Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio București


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

18 noiembrie 2006 :: Nehotărâte anotimpuri (Piatra Mare)

Bookmark and Share
Posted by: Emi Cristea in de-ale lui Emi Cristea

Album foto ALPINET (Piatra Mare)


18 noiembrie 2006:: Dambu Morii - Sapte Scari - Vf. Piatra Mare (1843 m) - Drumul Familiar - Dambu Morii

    Dimineata nu spune nimic. Doar ca este posibila o noua zi mohorata de toamna... Unde-i toamna de anul trecut!? Tarziu, tarziu de tot, plecam din Brasov. Am fi vrut sa mergem in Ciucas, dar n-am avut suficiente masini la dispozitie, asa ca ne-a ramasa, permanenta rezerva, Piatra Mare.
     Trecusera doua saptamani, de la incercarea prin viscol, esuata in omleta fierbinte de la cabana... Poate azi...
      Cu echipa schimbata, dar cu aceiasi pofta de munti, paraseam orasul, pe soseaua incetosata ce duce spre Predeal. Eram insotit de Andra (Badea), Catalin (Colac) si Claudeea. Ma invatasem minte de tura dinainte. In picioare aveam bocancii de vara, in rucsac cei de iarna. Schimbul urma sa-l fac unde o fi zapada mai nesuferita. Dupa un ceas de mers, ajungem la Dambu Morii, la complexul de la poalele Pietrei Mari. Soarele incepea sa-si faca simtita prezenta. Ceata deasa, ce de doua zile acoperea Brasovul, incepea sa se destrame. Incet, incet se lumineaza... Ne incalzim si noi, si privirile, in spectacolul ce se desfasoara in lupta dintre soare si ceata. Poteca transpira, padurea fumega... pe cateva sute de metri lasam in urma ceata inghesuita pe vale, pentru a da de cateva raze de soare... inainte de a intra in umbra Sipoaiei.
    Acum doua saptamani eram in iarna veritabila, pe aici, cu zapada la genunchi ... acum, nici urma. Pana la Sapte Scari, poteca plictisitoare pe malul paraiasului, nu scoate prea multe zgomote din noi. Doar din cand in cand ne oprim pentru o fotografie, doua, cu raze de soare printre molizi salutand, drepti, trecerea noastra.
    Ajungem la canion, unde, intr-o scurta pauza, testam salata de pui a Andrutei (nu stiu care era diferenta intre cea de pui si cea beuf, ca aveau acelasi gust - ce ti-e si cu salatele astea cumparate prin supermarketuri), ne intindem un pic oasele umezite de ceata de dimineata... savuram momente foto dupa care ne facem curaj prin canion. Gheata s-a topit de mult... iar acum parca si canionul este mai intunecat.  Dupa un sfert de ceas, depasim inghesuiala celebrului canion, iesind la lumina in padurea de molid. Cu toate ca a iesit soarele de ceva vreme, noi urmcam doar prin umbra si prin racoare, insotiti pe tot parcursul traseului spre cabana, de inca un cuplu de turisti. Iesiti din canion, undeva la 1100 metri altitudine, nu vom gasi, inca vreme de jumatate de ceas, urme de zapada. Las` ca-i bine, sa fie cat mai putina. Ne-om satura de acum inainte, de sase luni de zapada in munti... Si stiu senzatia aia din aprilie, cand se duce, da` parca nu se mai duce... si tot tanjim dupa lunile de vara, cand poti sa-ti asezi fundul in iarba, fara sa faci igrasie de la zapada rece si uda.  Hehe.
    Valea Sipoaiei isi pierde urmele de siroire si se transforma intr-un valcel sec, de-alungul caruia urcam, prin locuri mai stramte sau mai largi. A inceput sa apara si zapada, si pe cel mult 200 metri diferenta de nivel, dam de strat continuu. Nu prea mi-o doream si pentru simplul fapt ca dimineata nu-mi gasisem prin debara parazapezile, si am plecat la drum cu ele declarate pierdute.  Intr-un final, sunt nevoit sa schimb bocancii. In cei de vara incepuse sa-si faca loc umezeala de la zapada uda. Profit de parasirea valcelului, in zona superioara a traseului, si cum luasem ceva avans fata de ceilalti, am timp sa fac rapid schimbul, fara sa tin pe nimeni in loc...
    Ehh, alta viata... da` doar pe unde e zapada... ca altfel, iti faci picioarele tocana de platfus (cu doua saptamani inainte, facusem greseala sa vin in bocancii cu talpa rigida, de la Sapte Scari, pana in Darste parca tot drumul calcam, descult pe pietre).
    Pe la ora unu si ceva ajungem la cabana Piatra Mare (1630 m altitudine), cu chiu cu vai. Iesit din umbra padurii ma bucur de soarele de toamna tarzie. Tot cerul e numai albastru, albastru de sa te saturi. Ne asteapta un ceai fierbinte, si o binemeritata pauza de masa. Cu cat intarziem aici la cabana, cu atat ne va fi mai greu mai departe. Asa ca nu zabovim prea mult la caldura si pornim spre varf. Intram iar in umbra padurii, pana ocolim Sura de Piatra (1702 m altitudine), si vedem abrupturile dinspre Valea Garcinului. Peste valea adanca, se ridica culmile Neamtului, pe care a mai ramas doar putina zapada. A fost prea cald in ultima saptamana... Cu ochii spre Piatra Scrisa, care a intrat deja in umbra amurgului, urcam spre zona superioara a masivului. La baza hornului de acces pe platou, facem un mic popas, pentru a ne mai trage sufletul oleaca. Prin spartura pietroasa, inchisa intre Piatra Scrisa si Vointa, iesim pe Coada Pietrei Mari, de unde incepe lungul platou pana pe cota maxima. Hehe, iar ne incalzim la soare. Zapada nu prea a ramas. Mai mult pe linia de cumpana, caci spre Pietricica ne ranjeste iarba galbena, in luminile amurgului. Sub varf, o mica cornisa se formase, cazuta un pic spre valea Sipoaiei, semn ca batuse vantul de la ultima ninsoare. Am ajuns pe varf in jurul orei trei. Cat am stat la fotografii, cat am stat sa ne incalzim la soare, n-am simtit cum a trecut vremea.  De sus, se vede tara Barsei, sub un val gros de ceata. Doar Brasovul, si nu intreg, ci pe jumatate, mai scoate nasul la soare, de sub albul ce acopera cartierele marginase. Asa este de cateva zile... dar altfel e spectacolul de sus.


   Dupa jumate de ceas ne hotaram sa o luam la vale, caci in mai putin de o ora si ceva se intuneca...     Initial voiam sa coboram spre Tamina, dar eram mai siguri, la intuneric, prin Familiar, decat prin zona salbatica a zonei de la Timisu de Sus.  Mai bine ne vedeam ajunsi la Dambu Morii, decat la Timis, la ocazie, asa ca hotaram sa ne intoarcem la cabana. Coboram tot mai grabiti, ajungand la apusul soarelui langa micul adapost. Coboram inspre Familiar, pe o poteca inghetata de umbra, si nu odata ma culeg de pe jos, cu fundul bine proptit de pamantul rece.  De zapada scapam abia in poiana mare, de sub Piatra Mica, acolo unde acum cativa ani era un mic izvor amenajat, cu o bancuta.  Intram in padurea rece, cu umbrele noastre, tot mai putin vizibile. Se lasa intunericul.  Ehh, cand n-om mai vedea, ne-om baza patru insi pe doua lanterne, ca eu si cu Andra ni le uitasem pe acasa.


    Cand drumul devine mai larg, cand drumul devine mai prietenos, atunci ai tendinta sa nu mai fii atent. Dupa ce ne intersectam cu un motociclist, ce-si testeaza motorul prin Familiar (inainte stiu cazuri cand se urca cu motorul la cabana), si luand-o inainte cu Andra, reusim performanta sa ne ratacim, taman in Piatra Mare. La o curba a potecii marcate, in jos, direct pe culme, continua un hogas bine conturat, ca o poteca nemarcata, ce tot duce la vale. O luam pe acolo, stiind ca exista poteca nemarcata ce duce direct pe culme pana la Dambu Morii; doar ca socoteala din minte nu prea se potrivea cu intunericul din teren, si cand dam intr-o sa, de unde dispare cu totul poteca, incepem sa ne scarpinam in ceafa si sa ne gandim ce sa facem. Lanterne nu avem, ca-s la Cata si Claudeea... iar peste varful din fata nu prea am chef sa ma aventurez, in conditiile in care poteca disparuse, si puteam da de un molidis des, din care sa nu mai iesim. Grea decizie... si mai ales, nepotrivit momentul.
      In stanga, se aude un susur de apa. Nu poate sa fie decat Sipoaia, si cu greu reusesc sa disting si lumina de pe fundul vaii. Dar nu are sens sa ne aventuram, pe intuneric, mai ales ca in zona de jos a Familiarului, sunt mai multe fire de vale. O mai da si peste vreun barlog de urs, sa fie tacamul complet. Pe de alta parte, in dreapta, o vale adanca nu prea ne facea cu ochiul, dar stiam ca Familiarul o luase pe culmea de dincolo de ea, asa ca doar intr-acolo merita sa incercam. Coboram un pic, si dam de un drum de exploatare, cu urme proaspete de masina (de dupa ultima ninsoare). Parca as rasufla usurat, doar ca gresim directia de mers, si dupa zece minute, de baltoace, mocirle, sarit copaci cazuti, ne dam seama ca se infunda... inapoi, si cumva spre vale... e singura sansa. Acum chiar nu se mai vede nimic... doar cu greu silueta drumului in padure.
     Si totusi... dupa cateva sute de metri, ceva luminite si zgomot de motor... am dat de Familiar. Banuielile se confirmasera. Eram pe drumul forestier, ce urca valea Daschiei, iesind la un momendat din vale, pentru a se pierde pe culmea dintre Daschia si Sipoaia. La bifurcatie, ne intalnim si cu Cata si Claudeea, ce nici nu banuisera ca ne-am fi ratacit... ne credeau deja la Dambu Morii. Coboram pe drumul forestier, plin de noroaie si balti, nemaichinuindu-ne sa le ocolim, ca oricum nu le vedeam, si de multe ori se intindeau dintr-o parte in alta a drumului.
     Iesim la Dambu Morii, din bezna, sub privirile mirate ale unora aflati cu cortul, la un gratar, in larga poiana. Ceata acoperise dintr-odata toata valea. Ce lasasem dimineata in urma, regaseam la sosire. Prin negura asta deasa, coboram spre Darste, pe marginea soselei, distingand cu greu, prin ceata, drumul ce-l aveam spre casa.
      Trebuia sa fie si aceasta tura, deosebita... si a fost, fara sa vrem. De Piatra Mare ma bucur mereu cand ajung... pentru ca este primul meu munte, urcat acum treisprezece ani, intr-o toamna tarzie, si de cate ori ma intorc, ma bucur pentru momentele care au trezit atunci in mine, dragul de munte. Am vazut ceva frumos... acolo sus... altfel n-as mai fi urcat a doua oara.
    Sa ne revedem cu bine, Piatra Mare.

Albumul foto complet (PIATRA MARE) - Emi Cristea, Asociatia de Turism FLOARE DE COLT Brasov

Author: Emi Cristea
Views: 9618, Last update: Mon, Nov 27, 2006


Login or register to comment