cornel a facut asigurarea si Gabi a coborat pe "horn" pentru inca o asigurare, am coborat si eu. A fost superb apoi Gabi m-a rugat sa astept pe cel care urma sa coboare, ca sa il ajut sa isi scoata hamul improvizat zis si facut "-Vezi ceva albastru pe zapada?" m-a intrebat Gabi in timp ce asteptam. M-a surprins intrebarea lui si am iscodit ceva timp zapada, dar n-am vazut nimic. "-Nu!"am replicat apoi am inceput sa asociez zapada care cadea prin horn, cu filmele despre avalanse, cu albastrul zapezii de care intreba Gabi cu soarele care incalzea totul de data asta nu-mi mai puteam scoate din cap ideea iminentei unei avalanse. "-De ce? Daca zapada e albastra inseamna ca poate porni o avalansa?" Gabi a inceput sa rada explicatia lui m-a naucit "-Nu, am pierdut un ham albastru!". (marturisesc ca l-am crezut in totalitate abia cand Horia l-a gasit!)
Coborarea se facea din ce in ce mai greu lipsa echipamentului era resimtita de toti, iar intunericul care se lasa peste noi si aducea cu el si frigul ne slabea rezistenta psihica ici-colo, in rastimpuri, se incerca o destindere, o "terapie" prin muzica dar voia buna a revenit abia cand coborarea, in conditii sigure, era o certitudine abia atunci am admirat cu-adevarat miile de stele care ne luminau calea, sclipirea metalica a muntelui sub aceste "faclii", luminile de la cabana si luminitele "civilizatiei" de la orizont, multumind lui Dumnezeu ca suntem teferi si ne bucuram de aceste minunatii am inteles ce importanta fundamentala are izgonirea panicii din ganduri si m-am bucurat de lectia pe care o invatasem "-Ce bine era daca aveam echipament!" am auzit o replica in spate am realizat ca fiecare dintre noi fusese preocupat de ceva, ca fiecare dintre noi invatase un lucru nou si, desi pe munte aproape ca imi promisesem ca voi evita turele de iarna, d-abia astept inca una!
Si imi aduc aminte de inca o afirmatie profunda si incurajatoare - "Muntele isi cunoaste oamenii!" ma bucur ca m-a cunoscut si pe mine (din nou!) sau poate l-a cunoscut pe cel care ne-a ajutat sa ne depasim limitele. Dupa aproape 15 ore de traseu, in puterea noptii, in sacii de dormit, cu zambetul pe buze, "temerarii" dormeau si cred ca nici un zambet nu era mai frumos si mai curat decat al celui mai temerar dintre temerari...al cataratorului de numai 13 ani, al lui Mircea...

Author: Alina Ionescu Views: 8070, Last update: Fri, Mar 12, 2004

Comment

Cristian Georgescu, Mon, Mar 15, 2004, 3:25 pm Nu este nici o descriere de traseu, nimic. Care horn? Care parte a crestei? Presupun ca sudica.

Comments for this article