28-30 septembrie 2007 :: Retezat - Harababura alpină

    28 septembrie 2007: Valea glaciara a Pietrelor. Furtuna la Bucura.

    A pornit din nimic. In Coltul Chiliilor, intr-o seara rece de septembrie … Unii coborasera prin Padina Popii, de pe creasta Craiului, eu venisem prin Brana Caprelor, ca sa ne adunam cu totii in poiana din Saua Chiliilor. La caldura focului de vatra se auzi un cuvant … Retezat.
     Au trecut cateva zile, pentru ca intr-o noapte de joi spre vineri, sa ne adunam pe peronul garii din Brasov. In caldura vagonului atipim cu totii, sperand ca orice ar fi, sa nu ne intoarcem dezamagiti de acolo. Nici unul dintre noi nu-si facuse plan anul acesta, sa ajunga in muntii dintre Strei si Jiu, si parca totul era facut in baza a fie ce-o fi. Iar dimineata de vineri, ne gaseste obositi, dar increzatori in albastrul de pe cer, intr-o gara destul de neprimitoare, cum e cea din Simeria. Iar de aici, mai motaim pret de un ceas, pana cand unul dintre noi striga ca suntem in Ohaba de sub Piatra. Langa mica halta, ne asteapta domnul Victor, soferul care ne va duce la Carnic.
    Nu stiu de la ce sa fi venit denumirea, da` tare inclin sa cred ca are legatura cu statutul liber al tarii Hategului, acu sute de ani, in evul mediu, caci cuvantul “ohaba” vine de la mosie libera, nesupusa vreunor taxe. De altfel se mai cunosc ohabe, cum ar fi cea din Tara Fagarasului (langa Sinca), alt teritoriu liber, romanesc, sau cea de langa Caransebes (Ohaba-Ferdinand, cunoscuta mai bine de noi ca orasul Otelul Rosu). Din vechea mosie libera, a ramas un mic sat, situat nu departe de Hateg, dincolo de defileul de la Subcetate, unde Streiul s-a inghesuit intre contrafortii Sureanului si Poienii Rusca. Acel defileu delimiteaza depresiunea Hategului de prelungirile sudice ale culoarului tectonic Orastie.
     Am facut o mica introducere a locurilor de intrare spre Retezat, caci nu poti lasa deoparte insemnatatea geografica a acestor maluri ale Streiului, mai neglijate de interesul turistilor, carora le sta gandul doar la Retezat. 

Microbuzul lui Nea Victor

      Microbuzul lui nea Victor (singurul care are ramas cu transport autorizat, spre Carnic), urmeaza sa ne duca pe Valea Salasului, prin sate pline de istorie (cetatea de la Salasul de Sus, biserica fortificata din micul sat Malaiesti – despre carea aveam sa aflu ca are, totusi, o suta si ceva de case), pana in satul Nucsoara, ultima localitate dinspre munte. De aici, peisajul se schimba dintr-o data. Parasim piemontul format de ape, intre Retezat si Valea Streiului, trecand valea adanca a Nucsoarei peste podul de la Gaurile Buhii. Aici, sub noi, sunt 29 de metri, pana la albia stancoasa a raului. Intr-o iarna, cu gheata pe drum, o Dacie a derapat, venind cu viteza dinspre Carnic, si a rupt parapetul de beton al podului, ducand in mormand cinci pasageri (al saselea, un copil, a supravietuit, fiind prins intre corpurile celorlalti). Desi au trecut mai bine de douazeci de ani, nimeni nu a mai reparat acel parapet, iar podul si asa ingust iti da emotii in zilele de iarna, cand vrei sa ajungi la Carnic. De pe aici, o poteca marcata
     Drumul se tine scai de stalpii de curent electric ce duc spre amenajarea hidrotehnica de mai sus de cabanele de la Carnic. Curentul numai circula prin firele de inalta tensiune, de acum doi ani, de cand Hidroelectrica si-a inchis lucrarile de pe raul Nucsoarei. Nimeni nu vrea sa plateasca costurile prea ridicate ale intretinerii liniei (iar hotii de cabluri inca nu au aflat ca prin acele sarme nu mai circula nimic …). Asta este povestea unei vai destul de deschisa, poienita bine pana spre Carnic, dar neexploatata inca de om, asa cum s-a intamplat in alte parti. E mai bine pentru munte … parca aici a invins.
     Ajungem la Carnic, putin dupa pranz. Ce este de fapt acest loc? Pe vremuri aici se aflau cabanele institutelor forestiere, ocolul silvic si un magazin alimentar. Acum, le-au luat locul, Cabana Cascada Carnic si Pensiunea Cordin (ca si adaposturi turistice). Suntem la o altitudine de 1000 metri, pe Valea Nuscsoarei, la punctul de plecare al traseului spre fosta cabana Pietrele. Cerul se pastreaza senin, deasupra noastra, desi pe Valea Pietrele s-a infundat un nor gros si sumbru, care nu lasa sa se mai vada nimic, de el. Iar prognozele meteo spuneau … ploaie! Rucsacii sunt grei; am luat corturi cu noi, ca sa putem bivuaca sus. Acum le simtim ca niste balasaturi. Carausii, binenteles, baietii … eu, Oli si Nae, lasand fetele sa se menajeze (si sa care apa, sic!)
     Cu cheful de a ajunge cat mai repede sus, ne incingem la drum, si la propriu si la figurat, iar dupa nici cateva minute de mers, incepem sa lasam jos din haine. Asta, asa, cam prin dreptul bifurcatiei spre Cascada Lolaia. Pe aici se formeaza apa Nucsoarei, din unirea Pietrelor cu Chiagul (sau Obarsia Nucsoarei, ce isi aduce apele de sub Varful Gales). O lasam pentru alta data … acum “ne e nasul doar pe sus”, catre caldari. Dupa ce parasim soseaua forestiera, la curba cea mare de mai sus de Carnic, urcam pieptis coasta vaii, pe o poteca umbrita si umeda, iesind la soare abia dupa ce am urcat o suta de metri diferenta de nivel. Suntem iar in drum, la o altitudine de 1100 metri. Dupa cateva minute, uitandu-ma din nou la altimetru, constat, uimit, ca indica 1390 metri. Ups. Se cam ingroasa gluma!
     - Oli, o scadere de presiune atmosferica, de 300 metri in cinci minute, nu miroase a furtuna? … intreb retoric.
     Si asa este. Va fi groasa … mai ramane de aflat cand. Sper ca macar pana la Pietrele sau Gentiana sa scapam. Asta ne face, cel putin, sa uitam ca-s grei rucsacii, si sa dam mai cu tupeu din picioare. Geaba se plange Nae ca si-a cam uitat conditia fizica pe vas, ca nu stam dupa el, si se convinge ca de fapt e in stare sa tina ritmul. Drumul spre Pietrele a fost reparat, dupa ce prin ‘98-’99 (nu mai stiu precis anul) a fost rupt de viitura din iulie. Atunci, apele dezgolisera tot fundul raului, lasand la lumina bolovani imensi si stricand tot drumul spre Pietrele (au ramas multi cu masinile blocate sus). Cu toate astea, pana la fosta cabana poti ajunge doar cu tractorul sau cu ceva de teren. Panta e prea mare …

Pauza in drumul Pietrelor

    Cineva dintre noi isi facea griji ca a venit toamna si au cam secat izvoarele (mai ales dupa vara secetoasa).  Nu e cazul … Tot drumul e strabatut de paraie ce se formeaza in padure, si traversand pietrisul de pe poteca turistica, isi varsa firisoarele in apa limpede a Pietrelor. Mai sus, o apa puternica vine de pe malul opus, din padurea de rasinoase. Atat de mare e debitul, ca albia mica de parau nu i-a ajuns, si acum isi varsa apele prin doua fire puternice, printre radacini de arbori. Este Galesul, unul din cele mai salbatice rauri din Retezat. Pe aici suntem la Lunca Larga, si dupa aproape patru kilometri de la plecare (dupa ce drumul a urcat puternic in altitudine), ajungem la confluenta Pietrelor cu Stanisoara. Un popas mai lung meritam si noi, sub indicatorul ce ne arata poteca spre Gentiana. Altimetrul si-a mai calibrat intre timp elevatia (dupa caderea puternica de presiune), dar inca ne arata ca suntem pe la 1490 (eroarea este de o suta de metri si se va anula in momentul cand, stand in loc mai multa vreme, GPS-ul isi va calcula distanta de la reciever la satelit, dand altitudinea corecta si calibrand si altimetrul).
    Hai sa nu mai ocolim pe la Pietrele, ca si asa nu mai avem ce gasi, dupa ce a ars cabana. Castigam timp daca o intindem direct spre Gentiana pe marcajul cu triunghi albastru, ce traverseaza apa Stanisoarei. Aici scrie ca ajungem intr-o ora … Trecem raul, pe podul de lemn (Alinuta are iar emotii, aducandu-si amite de buha din Valea Vistei, din septembrie trecut), dupa care ne insiram pe firul Pietrelor, pana dam de alta poteca (ce vine de la Pietrele si se duce spre Gales). O sa urcam si mai tare, pe poteca umeda, pe radacini ude de molizi, cu atentie sa nu ne rasturnam cu rotile in sus. Nu-i bai baieti, ca prea mult nu o tine asa. Mi-aduceam aminte de locurile mai pasnice, din padurea rara de molid ce s-a format pe cumpana dintre Pietrele si Stanisoara. Ciudate sunt, in schimb, blocurile eratice, aduse aici de ghetarii ce acopereau acu zeci de mii de ani, vaile Retezatului (stancile astea nu au nimic in comun, geologic, cu roca din jur). Toata poteca pana la Gentiana, strabate astfel de locuri, ce te fac sa te gandesti la peisaje scandinave …

      Sub un molid zdravan gasesc o gramada de lemne taiate, si frumos stivuite. In copac, este batut un cui un mic afis cu o mica rugaminte … N-am stat sa analizez cat de corecta sau necorecta era rugamintea, am luat cate un bustean in brate, ca acu` nu ne-o fi tare greu sa-l caram pana la Gentiana. Am amintiri prea placute de la trecerea dintre anii 1998 si 1999, cu trosnetul lemnelor in focul sobei si cu soarele de pe Peleaga si Retezat. Si tot gandindu-ma la acele vremuri, lac de sudoare si cu lemnul in brate, nici nu am simtit cand am iesit la lumina in mica poiana unde se afla Gentiana.

      Spre obarsiile vaii Pietrele norii s-au ingramadit peste caldari, acoperind tot peisajul. Este cel putin interesant sa vedem cum limita acestui front sta deasupra noastra, de ore intregi, nu inainteaza si nici nu se retrage. Toate framantarile din nori se invart pana la o linie ce putem sa o tragem intre varfurile La Prizme (din Lolaia), Stanisoara si Pietrele. Mai jos de acestea, spre depresiunea Hategului, este senin. Mai sus de aceasta, toata negura s-a involburat pe creste si vai, ascunzand totul. La prima vedere sta a ploaie, in realitate de ore intregi nu se intampla nimic. Nu iti poti da seama  ce se va intampla … Zona finala de padure, acopera morena frontala a fostului ghetar din valea Pietrele. Morenele frontale le poti recunoaste usor dupa forma semicirculara, si provin din materialele impinse de limba ghetarului in faza de inaintare. Aici se afla morena terminala a celei mai mari expansiuni a ghetarului Pietrele.
      Cabana o gasim goala. Doar un baiat ne intampina, spunandu-ne ca a ramas singur pe acolo, cabanierul coborand spre Pietrele (de  fapt ne intalnisem cu el pe poteca). Nu-I bai. Noi vrem doar sa ne oprim sa mancam cate ceva, in drum spre Curmatura Bucurei. Cabana Gentiana (situata la o altitudine de 1672 m, in Valea Pietrele) este cunoscuta ca apartind Clubului de Turism Floarea Reginei. In sala de mese ne intampina o curatenie placuta. Trebuie sa lasam si noi la fel de curat, dupa ce mancam, asa ca ne-am obisnuit de multe ture sa umblam la noi cu mici prosoape de masa, pe care sa ne intindem mancarea. Dupa racoarea ce se lasase afara (pe termometrul de pe peretele cabanei puteam citit 10 grade Celsius), ne intampina o caldura placuta in mica incapere.
     N-am putut rezista curiozitatii, si l-am rugat pe baiat sa-mi arate barometrul cabanei, sa vad si e acesta tendinta presiunii atmosferice. Afisa in metri, si arata pe undeva pe la 1650. Se pare ca e constanta. Cel putin in urmatoarele ore nu se va intampla nimic in atmosfera. Inca nu reuseam sa-mi explic acea cadere de presiune, echivalenta a 300 metri diferenta de nivel.
      Ne-am grabit cu mancatul, si am sarit peste digestia de pe urma. Trebuia sa incercam sa ajungem cat mai sus sau, daca se strica vremea, sa ne rezervam destul timp pentru a ne intoarce la Gentiana.  Imbracati mai bine, si cu rucsacii in spate, salutam pe baiat, si ne vedem de drumul nostru. Pana aici, de la Carnic, nu intalnisem pe nimeni. Pustiu Retezatul in ziua asta de vineri …

Cabana Gentiana (1672 m)

     Poteca iese din padure, intre jnepeni si incepe sa intre in sectorul pietros. Am trecut de 1700 metri, si pana la lacul Pietrele vom strabate monotonia jnepenilor. Cum perspectiva s-a largit, putem admira in liniste culoarele de avalanse formate pe versantii culmilor Stanisoara si Pietrele. Traversam pe o punte de lemn, apa Pietrelor, trecand pe versantul culmii Pietrele. Suntem in zona unde apa cade in trepte, peste cascada Pieterelor, traversand o zona de roci mai dure, greu de erodat. Peisajul este dominat, peste tot pe unde urcam, de blocuri eratice ca vechi depozite glaciare. Asta in firul vaii, unde printre aceste roci s-a format o deasa padure de jnepenis, traversata de poteca noastra marcata cu banda albastra.
       La micile cascade unde am traversat apa pe puntea de lemn intalnim si primii turisti. Vin tocmai dinspre Zanoaga, si confirma ca nu ploua pe creasta, dar ca vantul bate cu putere. Printre jnepeni si blocurile lasata haotic de ghetari, vad crucea lui Cuxi. Amintindu-mi de moartea tragica a lui Alexandru Bradut, in 1983, instintiv ma uit la jgheaburile de avalanse ce brazdeaza peste tot si muntele Pietrele. La baza acestor jgheaburi de avalanse s-au format adevarati ghetari de pietre. Este intereseanta asimetria vresantilor Pietrele si Stanisoara in aceasta privinta, pe ultimul, sub jgheaburi existand doar zone intinse de blocuri haotice, neformandu-se acesti “ghetari”.
       Urcam valea printre jnepeni, lasand haosurile de blocuri spre versanti. De aici si pana la lacul Pietrele suntem insotiti din loc in loc de spinarile de berbeci (asa numitele roci mutonate),  pe mici praguri glaciare destul de dese in zona. Acestea sunt proeminente formate din roci mai dure, care au suferit  o rotunjire datorita maselor de gheata ce le acoperea. Din loc in loc prezinta striuri sub forma unor sentulete, rezultatea prin scrijelirea suprafetei produsa de rocile mai dure transportate de ghetar. Peste tot, in jurul nostru, la suprafata au ramas urmele actiunii vechilor ghetari. Ghetarul de pe Pietrele nu a avut un singur stadiu de dezvoltare. Marturie stau multiplele morene terminale, care fiecare in parte indica un stadiu atins de ghetar intr-o epoca anume.  Urcand lenesi pe poteca dintre jnepeni, atingem una din aceste morene, in dreptul varfului Pietrelor.  Tot pe aici, pe partea dreapta a ascensiunii noastre, trecem pe langa o morena laterala, aflata sub poalele de blocuri haotice de sub Stanisoara. S-a format la contactul ghetarului cu versantul muntelui, continand roci transportate de ghetar dar si blocuri de piatra desprinse de avalanse si de fenomenele de gelivatie, din corpul muntelui.
      Fara sa simt, privind ingramadirile de marturii geomorfologice, ajung la Bordul Tomii. Toti am auzit de el, de imensiul bloc de piatra, “cazut” de nicaieri in valea Pietrele. Pe stanca se vad urmele focurilor facute de ciobani. De fapt se stie ca poate adaposti in caz de vreme rea vreo cinci persoane. La 1890 metri altitudine … Bordul Tomii este unul din blocurile eratice, de care vorbeam mai devreme. Poate cel mai mare din valea pe care urcam. Fac o pauza mai lunga, asteptand sa ma ajunga si colegii, cu ochii pe negura ce nu vrea sa se ridice de pe fundul vaii. Doar pentru cateva secunde, involburata de vant, ceata se mai imprastie, aratandu-mi Curmatura Bucurei. Acolo sa ajungem … tinta noastra!
      Mai sus de Bordul Tomii pot sa vad pragul glaciar dinainte de micul lac Pietrele. Pana la el traversam valea tot mai firava, prin zone mlastinoase, pe suprafete turboase. Incet incet tinem stanga spre marginea de jos a umarului glaciar, fara sa castigam prea mult din altitudine, trecand peste varful celei mei de sus morene frontale. De aici de undeva (in trecut existase si un stalp indicator) se desprinde potecuta spre lacurile Pietricelele. Intr-o zi tot mi-as dori sa ajung pe la ele. Mereu am simtit ca trebuie sa fac si traseul ce trece din Pietrele in Pietricelele, lacurile din Valea Rea, ajungand apoi la frumosul Gales. Unul din cele mai frumoase trasee din Retezat, pe care vezi toata salba de tauri glaciare de pe versantul nordic.

     Pe pragul glaciar urc tot mai puternic, strajuit in dreapta de un varf mai puternic al Stanisoarei, pana ajung aproape de altitudinea de 2000 metri.  Aici ar fi ultimul popas, inainte de curmatura Bucurei. Micul lac al Pietrelor nu este nici pe departe cel mai vedeta din Retezat. Dar e simpatic foc, asezat sub umbrele intunecate ale Bucurei II (varful cu 2372 metri altitudine), care acum nu prea se mai vad, acoperite de negura. De la lacul asta se poate trece in Valea Stanisoarei, pe o poteca destul de lejera, si in timp destul de scurt, peste o mare sa de transfluenta, ramasa ca martora a actiunii ghetarilor. Prin aceste sei de transfluenta (intreruperi ale marilor custuri, cu peisaj total diferit de acestea, cu forme greoaie si cu interfluviu mai lat), ghetarii Pietrele si Stanisoara si-au unit masele de gheata. Iezerul nu are mai mult de jumatate de hectar (mai precis 0, 48 ha) si doar un metru adancime. L-ai putea inconjura usor de nu ar fi marginile umede cu suprafata turboasa.
     Am plecat de la lac ca se facuse destul de tarziu. Sa tot fie aproape cinci dupa-masa, iar pana la intuneric ar mai fi doar vreo doua ceasuri. Nu-I putin, dar cu negura si cu vantul asta, cine stie cat ne-o mai chinui pana la Bucura. Chiar de langa lac, urcam pe stanga un umar puternic de piatra, care ne duce intr-o scochina, pe care o traversam castigand altitudine. Pe dreapta, cum urcam, puteam vedea un umar glaciar, in capatul caruia s-a adunat. Potcoavele nivale (sau morene nivale cum se mai numesc) sunt mase de grohotis care inchid la exterior microdepresiuni nivale (asa cum morenele frontale inchid la exterior bazinetele glaciare), iar in harababura asta din Valea Pietrele, nu-s putine aceste mici depresiuni, formate mai ales sub conuri de grohotisuri sau sub jgheaburi de avalanse. Pe acest umar glaciar, scapat de sub Bucura II, se poate vedea o cruce.
     Am ajuns la poalele marelui ghetar de pietre, de sub Curmatura Bucurei. Pana in marea sa de transfluenta (prin care ghetarul Pietrele comunica cu cel al Bucurei), am mai avea o suta si vreo cincizeci de metri diferenta de nivel. Cei mai grei metri, din toata ziua. Daca pana aici am fost capul echipei, urcand tot primul si apoi asteptand pe restul, am ajuns si eu la capatul puterilor. Incet incet sunt depasit de Oli, de Ema …  Nesomnul de azi-noapte se resimte in mine. Fiecare zece metri ii intrerup cu o pauza. Mi-am legat altimetrul deasupra rucsacului, sa nu mai am probleme cu pierderea satelitilor, si acum tot stresez pe cei din jurul meu, sa-mi zica la cat am ajuns. Atat am in minte … 2200. Cand ma voi vedea acolo, voi spune: Am ajuns!

Spre Curmatura Bucurei (2206 m)

      De jos, nu ti-ai fi dat seama pe unde se iese in Curmatura Bucurei. Saua se pierde spre nord intr-un abrupt puternic, framantat in partea de jos de puterea ghetarului de pietre. Dupa ce traversasem masa de pietroaie, am  inceput sa urcam tot mai puternic, iar pe ultimii metri parca suntem in fata Fetei Morgana … nu se mai termina. O rafala puternica de vant ma impinge inapoi … Am ajuns! Suntem in curmatura ce intrerupe Custura Bucurei. Vantul puternic nu te lasa sa stai prea cuminte in sa, asa ca mai bine coboram inapoi cativa metri, sa stam la adapost pana vin toti. Dureaza vreo zece minute sa ne adunam cu totii. N-am apucat sa vad prea multe dincolo de indicatorul turistic. E ceata deasa.
      Coboram cu totii, cu vantul in fata. Din cand in cand se mai sparge si ceata, putand vedea marea alpina a Bucurei. Avem ce ocoli la lacul asta … Coboram puternic primele serpentine, printre spinari de berbeci, pana ajungem deasupra lacului Bucura. Il vom tot ocoli, prin partea dinspre muntele Bucura, coborand pe poteci de animale, la intamplare, in ceata deasa. Din cand in cand mai vedem si marcajul pe pietre, iar lacul cel mare ba apare – ba dispare. Nu dupa mult timp ajungem langa lacul Bucurelul (situat la 2070 metri altitudine), de unde se desprinde poteca spre Poarta Bucurei, si mai departe spre Retezat. Zona este mlastionasa, fiind in jurul nostru multe suprafete turboase. Din loc in loc intalnim rigole, intr-o zona in care, ca prin minune au disparut acele blocuri de piatra intalnite peste tot prin valea Pietrele.
     Ne apropiem de malul lacului Bucura, pe care se pot observa valurile produse de vant. Datorita suprafetei mari a apei si datorita vantului puternic, valurile au devenit tot mai mari, atingand jumatate de metru, pe varf. Se aude placut si infiorator in acelasi timp, vuietul acestor valuri. Furtuna mai lipseste. Trecem, paralel malul lacului, peste un fel de morena de presiune, strabatuta de firul apei Bucurelului, acoperita din loc in loc de lespezi de piatra (auzi doar vuietul subteran al apei). In zona de campare s-au ridicat multe zone de protectie pentru corturi (din lespezi), si observ, interesant, ca te protejeaza ceva de vant (inspre lac ai adapostul lespezilor ridicate de om, inspre gura caldarii ai adapostul morenei de presiune), astfel ca mi-a cam trecut temerea ca o sa dormin cu velele in vant … Dar, poate o fi refugiul gol!.

Refugiul Salvamont Bucura (2051 m alt)

     Cu ultime forte urc cei cativa metri ce ma despart de Refugiul Salvamont Bucura. Incercand sa deschid usa sunt intampinat de doi baieti; singurii locatari de azi. Ahh, am scapat de stat in vant. Epuizat dar fericit, ma las pe o bancuta in micul adapost de lemn. Este atat de bine …
     Se aduna si restul trupei, iar incet incet atmosfera se incalzeste in adapost. In plus ne soseste si inca un musafir, iar pentru ca pe munte lumea e mica, din vorba in vorba aflam ca este un bun prieten de-al colegului nostru Caprioara. Daca ar fi stitu ce intalnire a pierdut … stand acasa! Parca si cu foamea avem rabdare, asa ca nu ne grabim si pregatim un mic pure de cartofi, cu carnaciori si ceapa prajita, gatite la flacara unui primus de altitudine. Sa te tot intinzi la somn cu burta plina …
     Furtuna nu s-a mai lasat mult asteptata. A venit cu grindina, cu descarcari electrice, cu vant puternic. Parca prin vis am avut si cosmarul ca acoperisul de tabla a plecat de deasupra noastra. Nu cred ca am fost departe. Dar m-am cuibarit in sacul de dormit si nu mi-a mai pasat de nimic … pana dimineata!

    Am sarit ca ars, din somn.  Cat o fi ceasul!? Auzi, ca e opt. Am dormit aproape doisprezece ore. Deh, simteam nevoia! Imi fac curaj, ies din sacul de dormit, iau o bluza pe mine si scot nasul afara din refugiu. Cerul pare uniform dar trist. E senin dar nu-mi dau seama. Senzatia este de cer acoperit uniform. Este destul de devreme si soarele n-a scos nasul pe nicaieri in lumea asta alpina. Atunci m-oi convinge.

     Pana una alta eu ma apuc de facut rucsacul. Indiferent ce se va intampla astazi, sa fie dansul facut acolo si pregatit de duca. Ma mir inca de cerul lacrima. Toate prognozele spuneau cer acoperi / ploaie / descarcari electrice. Pentru aseara s-a adeverit. Dar parca furtuna aia puternica a scuturat totul, limpezind muntii peste noapte. Sa fie un vis? Om afla in maxim doua ore, daca acest calm se va pastra. S-a topit si gheata cazuta aseara, si parca si apele s-au tras inapoi. As fi visat ca Bucura s-a revarsat, ca la ploile torentiale de campie. Dar nu a fost asa …
  Ne-am hotarat. Lasam rucsacii la refugiu si urcam pe Peleaga echipati mai usor, ca sa castigam timp. Apoi, de vremea se tine bine, ne luam rucsacii si trecem Poarta Bucurei spre Retezat, lasandu-ne spre Pietrele prin Lolaia. Astea-s planurile mari. De se strica vremea si da cu ploaie, vom ramane in Bucura sau vom cobori prin valea urcata ieri.

     Dar … hai la drum ca e tarziu. Pe la noua ceasuri ne urnim pasii spre pragurile Caldarii Berbecilor. Valea Berbecilor... ma gandeam de la ce vine acest nume. De la turme de berbeci? As inclina mai degraba spre o notiune geomorfologica: spinarile de berbeci (sau, mai stiintific vorbind: rocile mutonate), care nu sunt decat martorii modelarii glaciare. Spinarile de berbeci reprezinta proeminente formate din roci mai dure situate pe pragurile glaciare, care au suferit o rotunjire din cauza masei de gheata ce le acoperea. Daca studiem caldarea in teren, sau harta geomorfologica a zonei in cabinet, putem observa ca aceste spinari de berbeci se gasesc peste tot in aceasta caldare.  Spinari de berbeci se gasesc in toate caldarile glaciare, dar prezenta lor, aici, la tot pasul, ma face sa ma gandesc ca toponimul "Valea Berbecilor" de aici vine.
     Fusesem si anul trecut, si mi-am zis ca e cel mai scurt drum spre Peleaga. Pe crucea galbena, mergand intins, intr-o ora esti pe cota maxima a muntilor Retezat. Si ai ce vedea, mereu in urma ta.

Refugiul Bucura si Vf. Custura Bucurei

    Urcam puternic printre spinarile de berbeci, raspandite la tot pasul. Aici este lumea lor. Apele curg peste tot, iar ploile recente le-au marit debitul. Este valea Berbecilor, ce-si aduna apele de sub Peleaga. Intr-un sfert de ora am trecut tot pragul glaciar ce separa caldarea Berbecilor de cea a Bucurei, si ne-am trezit inconjurati de stanci, intr-o mica cetate alpina. De aici, dupa ce traversam marea parte a caldarii, ne indreptam pasii la dreapta, spre culoarele de avalansa ce coboara din Piciorul Pelegii. Acolo sus, in culme, se trece de 2300. Dar pentru a ajunge acolo, urcam direct pe unul din culoare, lasand in urma noastra serpentine scurte, printre grohotisuri maii instabile. Sunt conurile de grohotis formate sub culoarele de avalanse. Din cand in cand un popas, ne intoarce privirile in urma, sa vedem coloritul de toamna al crestelor din jurul Bucurei. E o mare lume de piatra. O harababura alpina!

Pe creasta sud-vestica a Pelegii

     Dupa mai bine de o ora de urcat, atingem microdepresiunea de blocuri haotice, de sub Piciorul Pelegii. Pe zeci de metri, pana in culme, traversam campul asta de stanci verzui, parca acomodandu-ne cu ce ne va astepta din culme pana pe Peleaga. Incetul cu incetul ne adunam cu totii pe culmea lata, intre un varf secundar al Pelegii (2357 m)  si culmea prelunga ce duce pe varful cel mare (2509 m). Prietenii ma solicita la o lectie de geografie asa ca incep un tur de orizont al muntilor. In urma noastra, dupa creasta sud-vestica a Pelegii, dincolo de caldarile cu lacuri avand nume de fete, se ridica puternica custura a Slaveiului, agatata deasupra Caldarii Pietroase, intrerupta de o sa de transfluenta glaciara (saua Judele), spre varful Judele. Judele este un puternic munte de piatra, ce-si lasa in toate partile peretii intunecati. Din el se lasa Poarta Bucurei, intr-o zona foarte framantata, o veritabila custura, ce este ocolita de potecile turistice (fiind inaccesibila din cauza unor colti de piatra). Din Poarta Bucurei (veche sa de transfluenta intre ghetarul din caldarile Bucurei si cel din Valea Zlatuiei , aflata la 2280 metri), urca puternic Vf. Bucura I (2433 m) cu varful acoperit de blocurile haotice (atat de tipice varfurilor Retezatului, Pelegii si Papusii). Daca din Bucura I se desprinde spre nord puternica custura a Retezatului, din Bucura II (varful de 2372 m, putin pronuntat din valea Bucura, dar foarte bine iesit in relief dinspre lacul Pietrele) se desprinde spre nord culmea Stanisoara, paralela cu custura amintita anterior. Din aceste varfuri ale Bucurei, se lasa puternic, in saua de transfluenta a Curmaturii Bucurei, marea Custura a Bucurei, care urca puternic spre Peleaga, lasand in urma varful secundar al Pelegii (2358 m, cunoscut ca si Custura Bucurei, si trecut pe multe harti cu cota de 2370 m), Capul Pietrelor (din care se desprinde custura Pieterlor) si celebrii Colti ai Pelegii.

Harababura alpina

     Daca ne-am obisnuit cu Retezatul, ca fiind varful retezat, din fotografii, perspectiva data dinspre aceste locuri este de piramida, cu puternica coborare spre saua Retezatului si saua Lolaiei. Sub noi, se intinde marea caldare a Berbecilor, flancata de Custura Bucurei, Peleaga si creasta sud-vestica a Pelegii (frumosul munte piramidial care se vede urcand dinspre Gura Bucurei spre lac). Spre sud, dincolo de adanca vale a Lapusnicului Mare, se disting Saua Plaiul Mic, creasta secundara Piule, platourile nesfarsite de pe Dragsanu, pana la calcarele Pietrei Iorgovanului si muntele masiv al Paltinei, dincolo de care incepe Godeanul. In ultim plan, creasta masiva a Oslei mi-aduce aminte de o vara trecuta... cu pasi placuti pe frumoasa custura a Oslei-Oslitei. Vecin cu Peleaga se vede si masivul munte al Custurii, pe care poti ajunge traversand peste Papusa si Papusa Mica.
      Te-ai fi asteptat ca sub noi sa vezi lacul salbatic al Pelegutei. Nu a fost asa, pentru ca din Peleaga se lasa spre sud trei picioare puternice: creasta sud-vestica, Piciorul Pelegii si creasta sud-estica a Pelegii. Intre noi si acest lac, se intinde un fir de vale (afluent al Gurii Bucurei, mai jos de lacul Lia) si puternicul Picior al Pelegii, cu varful Pelegutei (2390 m), care se vad de aici.
     Ultimul povarnis, spre Peleaga, il urcam pe blocurile imense, granitoide. Ai senzatia ca urci niste scari si de esti obisnuit cu astfel de poteca, totul pare atat de simplu. Fiecare lespede e cate o treapta, pe care poti calca cu toata siguranta. Vantul intetit pe creasta ne trimite sa luam gecile din rucsaci, dar cerul se incapataneaza sa ramana senin. Ce bafta putem avea astazi... (ne aducem aminte ca acum un an, tot in septembrie, am avut bafta de aceeasi vreme pe Vistea-Moldoveanu, cand dupa o zi de ceata si negura a urmat una senina ca lacrima).

Panorama de pe Peleaga (2509 m)

      O momaie ne indica ultimii zeci de metri ce ne despart de varf. Un ultim efort, si iata-ne la 2509 metri, pe framantata Peleaga. Suntem prea mici pentru un munte atat de mare si cu toate astea de abia incapem pe varful ingust. De aici, se deschid privirilor si alte creste, inspre Papusa si Varful Mare, cu marele lac al Pelegii (Ghimpele) agatat sub noi, intre Peleaga si Papusa. Oli ar vrea sa dam o fuga si pe Papusa, dar timpul scurt de toamna ne da mai mult de gandit. Si asa avea sa fie... bine ca am renuntat la idee! Cei doi colegi de refugiu, de azi-noapte (din Oradea din cate am retinut), pe care ii ajunsesem pe varf, isi continua tura spre Papusa. Pentru ei e mai simplu; vor sa mai ramana cateva zile prin Retezat, iar Bucura pare a fi baza de ture.

Peleaga (2509 m)

     E vant puternic. Doar intre momai un pic mai multa liniste. Apa nu prea mai avem, soarele se apropie de amiaz`, sa nu zabovim prea mult. Coboram puternic, peste lespezi de piatra, spre Coltii Pelegii. In ingusta strunga de sub ei, o mare limba de zapada s-a incapatanat sa ramana pe aici de la inceputul lui septembrie. Se pierde in caldarea din Valea Rea, mult sub Coltii Pelegii. De aici, acesti sunt mai amenintatori. Daca de pe creasta sud-vestica ii vedeai ca pe un ferestrau, acum sunt ca niste lame ascutite,  sinistre. Parca ar sta sa se prabuseasca spre Valea Rea. Iar acolo jos, se inghesuie multe multe, lacurile atat de celebre dar atat de putin vizitate. Nu-s la indemana oricui.

Coltii Pelegii si lacurile din Valea Rea

      Pe sub Capul Pietrelor (un varf de aproximativ 2450 metri, din care coboara custura ce desparte caldarea Pietricele de cea a Vaii Rele), coboram in curba de nivel, taind coastele dinspre Caldarea Berbecilor. O tinem tot asa pana in saua fara nume de sub Custura Bucurei (2309 m pe altimetru), unde ne oprim pe marginea ei nordica, pentru a vedea Taurile Pietricelele (din caldarea secundara a Pietrelor, Pietricelele), si caldarile Pietrele si Pietricelele, pline de laculete glaciare. Ca sa castigam timp, ne hotaram sa nu mai continuam custura, si sa coboram pe unde vedem cu ochii spre Valea Berbecilor. Nici nu banuiam ca de fapt vom nimeri o poteca ciobaneasca marcata du momai. Ne lasam in stanga, pe un jgheab la poalele caruia sa format o potcoava nivala. Versantul acesta are mai multe morene nivale, insiruite pana sub varful Custurii Bucurei, formate si datorita versantului mai greoi, cu zone mai plane, alternand pantelor inclinate. Pana in firul vaii ne tinem de cateva momai, strecurandu-ne printre blocuri de piatra. Traversam apoi toata caldarea Berbecilor, peste rocile mutonate pline de striuri lasate de ghetari, coborand cateva praguri, inspre refugiul de la Bucura. Am prins poteca marcata cu cruce galbena, aproape de marginea de jos a caldarii. Un cuplu urca spre Peleaga, urmand acelasi traseu avut de noi. Bafta multa si la ei cu vremea... Parca, tot nu-mi vine sa cred ca e atata soare.

Imagine catre caldarile Pietrele si Pietricelele

      Pragul refugiului ne intampina cu pofta de odihna, dar mai avem un drum lung. Intre timp ce o parte din noi au de facut bagaje, mai trebuie sa si mancam ceva mai consistent. Pana la Pietrele nu mai e timp de pauze. Au inceput sa se formeze si gramajoare de nori, tot mai insistente. Azi nu va ploua, chiar daca acesti cumulusi insista sa se aglomereze. Poate maine...
     Stand pe prispa refugiului, simt nevoia a vorbesc despre marea alpina de la Bucura. Este cel mai intins lac glaciar din Romania, cu aproximativ 8, 8 ha, si are o adancime maxima de 14, 2 metri (schita batimetrica a lacului, de Lajos Loczy), in partea nordica a intinderii de apa. Situat la o altitudine de 2040 metri (confirmata si de hartile topografice, si de cerctarile lui Paul Decei), este alimentat de cinci izvoare principale (cel mai bogat in debit fiind izvorul Pelegii – Valea Berbecilor, 150-200 l/s). Lacul deverseaza printr-un emisar ce trimite apele in lacul Liei, cu un debit insumat de 250 l/s (Paul Decei, Lacurile de munte, 1973). Lacul este populat cu fauna ihticola autohtona.

In caldarea Berbecilor. Suprafete turboase.

     Am revenit la treburile „casnice” de pe langa refugiu. Incet incet reusim sa ne punem cu totii rucsaci la punct, sa adunam gunoiul in saci menajeri si sa-l indesam pe la care din trupa mai are loc in rucsac (in general necaratorii de corturi) si putem sa ne luam ramas bun de la adapostul nostru.

     29 septembrie 2007. Prin fundatura de la Taul Portii. Custura Retezatului. Creasta Lolaiei si bezna din Pietrele.

     Pasii ne poarta pe aceeasi carare de aseara, doar ca acum vremea tine cu noi. Pana la Bucurelul ne insiram tacuti pe poteca, aici facand primul popas (de informare, sa-i zic asa). Drumurile se despart. Urmeaza sa urcam spre stanga, pe un fir de vale, peste un prag glaciar. Micul lac al Bucurelului, atat de nebagat in seama de turisti (doar sade in umbra Bucurei), este in schimb important ca bifurcatie de trasee. De aici o poteca duce si spre caldarea superioara a lacurilor cu nume de fete, pana tocmai sus la Taul Agatat. Noi avem, insa, drumul nostru spre Poarta Bucurei.
     Am vazut pe indicator 2-3 ore pana pe Retezat. Asa o fi... si tinand cont ca ieri, cu toata oboseala si greutatea ne-am incadrat in timpii turistici, nu avem de ce sa ne indoim.
     -Daca faceti liniste poate vedem si marmote!... imi anunt colegii

Caprele negre de sub Taul Portii

      Si nu-s dintr-acelea ce invelesc ciocolata prin reclamele TV. Mi-aduceam aminte de anul trecut, cand fluierau marmotele in coborarea de la Taul Portii. Pragul glaciar de deasupra Bucurelului e casa acestor animalute. Azi nu ne-a fost dat sa le intalnim... in schimb, trei capre negre se itesc sus pe un nunatak (proeminente stancoase ce nu au fost acoperite de masa ghetarului, nefiind afectate de eroziunea/tasarea acestuia), napadit de jnepeni. Nae striga la noi sa le vedem! Ii fac semn ca daca vrea sa le fotografieze, trebuie sa pastreze linistea. Au inteles cu totii. Ne oprim din drumul nostru, pentru a ne holba la ele, dar pesemne ca nu le prea pasa de noi. Sunt atente, dar nu sperioase. Si chiar daca ne-am oprit la douazeci de metri de ele, nu fug... stau si pozeaza! Incet, trecem de ele, iesind in caldarea de sub Poarta Bucurei. Pana la Taul Portii, trecem pe langa un alt mic lac glaciar. Doar suntem in lumea lor... Stransi intre un nunatak si versantul plin de blocuri de piatra, dinspre Bucura, poteca ne duce ca printr-un culoar pana la malul unuia din cele mai frumoase lacuri din Carpati... Taul Portii.
      Nu este mare. Are 0, 5 hectare; dar este destul de adanc (aproximativ 4 metri). Ce-l face in schimb renumit este faptul ca in el se reflecta mereu, frumos, muntele Judele, cu peretii lui intunecosi. Trebuie sa stii si pe ce mal al lacului sa te duci sa faci fotografia. In carti este dat la 2230 metri. Pe altimetru imi apare 2212 m, si verificand pe harta topografica, tind sa dau dreptate acestuia (imi apare lacul pe curba de nivel de 2210 m, la o echidistanta de 5 metri). De aici ar fi o ultima sursa de apa, pana spre seara. Nu toti au incredere in apa din lac, dar cu siguranta ca e mai potabila decat cea de la robinetele de acasa. Asa ca spun colegilor sa ia cu incredere. Urmeaza sa strabetem o custura inalta, fara alte izvoare.
     Spre Poarta Bucurei urcam fortat, pe o poteca stancoasa, direct pe linia de cea mai mare panta. Nu-s decat vreo saptezeci de metri altitudine, dar suficienti sa ne rupa spinarile. Nu-mi trag sufletul decat in saua situata la 2280 metri altitudine (indicata si pe harta si pe altimetru). Intram intr-o alta lume, in care in mare parte tot ceea ce vedem ne este interzis: Rezervatia Stiintifica Gemenele-Stirbu. Stau in fund, in sa, si privesc spre caldarile nordice. Un lac mare pare foarte aproape de noi. Este Stirbul (sau Taul Albastru, cum apare pe unele harti), lac situat in rezervatie. Pana la el este o poteca ce cobara sub noi, dar nu ne este permis. Mai mai ca-mi vine cheful sa organizez intr-un viitor o tabara limnologica in caldarile din rezervatie. Imbina placutul cu utilul...
      Taul Stirbu este situata in Valea Stirbului, asa cum ii zice la origine apei Dobrunului (sau Zlatuia, din alte surse). Lacul are 0, 9 ha si o adancime de 9 metri (printre cele mai adanci tauri) si e situat in sectorul sudic al complexului glaciar Gemenele. Si ca tot pomenim de Gemenele, marele lac, situat intre jnepeni,  nu se vede de aici. Doar un coltisor straluceste in soare, mascat bine de padurea de jepi. O sa-l vedem mai incolo, de pe Cusutra Retezatului.  Pauza scurta o intrerupem pentru a incepe sa urcam pe Bucura I, varful de 2433 metri. N-o vom face pana in varf, spre bucuria noastra. Dar o bucata buna, pana spre 2350 metri, tot inaintam spre crestet. Ma linistesc cand vad stalpii de marcaj ca o iau de-a coasta peste jgheaburile de avalanse de sub creasta. Vom avea parte de un drum mai linistit pana in saua Retezatului (linistit dar accidentat).

Taul Stirbu (lacul Albastru)

      Am inceput sa ne insiram pe sub munte, fiecare in ritmul lui. Ne vom mai regrupa abia spre Saua Retezatului. Tot cu ochii prin caldarea Stirbului, trec peste jgheaburile amintite, agatata deasupra  unor trene de grohotis formate acolo unde valcelele debuseaza in versanti mai putin accidentati. Nu este periculoasa poteca, dar cere atentie la traversarea lespezilor (multe destul de instabile). Pe la jumatatea sectorului, din dreapta prindem poteca ce vine de pe Vf. Bucura, marcata cu banda rosie. Aici este singurul punct mai dificil din poteca, caci pentru a trece un jgheab mai abrupt, se coboara cativa metri in el. Sub noi, o rapa de cateva zeci de metri ne face semn sa fim atenti. Pe vreme rea este destul de expus (iar pentru turistii mai putin avansati ar trebui un cablu de otel, ajutator). Am coborat deja suficient, de la cota 2350, si pe poteca tot mai zdravana si mai putin expusa, iesim in Saua de iarna a Retezatului. In stanga noastra, spre Valea Stirbului, se lasa sub noi cateva rauri de pietre, paralele, in timp ce in dreapta sunt peretii verticali din Bucura, brazdati din loc in loc de jgheaburi de avalanse. Creasta asta este destul de lunga, si pana in Saua Retezatului, traversez pret de vreun sfert de ceas, peste o culme devenita mai lata, presarata din loc in loc cu blocuri mai mari de piatra.
     Acum Retezatul imi apare asa cum il stiam... retezat! Ca un trunchi de piramida, acoperit de blocuri galbene-verzui, de granitoide (culoarea e data de mushiul ce s-a format pe exterior), apare frumos colorat de soare si de umbrele lasate de cativa nori. Sunt 200 metri altitudine, intre mine si el. In sa, ma opresc, pentru a-mi trage sufletul, si pentru a ne ajunge si ceilalti. Spre Retezat, inaintea noastra, se vede un grup maricel, care probabil urcase din Valea Stanisoara (nu suntem singurii prin munti), dar eu sunt mai mult atent la caldarile din rezervatie, unde pot sa vad acum, tot lacul Gemenele, precum si marele Tau Negru, ascuns sub muntele Sesele. Dincolo de valea larga a Raului Mare se ridica Tarcu (sectorul Petreanu). Ce aproape pare... acum! Minutele se scurg, si cand vad ca peste mameloanele dintre cele doua sei, se apropie Oli cu Alina si Monica, ne urnim si noi din loc.

Retezatul (2485 m)

     Greu se mai urca spre Retezat. Asta, poate, si datorita rucsacilor grei. Cu toate astea, incet incet, ne apropiem de grupul din fata. Sunt toti tineri, pusti de 18-20 de ani, entuziasti. Din pacate, unii dintre ei, folosesc popasurile pentru a-si aprinde tigara. Le-am zis ca daca vor sa ajunga ca si la 30 de ani sa mai urce pe munte in ture frumoase, sa incerce sa pastreze tigarile macar pentru seara la cabana sau la cort. Dar rugamintea cea mai mare a fost sa nu arunce chistoacele pe poteca si sa le ia cu ei, in vreo cutie sau buzunar. Macar la asta s-au convins ca am dreptate...
     Am inceput sa fac tot mai multe popasuri. Oli m-a depasit; m-a depasit si Ema. Parca ma trage inapoi rucsacul. Am inceput, ca si in seara dinainte, sa ma tot uit la altimetru sa vad la cat suntem. Parca e mai de moral. Ultimul popas il fac la 2390 metri, pe o lespede mai mare, cu privirile pierdute dincolo de Stanisoara, prin Peleaga si Papusa. Frumosi si sumbri munti, sub umbrele de dupa-masa. Am scapat si de ultimele lespezi si dupa ce suim un umar secundar, iata ca vedem si stalpul de lemn de pe varf. Am ajuns in sfarsit la varful cu cota 2485 m.

Alina, Monica, Ema, Olimpiu, Claudia, Mihaela, Emi si Nae... la 2485 m

     Se spune ca Iorgovan ar fi taiat cu palosul varful Retezatului, in lupta cu zmeul. Tectonic vorbind, se spune ca a ar fi existat o prabusire (poate de aici si aglomeratia asta mare de lespezi, care se intind ca un triunghi, spre valea Stirbului, pana intr-o platforma structurala, de tip Borascu, deasupra vaii amintite. Daca nu s-ar fi intamplat asta, se spune ca varful ar fi trecut de 2700 metri, fiind cel mai mare din toti Carpatii. Interesant... si de studiat!
     Pana una alta, intre lespezile de pe varf, ne intindem cu totii la soare, asteptand sa se adune tot grupul. Bun moment de o cafea... poate ma mai trezesc din amorteala. Avem si timp, ca pana la ultimii din grup (Nae cu Miha) trece mai bine de jumatate de ceas. Dar nici nu vrem sa plecam fara iei, ca ne dorim cu totii o poza de grup, folosind o momaie (ridicata de Oli si Ema) ca „trepied”. Abia dupa ora patru reusim sa fim gata de drum.
     Aruncand privirile sub noi, in abruptulc nordic al varfului (peste 400 metri de perete, cel mai mare din muntii Retezat), vedem o mica oglinda, vrezuie, ascunsa printre imensele blocuri de piatra din fundul prapastiei. Este lacul Stevia. Ai senzatia ca daca te prabusesti de aici, nimeresti in oglinda lacului. Nici muchia ce se lasa spre Lolaia nu pare mai prietenoasa. Stau si ma intreb pe unde s-o cobori de pe ea. Pana acum ceva ani nici nu era marcaj intre Saua Lolaia si Retezat; acum se pare ca s-au hotarat sa traga banda galbena.
      Ca sa intram in poteca spre Lolaia, ne intoarcem vreo suta de metri, spre umarul de care vorbise. De aici, o sageata galbena ne spune pe unde. Si e vai! Dupa cativa metri ma trezesc deasupra abruptului. Nu mi-as putea inchipui pe unde, dar semnele ne vor arata ele. Grupul dinainte, desi plecase de jumatate de ceas, e abia aici, in jgheaburi. Parte din ei coboara foarte tematori, punandu-se in fund la fiecare stanca. Nu asa se coboara sigur... dar teama e teama! In schimb, simt utilitatea betelor, la fel ca in coborarea pe Valcelul de sub Gavan, din traseul Brana Caprelor, de week-end-ul trecut.
     Cobor destul de repede, avant patru puncte de sprijin, si calcand pe lespezile inalte ca pe scari. Din loc in loc traversez prin cate un jgheab abrupt, avand grija ca in locurile mai expuse sa cobor cu fata la stanca. In cateva minute i-am ajuns pe pusti. Ne apropiem de ora cinci, si incep sa am indoieli ca vom prinde lumina pana la Pietrele (mai ales ca incep sa imi dau seama ca trebuie sa luam si grupul acesta dupa noi). Pe principiul ca pauzele de reguprare le fac in puncte bune de odihna (sei, locuri largi, bufircatii), continui coborarea de pe peretele nordic al Retezatului, pana cand poteca trece sectoarele de jgheaburi si redevine poteca. Am intrat iar pe creasta, dar pana in Saua Lolaiei am de trecut un varf secundar, ca un umar, acoperit si el de lespezi. M-am cam saturat... de doua ore doar pe lespezi merg. Nu s-or mai termina?

Papusa (2508 m) si Peleaga (2509 m)

      Dupa douazeci de minute de la plecarea de pe varf, ajung in Saua Lolaia. Dau rucsacul jos din spate, si ma indind intre niste jnepeni, pe covorul moale de iarba. Ce buna e linistea asta fara vant. Minutele se scurg, iar ceata incepe sa acopere varful de pe care am coborat. Asta nu e bine. Daca intram in negura deasa, greu ne-om mai gasi, unii pe altii. Minultele se scurg in continuare... si se tot scurg. De sus nu mai apare nimeni. Dupa mai bine de douazeci de minute, deasupra umarului apar primii. Ciudat... nu-s ai mei prieteni. Ce s-o fi intamplat? Observasem ca pe Retezat, Nae s-a plans ca il doare un genunchi si merge mai greu. A pus o fasa, dar poate nu a fost de ajuns. O fi patit ceva mai grav? Nici nu-i semnal sa-i sun sa stiu care e baiul...
     Intr-un tarziu, dupa grupul de pusti (din Timisoara), apar si Alina cu Monica. Pana au ajuns la noi trecuse jumatate de ceas de cand poposisem aici. Am devenit un pic nervos, si am si ceva dreptate. In ritmul asta ne prinde noaptea pe creasta Lolaiei. Incep sa caut solutii. Una ar fi coborarea, directa, in Valea Stanisoarei, la Bordulet. Sursele se contrazic. In carte zice ca ar fi varianta de ocolire a versantului nordic al Retezatului, ca ar fi nemarcata, printre lespezi. Daca ma uit vad, in schimb, doar o mare de jnepeni. Nu! Pe acolo, nu! Stiu ce inseamna padurea de jnepeni. Pe dupa ei vad o zona cu blocuri haotice, dar pare a se termina peste niste praguri destul de inalte si abrupte. Unde-i domnule poteca aia nemarcata? O momaie vad langa sa... dar urmatoarea!?

Centrul muntilor Retezat, vazut dinspre creasta Lolaia

     Renunt la idee, desi i-am cam speriat si pe pusti, cu venitul noptii. Cat facem pana la Pietrele!? ma intreaba. Destul de agitat, raspund: intre 3 si 6 ore.  Cum asa, dom`le!? Pai simplu: turistic, ar fi vreo 2-3; dar tinand cont ca au coborat Retezatul intr-o ora, cand se da ca timp turistic de urcare, patruzeci de minute, la ce sa te mai astepti? Fetele s-au panicat un pic, dar le linistesc spunandu-le ca asteptam sa vina toti, si o sa-i luam cu noi, daca lasa pauzele mai rare, ca avem lanterne bune si totusi suntem mai multe perechi de ochi cu experienta de munte (mi-aduceam aminte de turele din toamna, in care am avut parte de intuneric la toate).
     Au venit si Oli, Clau, Miha si Nae... si aflu si beleaua! Au coborat prin jgheaburi prea mult, pierzand marcajul, si si-au dat seama doar dupa ce se lasasera destul de mult spre Valea Stanisoarei. Asta mai lipsea, efort triplu! Nu mai suntem opt: suntem cinsprezece, si trebuie sa incercam sa tinem grupul compact. Eu sunt in fata, deszchizator de drum, iar Oli e ultimul, inchizator de grup, avand grija sa nu ramana nimeni dupa el, si nici sa nu se leneveasca pe drum. Pustii sunt cam saturati de lespezi, merg greu peste ele, iar aici s-a pierdut mult timp. Mai strig din cand in cand, in urma: -Nae da drumul la mers, lasa lenea si nu tine grupul in loc! (functioneaza!)
     Am in fata mea varful sudic al Lolaiei (2278 metri), acoperit de mii, zeci de mii de blocuri haotice. Desi stiam ca se trece peste el, vad ca poteca o ia in stanga pe curba de nivel. Bafta! Marcajul e slab, in general, dar dublat de momai, totul devine foarte usor. Imi facusem griji ca va fi mai rau la orientare. Incepe un lung drum, peste lespezi, cu ochii atenti dupa semne, ocolind greoiul varf la Lolaiei. Dupa el, creasta isi pastreaza aspectul de custura, desi incepe sa coboare puternic. Si in curand ajungem pe linie, in zona varfului nordic al Lolaiei. Gasesc doua proeminente, aproape egale. Le masor cu altimetrul, cea sudica imi da 2189 metri, iar cea nordica 2190 metri. Mi se parea mie ca e mai inalta. Blocurile de piatra si-au extins iar suprafata, si parca devine o nesfarsita poteca salbatica, cu ochii tot catre zonele mai joase, pe unde apar jnepenii.
      Creasta s-a ingustat iarasi si coborand intr-o strunga, las in dreapta, un abrupt valcel ce coboara spre Stanisoara. E si o capra neagra, agatata printre jnepeni si stanci. I-a auzit Ema, suieratul. Nu ti-ai dori sa te pravalesti in jgheabul asta. Mai trecem un varf stancos, care nu prea ap are pe harti (l-am gasit doar in ultima schita a lui Nae Popescu, sub denumirea La Prizme, cu 2044 metri). Aici prind semnal la telefon, si dau cateva apeluri (Dorei, sa-i spun ca sunt in regula, si cobor muntele; lui Flueraru, sa transmita la biroul vecin ca n-a plouat azi, asa cum au prognozat colegii, hihi; si lui Nea Victor, sa-i confirm ca la ora doisprezece, a doua zi, poate sa ne ia de la Carnic).

Coborarea de pe Lolaia (varful nordic, 2189 m)

     De la Prizme intram intr-o coborare puternica, printre jnepeni din ce in ce mai apropiati. O zona mai salbatica o trecem pe versantul Stanisoarei, printre lespezi, cu grija sa nu pierdem poteca. Un pusti ma intreaba ce mananc pe munte. Cum ce mananc? Ce mananca toti. – Pai si cum mergi asa repede?
     Ehh, asta tine de perseverenta. Tine de multe ture, de obisnuit piciorul cu stanca (calcand mai sigur ai si ritmul mai alert), tine de pofta de mers. Si pofta asta se cam sfarseste in jnepenii dinspre Ciurila.  Semnele se mai pierd intre ele, mai nimeresti poteci de animale, dar e bine ca toate duc in acelasi loc. Un indicator straluceste in ultimele raze de soare. Este Saua Ciurila (aproximativ 1810 metri), de unde intalnit poteca ce vine de la Rausor.
      Bun popas de odihna. Parca nu se mai terminau jnepenii si lespezile. Iar aici, iata si molizi, padure, pamant bun sub picioare. Imi place iar! Ne-am adunat cu totii, nu lipseste nici unul. Stau si tot numar de cate ori suntem mai la gramada. Avem varianta sa continuam culmea, pe banda galbena, pana in dreptul Pietrelor. Dar e si sete mare. Apa ni s-a cam epuizat (am mai dat din ea si la noii colegi de tura, mai putin aprovizionati decat noi; si apoi nici noi nu luasem suficienta). Asa ca toti sunt de acord sa coboram pe cruce albastra, spre valea Stanisoarei. Este destul de tarziu (aproape ora sapte) si in curand se va intuneca. Cel putin pe Stanisoara e marcaj bun...
     Traversam primii molizi, iesind iar intr-o pajiste alpina, pe curba de nivel, deasupra unui prag mai abrupt. Povarnisul devine tot mai tare, iar pe poteca noastra incepem sa calcam prin apa. Deh, am dat de niste izvoare. Bucurie mare pe toti! Dar am rabdare pana in vale. Dupa nici un sfert de ceas, ajungem in apa Stanisoarei, in dreptul cascadelor cu acelasi nume. Suntem la 1700 metri altitudine, si la trei sferturi de ora de cabana (dupa indicator). E bine cand se sfarseste cu bine.
    Prin padure am aprins frontalele. Nu prea se mai vede, si-s multe lespezi ude si radacini de copac. Povestind una alta, timpul trece mai repede, si in bezna lasata bine am ajuns la podul peste apa Stanisoarei. Dincolo de ea, dupa vreo zece minute, auzim un latrat de caine. Colegii ne spun ca trebuie sa fie Ursu, dulaul de la Pietrele. Si asa este. Nu e manios pe noi, mai mult latra de salut.
     Si... salutati de dulau, pasim printre balariile inalte crescute printre cladiri. Unde a fost cabana Pietrele, este doar un morman de moloz. Langa, o mica cosmelie delemn, tine loc de „chiosc”.

Parcul National Retezat

      Ahh ce bine intra o bere! In jurul hartii Retezatului, rememorand locurile trecute, ne lasam incet incet, dusi de foame, si de oboseala, in molicunea noptii. Mai avem de pus si corturile si bajbaind in noapte, peste rau, cautam printre casute un loc bun de intins cortul. Nu inainte de a aduna mancarea in pungi, si de a le agata pe unde apucam (ca daca vine ursul si i-o fi foame, sa manance linistit, fara sa ne deranjeze tihna somnului din corturi).
     Am adormit fara sa simt... Am dormit neintors, in caldura sacului. Doar dimineata, m-am trezit simtind lumina zilei. Nu mai e ca ieri...

    O atmosfera posomorata este peste tot cerul. Se strica vremea. Iar am avut bafta, dom`le! Vineri nu ne-a plouat, sambata am avut soare destul, iar azi daca tot se casuna sa dea stropi, oricum plecam acasa. Strangem in graba totul, chiar daca ne-au ramasa corturile umede de la condens si roua (le-om usca acasa), ne intindem pasii la vale, spre apa Pietrelor, si intr-un sfert de ceas ne insiram pe lungul drum al Carnicului.

     Am tot visat la o ciorba de burta. N-a fost sa fie. Ca nu era! M-am resemnat cu o Hategana, si cu primusul fierband apa pentru o supa de final. Asteptand microbuzul...  In trenul de Brasov, caldura si oboseala ne-au terminat. Se simte pe fetele noastra. Dar, dincolo de privirile cazute, este bucuria interioara ca ne-a mai reusit o tura. Si nu una intalnita pe orice drum de munte...
     N-am avut anul acesta in plan... Dar planurile sunt pentru avea ce sa discutam la o bere in oras. Lasa domnule muntii sa te cheme cand nu te astepti. Atunci te vor, si-s mai frumosi. Daca-i cauti tu cu lumanrea, s-ar putea sa nu le placa intodeauna de tine...
     E doar inceputul unei toamne... Nu!?

Fotografii articol: Emi Cristea, Mihaela Oproescu, Ema Petreanu

1. Album foto ALPINET
2. Album foto FLOARE DE COLT
3. Track GPS, Carnic - Valea Pietrele - Curmatura Bucurei - Refugiul Bucura
4. Track GPS, Refugiul Bucura - Caldarea Berbecilor - Peleaga - Bucura
5. Track GPS, Refugiul Bucura - Poarta Bucurei - Retezat - Lolaia - Pietrele - Carnic

Comment

Adrian Rosca, Tue, Oct 9, 2007, 9:11 pm Cateva mici precizari: Luncile de pe valea Nucsoarei pana aproape de Carnic au fost cumparate in proportie de 70% de investitori privati care de-abia asteapta sa transforme zona intr-un Raul Mare doi. O singura cabana/casa de vacanta/pensiune a inceput sa fie construita urmata probabil de multe altele. Problema principala in zona este lipsa energiei electrice, deoarece la sfarsitul lui 2006, transformatorul ce asigura alimentarea liniei ce duce la Carnic a fost demontat de catre societatea Hidroconstructia. Este interesant ca lucrarile la aductiunea Paros-Nucsoara inclusiv traversarile (apeductele) Obarsia Nucsorii si Nucsoara principal au fost terminate la inceputul verii acestui an, deci circa o jumatate de an au lucrat cu generatoare mobile. Acest lucru s-a lasat cu un proces intre societatea care a cumparat cabana Cascada Carnic si Hidroconstructia, castigat in prima instanta de Ionica Lasconi, cabanierul de la Cascada (vezi si articolele din diferite ziare "Retezatul lasat in bezna de privatizare" si "Turism la lumina lumanarii in Retezat"). Recursul urma sa se judece la sfarsitul lunii septembrie, dar probabil ca s-a amanat intrucat pe moment nu se mai aude nimic. Un alt aspect important din zona este ca pana la urma captarea Obarsia Nucoarei nu a mai fost construita, chiar daca s-a realizat drumul tehnologic pana in locul respectiv si in conducta metalica ce traverseaza valea s-a prevazut un teu de conexiune pentru teava ce trebuia sa faca legatura cu captarea. Iar acum cand constructorii au plecat iar organizarea de santier a fost desfiintata complet, este putin probabil ca o vor continua. In plus, datorita ravenei imense produsa de apa care a aparut in versant sub debusarea aductiunii secundare in lacul de acumulare Gura Apelor si care ameninta drumul de contur al acumularii, nu se poate preleva apa din cele cateva captari realizate pana acum (Rausor, afluent Rausor, Ciurila, Nucsoara si Parosul Mare) din cele 21 proiectate - din care 9 in rezervatia stiintifica - la debitul preconizat initial. In afara de efectul negativ produs de aceste captari care transfera apa dintr-un bazin hidrografic in altul, este si un fapt pozitiv in faptul ca s-a terminat cu mizeriile de santiere care urateau si poluau zona de zeci de ani.

Alexandru Ştefan, Wed, Oct 10, 2007, 5:01 pm multumim pentru lectia de geologie si geografie! frumos jurnal! as spune ca-i mai degraba un articol! tot inainte!

Comments for this article