Pe potecile Postavarului

Ne-am hotarat sambata seara, destul de tarziu. Dupa cateva telefoane, am aflat si cati vom fi. Duminica, ora 8 dimineata ne aduna in capatul cartierului Racadau, cartier in care locuim o buna parte din club. Suntem sase la numar. Soarele este deja sus pe Tampa, si primele raze incep sa coboare si spre valea Racadaului.
Pornim spre aleea de sub Tampa, urcand prin spatele ultimei vile din oras. Frumoasa zi de octombrie. Soarele cazand printre ramurile molizilor si a paltinilor de la poalele muntelui, transforma aleea intr-o explozie de bucurie a naturii. Ne adunam la o fotografie de grup. Suntem toti: Alina, Olimpiu, Nicu, Adina, Cristi si Emi.
Primul popas il facem dupa nici cinci minute. Ne oprim la izvorul “Sf. Ioan” sa ne umplem rezervele de apa. In masivul Postavaru apa este greu de gasit. Placa de marmura pe care scria numele izvorului fusese smulsa si rupta in doua. Cu ce i-o fi incurcat pe tampitii care au rupt-o, nu avem de unde sti. Asta ne este gradul de civilizatie. De jur imprejur, gunoaie, hartii, pet-uri de plastic. Adica tot ceea ce adunasem in mai prin actiunea de ecologizare, a reaparut in padurea de sub Tampa.

Urmam drumul forestier ce urca spre Saua Tampei (denumirea corecta este Saua Cotunului), si spre varful Tampei. Afara este cald, desi suntem in noiembrie. Padurea de amestec devine ambientul unei placute plimbari de duminica. In saua de sus ajungem dupa putin timp, nefiiind o diferenta de nivel prea mare cum vii din Racadau. Poiana de aici este impartita intre soare si umbra, intre roua si bruma. Frunzele acoperite de bruma devin inspiratia posesorilor de camere foto, astfel ca tragem o pauza de jumatate de ceas, pentru a desfatarea privirilor noastrea si a obiectivelor foto.
Nu putem pierde toata ziua, astfel ca in cele din urma ne luam picioarele la deal si urcam coama impadurita a Goritei. Poteca este o adevarata alee, frumos batuta intre randuri de foiase infofolite de culorile toamnei. Fara efort prea mare intaintam spre Poiana Stechil, loc de bifurcatie a potecilor turistice. Din cand in cand, prin cate o taietura de padure putem vedea Scheii Brasovului si drumul Poienii.
In Stechil ajungem din urma doi vecini de cartier, insotiti de vreo cinci caini, unul mai frumos decat celalalt. Sunt catzeii pe care i-au crescut la bloc si care ii urmeaza in excursiile lor saptamanale.
Cararea ne duce pe culmea ce desparte Valea Racadaului de Valea cu Apa, pana “La Bancuta”, loc de popas, unde ajunge si poteca ce urca din Valea Racadaului, spre Poiana Brasov. Noi alegem sa urcam spre culmea Crucurului, pe marcajul banda-albastra. Este cel mai convenabil traseu spre Vf. Postavaru. Traversam unul din valcelele de sub Crucur, si urcam pe o muchie usor pronuntata, pana ajungem in dreptul Groapei lui Simion, pe care o traversam prin partea superioara, imediat sub culmea principala.
Intr-un final iesim in culmea Crucurului, intr-o poiana insorita, frumos punct de belvedere spre Piatra Mare. Aici cei doi barbati fac popas, pentru a aranja un gratar. Ne odihnim si noi oasele la soare, avand parte si de un moment de amuzament. Un cuplu in varsta, dorind sa coboare spre Brasov, prin culmea Crucur, pe poteca cruce galbena, s-au luat la cearta prin padure, despre pozitionarea potecii in teren. Si tot asa s-au auzit pret de vreun sfert de ceas, pana cand au fost suficient de departe sa-i mai auzim. Ba ca e pe aici, ba nu ca e pe dincolo, bine ca mai e. Suntem curiosi cum or fi ajuns jos, bombanind unul la celalalt, stiind ca marcajul nu era intr-o stare buna.
Am stat prea mult. Trebuie sa ne mai si urnim din loc. Zece minute mai incolo, ne oprim deasupra potecii, pe Vf. Crucurul Mare (1435 m) sa luam pauza de masa. Aici stiam o poiana foarte frumoasa, izolata de poteca, si unde am mai stat noi cu corturile in trecut. Loc numai bun de popas. Dupa alinarea foamei de stomac, si dupa alinarea foamei de suflet cu cateva fotografii prin natura, am plecat spre Ruia, lasand pe rand in dreapta poteca „Drumul Galben” si ramificatia pentru Pestera de Lapte, iar pe stanga poteca marcata spre Timisu de Jos prin Valea Lambei. Aproape de ora 1, eram in Ruia, langa partia Sulinar. Aici tot ce a fost mai frumos a disparut, facand loc „civilizatiei” si poluarii. Stalpi, garduri, baraci parasite, pet-uri goale, cabluri de telecabina, „turisti” in pantofi, blue-jeansi si freze cat mai gealate. Asta inseamna Postavaru si zona de gol alpin de deasupra Poienii. As fi vrut sa fac fotografii cu muntii, dar ma impiedicau urmele „modernului”.
Am urcat pe langa Sulinar spre fosta cabana Cristianul Mare, iesind mai intai in saua Ruia, sub telecabina. De aici vedeam varful, si sirul de turisti ce urcau sau coborau de pe culme. Zona inalta de la peste 1700 metri era acoperita cu un strat subtire de zapada. De la Cristianu Mare am urcat direct spre varf, evitand serpentinele ce duc pe la statia meteo, astfel ca dupa nici o ora de la intrarea din Ruia am ajuns pe Varful Postavaru. Cerul pastrat senin, ne deschide privirilor multe perspective. Cele mai vizibile erau Piatra Mare, Ciucasul si Brasovul. Dincolo, spre Bucegi, soarele puternic impiedica detaliile.
Pe varf o placuta supriza pentru noi, este reintalnirea cu Gabitza, vechea noastra prietena de la CPNT. Trecusera ani de cand nu ne-am mai vazut. Lasase orasul in urma, si de una singura a venit pana aici, sa se bucure de inaltimi. Am convins-o sa continue traseul cu noi. Pauza de pe varf a fost un bun prilej de fotografii. Dincolo de balustrada de protectie, o culme abrupta cobora spre Valea Lambei, devenind provocatoare pentru ochii nostri de vanatori de fotografii. Am coborat pe ea, pana in zona unde abruptul oprea orice inaintare, pentru a suprinde cateva peisaje mai salbatice. Are si Postavarul ascunzisurile sale, nepangarite inca de „turistul” cu pantofi si blugi.
Coboram de pe varf. Alegem Valea Timisului, pe frumosul si salbaticul drum al Serpilor. Chiar de pe culme intram abrupt in padurea neagra de molid, pe o poteca acoperita de strat subtire de zapada. Emotii avem si la traversarea valcelului dezgolit, infundat cu zapada alunecoasa, din cauza umbrei aproape permanenta. Apoi poteca ne scoate in frumoasa Poiana a Postavarului, de unde privirea iti cuprinde toata Valea Timisului, de la izvoare pana la varsarea in Tarlung. Intram in padure, si traversam pe curba de nivel spre nord, intrand in valcelul pietros ce coboara de sub varf. Aici este unul din locurile periculoase iarna, datorita grohotisului, a pantei si a lipsei obstacolelor, ceea ce face frecventa declansarea avalanselor. Poteca se intreapta spre nord, de curba de nivel, mai mult prin paduri de foioase, spre Piatra Crinului (1160 m altitudine). Inainte cu multi ani, zeci de ani, din aceasta zona, vechea poteca cobora pe unul din firele Vaii Postavaru direct in Timisu de Sus. Nu cunoastem motivul pentru care a fost schimbata poteca, dar actualul marcaj se indreapta mult spre nord, pentru a iesi in celalalt Timis, de Jos.
Coborarea devine obositoare, alternand pantele abrupte, prin frunzisul des, cu urcari scurte, pe culmea ce duce spre Piatra Crinului. Valea ne pare a fi o Morgana, la care nu mai ajungem. Cu picioarele tot mai ezitante, coboram abrupt o muchie de piatra, iesind intr-un desis ce ne scoate in Valea Draga. Am ajuns. Suntem aproape de calea ferata. Ne odihnim un pic picioarele, ne udam buzele cu apa proaspata, de care ne lipsisem inca din varf, dupa care, pe lasatul serii, ne indreptam spre Halta Timisu de Jos.
Am simtit bucuria toamnei, bucuria caldurii unei zile insorite. Suntem in noiembrie, dar ne-am simtit ca in septembrie. Cine stie cand vor ramane in urma zilele insorite, pasunile inrosite, si peste tot va veni albul iernii. Fiecare anotimp are frumusetea lui, iar pentru noi, muntomanii, orice tura va fi frumoasa, indiferent de vreme. Sa ne vedem in munti.