Tronul zeilor

Pentru români Muntele Olimp (Vf. Mytikas 2918m) este uşor de abordat aşa că neavând maşină la dispoziţie şi doar o săptămână de concediu ne-am decis să-l urcăm. N-au fost acestea singurele motive, Grecia avea încă destule farmece cu care să ne atragă: Meteora, Atena, canalul Corint, insule stâncoase... oricum, mai mult decât puteam vizita într-o săptămână.

Am hotărât să ne stabilim "tabăra de bază" în staţiunea Paralia Katerini situată la 20 km nord faţă de Litohoro (principala localitate din care se abordează Olimpul) şi pentru "netezirea" drumului am apelat la serviciile unei agenţii de turism (pentru intrarea în Grecia e nevoie de voucher turistic).

Paralia Katerini este plaja la Marea Egee a oraşului Katerini (paralia = plajă), situat la cica 5 km de ţărm. Abia ajunşi în localitate ieşim pe la magazine să facem aprovizionarea cu alimente. Într-o brutărie-patiserie nişte batoane cu umplutură neelucidată ne fac cu ochiul...

-Şuncă şi caşcaval, ne lămureşte vânzătoarea.

Am priceput imediat: cine a zis că greaca e grea? De ani de zile cei ce vin în această staţiune sunt preponderent români aşa încât localnicii au învăţat cuvintele cheie cu care să se facă înţeleşi. Pe o tablă scoasă în stradă scrie mare "pita" iar pe meniul unui restaurant "după ora 18 servim şi în limba română". Asta ca să nu mai spun că pe orice stradă se auzea limba română ca la Bucureşti! Singurii turişti năpăstuiţi sunt cei maghiari... ah, ce ar mai triumfa aici românii din Harghita şi Covasna!!!

Staţiunea e un fel de sat de vile atât de înghesuite încât o urmărire pe acoperişuri (gen Matrix) nu ar cauza nici o problemă. Spaţiile verzi sunt cvasiinexistente, în schimb abundă magazinele de suveniruri eteroclite - ace, brice şi carice - de gusturi şi calitate îndoielnică.

Cumpărăm aceleaşi alimente pe care le-am fi găsit şi acasă (doar că mai scumpe, în medie de 1, 5 - 1, 7 ori) şi ieşim din staţiune pe plaja liberă de umbreluţe şi şezlonguri. Vremea e închisă şi un plafon jos maschează Olimpul ca o fustă.

Seara ne-nvârtim printre tarabe cu porumb copt, alune sau susan, înghiontiţi de mulţime sau claxonaţi exasperant de scutere sau ATV-uri. Lângă biserică descoperim staţia autobusului spre Katerini (curse din 30 în 30 de minute) şi automatul pentru bilete (un bilet la Katerini - 1, 1Euro).

La ora 6 sunt în picioare. Încă nu s-a luminat de ziuă dar îmi este foarte clar că plafonul de nori de ieri a primit întăriri.

În jurul orei 8 coborâm rucsacii în Katerini unde îndrumaţi de localnici ajungem pe o străduţă laterală la ŤBus Stationť, adică autogara. Funcţionara vorbeşte cursiv limba engleză şi ne dă toate lămuririle necesare: cursele pleacă din oră în oră, un bilet la Litohoro costă 1, 8 euro iar autobusele... sunt de fapt nişte autocare nou-nouţe. Niciodată rucsacii noştrii nu s-au lăfăit într-un aşa lux în cala vre-unui autocar!

Litohoro (l-am văzut scris în numeroase feluri dar prefer să-l scriu aşa cum se pronunţă) este o aşezare cochetă situată cam la 7km de ţărmul Egeei, chiar la gura defileului râului Enipeas ce închipuie strunga muntelui Olimp rotund ca un ţarc. Din Litohoro o şosea asfaltată suie în serpentine până la altitudinea de 1000 m unde se înfundă într-o parcare. Locul se numeşte Prionia şi înafara parcării amintite mai beneficiază de un bar, câteva grajduri pentru măgăruşii ce aprovizionează refugiile de altitudine şi un punct de informare turistică, dar poate mai important, aici e ultima sursă de apă până la Refugiul A.

Coborâm din autocar la ultima staţie, într-o piaţetă în pantă, pavată cu piatră cubică, cu fântână arteziană şi cochete clădiri plus biserică (musai din piatră). Luăm câteva imagini şi ne întoarcem câteva sute de m la chioşcul de informare turistică de lângă Police. Este duminică dimineaţa şi chioşcul are obloanele trase dar în imediata vecinătate zăresc larg deschisă uşa une odăi cu aer de dispecerat şi marea hartă a Olimpului pe un perete. Intru în odaia pustie şi după un "Hello!" apare cineva din spate căruia în engleza mea săracă şi mai mult ajutat de Cosmina îi cer pe nerăsuflate informaţii privind traseul prin defileul Enipeas. Omul ne priveşte uşor amuzat apoi ne arată ecusonul de la pieptul uniformei şi inscripţia de la intrare: am nimerit la pompieri, chioşcul cu informaţii turistice e mai în colo (de fapt cel de la care tocmai venim)!!! Râdem bine cu toţii!

Traversăm drumul şi cumpărăm o hartă a muntelui Olimp (7, 5 Euro) de la un magazin cu de toate (se găsesc hărţi şi în staţiune dar acelea sunt foarte vagi), apoi revenim în piaţă şi intru să cumpăr nişte batoane cu şuncă şi caşcaval (1, 2 Euro/buc.) care ne-au plăcut atât de mult în Paralia Katerini. Mă tot gândeam că poate şi în greceşte se spune tot "şuncă şi caşcaval" căci vânzătoarea de ieri prea ştia să pronunţe corect, aşa că îmi permit să cer "româneşte". Eroare! Mă fac înţeles tot cu degetul apoi ies din prăvălie amuzat. Cum am şi putut crede aşa ceva? Dacă în camera de hotel pe bileţelul lipit lângă priză scria "instalaţie electriki", şunca şi caşcavalul meu trebuia să fie cel puţin "şunchi şi caşcavaliki"!

Mâncăm pe o bancă plasată foarte pitoresc pe o terasă cu vedere la defileu. Plafonul de nori ce ne striveşte moralul nu lasă să se vadă decât vîrful primelor înălţimi.

Pornim pe străduţele în pantă printr-un autentic decor grecesc cu case albe, ferestre albastre şi flori roşii şi în scurt timp lăsăm în urmă oraşul şi ne înscriem pe o alee betonată ce intră în defileu, în fapt un apeduct acoperit cu dale din beton. Peisajul aduce mult cu cel din zona Băilor Herculane. În scurt timp ajungem la bifurcaţia cu traseul E4 ce urcă pe versant ajungând prin Prionia la Refugiul A şi apoi pe creastă, dar noi continuăm peste apeduct pentru a ajunge la vestita "cadă a lui Zeus", un şir de marmite uriaşe unde apeductul se termină într-un bazin de captare. Marmitele nu sunt rotujite spectaculos însă sunt adânci de 3-4m şi apa din ele este extrem de limpede împrumutând nuanţe albastru-turcoaz incredibile. Legendele (sau poate doar poveştile agenţiile ce includ obiectivul în circuitele lor) spun că aici se scălda Zeus după escapadele extraconjugale. Vai ce rea e lumea pământenilor!

Nu ne obosim să ne întoarcem la bifurcaţia cu traseul E4 ci la sugestia unui bătrânel suim o potecă serpentinată ce intersectează traseul nostru undeva mai sus. Defileul este grandios, plăcut dar fără accente de spectaculos. Poteca însă urcă şi coboară diferenţe de nivel semnificative ce scot transpiraţia din noi. După două ore jumate de la intrarea în defileu ajungem la o mică capelă zidită sub portalul unei peşteri. Intrăm scurt în încăperea luminată cald de flăcăruile unor candele apoi ne continuăm drumul peste un frumos podeţ din lemn, arcuit în stil japonez, ce ne trece râul de cealaltă parte (toate traversările peste râul Enipeas sunt dotate cu astfel de podeţe pitoreşti) unde facem o scurtă abatere de la "autostrada" E4 pentru a vizita Mănăstirea Aghios (Sfânt) Dhionisios plasată strategic un pic mai sus pe versant.

Mănăstirea este împrejmuită de un zid de piatră aidoma unei cetăţi. Intrăm într-o curte părăginită, apoi în următoarea ce adăposteţte biserica şi câteva anexe, toate din piatră cenuşie. Mănăstirea se reface cu greu după distrugerile masive făcute de germani în ultimul război mondial. Şi aici, pitoresc, se observă capacitatea grecilor de a compensa ariditatea peisajului prin folosirea unor mari varietăţi de plante ornamentale.

Ne permitem un popas de reculegere şi refacere a forţelor după care pornim mai departe. Valea nu mai este acum aşa de adâncă iar pereţii au dispărut. O maşină zdrobită ne indică apropierea de şoseaua ce urcă la Prionia, unde chiar ajungem în scurt timp. Până aici am făcut din Litohoro aproximativ 5 ore.

Este duminică şi parcare e plină de maşini şi motociclete. Luăm apă, trecem pe lângă chioşcul de informare (închis) şi după o scurtă consultare a hărţii începem urcuşul spre Refugiul A situat la 2100m. Dacă prin defileu nu ne-am încrucişat cu mai mult de 10 persoane, de astă dată turiştii curg puhoi. Obişnuinţa din Carpaţi ne îndeamnă să-i salutăm dar observăm cu surprindere că ne cam obosim de pomană, răspunsuri primind cel mai adesea de la turiştii străini de aceste meleaguri. De altfel o anume diferenţă se observă: străinii sunt bine echipaţi şi vioi, grecii însă au pasul leşinat (noi urcam mai iute decât coboară ei), şi majoritatea sunt în adidaşi iar de rucsaci dabălă plase de nylon... Or fi weekendurişti? La un moment dat unul o întreabă pe Cosmi cât mai e până jos.

-Până la care jos?

Omul pare să nu înţeleagă.

-Prionia sau Litohoro? întreabă Cosmi

Pare uluit de variantă. Prionia, desigur!!!! Încep să înţeleg de ce nu am întâlnit turişti prin defileu.

"Autostrada" E4 urcă constant pe firul unei văi, apoi pe versant. Pe tot parcursul este întărită cu traverse din lemn de parcă ar fi trecut cândva pe acolo mocăniţa.

Suntem plecaţi din Litohoro de 6 ore şi oboseala-şi spune cuvântul aşa că ne oprim să mâncăm. Suntem tot în plafonul de nori ce moaie pădurea cu "ceaţă" străvezie ce ne restrânge orizontul la 30 - 40 de m. Mai departe urcăm muchia unui picior apoi continuăm cam pe curba de nivel şi traversăm o vale seacă de unde urcuşul până la Refugiul A e susţinut. Harta are curbele de nivel trasate din 20 în 20 de m şi tăiem... o grămadă!!! Nu plouă dar plafonul de nori prin care am urcat deja 1500 m mă exasperează. Ne încrucişăm cu un grup de vreo 30 de sloveni veseli pe care-i întreb dacă au văzut azi soarele.

-Da, sigur, e cu 10 minute mai sus.

Nici să-mi fi cumpărat cineva un aparat foto nou şi nu m-aş fi bucurat mai tare!

Vestea ne insuflă avânt şi urcăm grăbiţi să ieşim la orizontul liber. Cosmina e în faţă şi abia mă mai pot ţine după ea. Din păcate se pare că urcăm odată cu plafonul căci abia peste o jumătate de oră, pentru scurt timp, ceţurile s-au deschis lăsându-ne să vedem undeva foarte sus nişte faleze stâncoase. Dar ce conta! Acum speram din plin ca mâine să avem vizibilitate sus pe vârf!

Intrarea la Refugiul A ne-am făcut-o prin ceaţa binecunoscută. Prima dată s-a ivit un bulevard pavat cu piatră ce ne-a contrariat de-a dreptul, apoi o mare terasă şi clădirea refugiului. Invers decât la moldoveni pentru care ardeleneasca slănină este şuncă, pentru greci o cabană foarte bine pusă la punct, în care te descalţi la intrare, plăteşti 10 Euro pentru cazare sau numai 2 doar fiindcă eşti în trecere, se numeşte (banal), refugiu!!! Şi asta nu e tot: aici poţi să comanzi felurite feluri de mâncăruri, poţi să-ţi cumperi cele mai noi frontale, beţe de schi, burdufuri pentru apă etc. În sala de mese arde focul în şemineu, există WC interior în toată regula, chiar şi duş (cu apă rece, sâc!).

Ne trecem în registru ca şi la hotel apoi e momentul să ascultăm 5 minute de reguli: la ora 21 se opreşte generatorul de curent, la 6: 30 porneşte. În refugiu nu e permis să umbli cu bocanci, doar în şlapi sau cu încălţăminte de oraş. În sala de mese nu e voie să jucăm cărţi etc. Frumos, bine întreţinut şi foarte curat însă cât am stat pe acolo am avut mereu vaga senzaţie că prin orice gest deranjăm sau stricăm acea ordine aproape militărească. În sala de mese toată lumea povestea cu voce joasă aşa că nici vorbă de voioşia şi spontaneitatea dintr-o jerpelită cabană din Carpaţi. Dar şi somnul a fost somn, nu chefuri, uşi trântite, gălăgie.

Înaintea înserării plafonul a coborât dezvăluind creasta stăncoasă şi abruptă. Eram obosiţi dar ne simţeam excelent şi cel mai important eram optimişti şi încântaţi: mâine vom porni la prima geană de lumină spre Mytikas!

În ciuda tuturor condiţiilor oferite de Refugiul A n-aş putea spune că noaptea a fost odihnitoare. Eram surescitat de ceea ce va urma aşa că la ora 6 am părăsit cu cea mai mare plăcere căldura sacului de dormit şi la lumina frontalei am ieşit la rucsacii de pe rastel pentru a pregăti câteva sandwichuri şi un mic dejun frugal. La 6: 30 a pornit generatorul şi sala de mese s-a umplut instantaneu. Ochi cârpiţi de somn, mic dejun rapid consumat în tăcere, rucsaci, bocanci şi grupurile ieşind unul câte unul în noapte.

La ora 7 pornim şi noi. Am în rucsac harta, ceva merinde, un PET cu apa şi geaca de Goretex (dacă va fi cazul). Se crapă de ziuă şi observ că suntem totuşi deasupra plafonului de nori din care curenţi de aer ascendenţi rup bucăţi mari pe care le poartă din când în când dincolo de creastă.

"Autostrada" E4 ne poartă serpentinat pe muchia unui picior secundar ce coboară din şaua Skala, şa ce desparte vârfurile Skolio (2912m) de Mytikas (2918m). E ora când, undeva mult sub noi, Helios se iveşte din mare colorând în roz masa amorfă a plafonului de nori, sau luminând în spoturi falezele stâncoase de deasupra noastră atunci când suliţele lui reuşesc să răzbată prin plafon. Spectacol auster: suntem în zona alpină, înconjuraţi de vârfuri planturoase, platouri pietroase şi abrupturi. Poteca urcă consistent, fără a lăsa nici un metru orizontal pe care să ne tragem sufletul şi în condiţiile astea urcăm într-o oră şi jumătate cei 766 m altitudine ce ne despărţeau dimineaţa de Skala. Uf! Abia acum ne permitem un scurt popas! Doi montaniarzi mai vârsnici, porniţi înaintea noastră se retrag către refugiu invocând frigul pătrunzător.

Fuioare de ceaţă ne închid orizontul, dar nu, iată că misterios şi ireal se iveşte profilul masiv al lui Mytikas! Ignorând avertismentul degetelor amorţite de vântul rece şi umed iau primele imagini ale vârfului mult dorit cu entuziasmul crescând exponenţial cu subţierea pâclei înconjurătoare. Ca într-o animaţie de calitate zeii deschid ferestre de vizibilitate prezentându-ne domeniile lor de la tronul din vârf până jos în Meghala Kazania (Marele Cazan), de fundul căruia ne despart aproape 600 m de perete aproape vertical! Mă simt răsplătit în toate aşteptările mele dar din păcate frigul nu ne permite să staţionăm şi începem asaltul vârfului ieşind pentru prima oară de pe "autostrada" E4 într-o zonă stâncoasă şi înclinată (ce însă nu ridică probleme de parcurgere). Coborâm până la o fereastră triunghiulară cu perspective fotogenice asupra pereţilor austeri ai Marelui Cazan, apoi începem urcuşul pe "scara rea" pe lângă uriaşe turnuri de piatră fasonate de eroziune. Dacă pe "autostrada" E4 marcajul era cvasiinexistent, aici abundă semnele bicolore roşu/galben, vopsite pe piatră. Un ultim jgheab cu prize mai mult decât îndestulătoare ne conduce la vârf, lângă borna căreia ajungem la ora 9 şi 20. 2918 m! E drept, nu există o cărare facilă până sus, dar nici nu se poate spune că drumul e presărat cu primejdii: cine a urcat Negoiul nu trebuie să-şi facă nici cea mai mică problemă!

Ne iscălim în registrul lui Mytikas şi rămânem să urmărim mai departe programul de animaţie pregătit de zei. Soarele ridicat acum în spatele nostru ne aureolează umbrele în clocotul alb din fundul mega-cazanului, un fel de traducere în lumină multicoloră a stării noastre de spirit!

În scurt timp apare şi James, australianul solitar ce-şi povestea aseară voiajele în compania a două fătuce de pripas. Ne felicităm reciproc, îl rugăm să ne facă nişte fotografii şi cam zgribuliţi şi smotrociţi de vânt coborâm pe cealaltă faţă, prin culoarul Lucki. Vremea pare să se îmbunătăţească şi prin fereastra (de mansardă) pe care abrupturile zimţate ale culoarului o decupează deasupra noastră, zărim un cer impecabil de albastru!

Ieşim fără dificultate din culoar la baza falezelor ce formează creasta şi ignorând urcuşul spre Stefani o luăm pe sub imenşii lui pereţi pe poteca ce ţine circumferinţa unui circ. Pe cealaltă parte un vast platou înierbat este flancat de Refugiul SEO (dincolo de care se zăreşte silueta vârfului Profet Ilias) şi de Refugiul G.

Combinaţia sonoră metal - stâncă ne face să ridicăm privirea: undeva pe perete o echipă de alpinişti caţără spre vărf, noi însă ne continuăm marşul facil până la o fereastră cu perspective largi asupra văii ce drenează aburii Marelui Cazan. Îmi ostoiesc pornirile fotografice apoi tecem în viteză pe lângă Refugiul SEO şi bifurcaţia spre capela minusculă din apropiere. Diagonal faţă de Stefani recunosc locul din care se fac clasicele fotografii cu "Tronul lui Zeus": este ora 11, norii sunt cvasiinexistenţi, soarele fix deasupra şi ca fotograf încep să regret că animaţia cu ceaţa s-a sfârşit! De la Refugiul G (mult mai mic ca fratele A sau vecinul SEO) coborâm în serpentine clare până în preaplinul circului, unde ne oprim pentru fotografii şi prânz.

Aventura alpină se apropie de sfârşit. Cărarea pierde altitudine strecurându-se printre pinii rari (dar imenşi) ce urcă până la 2400 de m. Pe talvegul unei văi găsim o limbă consistentă de zăpadă bătucită apoi în scurt timp intersectăm "autostrada" E4 ce ne coboară la Refugiul A.

Ne recuperăm rucsacii şi ieşim cu ei pe terasă unde tocmai asistăm la sosirea caravanei cu măgăruşi. Turiştii amorţiţi percutează cu aparatele foto la ochi în timp ce măgăruşii despovăraţi părăsesc terasa de piatră în favoarea păşunii.

Remarc absenţa florilor atât de obişnuite prin Carpaţi. Pe tot Olimpul n-am găsit decât câteva brânduşe, un pâlc de clopoţei şi o tufă zdravănă de scaieţi.

E timpul să coborâm mai departe aşa că trec să-mi iau rămas bun de la James ce se delectează la o masă în aceeaşi compania ca şi în seara trecută.

-See you latter! îi spun în timp ce ne strângem mâinile.

Când? Unde? N-aş putea spune, dar nu exclud posibilitatea...

Coborârea pe cărarea cu pantă constantă e foarte facilă aşa că în 2 ore suntem în Prionia, de unde sperăm să găsim o maşină care să ne scutească de cele 5 ore de parcurgere a defileului Enipeas. O dubiţă de marfă îşi încălzeşte motorul aşa că bat în geamul şoferului:

-Two persons for Litohoro!

Şoferul se întoarce spre copilotul său (în salopetă şi cu o doză de bere în mână) şi acesta zice "yes" aşa că îi fac semn Cosminei, aruncăm rucsacii în spate în compania unor unelete de mână BOSCH şi ne înghesuim în cabină.

Cei doi greci sunt în toane bune şi fac tot felul de nebunii automobilistice pe serpentine, ba chiar opresc la un punct de belvedere de unde se vede foarte frumos oraşul Litohoro şi hăurile defileului pentru a putea fotografia. La ora 15: 30 suntem din nou în piaţeta din centru de unde pornim hai-hui pe străduţe pentru a admira arhitectura grecească in situ: cladiri cochete cu unul sau doua caturi, cu balcoane inecate in verdeata si flori.

In Katerini ajungem cu acelaşi autocar curat cu care am călătorit la venire. Profităm de timpul rămas pentru a ne învârti puţin şi pe străzile lui (mult mai gălăgioase şi circulater), apoi luăm autobusul spre Paralia Katerini.

În holul hotelului, Florin (recepţionerul) ne întreabă direct, dacă am ajuns pe Mytikas. Cu două zile în urmă încercase cu aroganţă să ne descurajeze tentativa şi se aştepta ca eşecul nostru să-i dea apă la moară...

Seara ies singur la o tură de cumpărături căci mâine dis dimineaţă ne vom îndrepta spre o nouă destinaţie: Meteora!