| Alpinet | Maps | Tourist Guide | Mountaineering Clubs | Invitation In Carpathians | Mountain Rescue |
Saturday, 20 April 2024
|
Comunity
Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului Marathon 7500  Bike marathon 4 Mountains  Cazare Predeal  Cazare, Pensiuni, Hoteluri Partners
 
 
|
23-25 februarie :: Ceahlaul inghetat
Posted by: Emi Cristea in de-ale lui Emi Cristea
23 februarie:: Izvorul Muntelui (797 m) - Curmatura Lutul Rosu (1024 m) - sub Detunate - Cabana Dochia (1750 m) Televiziunile anuntau de cateva zile ca vine urgia. Cam atata puteau ei sa inteleaga din codul galben dat de ANM pentru partea de est a tarii. Peste toate, ma cam ingrijorau cantitatile mari de precipitatii anuntate (unele reprezentau cam toata “cota” pe luna februarie, pe zona respective). Asta se putea traduce prin ninsori abundente. Cu toate astea ne-am urnit din Brasov. Nu puteam rata week-end-ul acesta, si singurul semn ca ar putea fi ceva frumos, erau cele cateva raze de soare prevazute pentru sambata. Mai aveam eu o speranta … dar tine de fler, si nu o zic … Paseam dintr-o lume in alta … acolo unde vremea a rasturnat normalitatea. Daca esti obisnuit ca depresiunea Ciucului este cea mai friguroasa din tara, in aceste zile s-a dat totul peste cap. Carpatii orientali era un baraj de protectie al Transilvaniei in fata gerului ce se instapanea pe Moldova. Si am simtit asta, trecand prin pasul Pangarati (1265 m), la -10şC, si vazand ca desi tot coboram spre mica depresiune de la Bicaz (525 m), temperatura nu mai creste.  Suntem la Izvorul Muntelui. M-am dat jos din masina, si m-a lovit frigul in fata. Uhh, trebuia sa trag niste colanti (de fapt izmene subtiri) pe sub suprapantaloni, asa ca pentru cateva minute am defilat in pielea goala, la frigul ala, prin fata cabanei, incercand sa scap de potentialul factor de frig. Ne echipam de drum, toti patru (Alina, Cristina si Garcea), si ne pregatim de intuneric. De aici pornesc si GPS-ul, pentru a marca traseul ce urmeaza sa-l facem. Altitudinea o calibrez dupa cea a cabanei, trecuta pe harta Dimap (797 m), pentru a fi sigur ca pana sus imi va indica corect... vremea se mentine (in sensul ca cerul este acoperit, si ninge continuu, chiar daca e doar o ninsoare usoara), asa ca nu voi avea probleme de variatie a presiunii atmosferice (si implicit a altitudinii afisate).Intram in padure, pe dupa cantonul din apropierea cabanei. La lumina frontalelor ghicim primele marcaje de pe molizi. Nu o sa fie prea mare chinuiala pe poteca, caci clujenii nostri au lasat destule urme, inaintea noastra. Doar le gasisem masinile in parcarea de la cabana. N-a prea nins azi, asa ca urmele s-or pastra sigur pana sus. De-alungul unei vaioage, urcam inspre soseaua alpina ce inconjoara in bucle Ceahlaul, spre Durau. Anul trecut urcasem pe un versant mai abrubt, pana in drumul carosabil, neintalnind nicicand poteca. Acum, dupa ce iesim sus, vedem ca marcajul intra mai departe in padure, in continuarea vaioagei. Buna idee, cu marcajele reflectorizante, puse pe copaci, care imediat se lumineaza in bataia frontalelor. Acum... sincer sa fiu, nu am studiat cum sunt prinse pe copaci, dar e cam in afara legii sa folosesti cuie pentru a le atarna de arbori... si cam neecologic (urma aia de la cui face mult rau copacului, in timp...). Am mai vazut in Retezat, intre Pietrele si Gentiana, iar intr-o noapte de iarna, acum vreo zece ani, tare fain am coborat la lumina lunii, fara vreo lanterna, cu placutele lucind in noapte...  La lumina lanternelor stralucesc si miile de stelute ce coboara din norii grosi. E o stare atat de prietenoasa... de placuta... A alungat tot raul noptii (raul ala pe care-l visam noi ca exista, atunci cand eram copii, si ne gandeam ca bau-bau vine doar noaptea). Pe aci nu are ce bau-bau sa ne iasa in cale, ca si ursu` chiar de nu hiberneaza, sforaie destul de mult noaptea. In timp util ajungem la indicatorul potecii spre Dochia. Suntem undeva, intr-un luminis cu bancute, mese, care pare a se numi „La Arsuri”. Altitudinea masurata este 1024 m, si parca nu mai pare asa mult pana sus... cand te gandesti ca au ramas doar 700 metri. Un mic popas ne mai aduna de pe carare, si incepem sa ne gandim ca nu e chiar atat de frig. Fetele, plecate mai infofolite, incep sa dea jos cate o haina... deh. Sa nu fie prea lung drumul ca cine stie unde se ajunge. Nu am iesit chiar in drumul carosabil, asa cum as fi banuit ca trebuie sa se intample, dar consultand harta am vazut si de ce... Intram pe poteca de Dochia si incepem sa urcam tot mai mult. Zapada este mica (doar cei 15 cm ninsi in ziua ce a trecut), si nu da semne ca sub ea ar mai fi alt strat; doar pamantul inghetat. Curbele de nivel incep sa se apropie intre ele, semn ca panta se accentueaza. Deh, asta e in general morfometria interfluviilor (suntem pe o creasta, intre Jgheabul Izvoarelor si valea Izvorul Muntelui; Culmea Rachitis), panta puternica la poalele lor si mai lina spre zona superioara (exista exceptii, binenteles). Iar calculele se potrivesc cu cele din teren. Pana spre 1400 metri urcam accentuat, pe o poteca cu multe serpentine, cu balustrade de sprijin (acum o parea banale, dar sa vezi ce de folos sunt primavara, cand pe poteca ramane numai gheata si radacini de copaci, care abia asteapta sa dai cu fundul de pamant). Degeaba incerc sa iau legatura cu clujenii. N-are nici unul din ei semnal. Orange-ul nu e prea bine reprezentat prin Ceahlau. Vorbesc in schimb cu Flueraru, si aflu ca el, cu Tibi, Sigrid si Iuliana au ajuns la Izvorul Muntelui si incep sa urce. Este cam o ora intre noi... Las` ca ne-om vedea la cabana. Cum am calculat, pe la 1400 incepem sa ne tragem sufletul, pe o zona mai putin inclinata, unde trecem pe langa Polita cu Crini (la placa indicatoare a rezervatiei, altimetrul afiseaza 1450 metri). Zapada incepe se se ingroase, si sub stratul proaspat apare gheatza stratului vechi. Nu dureaza mult pana sa ajung si eu sa ma intind pe burta, cu rucsacul in cap, fara voie... si fara sa fiu vazut de careva (hihi). Asta este cel mai dificil... sa ghicesti sub stratul proaspat, pe unde este gheata si pe unde nu. Prindem o curba de nivel, pe care ne mai odihnim spatele, ocolind Piatra cu Apa. Stelutele de zapada tot sclipesc in luminile lanternelor, iar din cand in cand vedem lumina de sus de pe Toaca. Initial am crezut ca s-o fi inseninat si se vede Venusul prin padure... dar era prea puternica lumina, si prea galbena. Orientarea ei pe cer ma facea sa fiu convins ca e Toaca (eram si in zona de culme, deasupra la Jgheabul cu Hotar, dincolo de care se ridica muntele de piatra).  Cateva serpentine mai puternice, asigurate si ele cu balustrade, ne scot intr-un luminis, unde directia dominanta a potecii se schimba. Deasupra noastra se ridica, in ninsoare, niste siluete impresionante. Suntem sub Detunate, la o altitudine de 1640 metri. Mult a fost... putin a ramas. Mi-aduceam aminte ce aproape se vad ele de la cabana Dochia. Ma opresc putin, sprijinit in bete, pentru a le admira, asa cum sunt ele tacute, in intuneric. Este ceva ce pare un pic sinistru, dar in acelasi timp nu ma sperie si nu ma respinge... tot stau si ma uit. Cand ma ajunge din urma si Cristina, ma urnesc din loc si continui ascensiunea. O curba de nivel mai lunga tot amana iesirea in golul alpin. Nu mai e mult, oricum. Altitudinea spune totul... Intr-un final, molizii lasa loc jnepenilor amestecati cu arbori pitici. Suntem la limita padurii, si printre molizi pot sa vad lumina de la cabana. Ehh... au ramas de jur imprejur beculetele de la revelion. Asta da intampinare. Urcand spre nord, o panta mai accentuata, iesim dintre ultimii molizi sub culme, in golul alpin de la gura Jgheabului Cabanei. Pare atata lumina afara, din cauza becurilor cabanei, incat sting frontala, cu gandul sa merg asa pana sus. Se vad bine urmele in zapada... N-am facut prea bine, ca trecand prin firul jgheabului de-a coasta, am intrat in zona de umbra, unde n-am mai vazut urmele din zapada. Mi-a fost de ajuns sa pun in pas alaturi, sa simt ca o iau la vale. Reusesc sa ma echilibrez cu un genunchi, aprind frontala, si studiez problema. Mult n-ar fi sa ma duc pana in jnepenii din fundul vaii, dar mai mare e socoteala sa urc la loc bucata, asa ca mai bine sa fiu atent (mai ales ca pioletul e legat pe rucsac, ca n-aveam sa merg cu el in mana toata padurea).In fata cabanei, un catzel da din coada. Saracul, n-o fi ingheta in gerul de afara. El e vesel ca a intalnit pe cineva, eu sunt vesel ca ma asteapta cineva. Usa de la cabana este incuiata (este ora zece noaptea), dar inauntru se aud cateva voci. Vine pana la urma ajutorul de cabanier si-mi deschide. Salut pe cei patru turisti, ce mai zabovesc in sala de mese si ma trantesc, obosit, la o masa, incepand sa dau jos din haine. Am ajuns... e cald... e bine. Beau o bere si ma culc... Dupa vreo zece minute, ajung si Garcea cu Alina, asa ca fiind echipa completa, ne cautam clujenii prin camera cea mare. Cam obositi si ei, si fara chef de viata. Si vremea de afara accentueaza asta. La inca o ora distanta, tropaiturile din spatele cabanei dau semn ca au ajuns si ultimii colegi, cei din Bucuresti. Le deschid in spate... ne salutam cu totii prin camera, dupa care caldura ne trimite in linistea viselor... si a concertului de sforaituri [...] 24 februarie:: Cabana Dochia (1750 m) - Curmatura Piciorul Schiop (1765 m) - Saua La Palarie - Cabana Dochia - Vf. Toaca (1904 m) - Cabana Dochia [...] Unii s-au trezit pentru rasarit. Ehh, la ce caldura era, nu prea imi venea sa ma dau jos din pat, asa ca am prins doar resturi de rasarit pe afara. Au fost -16 grade Celsius azi noapte (iar in campie, la Botosani s-a ajuns la -22 grade). S-a gasit si gerul cand sa vina... la spartul iernii (care a fost cam toamna). Am iesit din cabana, urcand spre Vf. Lespezi (1805 m), singurul care ma desparte de imaginea spre Toaca. Ehh, cat mi-am dorit sa o vad asa cum este ea in aceasta dimineata. Am tot visat, si am plecat de acasa fara prea multe sperante ca asa se va intampla. N-am insistat prea mult pe afara. Temperatura nu e prea placuta. Am ales cateva cadre pentru o panorama (uhh ce mare de nori acopera lacul Izvorul Muntelui; si uitasem pe moment ca el exista; abia in cabana am realizat ca: Unde-i lacul!?... s-a inecat, hihi).
Ce sa facem azi. Pe platou prea multe variante nu-s, asa ca am ales una mai ciudata. Mergem sa ocolim Ocolasu Mare, hehe. Pe la pranz, pe un vant taios, dar cu un cer senin lacrima (asa cum era inca de dimineata, din zori), care a dat peste cap previziunile meteo, urcam Batca lui Ghedeon, din spatele cabanei. Ochii ni-s atintiti mai mult spre Toaca, care sta stana de piatra in cerul albastru. Ne face ea cu ochiul, dar o pastram mai pe seara. Insirati pe poteca batuta, ne indreptam pe sub Ocolas, spre Gardul Stanilelor. Cel mai greu este cand facem fotografii. Gerul si vantul ingheata imediat degetele.  Cele mai bune, in astfel de situatii, sunt manusile subtiri, de polartec, cu care-ti protejezi si mainile, si poti folosi si aparatul foto. Cu ochii mai ales spre Toaca si spre Piatra Ciobanului (adica cu spatele la traseu), inaintam destul de lent spre capatul platoului. Pe poteca zapada este batuta, dar alaturi sunt zone unde te afunzi bine (incercand sa ies pe aratura, pentru niste fotografii, m-am „inecat” intre niste jnepeni piperniciti). Ehh si ce poate fi mai deosebit decat sa-l vezi pe Flueraru ingenunchiat in zapada, in fata naturii, cu nasul in aparatul foto. Trecem printr-o „poarta” de piatra, sub Batca lui Ghedeon (Piatra Lacramata ii zice la stanca aparuta de nicaieri, in mijlocul platoului), iar apoi o coborare usoare ne duce pana in Curmatura Piciorul Schiop. Suntem la o altitudine de 1765 m, deasupra Jgheabului lui Voda, dincolo de cale se inalta platoul Ocolasului Mare. Din curmatura, spre nord, continua platoul, sub care se lasa un mare perete de piatra, de aproape o suta de metri abrupt. Este Gardul Stanilelor, car strajuieste spre vest Jgheabul lui Voda. Coborand inspre jgheab, lasam pe dreapta o zona cu placi de vant, desprinse din stabilitatea lor precara. Zona de declansare este situata la vreo zece metri sub linia crestei, dar mai jos de ele, paduricea si panta usoara (sub 20 de grade), nu a lasat sa plece mai departe. Adevarul ca nici stratul nu este foarte mare, si placile nu sunt foarte mari (20-30 cm grosime are stratul de alunecare). Este totusi ciudat, ca intr-o zona fara mare risc de declansare, ele s-au format. Este o iarna ciudata... iarna placilor de vant, in care mai toate ninsorile au avut loc insotite de fenomenul de viscolire. Versanti cu zapada spulberata, alterneaza cu alti versanti cu zapada inghesuita de vant, in scanduri, cu o stabilitate arpopiata de zero. Fac cateva fotografii, caci este destul de interesant fenomenul, si mai ales de studiat ...
Peste vale, pe Ocolas, brazii sunt incarcati de zapada dupa ultima ninsoare. Iara am dat de o vale de basm. Iarna asta nu am prea vazut brazii asa incarcati; a fost o iarna mai trista, mai gri ... Ne insiram pe poteca batuta de-a coasta, deasupra vaii. Este ceva inclinare, dar urmele clare asigura usurinta mersului. Dincolo de Jgheab, inspre vest se vad munti mijlocii inzapeziti. Aflu ce cel mai dezgolit dintre ei este Tulghesul, acolo spre Harghita, intr-o zona atat de putin umblata de mine. Cu ochii spre Gardul Stanilelor (pe care s-au dus Cristi si cu Ady), inaintam in linie pana in dreptul a cativa molizi, intr-o zona mai expusa, asigurata cu balustrade. Dupa o trecere  ghemuita pintre molizi aplecati de zapada, iesim intr-o larga inseuare, de unde privelistea se schimba. Suntem in Saua „La Palarie”, la o altitudine de 1732 m, langa indicatorul turistic. Uhh ce perspectiva a Ocolasului. Asta este ce am poftit. Vazusem multe fotografii din Ceahlau, cu Ocolasul si intotdeauna mi-am dorit sa-l privesc din acea parte. Azi mi s-a implinit visul. Din curmatura se vede Brana Ocolasului Mare pana la Coloana Dorica. Cel mai inalt varf al Ceahlaului (1906 m), seamana de aici foarte mult cu Piatra Scrisa din Piatra Mare. Privind spre sud, departe, se distinge Hasmasul, cu cele doua zone mai inalte, de la Ecem si Haghimasul Mare, si Piatra Singuratica intre ele, foarte bine delimitata de restul peisajului. Deasupra Branei, cateva capre negre se zbenguie prin rezervatia stiintifica.  Ne-au auzit, si s-au oprit toate, uitandu-se cu teama la noi. Ohh, dar pot sta linistite, ca nu mergem dupa ele, pe coclaurile alea. Aveam sa aflu a doua zi, ca-s multe capre negre prin Ceahlau... De pe brana se vad cateva siluete. Stiam ca trebuie sa ajunga Sorin cu echipa lui, asa ca nu pot fi decat ei. Ii asteptam... Zapada mare, de pe brana, ii aduce langa noi mai greut, da-i aduce. Revederea este placuta foc, mai ales ca multi dintre noi nu se mai vazusera de multa vreme. Rasunasera muntii de „Garceaaaaaaaa”, cand il vazu Sorin, pe prietenul nostru brasovean. Astia doi, numai de „intalniri” pe creste au avut parte in ultimul an...Nu mai zabovim mult pe aici, si pe acelasi drum ne intoarcem spre cabana. Vremea a tinut cu noi, soarele s-a jucat destul cu fotografiile. De sus din Curmatura Piciorul Schiop culegem si pe Meteoman (Flueraru), si pe Ady, si ne indreptam spre cabana. In cabana gasim multa lume, chiar si cunoscuti. Printre ei, cei de la Alpin Club Bacau, colegii lui Sorinescu; iar la o masa mai mare, conoraseanul meu, Nicu Preda, cel cu alaturi de cativa amici de-ai sai, unii cunoscuti, altii nu. Se prea poate sa fi fost o surpriza din partea unora... eu, stiam ca am sa-i gasesc pe aici. Ziua nu-i sfarsita. Ne-am propus pe seara sa urcam Toaca. Poate avem parte de un apus pe masura finetii rasaritului. Dupa un somn de o ora, pe la 5 ceasuri, ne imbracam si iesim in frigul de afara. Vantul se inteteste un pic, asa cum ii sade lui bine mereu la rasarit si apus. Pe cer s-au adunat cativa nori fasii, care nu zic nimic pentru azi, dar spun totul pentru maine. Las` ca e bine, ca un pic de nor la apus deseneaza mai bine tabloul de pe cer. Marea de nori din valea Bistritei nu mai este de ceva vreme. Acum lacul se vede, pe kilometri intregi, imbratisand Ceahlaul pe la poale. Spre Toaca este bulevard... pana la statia meteo de la poale. Bulevardul Ceahlaului ne duce pe la marginea dinspre est a platoului, deasupra potecii de vara ce vine din Jgheabul cu Hotar. Iarna ... mai bine nu. Sunt jnepeni, si de multe ori inoti prin zapada, intre ei. Anul trecut, in iarna, am folosit cu succes Jgheabul lui Stelea, ce te scoate sub cabana meteo. Si acum vedem, infundat cu zapada, jgheabul cu pricina.  Este mai tehnic, mai abrupt, dar urci fara sa te injnepenesti, direct sub Toaca, urmand apoi bulevardul pana la Dochia. Privesc si acum spre el, cu pofta, dar drumurile noastre nu se vor intersecta in aceasta tura. La cabana meteo, zapada s-a adunat de la viscol pe trepte, acoperindu-le cu o scandura de vreun metru grosime. Se lucreaza aici... peretii sunt in renovare, cei exteriori au fost dublati cu strat de protectie la ploaie si la vant. Incepem sa urcam, pana la baza primului perete. Pe poteca de vara sunt ceva urme, nu prea multe, dar e cel mai sigur. De la 1775 metri trebuie sa ajungem la 1904, pe un versant destul de inclinat, pe unde zapada proaspat cazuta acopera... gheata de mai demult. Mai sigure sunt portiunile pe unde maunchiuri de iarba au razbit prin zapada, iar intr-un prag mai inalt, fortez pioletul intr-un musuroi de pamant inghetat, pentru a ma trage mai usor peste o portiune de gheata. Fara sa imi trag sufletul, ies pe creasta principala, intr-o zona lovita de vant. Ai senzatia ca te culca la pamant, si nu e prima oara cand intalnesc fenomenul asta de intetire la apus. Parca ziua ar saluta noaptea, prin acest fenomen. Am de ales intre doua posibilitati. Pe cea buna o ratez, ca nu m-am dumirit ca acele urme in zapada, duc in ocolire, spre casuta de pe varf... pe poteca clasica.  Asa ca aleg sa urc direct peste un pinten de piatra, acoperit de zapada viscolita si gheata. Cam alunecos, mai ales ca contragrip-ul nu are aderenta la gheata, dar mai cu mana intr-o crapatura, mai cu pioletul agatat de piatra, ies direct pe platforma statiei meteo. Primul gand imi este sa alerg din colt in colt, pe platforma, sa culeg coordonatele geografice ale colturilor, pentru cei de la ANM. Cam vantos moment, si de doua ori ma clatin in viscol. Intru la urma, si in casuta lipita de perete (simpatic construita in varf de stanca), la caldura, unde schimb cateva vorbe cu amabilul meteorolog de servici. Afara sunt -10°C iar dimineata, s-au inregistrat -16°C, la statia de la 1900 m altitudine. Vremea s-a pastrat stabila, presiunea atmosferica nevariind, chiar daca temperatura a crescut de dimineata, spre pranz. Maine nu se stie... vantul vorbeste de schimbare, norii asemeni. Oricum, se va inrautati in a doua parte a zilei. Este cald inauntru. Parca imi vine sa ma intind pe patul din camera. Uhh, cat de primitoare este casuta de la 1900 metri. Cand esti inauntru nici nu-ti trece prin cap ca afara poate fi atat de neprimitor. Revin pe platforma de langa Vf. Toaca. Soarele a apus incet incet si se cam intuneca. Fiind multi, urcam cu randul pe stanca ce reprezinta varful de 1904 metri. Asa de cate-o fotografie. Coborarea nu intarzie prea mult. Am luat cu noi lanternele, dar e mai sigur sa ne grabim. Ne dam la vale pe acelasi valcel pe care am urcat si ajungem in cateva minute la statia meteo de jos. Nu mai intram, caci inauntru este in renovari, si sa nu deranjam... asa ca ne continuam drumul spre casa noastra, Dochia. In sala de mese, rece, si neprimitoare (din cauza vantului, caloriferele nu fac fata; stand langa geamul dublu, si vorbind la telefon, simteam cum ma ninge pe fata, de la zapada viscolita ce o strecura vantul, pe langa incheieturile geamurilor). 25 februarie:: Cabana Dochia (1750 m) - Curmatura Piciorul Schiop (1765 m) - Curmatura Stanilelor - Poaina Varatec - Poiana Maicilor - Cabana Izvorul Muntelui (797 m) Este senin in dimineata asta. Doar ca presiunea atmosferica a scazut peste noapte, caci altimetrul arata cu 50 metri mai mult. Se schimba vremea … Nu ne zorim prea tare cu plecatul, ca ziua-i lunga. Pana ne adunam douazeci de insi, de prin paturi, pana ne hotaram ca ne este foame, pana mancam ce mai gasim prin desage … trece timpul. E mai cald in sala de mese, semn ca vantul s-a oprit, asa ca mancarea ne-a priit in asta dimineata (nu ca asara, cand am mancat pe fuga). Ne adunam totul de prin camera (cu ocazia asta aflu ca manusile ce nu mi le mai gaseam de sambata, stateau bine merci, sub sacul de dormit al lui Flueraru. Si imi gasisem eu de la cine sa imprumut unele pana una alta … exact de la el. Parca era un facut.). Am o problema cu uitatul lucrurilo pe la cabane, asa ca ma uit bine si pe sub pat … cine stie ce o zace pe acolo.
Pe la zece si jumatate, dupa indelungi negocieri, ne-am hotarat pe unde sa coboram. Au picat si Jgheabul cu Hotar si Lutu Rosu, si Poiana Maicilor … vom ocoli jumatate de Ceahlau pana spre casa. Asta la propunerea lui Alex Boicu si a lui Coco, vesnici hoinari pe aici prin Ceahlau. O fotografie cu toti, ne aduna care mai de care, prin fata cabanei, cu Sorinescu la mijloc, ca doar el ne-o tras prin Ceahlau … altfel nu stim de ne nimeream tocmai acu` pe aici. Saracul baiat pe care l-am rugat sa ne faca poza … l-am impodobit cu vreo opt aparate, de nu mai stia cu care a facut si cu care nu … iar de aluneca, om se facea … Sic! Plecam de la cabana Dochia, lasand in urma gazda ultimelor zile … Urmand marcajul turistic cu banda albastra, ocolim platoul Batcii lui Ghedeon. Varful asta niciodata nu l-am prea considerat varf, dar tinand cont ca in Ceahlau sunt si asa putine “numite” varfuri, hai sa-l luam si pe el in considerare, cu cei 1845 m ai sai. Frigul de ieri s-a inmuiat, asa ca nu ma mai blindez si cu caciula cea groasa. E suficienta gluga … deocamdata. Pana in Saua La Palarie, mergem in ritm ridicat. Azi nu mai avem chef nici de fotografii … intre timp si cerul s-a acoperit incet-incet. In saua de la belvederea spre Ocolas ne regrupam cu totii. De aici intram in teren … necunoscut pentru majoritatea. Ne-am incalzit bine, mai ales dupa ce am intrat in Jgheabul lui Voda, si am iesit de sub vant. La curmatura las jos polarul, si raman doar in tricou si haina de vant. De acu, prin padure, n-o fi prea expusi la frigul, inmuiat de altfel.
O coborare grabita ne baga in zapada mare. Nu-s prea multe urme facute, da` dupa ce trecem noi, douazeci de insi, se face sant sanatos. La inceput panta e puternica. In dreapta, prin padure, pot ghici o prapastie, pe care molizii de abia se tin. Ne apropiem de primul jgheab de sub Ocolas, pe care-l traversam. Fetele incep sa vina mai ales pe fund, decat pe picioare, mai ales Geta cu Maria. Intram intr-un sir lungut de luminisuri, poieni, care se lasa intr-o poiana mai larga, cu un molid plictisit de singurate in mijlocul ei. Curata pustietate … Poiana se tot lungeste in panta, ca sa realizez la capatul unei coborari mai abrupt ca am ajuns in drumul forestier  al Stanilelor. Ne insiram pe drum la vale, spre Poiana Stanilelor. Zapada nu-i prea mare pe drum, iar cateva urme spun ca inaintea noastra au trecut doar vreo doi insi … Privim departe, spre Poiana Stanilelor. Sunt cativa kilometric pana acolo. Cosmin ne arata cabana mare din Poiana. Ar fi tinand de un schit ceva, din cate am inteles. Deasupra poienilor, troneaza rece si prapastioasa, Piatra Sura (1525 m), un munte de piatra iesit in evident si prin salbaticie, si prin inaltimea mai mare fata de culmile din jurul lui. Multa vreme vom merge pe drum, cu ochii tot spre Surul nostru. Ne insiram pe cateva sute de metri. Deh, pe loc drept fiecare mai casca ochii pe dupa cateceva. In stanga noastra avem mereu aprubtul Stanilelor, ce se lasa de sub Ceahlau. Dupa o zi senina si primitoare, ca cea de ieri, azi totul pare atat de sinistru, atat de gri (gri-ul ce s-a asezat peste tot, in jurul nostru). Pustietea accentueaza senzatia, si doar faptul ca vedem in zare o casa, mai imprieteneste atmosfera. Drumul de masina se lasa in bucle largi, pe curba de nivel, spre larga poiana ce nu o pierdem niciodata din priviri. Mergem, mergem, si nu se mai termina …Traversez pe sub niste stanci inalte, de cateva zeci de metri, incepute la vreo zece metri deasupra mea, din varfurile unor molizi. Mai casc si eu ochii in sus, ca m-am cam saturat de monotonia drumului. Un suierat scurt imi atrage atentia … mi s-a parut! Mi-era atat de cunoscut suieratul … dar nu stiam de unde sa-l iau … se auzise de sus. Nu bag de seama, si continui cativa metri. Simt niste bulgari cum se rostogolesc de pe versantul abrupt. Zapada … pietricele … hmm; aici erati smecherelor! Cand ma uit in sus, la zece metri deasupra mea, prin padurea de molizi, patru capre mari, negre si frumoase, o zbughisera in sus, spre stanci. La 1400 metri altitudine nu am mai intalnit minunile astea mici …
Tapul suierase a pericol, atunci cand ne-a auzit, cand ne-a simtit prezenta. Au stat cateva minute, acolo sus pe stanci, si se uitau mirate la noi. Ahh, nu-s chiar atat de fricoase. Au dat sa fuga, dar s-au intors sa vada totusi cine le deranjeaza, acolo in linistea cea gri. Le-am mai privit o vreme, alergand din stanca in stanca, pe un perete inalt, intrerupt de brane cat laba piciorului … uhh cum urca, fara sa se gandeasca ca ar putea sa cada. Asta le e natura … sa fie ele! Am iesit din padure, in poiana cea mare a Stanilelor. Dupa ceva minute bune de mers, ajungem si la Batca Neagra, unde se afla cabanele cele mari. Sa fim atenti, ca de aici iesim din drumul forestier (care coboara spre Valea Bistrei si Bicazul Ardelean), si vom traversa de-a coasta tot muntele, spre Poiana Maicilor. Este frig iara. Mi-au inghetat mainile, langa gardul poienii, si asteptam sa ajunga toti, sa nu ramana vreunul in urma. Alex si cu Cosmin ne ghideaza prin campul larg, plin de musuroaie inghetate, si zapada putina, spre cabana de vanatoare, din coltul estic al poienii. De aici se intra in padure, in padurea rece, pe un marcaj veeeechi de punct rosu.  Problema de orientare nu este mare. Cel mai important este sa gasesti intrarea, care se afla langa cabana de vanatoare de la liziera, la vreo douazeci de metri mai sus de ea … de altfel la intrarea in padure se distinge poteca clara. Mergem asa, pret de cateva minute, prin zapada inghetata, iar pe alocuri direct pe pamant inghetat. Fiind la 1250 metri, doar stratul de acum, nins de doua zile, exista. Ehh treaba nu e prea placuta pentru Beleanu … plasticii lui nu se preteaza la astfel de poteca, astfel ca nu dupa mult timp aud o bufnitura zdravana in spatele meu, iar mister cel colorat, in galben/roz/verde si ce s-o mai gasi prin curcubeu, se insira printre copaci, pe aratura. O fi injurat saracu` in gand!?Poteca se termina intr-un drum forestier, despre care nimeni nu stie de unde vine si unde se duce. Daca ar fi sa ma iau dupa harta, vine din Valea lui Budu (desi nu exista vreun drum pe harta mea). Noh, asta e … mergem la deal pe el. La deal … nu pe curba de nivel cu care ne “pacalise” Cosmin. Cred ca mi s-a parut unul din cele mai infernale forestiere in panta. Nu cred ca pe aici urcau cu altceva decat cu TAF-ul sau tractorul, ca era prea bine intretinut sa-l consider o biata poteca mai lata. Si am tot urcat, de ne veneau numai injuraturi pe la gura … pana am iesit din padure, intr-o poiana incetosata si trista. “Curba de nivel” ne urcase aproape 100 metri diferenta de nivel, scotandu-ne in Poiana Varatec, la 1350 metri altitudine. Prima oara nu m-am prins unde suntem, doar m-am intrebat de ce parasim drumul lat, pentru a urca pe o poteca, o coasta destul de inclinata. Sus … un indicator touristic, cu paleta de marcaj, ne tragea de urechi ca suntem in cel mai inalt punct al poienii. Cu ochii in sus, in stanga, cautand Turnul lui Budu din priviri, coboram usor, spre marginea padurii. O placa de fier, indica, printr-un text cu vopsea, ca suntem la Poiana Varatec … O veste buna in sfarsit. Mult nu mai avem, si in maxim zece minute ghicim Poiana Maicilor, undeva in fata noastra, cu o stana in partea din dreapta (stana pare bine intretinuta, si destul de mare). Parasim poteca un pic, pentru a ocoli cativa arbori cazuti, si iesim in golul alpin al Maicilor, langa stalpul de marcaj, ce indica rascrucea de poteci … (la stanga, se intra in padure, in urcus spre Dochia, pe banda rosie). Atentie pe vreme de ceata ….  Coborarea din Poiana Maicilor, se face (cum se iese din padure), inainte si usor stanga, pe marginea de jos a padurii. Inainte doar, se nimereste la stana, de sub alta margine de padure, pe unde nu e nici un marcaj … si nu ajungi nicaieri.Intram in padure, pe poteca in coborare sustinuta, si de aici ne cam prinde pofta de vorba de poti. Uite asa ne insiram la vale, grupuri grupulete, fiecare discutand altceva … pana descoperim ca suntem cam alandala pe langa poteca. Cineva inaintea noastra, scurtase drumul spre Izvorul Muntelui, si ne-au furat urmele. Acu` oricum aiurea n-am luat-o prea mult, ca dupa cateva minute gasim iarasi marcajul. Plecati de la 10.30 de la Dochia, ajungem dupa 3 ore si jumatate, la cabana Izvorul Muntelui (797 m altitudine), unde ne fac cu ochiul, de la distanta, masinile primitoare … A fost ceva frig noptile astea. Sucul uitat in masina a inghetat, si de sete incercam sa stoarcem gheata cea buna la gust, din bidon. Ne luam ramas bun, unii de la ceilalti si ne despartim aici … clujeni, brasoveni si bucuresteni. Ne vom revedea la urmatoarea tura, impreuna, care va fi poate la sfarsitul lui martie, sau poate mai devreme, cum om avea timp... Pana atunci, poteci cat mai multe pe sub talpile noastre … Sunt in Comanesti, la Garcea la “tara”. Am mancat bine cu totii (ahh ce friptana buna face buna`sa, si ce vin are buna`su in beci – il mai gustasem si prin noiembrie, la intoarcerea din Rarau, si ii duceam dorul de mult), si ne-a luat toropeala. Am atipit pe patul moale … gandindu-ma ca a iesit totul mai frumos decat ma asteptam. Mai avem ceva drum pana in Brasov, ne asteapta si Oituzul, dar la capat de drum … ne asteapta o baie fierbinte si un pat moale. Si … alti munti! ------------ Fotografii: Emi Cristea, Cosmin Sava, Dan Izvoreanu, Tibi Gandu Albumul foto ALPINET (Emi Cristea) Albumul foto ALPINET (Cosmin Sava)> Track-ul GPS, Cabana Dochia - Stanile - Izvorul Muntelui (Emi Cristea)
|
nota 10 pentru epica 
, Wed, Mar 7, 2007, 2:53 pm |
Members: 29725
Authenticated: 0 Visitors: 707 |
|
© 1999-2024, Proiectul Alpinet The usage of this site or any information therein implies your acceptance of our copyright notice and the terms and conditions Copyright, terms & conditions About Us | Advertise on this site | FAQ | Contact |
|