Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio București


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share
Posted by: Clubul Alpin Galati in Revista ALPINinfo 2001 , ALPINInfo

CLUBUL
ALPIN
GALATI

Adresa:
Bd.George Cosbuc nr.25, bl.C18, ap.53, 6200 Galati

E-mail&web site:
car_galati@yahoo.com
www.geocities.com/car_galati

Colectivul redactional
Redactor sef :
Marian Anghel
(mari_anghel@yahoo.com )
Foto :
Cristi Boczar
(crisb_99@yahoo.com )
Tehnoredactare :
Monica Tãnase
(elena_monica@yahoo.com )
Culegere :
Monica Hanganu
(mmhcr@yahoo.com )

Colaboratori permanenti :
Virgil Mâslea, Dana Avram, Bogdan Dudãu

ALPINinfo anul IV, nr.1
ianuarie-februarie 2001

Editorial :
La început de an (Monica Hanganu)

Hivernale :
Vara, iarna la munte (Cristi Boczar)

Campionatul Mondial de cãtãrare pe gheatã (Bogdan Dudãu)

Degerãturile. Primul ajutor (Dana Avram)

In memoriam :
Misi Szalma (Dinu Mititeanu)

Istorii alpine :
Escalada slovacã (Vlado Linek)

Discutii :
Ce asteptãm ? (Frank Schobel)

Serial :
Antrenamentul de performantã II
(traducere)

Clubul Alpin Pakistan (Lt.col. Manzoor Hussain)

Recenzii :
Summit (Monica Hanganu)

Orice material pe teme alpine este binevenit.
Pentru amãnunte contactati redactia.
Opiniile exprimate în articole apartin exclusiv autorilor.
 
Acest buletin este realizat prin muncã voluntarã si fãrã scop comercial. Materialele din ALPINinfo pot fi utilizate numai cu mentionarea sursei.
© C.A.Galati
Primul ajutor în caz de degerãturi

Degerãturile sunt leziuni localizate la nivelul zonei periferice a organismului, cauzate de actiunea directã a frigului în cursul unei expuneri mai mult sau mai putin îndelungate la o temperaturã de obicei inferioarã celei de 0ºC.
Umiditatea reprezintã principalul factor favorizant în aparitia degerãturilor în cazul expunerilor la frig. Frigul uscat are o putere de rãcire mai micã decât frigul umed, aerul fiind rãu conducãtor de cãldurã. Apa are o conductibilitate electricã de 25 de ori mai mare ca aerul. Acest fapt explicã de ce la temperaturi de -30ºC sau -40ºC, dar cu aer uscat, nu se produc degerãturi, în timp ce, în conditii de umezealã, leziunile se pot produce la +1ºC sau +4ºC.
Trebuie avut grijã si la îmbrãcãmintea pe care o purtãm când mergem la munte. Hainele trebuie sã fie oarecum largi (sã nu fie strânse pe corp pentru cã astfel se îngreuiazã circulatia sângelui si se reduce aerul cald dintre tegumente si haine.)
În cazul degerãturilor sunt afectate mai ales degete mâinilor si picioarelor, urechile si bãrbia (zone mai slab vascularizate si mai putin protejabile).
În functie de intensitatea frigului, durata de expunere, asocierea factorilor defavorizanti, precum si de reactivitatea organismului , leziunile produse prezintã caracteristici diferite. Acestea permit clasificarea degerãturilor în patru grade :
* degerãtura de gradul I este denumitã si "dermatita eritematoasã". În formele cele mai usoare, aceasta se manifestã subiectiv, cu senzatie de greutate dureroasã, întepãturi si furnicãturi ale tegumentelor expuse actiunii frigului. În forme mai avansate apar dureri violente, însotite de senzatie de usturime si chiar de tulburãri de sensibilitate, manifestate prin prezenta de furnicãturi, amortealã, senzatie de cald sau rece (senzatii parestezice). Obiectiv, la câteva ore dupã încetarea actiunii frigului, la nivelul zonei respective se constituie un EDEM (o umflãturã) voluminos, care poate persista câteva sãptãmâni. Tegumentele au aspect violaceu.
*degerãtura de gradul II se caracterizeazã prin formarea flictenelor. Leziunile de acest grad se manifestã prin dureri si senzatii parestezice (pomenite la gr.I). Dupã dezghetare, tegumentelor sunt congestionate, iar la câteva ore se constituie un edem voluminos. În primele 10-12 ore, la nivelul tegumentelor apar FLICTENE (colectie circularã de lichid mai mare decât o veziculã) cu continut sangviolent, sub care dermul apare rosu-violaceu sau gãlbui.
*degerãtura de gradul III intereseazã toatã grosimea pielii si poate cuprinde si hipodermul. Acestea se caracterizeazã prin tulburãri de sensibilitate, uneori paradoxale, în sensul cã în unele cazuri existã insensibilitate la frig si dureri la cãldurã. Leziunile se caracterizeazã prin aparitia unui aspect plumburiu (livid) al pielii, la nivelul cãreia se constituie vezicule albãstrui. Vindecarea degerãturilor de gradul III se face cu sechele, într-o perioadã de 2-3 luni.
*degerãtura de gradul IV are aspectul unei "gangrene uscate" si intereseazã toate straturile pielii, tesutul celular subcutanat, precum si osul subiacent. În faza acutã accidentatul este de obicei în stare de soc, somnolent, apatic sau, dimpotrivã , agitat, cu delir. Vindecarea leziunilor de gradul IV se face greu, de obicei cu sechele.
Evolutia unei degerãturi poate fi încadratã în 4 faze :
a) faza de expunere la frig (înghetarea propriu-zisã)
b) faza de încãlzire (dezghtarea)
c) faza de degerãturã constituitã (faza complicatiilor)
d) faza de sechele.

Infectia si gangrena reprezintã riscul major în perioada initialã a fazei de degerãturã constituitã. Faza de sechele este marcatã de tulburãri trofice (tegumentare, musculare, osoase) si tulburãri vasculo-nervoase locale.

Tratamentul preventiv

Cei expusi la actiunea frigului de lungã duratã trebuie sã cunoascã unele elemente de protectie :
*combaterea principalilor factori cauzali (frigul si umezeala) prin alimentatie bogatã în calorii si vitamine, cel putin o masã caldã în decurs de 24 ore, consum moderat de alcool (100ml / 24 ore) pentru actiunea sa vasodilatatoare si stimulantã, evitarea imobilizãrii prelungite si a fumatului, mentinerea cãldurii corporale prin miscarea continuã,

*calitatea corespunzãtoare a echipamentului - încãltãminte largã si impermeabilã, mãnusi cu un singur deget, schimbarea cât mai frecventã a echipamentului umed.

Primul ajutor

Autoajutorul ! reprezintã o modalitate importantã de limitare a degerãturilor. Astfel, obrajii si urechile pot fi încãlzite cu palmele, mãinile pot fi încãlzite alternativ în zona axialã (sub brat), iar degetele pot fi încãlzite prin introducerea lor în gurã.

Ca mãsurã de prim ajutor : scoaterea accidentatului de sub actiunea frigului si plasarea sa într-o încãpere moderat încãlzitã. Accidentatul, tinut în stare de veghe va fi hidratat continuu cu ceaiuri calde (nu I se va administra alcool !!). Regiunea degeratã nu se maseazã, nu se frictioneazã cu zãpadã (risc de pierdere suplimentarã de cãldurã si risc infectios) si nu se unge cu pomezi grase.
Dacã în cazul degerãturilor superficiale (care intereseazã numai pielea) este indicatã reîncãlzirea rapidã a regiunii degerate, în degerãturile profunde este necesar transportul cât mai rapid a accidentatului la spital. Acesta va fi invelit în pãturi sa introdus în saci de dormit pentru a limita pierderile de cãldurã.
Extremitatea degeratã nu se încãlzeste în timpul transportului spre spital deoarece :
*un segment "congelat" este mai putin expus unor infectii în cursul transportului decît unul dezghetat si neprotejat suficient de un pansament steril, dar subtire,
*la o eventualã reînghetare, segmentul încãlzit prematul este amenintat de gangrenã precoce extensivã,
*transportul se face în conditii mai avantajoase dacã la nevoie accidentatul se poate deplasa activ, sprijinindu-se pe membrul inferior degerat,
*dezghetarea corectã trebuie sã se facã rapid si înlimite de temperaturã precise, 40-43ºC timp de ½ orã pânã la disparitia palorii extremitãtii înghetate, conditii realizate numai la spital.

Bibliografie : dr.Petru L.Matusz "Primul ajutor în accidentele vacantei"

Dana Avram

La început de an
Monica Hanganu
Când am deschis eu ochii asupra buletinului ALPINinfo el reprezenta o publicatie restrânsă între sectiile Clubului Alpin Român. Pentru noi, gălătenii în care sălăsuieste, inexplicabil, muntele - în diverse forme -, ALPIN-info constituie el însusi... un munte. Unul din micii nostri munti, cu vârfurile si văile lui si cu tot cu lupta de a învinge obstacolele.
O întâmplare fericită face ca această aniversare a doi ani de aparitie să coincidă cu mărirea tirajului si ariei de distribuire si deci să se petreacă oarecum... în public. Multi din cei ce tin pentru prima dată în mână un exemplar din acest buletin se întreabă poate ce am facut noi în ultimii... doi ani si ce contine, în general, această mică publicatie. Si ei merită un raspuns la această întrebare si noi merităm în acest moment să prezentăm munca noastră si a colaboratorilor nostri.
ALPIN-info este o picătură de informatie, de regulă despre ce se petrece în lumea alpinismului si escaladei. În principal, despre ceea ce se întâmplă în tara noastră dar nu ignorăm nici ceea ce se petrece în străinatate. Încercam să acoperim capitole extrem de diverse, de la descrieri de trasee, comemorarea unor evenimente din lumea alpină, creionarea pentru generatiile noi (pentru noi inclusiv) a portretelor înaintasilor nostri, până la recenzii ale publicatiilor de profil din străinătate ca: Jurnalul UIAA, HIGH, Summit, Grimper, Vertical, etc. De asemenea, încercăm din toate puterile noastre să promovăm zona Muntilor Măcin ca zonă de escaladă. Noi i-am descoperit farmecul si nu vrem să facem din "muntii dintre ape", cum îi numim noi, un secret numai al nostru si asta se reflectă în paginile ALPIN-info.
La materializarea pe hârtie, si mai nou pe Internet, lucrează o mână de oameni care fac posibil acest lucru dintr-un capitol de resurse materiale ce frizeaza zero-ul absolut. Bine însă că suntem mai bogati în altfel de resurse si vrem, din toată inima, să le împărtim cu voi.
   Vă asteptăm alături de noi!

Nota IIC:  După cum am aflat din ultimul număr, ALPIN-info, în forma sa tipărită, poate fi expediat la cerere celor interesati. Nu se achită decât taxele postale. Suma era 3500lei x 6 exemplare (21000 lei). Este posibil ca între timp Posta Română să îsi fi modificat tarifele de aceea vă recomand să cereti informatii direct de la editori, prin e-mail, la car_galati@yahoo.com
MISI SZALMA    (1 ianuarie 1946 - 22 ianuarie 1974)
DINU MITITEANU

   A fost cred cel mai impetuos alpinist al Cheilor Turzii. Prin pasiunea pentru stâncă, pentru cătărare, din cei multi pe care i-am cunoscut si cu care m-am cătărat doar Cuxi Serban s-a apropiat de Misi.
   A început alpinismul la 17 ani, la Clubul Metalul - Unirea Cluj. Remarcându-i calitătile maestrul Emilian Cristea i-a dat posibilitatea să facă alpinism si în timpul stagiului militar, la A.S. Armata Brasov. A facut rapid progrese, devenind în 1966 vicecampion national alături de Nae Zbarcea. În 1972 a fost unul din cei câtiva membri fondatori ai sectiei de alpinism a Clubului "U". Concomitent a înfiintat A.S. Turdeana (în prezent "Pajura Turda") având ca nucleu central sectia de alpinism al cărei antrenor competent si respectat a fost. În 1971 a înfiintat la Turda prima echipa Salvamont din judetul Cluj iar în 1973 a absolvit Scoala de Salvamont de la Podragu. "Băietii lui Misi" s-au remarcat de la primele alpiniade la care au participat. Misi nu le spunea cât si cum să se antreneze ci le cerea să facă ce făcea el.
   Era un adevărat sportiv, nu bea, nu fuma, se culca si se scula devreme. Era ca un idol pentru tineri pe care îi molipsea cu pasiunea lui pentru stâncă. A pitonat traseul "Morcovul" 4B, "Vietnamezul" 3A, a repitonat traseul "Gabor Feri" 3B, toate în Cheile Turzii. În Bucegi a pitonat cu Nae Zbarcea traseul "Anotimpurile" 5B.
   M-am cătărat mult cu el; îmi oferea o senzatie de sigurantă. Cu el am simtit din nou acea senzatie ciudată, pe care am încercat-o prima dată cu Dinu Bucur, că prin coarda care ne lega se scurgea parcă energie spre mine, în mine, că parcă disparea gravitatia, că urcusul la verticală era un zbor. Cu Misi am făcut prima mea tură de iarnă, Creasta Rodnei în februarie 1971, si primul meu sesar, "Santinela" din Cheile Bicazului. Misi a făcut multe ascensiuni de mare dificultate si în Bucegi, Piatra Craiului, Tatra Înalta.
   L-am însotit într-o "repetitie" pentru Creasta Meridionalilor - iarna - între Predeal si Podragu, între 1-10 februarie 1972, inclusiv Creasta Pietrei Craiului. Din păcate, tot la Podragu, în 22 ianuarie 1974, o avalansă tip "scândură" a fost mai vicleană decât experienta sa. Lui si lui Laci Halmagyi ea le-a întrerupt drumul spre Sinaia, parcurgerea integrală, iarna, a Meridionalilor (veneau de la Herculane), una din celebrele probe pentru obtinerea titlului de "maestru al sportului".
   În memoria lui Misi s-au realizat 3 premiere alpine. În Claia Strâmbă din Buila- Vânturarita, 6A, realizată de Vlad Petcu si Harmath Csaba, al 2-lea traseu de 6 din tară pitonat "dint-o singură intrare", în Cheile Vălisorii 5B, al lui Grig Bodea si Al. Crisan, si în Cheile Turzii 5A, a lui Doru Iuga si Florin Vulturar. De atunci, în fiecare al 3-lea week-end din octombrie, în Cheile Turzii sau Cheile Vălisorii (Aiudului) se adună sute de alpinisti din toată tara la Memorialul "Misi Szalma".
   Dorinta lui Misi ca alpinismul în Cheile Turzii să dăinuie s-a împlinit.

CLUBUL ALPIN din PAKISTAN
Lt. Col. (RTD) Manzoor Hussain
Traducere în limba engleză:  Nasir Awan
Traducere în limba română:  Monica Hanganu
CAP
   1. Pakistanul este binecuvântat cu munti înalti si provocatori ce oferă posibilităti vaste pentru călătoriile montane, alpinism si alte activităti cu parfum de aventură. Acesta este spatiul în care trei din cele mai spectaculoase lanturi montane din lume se întâlnesc: Karakorum, Hindukush si Himalaya. Vasta arie din nordul Pakistanului, de 500km lătime si 300km adâncime este cea mai mare colectie din lume de vârfuri foarte înalte: peste 700 de vârfuri peste 6000m si peste 160 peste 7000m. Acestea includ 5 vârfuri peste 8000m (din totalul de 14 pe plan mondial) si în special a doua piramidă de stâncă din lume - K2 (8611m), Broad Peak (8047m) si Gasherbrum II (8035m), toate, mai putin Nanga Parbat, situate pe o rază de 20km fată de faimosul ghetar - Concordia.
   2. Pe lângă acesti munti, cei mai lungi ghetari din afara regiunii polare, incluzând Siachen (75km), Biafo (68km), Baltoro (62km), Batura (58km) si Hispar (53km) sunt în Karakorum. Lantul montan susmentionat găzduieste unele din cele mai încântătoare si captivante văi ca : Hunza, Shigar, Khaplu, Ishkuman, Naltar, Gilgit, Skardu, Chitral, Dir, Swat si Kaghan, precum si lacuri faimoase pentru frumusetea peisajului, apele lor albastre si pescuitul de păstrăvi. Dintre ele se remarcă Phandar, Kachura, Sadpara, Lulusar si Saiful Muluk.
 
CAP
   3. Bogătia si splendoarea muntilor din Pakistan fac din acestia un paradis pentru montaniarzi, alpinisti, amatorii de aventură si iubitorii de natură din lumea întreagă care sunt atrasi de grandoarea, farmecul si provocarea acestor munti.


Clubul Alpin din Pakistan

   4. Clubul Alpin din Pakistan (ACP) a fost fondat în 1974 de iubitorii de munte, ca organizatie sportivă non-guvernamentală si federatie natională de alpinism si escaladă dedicată promovării alpinismului si a tuturor activitătilor legate de munte în Pakistan. Clubul are ca scop asigurarea tuturor conditiilor, inclusiv antrenament, pentru ca iubitorii de munte si de natură să se bucure de frumusetea fără margini a muntilor Pakistanului si să participe la activităti de alpinism si escaladă.
 
CAP
   De la înfiintare a organizat mai multe expeditii de alpinism pe muntii înalti din zona nordică si a antrenat un mare număr din membrii săi în cătărarea pe stâncă, alpinism si alte activitati montane.
   Clubul este înregistrat în "Companies Act" si functioneaza sub egida Ministerului Turismului. Este afiliat la Comisia Sportiva a Pakistanului din 1982. Este singura organizatie ce reprezinta Pakistanul în cadrul UIAA fiind si membru în Consiliul acesteia. ACP este membru fondator al Uniunii Asociatiilor Alpine din Asia (UAAA). Deasemenea, este o punte de legatura cu alte organizatii internationale.
 
•  

ICE-WORLD-CUP 2000

În vreme ce pe la noi, cãtãrarea în gheatã este un mister pentru foarte multi alpinisti, nu numai începãtori, peste gard de noi, în Occident si peste Ocean, aceastã ramurã a alpinismului cunoaste o dezvoltare vertiginoasã. Cãtãrarea clasicã în gheatã (ice climbing) pe culoare si cascade, fie ea cât de extremã, începe sã nu mai fie la modã. Urmând parcã exemplu escaladei, a cãrei evolutie a sfârsit prin a se individualiza pregnant de clasicul alpinism, cãtãrarea în gheatã începe prin a-si dezvolta metode specifice de antrenament si a-si slefui si perfectiona tehnica si echipamentul. între metodele de antrenament a apãrut ice-bouldering-ul (semantica binenteles este total nepotrivitã, dar prin Occident lumea nu este atât de atentã la formã), iar mai nou cãtãrãtorii în gheatã încep sã-si revendice, numai pentru ei acea parte a cãtãrãrii mixte ce pune accent deosebit pe dificultatea pasajelor, un fel de escaladã în teren mixt (stâncã + gheatã).
Semn al progresului de care vorbeam, iatã cã nu demult au pornit sã se organizeze si întreceri, si asta nu numai la nivel local sau national, si nu numai la vitezã (lucru despre care mai aveam cunostiintã si noi, de la Eurosport) ci chiar la nivel mondial si chiar la dificultate. Asa a apãrut: Cupa Mondialã la cãtãrare în gheatã (IWC - Ice World Cup, mai pe corecetelea)
Grãbiti, pentru a nu iesi din actualitatea sezonierã ne-am grãbit sã vã aducem în fata ochilor ultimele noutãti legate de tot ceea ce poate sã însemne, cãtãrare în gheatã pe plan mondial, chiar dacã pentru aceasta am masacrat alte articole, anuntate cu surle si trâmbite în numãrul anterior.
Desigur la finele acestui lung articol v-a rãmâne o lungã serie de întrebãri, cum ar fi de exemplu: "Bine, bine dar nu constituie un avantaj pentru ultimul concurent ce intrã în concurs faptul de a înfinge cu mult mai multã usurintã pioletul în gãurile fãcute deja de altii?" Fatã de aceste întrebãri, vã comunicãm cã ne este greu, cel putin din motive de spatiu, sã producem un articol exhaustiv, mai cu seamã cã aidoma dumneavoastrã nici noi nu ne-am dumirit prea bine în anumite privinte. Initial, editia din acest an a Cupei Mondiale urma sã se desfãsoare pe parcursul a sapte întreceri. Confirmând un vechi obicei împãmântenit la competitiile alpine fie ele de escalada, schi-alpinism sau de orice altã naturã, interne sau internationale calendarul prezentat la început de an este o chestie orientativa, un deziderat. De la aceastã regulã nu a scãpat nici actuala editie a Cupei Mondiale de cãtãrare în gheatã, si astfel "a cãzut" prima întrecere, cea de la Chamonix (Franta). Ulterior, dintr-un turn de gheatã dintr-o altã localitate gazdã a întrecerilor, a cãzut o bunã bucatã si astfel si aceastã etapã a fost compromisã.
Au rãmas într-un final cinci etape - arhisuficiente pentru un circuit international care urma sã se desfãsoare pe parcursul a 2 luni. Repartitia în timp si spatiu, a fost dupã cum urmeazã:

Pitztal (Austria) 14.-16.01. 2000
Cortina (Italia) 28.-30.01. 2000
Saas-Fee (Elvetia) 11.-13.02. 2000
Kirov (Rusia) 03.-05.03. 2000
Are (Suedia) 10.-12.03. 2000

Este de remarcat cã nu toate aceste întreceri au fost întreceri clasice de escaladã în gheatã. Etapa a II-a de la Cortina a fost o întrecere de ice-bouldering, dupã cum etapa a III-a din Elvetia a fost o întrecere de mixt (stâncã + gheatã), iar rusii, fideli întrecerilor de vitezã, au strecurat în programul etapei a patra si o probã de vitezã, lucru fãcut de altfel si de austrieci cu prilejul primei etape.
Una peste alta, în opinia noastrã, toate aceste variatiuni au avut o singurã temã: cãtãrarea în gheatã; ceea ce face ca, într-un final, competitia sã-si fi pãstrat caracterul unitar cât si capacitatea de a ierarhiza cât mai obiectiv pe cãtãrãtorii de înaltã clasã de pe mapamond.

Terenul întrecerilor.
Un prim motiv de îndreptãtitã uimire este modul de realizare a structurilor pe care au loc întrecerile. Cel mai adesea ele au loc pe turnuri rãzletite cãtre cer cu înãltimi de cca 20-30 m. Turnurile sunt amplasate în aer liber, de unde si necesitatea unor conditii meteorologice adecvate. între altele fie spus, prãbusirea unor blocuri de gheatã din turnul de concurs la Courchevel (Franta) unde ar fi trebuit sã se desfãsoare etapa a II-a, a avut drept cauzã tocmai conditiile meteorologice improprii în care s-a consolidat gheata. Cum se formeazã aceastã gheatã ? - este o altã întrebare pe care v-ati putea-o pune. Desi nicãieri nu am gãsit vreo mentiune legatã de acest aspect constructiv, noi, cei de prin redactie, am decis cã mijlocul cel mai la îndemânã este acela de a aduce apa cu ajutorul unui furtun în vârful turnului, iar de aici natura (temperatura) sã fie lãsatã sã-si facã treaba. Binenteles cã realizarea unor forme cât mai variate si a unor linii cât mai verticale, eventual chiar surplombante, sau chiar tavane, sunt artificii constructive mult prea laborioase pentru a fi cuprinse în paginile acestui articol. De asemenea, omogenitatea pe care gheata dintr-un asemernea ansamblu urias trebuie sã o aibã este iarãsi o problemã delicatã iar pentru noi românii un prilej de adâncã mirare. Cãci, pentru ca ansamblul sã fie trainic, gheata trebuie sã fie omogenã, omogenitatea ei tinând în primul rând de conditiile de formare (temperaturã, expunere la soare, umiditate, presiune atmosfericã etc) care ar trebui, cel putin în principiu, sã fie constante pe parcursul construirii turnului.
Dar peretii de gheatã pe care au loc concursurile nu sunt plasati numai în aer liber !!! Anul acesta, odatã cu etapa de la Saas Fee (Elvetia), s-a inaugarat si prima structurã indoor, ca de altfel si primul concurs de cãtãrare mixtã (pe stâncã si pe gheatã). Anul trecut, la Cortina de exemplu, peretele de gheatã s-a sprijinit pe o frumusete de structurã artificialã de escaladã, peste care s-a turnat din belsug apã (!!!)
Dar cum vorbele si toate explicatiile noastre novice nu fac doi bani pe lângã imaginile reprezentând aceste efemere creatii, vã lãsãm în compania fotografiilor.

Despre regulament
în linii mari regulamentul este identic cu cel al competitiilor de dificultate. Binenteles cã existã o serie de particularitãti izvorâte din specificitatea ascensiunilor în gheatã, dupã cum existã o serie de noutãti care în viitor si-ar putea gãsi aplicabilitatea si în cadrul competitiilor de escladã.
Sã trecem acum în revistã, pe scurt si la grãmadã (specific, general) cele mai interesante si utile prevederi ale regulamentului IWC:
La strartul întrecerilor se pot alinia maximum 50 de cãtãrãtori pentru fiecare categorie (masculin si respectiv feminin). Fiecare tarã poate înscrie în concurs 5 cãtãrãtori si 5 cãtãrãtoare (tara organizatoare chiar mai multi). Dacã numãrul de 50 de participanti nu este atins, tãrile participante au dreptul sã înscrie mai multi sportivi.
Ca si la escaladã sunt aceleasi faze de concurs: calificãri, semifinalã si finalã. Existã un echipament obligatoriu din care nu trebuie sã lipseascã casca, iar cozile pioletilor trebuie sã fie cuprinse între 40 si 60 cm. Pioletii si coltarii sunt singurele lucruri cu care se poate realiza înaintarea. Folosirea mâinilor pe gheatã fiind interzisã.
O regulã deosebit de importantã si în acelasi timp deosebit de controversatã interzice folosirea oricãrei legãturi atasate de piolet (ex: lese, chingi, dragoane) care sã facã legatura dintre piolet si mâna cãtãrãtorului, regula cãlãuzitoare find aceea cã "dacã sportivul deschide mâna, pioletul trebuie sã cadã".
Sportivii concureazã în calificãri pe douã trasee diferite (grupele fiind stabilite prin tragere la sorti). Primii 4 clasati pe fiecare traseu se calificã direct în semifinalã, urmãtorii 8 de pe fiecare mansã urmând a concura din nou într-un fel de recalificãri, în urma cãrora cei mai buni 8 sportivi se calificã în semifinalã. în total în semifinalã se calificã 16 cãtãrãtori, iar apoi în finalã 8.
Cei care au pâinea si cutitul în mânã sunt evident arbitrii care sunt în numãr minim de 3, cu totii independenti si provenind din tãri diferite. Devansând fotbalul si alte sporturi pe cale de disparitie la acest gen de întreceri se acceptã ca pentru luarea unei decizii, la competitiile filmate, sã poatã fi folositã în orice moment caseta video. Contestatiile însã sunt fãcute anume pentru a descuraja pe contestatarii de profesie: 200 USD fiind taxa de apel care, dacã se demonstreazã cã cererea este îndreptãtitã se înapoiazã.
Sã vedem acum cum se stabileste învingãtorul: Simplu aparent; cel care urcã cel mai sus câstigã! Pentru aceasta se mãsoara înãltimea celui mai înalt punct atins cu ciocurile pioletilor. Este folosit drept criteriu de mãsurare ultimul punct fix (spit) asigurat. Distanta între spituri este împãrtitã în trei (ex: înãltimea atinsã este spitul 7si 2/3 =7 2/3). Dacã sunt mai multi sportivi la egalitate, se ia în considerare runda precedentã (calificãrile pentru semifinalã respectiv, semifinala pentru finalã). Dacã Aghiutã îsi vârã în continuare coada si sportivii sunt iarãsi la egalitate, depatajarea se face dupã timp.
Turnurile si panourile pe care se desfãsoarã concursurile nu pot fi cãtãrate asa la întâmplare, existã niste trasee delimitate cu benzi vizibile, numai în interiorul cãrora sportivul trebuie sa se miste. Benzile nu trebuiesc însã nici mãcar atinse.
Pentru a asigura conditii similare pentru toti sportivii, traseul trebuie urcat de la primul cãtãrãtor pânã la ultimul în aceleasi conditii. Astfel dacã traseul se modificã în timpul competitiei, de exemplu prin desprinderea unui bloc de de gheatã, întrecerea se reia de la capãt pe un nou traseu.

Despre protagonisti
O sumedenie de stele ale cãtãrãrii în gheatã, profesionisti sau nu, s-au aliniat la startul acestei editii. Dacã la feminin, canadianca Kim Csizmazia nu a avut practic o adversarã pe masurã, întrecerile pierdute fiind adjutecate de sportive cu o evolutie fluctuantã (rusoaica Irina Ryzhenkova si frantuzoaica Isabelle Carrier), la bãieti, lupta a fost mult mai pasionantã, ea dãdându-se între trei lideri autoritari ai competitiiilor, nu neapãrat de acest gen. Este vorba de canadianul Will Gadd, si francezii Francois Lombard si Daniel Dulac, ultimii cunoscuti ca valorosi cãtãrãtori pe stâncã sau panou, laureati ai întrecerilor internationale de escaladã respectiv de bouldering.
A existat si esalonul doi, subtire e drept, dar alcãtuit din personalitãti sportive tot atât de marcante. Una dintre ele italianul Mauro Bole care a realizat un sezon extra-competitional pentru care cuvântul exceptional poate pãrea modest. Cealaltã vedetã, unguroaica Ildi Kiss, a avut poate cea mai constantã evolutie dintrte toate participantele la aceastã editie a Cupei Mondiale. Exceptia, locul 6 din ultima etapã, fiind rezultatul unei relaxãri firesti în contextul în care locul doi îi era asigurat, iar locul 1 era deja ocupat de canadianca Kim. în cazul lui Ildiko, pentru noi românii persistã o întrebare: Cum a putut fãtuca asta, venitã din platele si vastele întinderi ale Câmpiei Panonice sã urce atât de sus pe treptele înaltei performante ? Este clar cã la baza acestui succes stã sânge de român si trãdare de tarã (a noastrã).
Consideratiile de ordin general find produse, haide-ti sã ne plimbãm putin prin Europa însotind precum conationalilii nostri rommi caravana ghetii.

Etapa a I-a Pitztal (Austria)
Pitztal - The Salomon Ice Adventure "a fost cel mai mare festival de cãtãrare pe gheatã care a avut loc vreodatã" aveau sa declare plini de emfazã organizatorii la unison cu cunoscutul sponsor.
Nu stim dacã lucrurile au stat chiar asa, dar vã putem spune ca ambele semifinale, atât cele de la bãieti cât si cele de la fete au produs niste spectacole reusite. Finala de la fete a fost cam prea dificilã, astfel încât nici una dintre competitoare nu a reusit sã termine traseul. A fost mai mult un fel ice- bouldering premiantele de pe podium reusind sã catere între 3,5m si 6,5m. Asa stând lucrurile, ostilitãtile s-au încheiat destul de repede spre marea dezamãgire a spectatorilor.
Finala la bãrbati a fost mult mai disputatã tinând în suspans spectatorii. A câstigat surprinzãtor, însã pe deplin meritat fostul campion mondial la escaladã francezul Francois Lombard, singurul care a reusit în finalã sã ducã traseul pânã la capãt. Principalul favorit al întrecerii canadianul Will Gadd n-a putut sã aducã acasã victoria de care era sigur, din cauzã cã a cãlcat linia albastrã. Sã te tii apoi discutii interminabile pe tema regulii liniei. Acest lucru nu a surprins prea mult, încã de la festivitatea de deschidere, Will Gadd pãrând a fi venit în Europa numai pentru a pune în discutie unele prevederi din regulament.

Etapa a II-a Courchevel (Franta) Aici, dupã desfãsurarea semifinalei la femei si a fazei de calificãri la bãrbati, pãrti din turnul de gheatã s-au crãpat si au cãzut. Din fericire lucrul acesta s-a petrecut noaptea si astfel nimeni nu a fost rãnit. Desi ajunsã în faza finalelor la fete si a semi-finalelor la bãieti, juriul a decis oprirea întrecerii din ratiuni de securitate. Concurentii au fost trimisi acasã iar noi … nu vãd ce mai avem de comentat. Ba da poate sã amintim numele finalistelor din proba de femei: Kim Csizmazia (Can), Ildi Kiss (Hun), Margarita Kolodkina (Rus), Lydia Frolova (Rus), Irina Ryzhenkova (Rus), Marie-Pierre Dufrene (Fra), Isabelle Carrier (Fra), Alenka Jerala (Slov).

Etapa a III-a Cortina (Italia)
înainte de a pãtrunde în culisele întrecerii o sã vã prezentãm câteva particularitãti ale ice-bouldering-ului. în primul rând la ice-boulder, blocul, având maxim 6 metri înãltime si tot atâta lungime, este împãrtit în trei zone. Aceste zone sunt punctate diferit: startul si zona 1 cu 0 p, zona 2 cu 50 puncte, zona 3 cu 200 puncte iar top-ul cu 800 puncte. O zonã este validatã când cãtãrãtorul a pus ambii pioleti si coltari în interiorul zonei. Dacã este necesar, pentru sigurantã, se poate folosi o mansã. Cam atât !
Dupã o a doua etapã ratatã, întrecera de la Cortina a dat un nou impuls circuitului. Ca si acum un an, probele s-su desfãsurat pe patru blocuri gigantice de gheatã, dându-le concurentilor posibilitatea de a face miscãri inedite si extrem de spectaculoase.
Dupã neplãcutul incident ce l-a avut înprim plan pe iutele mânuitor de piolet, cãtãrãtorul englez Neil Gresham, competitia a luat o întorsãturã mai calmã, chiar dacã respectivul incident a condus la anularea petrecerii de sfârsit. Finalele au fost foarte interesante si pentru unii dintre cãtãrãtori traseele amenajate au fost considerate excelente, dintre cele mai interesante si mai dificile escaladate de ei pânã la momentul respectiv.
Kim si Will Gadd au fost de departe cei mai buni si au câstigat detasat.

Etapa a IV-a Saas Fee (Elvetia)
Pentru prima oarã localitatea Saas Fee a fost gazada unei etape a Cupei Mondiale, si tot pentru întâia datã competitia s-a desfãsurat indoor si pe o suprafatã mixtã, urmare a aducerii a unui urias bloc de stâncã dislocat din munte.
Suprafata de concurs, un amestec între un perete stâncos vertical si o impresionantã scurgere de gheatã a fost amplastã într-un imens garaj din Saas Fee.
Pe acest teren mixt, Danilel du Lac s-a impus în fata lui Mario Bole si al lui Will Gadd.

Etapa a V-a Kirov (Rusia)
Cu toate cã am cãutat pe toate cãile sã aflãm cam cum a decurs petrecerea de sfârsit de la rusi, nu am reusit sã aflãm nimic. Probabil cã la finele chiolhanului nimeni nu a mai reusit sã-si aducã aminte nimic, nici despre întrecere nici despre petrecere asa cã singurele mãrturii rãmase au fost clasamentele, care au avut norocul de a fi scrise înainte de potop.
{i cum nu se face sã trecem peste o etapã fãrã sã scriem acolo douã-trei rânduri o sã ne oprim putin la locul de desfãsurare, respectiv la regiunea Kirov, una dintre cele mai mari din Rusia, plasatã în NE pãrtii europene a acestei tãrii. Mândria celor 600.000 de locuitori ai urbei este linia feratã Moscova-Vladivostok care, dupã 1000 km numãrati de la Moscova, ajunge în capitala acestui tinut, orasul Kirov.
De câtiva ani, în fiecare iarnã, în centrul Kirov-ului se ridicã un impresionant turn de gheatã înalt de 30m. Menirea lui era pânã mai ieri aceea de a oferi terenul de joc pentru întrecerile de ice-climbing de nivel local si national. Anul acesta însã Kirov-ul a fost înãltat în rang, si pentru prima oarã acest oras a fost gazda unei întreceri de nivel international. înãltarea a adus în centrul orasului, în fiecare zi de întreceri, 8-10.000 de spectatori, care mai de frig, mai din convingere i-au încurajat strasnic pe concurenti.
Ultima Ora: Unii concurenti par a-si mai aduce aminte gara sau aeroportul, fãrã a putea preciza însã care dintre ele le-a servit drept loc de plecare.

Etapa a VI-a Are (Suedia)
Finala femininã a fost adjudecatã de o foarte tânãrã cãtãrãtoare frantuzoicã. Isabelle Carrier, în vârstã de 17 ani, care a avut destulã fortã si si-a adunat toate puterile pentru a urca dificilul traseu pânã aproape de top. Favorita, Kim Csizmaia, nu a putut termina traseul în baremul de timp alocat si a fost opritã din ascensiune deschizând astfel drumul Isabellei cãtre prima ei victorie.
Finala masculinã a fost pregatitã în mare tensiune. Deoarece stiau cã traseul trebuie sã fie foarte dificil amenajatorii au muncit din greu o noapte întreagã pentru a se pune suficientã gheatã pe o arcadã (boltã) aflatã la 10 metri înãltime si care fãcea legãtura între douã turnuri. Câstigãtor, ca si la etapa inauguralã, a fost francezul Francois Lombard care a vut evolutie incredibilã în finalã.

Despre clasamentul final
Dincolo de cele petrecute la Kirov, o altã patã albã pentru noi, scriitorii acestui interminabil articol a fost aceea a modului în care a fost alcãtuit clasamentul final al acestei editii a Cupei Mondiale. Lucrurile ar fi trebuit sã fie simple, adunarea punctajelor urmând a se face dupã tabelul de punctaj al UIAA de la escaladã. Ar fi trebuit, dacã turnul de la Courchevel nu se ducea de vale, si dacã mai marii întrecerii nu hotãrau ca punctele sã fie împãrtite, dupã o retetã numai de ei stiutã, la bãieti, între cei care au ajuns în semi-finalã, iar la fete, între cele care au ajuns în finalã.
Neputând pãtrunde aceastã tainã, nu ne-a rãmas decât a reproduce clasamentul final, însotit de un centralizator cuprinzând clasãrile celor mai buni(e) cãtãrãtori(e) la toate etapele Cupei Mondiale. Cu sumarele noastre cunostiinte de aritmeticã, am produs si o o ordonare a lor, ordonare fãcutã fãrã a lua în considerare Courcheve-lul. Rezultatul final, pe care aritmetica noastrã l-a consemnat este binenteles diferit de cel oficial.
Restul, dupã cum spuneam, este mister

Discutii si scandaluri
O sã lãsam deoparte ordinea sugeratã în titlu pentru a semnala un fapt deosebit de grav, haios si terifiant în acelasi timp: în semifinalele întrecerii de la Cortina, supãrat pe decizia de excludere, pentru cãlcarea în afara liniei de demarcatie, englezul Neil Gresham a fost atât de mânios încât a aruncat cu unul din pioleti drept în capul unui arbitru. Cel astfel altoit, vinovat de a fi încercat sã opreascã scula cu capul, s-a ales cu 10 copci, iar Robin Hood-ul mânuitor de piolet a fost exclus definitiv din toate întrecerile acestei editii.
Ca orice disciplinã la început de drum, escalada în gheatã îsi cautã un fãgas, adicã un sistem coerent de reglementãri care sã-i permitã organizarea într-un sistem competitional corect si unitar. Astfel stând lucrurile, nu ar trebui sã ne mire, cel putin pe noi românii, aprinsele discutii purtate pe tema prevederilor atât de noului regulament de cãtãrare în gheatã. în fond, noi si dupã 20 de ani de practicã dovedim, precum contele de Monte Cristo aceiasi tenacitate orientatã însã spre scandal si inovatii nefiresti.
Multe lucruri au fost puse în discutie pe tema regulamentului, dar nici unele mai aprinse ca interdictia purtãrii dragoanelor sau regula benzilor de delimitare.

Controversa declansatã de interdictia purtãrii "dragoanelor"
Cãtãrãtorul canadian Will Gadd, câstigãtor al mai multor competitii de catarare în gheatã, considerã cã aceastã regulã nou introdusã este fãrã sens: "Nefolosirea chingilor în gradul VI canadian ar fi cel mai stupid lucru pe care eu, sau altcineva, l-ar putea face O alunecare a piciorului si poti sã scapi pioletul din mânã la -20 si sã mori"
Max Berger, reprezentant al IWC, declarã cã interdictia este o iesire de sigurantã. La prcedentul eveniment organizat de IWC, Berger a prezentat numeroase situatii periculoase posibile." Am vãzut oameni fãcând o miscare cu lesele pe mânã fãrã sã aibã mâinile pe pioleti, pentru ca mai apoi sa atârne spânzurati de lese fãrã sã poatã reveni pe gheatã". Noua interdictie forteazã ca mâna sã stea în permanentã pe piolet. "Când mâna se deschide pioletul trebuie sã cadã", asa sunã noua regulã.
Controverasa referitoare la nepurtarea "dragoanelor" a condus chiar la retragerea în semn de protest a mai multor spotivi.
Aceastã regulã neinspiratã a adus în centrul atentiei diferenta dintre sportivii sponsorizati (cei ce se catãrã în principal în concursuri), si concurentii nesponsorizati , ce trãiesc, majoritatea, din meseria de ghid alpin, unde chingile sunt indispensabile, fiind un factor de sigurantã.
Multi cãtãrãtori au spus despre aceastã interdictie cã este o inventie neinspiratã, acuzând IWC de discriminare murdarã fatã de "neprofesionisti" ce se catãrã regulat cu "dragoane". Cãtãrãtorul sloven Aljaz Anderle a spus cã din momentul în care a început sã se antreneze fãrã "dragoane", abilitatea sa a scãzut cu 50%.
Pentru unii concurenti, oricum am lua-o, aceasta interdictie nu este un lucru nou. "Rusii ating perfectiunea în acest stil de cãtãrare", a spus Anderle. El a adãugat cã rusii au ani de experientã competitionalã în acest stil înaintea lor.
Liniile de demarcatie
Nivelul concurentilor de la întrecerile Cupei Mondiale a juns sã fie într-atât de ridicat, încât o întrecere pe un panou chiar si de anvergura celui de la Pitztal, fãrã liniile albastre de delimitare s-ar transforma automat într-o competitie de vitezã.
Totusi, ceea ce a deranjat pe unii concurenti, a fost rigurozitatea cu care aceastã regulã a fost aplicatã, si au propus ca sã se permitã atingerea liniilor de demarcatie. Dupã îndelungi si aprinse discutii, pânã la urmã, concurentilor li s-a permis acest lucru. Astfel, amenajatorii s-au strãduit sã creeze obstacole dificile în care elementul natural (forma ghetii), complexitatea miscãrii sau anvergura ei sã fie preponderente. De aceea nu a mai fost nevoie a se sã face linii înguste pentru sporirea dificultãtii.
Dupã tot acest sir de contestatii si discutii pe tema regulamentului, Comitetul Cupei Mondiale s-a pus pe treabã si lucreazã asiduu pentru îmbunãtãtirea lui. Este evident cã, pe viitor, toatã lumea se asteaptã la niste reguli clare, în concordantã cu cerintele impuse de marea performantã.

IWC 2000 - Final Ranking
date: 11th March 2000 (after Are)

 

WOMEN
PLACE
IWC POINTS
NAME
FIRST NAME
TEAM
CITIZEN
1 483 CSIZMAZIA Kim Team Black Diamond Canada
2 367 KISS Ildi Grivel Hungary
3 345 RYZHENKOVA Irina Russian National Team Russia
4 322 KOLODKINA Margarita Russian National Team Russia
5 319 CARRIER Isabelle French National Team/Simond France



MEN
PLACE
IWC POINTS
NAME
FIRST NAME
TEAM
CITIZEN
1 410 GADD Will Team Black Diamond Canada
2 404 LOMBARD Francois French Nat.Team/Simond France
3 300 DULAC Daniel Grivel France
4 252 BOLE Mauro "Bubu" Grivel Italy
5 245 ANDERLE Aljaz Charlet Moser Slovenia
6 231 RÜDISSER Bruno Team Black Diamond Austria
7 221 LAMICHE Anthony French Nat.Team/Simond France
8 205 BYTCHKOV Dmitrii Russian Nat. Team Russia
9 192 EMMETT Tim DMM / PEGLERS GB
10 179 HUSSON Stephane Charlet Moser France

 

Bogdan Dudău (Bucuresti)

KLETTERN 2/98
Nägel mit Köpfchen – Cuie cu scaun la cap

Cu certitudine faptul cã o serie de ture importante din masivul Tannheim au fost asanate cu ocazia unei actiuni fulger se datoreazã ghidului alpin Toni Freudig. Scopul lui a fost sã mentinã caracterul alpin al zonei, dar sã ofere un plus de sigurantã.

De fiecare datã auzind deasupra Innsbruckului zgomotul rotoarelor îndreptându-se în directia Tannenheim, inima mi se fãcea cât un purice. O spaimã necontrolatã mi se stecura în vine. Elicopterele anuntau de fiecare datã un posibil accident, un posibil deznodãmânt fatal din cauza unui piton ruginit sau prost plasat. Certitudinea cã multe din cuiele din Tannheimer purtau amprenta mea îmi provocau un frison spontan. Din fericire frisoanele n-aveau sã prefigureze nici o situatie realã.
Ceva fad, ceva nesatisfãcãtor, rãmânea în aer… Inoxul zilelor noastre nu existã decât de vreo câtiva ani.
Faptul cã elicopterele luau asa des via Tannheim are cauzele în potentialul mare de pericole obiective ale acestui masiv. Cu sigurantã calcarul nu este asa de compact ca si cel verdonesc. Pe ce pui mâna verifici de douã ori înaite de a apuca cu încredere! Fisurile sunt deseori îin cazurile mai fericite ele nu sunt structurate propice pentru nuci. Amplasarea nucilor si friendurilor implicã o experientã considerabilã. Dacã mai pui si absenta clepsidrelor constati cã posibilitãtile de folosire a mijloacele naturale de asigurare sunt mai degrabã restrânse.
Pe de altã parte Tannheimul este o zonã îndrãgitã si frecventatã mai tot anul. Vârful cel mai înalt depãseste cu numai 200m granita celor 2000, ceea ce nu favorizeazã mentinerea zãpezii, iar peretii sudici oferã escalade plãcute si în timpul iernii. Cert este însã cã în perioada 1986-1997 s-au produs în arealul cãtãrabil 51 accidente, care s-au soldat cu 36 de rãniti si cu 23 de vieti curmate.

Analiza acestor accidente a scos la ivealã un sablon cu trei factori decisivi:
1. dislocarea de puncte fixe
2. ruperea de prize
3. probleme de orientare.
Tinând cont de aceste aspecte am început în Tannheimer relativ devreme înlocuirea pitoanelor vechi cu ancore inoxidabile solide. Aceastã schimbare de atitudine s-a produs începând cu mijlocul anilor 80. Dacã la începutul anilor 80 etica cerea încã deschiderea de noi trasee exclusiv de jos în sus, reducerea la minim a pitoanelor folosite cât si folosirea numai în extremis a expansiunilor, în anii 90 filozofia se schimbã. Pânã atunci începusem deja în turele cele mai frecventate si mai usoare, care sunt de facto si cele mai periculoase, amplasarea în regrupãri, de ancore AV (AlpenVerein-Sicherheitshaken), înlocuirea unor pitoane, în punctele critice, cu material sigur si chiar amplasarea unor asigurãri intermediare suplimentare. O usurare substantialã a muncii a adus-o prima mea bormasinã. La început m-au încercat senzatii penibile cãrând dupã mine în creierul muntilor un asemenea instrument si fãcând scandal ca pe un banal santier. Rezumând însã, pânã la nefericitul eveniment care avea sã se petreacã aveau sã fie montate peste 1000 de amplasamente in 80 de ture.

Lucrurile ar fi evoluat probabil în aceastã manierã linistitã, dacã nu s-ar fi întâmplat acel tulburãtor accident care a tãiat firul vietii la trei alpinisti prãbusiti în urma smulgerii din perete a douã pitoane. Pentru mine a fost clar de la bun început cã acest nefericit incident nu s-ar fi produs dacã asigurãrile ar fi fost sãnãtoase. La doua zile dupã accident, stãteam împreuna cu cei de la jandarmeria alpinã profund impresionati la baza traseului. Având sub degete urmele de sânge, am inceput sã montãm atât de controversatele ancore. Chiar si în punctul cheie, surplomba de A1, am scos pitoanele din fisurã si am pus ancore. Gheata fusese spartã.
Bineînteles cã dupã incident au izbucnit virulente discutii pe tema sigurantei si a riscului în alpinism. Unii au început sã incrimineze si mai mult materialul vechi încã existent in pereti, altii au inceput sã strige parole a la “vã lipseste responsabilitatea propriilor decizii! ” sau “alpinisti, v-ati pierdut orice fel de instinct! ”. Toate aceste pozitii sunt într-adevar constatãri mai mult sau mai putin indreptãtite, dar din punctul meu de vedere ele nu ne duc cu nici un pas mai departe.

Dupã ce am asistat la înmormântarea celor trei alpinisti si am fost confruntat cu atâta suferintã, m-am decis sã iau totul pe barba mea si sã imping înainte lucrãrile de reamenajare, fãrã sã mai tin cont de morala de modã veche. Primarul din Oy si presedintii diferitelor sectiuni DAV mi-au asigurat imediat sprijinul. Evenimentul hotãrâtor a avut loc la sfârsitul lui aprilie cu ocazia unei conferinte desfãsurate la Oy: expertul cercului de sigurantã al DAV Pit Schubert a tinut o prelegere pe tematica pitoanelor, iar eu am prezentat o statisticã a accidentelor din masivul Tannheim. Rezonanta a fost covârsitoare si în aceeasi seara aveam deja 2000DM.
La scurt timp am înfiintat “Sicheres Klettern”, înregistratã la finante ca societate non profit. La douã luni de la tragicul accident începeam cu munca sistematicã de reamenajare a celor mai importante trasee din Tannheimer. Ancorele le-am montat de asa naturã incât urmatorea sã fie întodeauna vizibilã, in cazuri speciale folosind chiar si vopseaua pentru ghidare.
Prima fazã a actiunii s-a concentrat in jurul cabanei Gimpelhaus, zona cea mai frecventatã, au urmat mai apoi traseele din peretele nordic Gimpel, Gehrenspitze si Aggenstein. Am stat pânã la zece ore pe zi atârnat în corzi…

Bilantul este cât se poate de semnificativ: s-au lucrat in total 33 de zile calendaristice cu pânã la patru echipe in perete. În pofida acestui efort, circa 80% din trasee nici mãcar nu au fost atinse. Bineînteles cã mai sunt trasee care meritã abordate, existã trasee care nu au fost atinse pe considerente “istorice”, mai este loc si pentru cei cu nervii de otel, mai este loc si pentru ture noi…
37 de insi au pus umãrul, incluzând si personalul de la baza traseelor, timp de 148 zile/om. Altfel spus, unui singur inimos i-ar fi trebuit pentru treaba asta patru luni si 26 de zile de muncã. Din mai pânã in octombrie au fost reamenajate 40 de trasee, costurile insumând 25000DM, fãrã a mai pune la socoteala cele 874 de ancore puse la dispozitie de catre DAV si OeAV. Multumim pe acesta cale numeroaselor persoane si institutii, fãrã al cãror suport financiar nici nu ne-am fi putut apuca de treabã.


Toni Freudig, 38 ani, conduce la Pfronten o scoalã de alpinism si schi. Începand din 1977 este membru activ al Salvamontului. Pe lângã activitatea sa entuziasta de ghid alpin, monitor de schi si salvamontist, Toni Freudig a redactat si un ghid al masivului Tannheim, precum si un manual mult apreciat pentru pregãtirea salvatorilor montani.

 

KLETTERN 4/97
News - Masivul Tannheimer

Pe 8 martie 1997, în peretele Roten Flueh din masivul Tannheim - Germania, Reinhard Raubold de 35 de ani, sotia lui Cornelia (32) si elevul Jan Grafe (15) nu aveau sã ajungã pe vârf. Echipa din Oy- Mittenberg intrase în traseul “Sudwestwand” – Peretele sudvestic, un traseu clasic de gradul IV cu un pasaj de artificial. Trioul nu a vãzut sau a ignorat o ancorã solidã în regruparea a treia, regrupând în schimb la un piton al lungimii urmãtoare. Reinhard Raubold se angajase deja în cãtãrare, asigurând într-un piton intermediar, când nefericitul eveniment s-a produs. Socul a smuls mai întâi pitonul intermediar, iar mai apoi si unicul piton din regruparea improvizatã…
Dupã tragicul eveniment reizbucneste flamura rãzboiul de culise dintre cãtãrãtorii din Allgaeu si Kempten pe de o parte si între Salvamontul din Nesselwängle din Valea Tannheimer de cealaltã parte. Mãrul discordiei ar fi, asa cum spune ghidul alpin Stefan Neuhaeser din Kempten, blocarea din motive ideologice a reamenajãrilor de cãtre salvamontistii din Nesselwängle, ceea ce este negat de cei incriminati. Evident este însã faptul cã cei trei alpinisti ar fi încã în viatã dacã si în acest traseu ar fi existat ancore solide ca puncte de asigurare intermediare. Neelucidat rãmâne de ce regruparea special amenajatã nu a fost folositã. Sã fi jucat oare ideologia vreun rol? Între timp ghidul alpin Toni Freudig din Pfronten a reusit sã strangã rândurile celor interesati de continuarea lucrãrilor de reamenajare, fiind unul dintre initiatorii societãtii Sicheres Klettern – Cãtãrarea sigurã. Contând pe sprijinul cãtãrãtorilor germani si austrieci, aceastã societate îsi propune înlocuirea sistematicã a pitoanelor vechi din masivul Tannheimer cu material inoxidabil, începând cu data de 11 mai 1997. În urma ultimului accident nu mai este asteptatã opozitie din partea alpinistilor din Nesselwaengle.

Traduceri Dana si Frank Schobel
Material de Toni Freudig si Achim Pasold

Vara iarna la munte

Pentru trecerea în mileniul trei, membrii Clubului Alpin Român Galati au organizat o turã în muntii Bucegi, mai precis în Poiana Faza "vara"Costilei. Dar pentru ca tura sã aibã caracter national, ne-am apucat sã dãm telefoane si sã facem invitatii. Pentru gãlãteni aceastã iesire a fost ceva special pentru cã doi dintre membrii clubului, Mona si Emil Tufã, s-au hotãrât sã-si uneascã destinele cu 24 de ore înainte si câteva zile din “luna de miere” le-au petrecut cu noi la munte.
Din Galati, în primã fazã, am plecat sase persoane: Marian Anghel, Virgil Mâslea, Dragos Mancas, noua familie Tufã si eu, dar în garã ne-am întâlnit cu alti trei colegi, Marian Caval, Dana Avram si Eugen Teodorof, care s-au hotãrât sã ne însoteascã în tabãra noastrã. La aceasta si-au anuntat participarea si colegi din Timisoara si Cluj cu acestia întâlnindu-ne în dimineata zilei de 29 decembrie 2000, în garã la Busteni.
Spre dezamãgirea noastrã nu am gãsit zãpada la care ne asteptam, doar pe vãi era putinã, iar în oras parcã era toamnã. Dupã un scurt popas la Cãminul Alpin, am pornit spre poianã. În drum am admirat Blidul Uriasilor, care era complet înzãpezit si eram optimisti în privinta zãpezii. La traversarea vãii Gãlbinele parazãpezile au fost folosite pe post de “paranoroaie”, iar pioletii pentru a frâna “alunecatul” prin noroi.
Nu micã ne-a fost mirarea când am ajuns si am constatat cã va trebui sã montãm corturile în noroi. Dupã ce ne-am instalat toatã lumea, o parte la cort si o alta în stânã, împreunã cu Marian , Emil, Virgil si Cladiu am plecat în recunoastere. Ne propusesem pentru ziua de 30 decembrie sã parcurgem Valea Coltilor. Dupã o scurtã hãlãduialã printre copaci si boscheti am gãsit Vâlcelul Ascuns pe unde se face intrarea în V. Mãlinului, iar mai sus se desparte si intrarea în Valea Coltilor. La retragere eu cu Marian si Claudiu ne-am întors prin Vâlcelul Ascuns, iar Emil si Virgil prin V. Poienitei care iese direct în poianã.
Faza "iarna"Dimineata zilei de 30 ne anunta o vreme frumoasã asa cã în jur de ora 8,30 am pornit pe V. Poienitei si apoi în Valea Coltilor, unde în ultima parte s-a dovedit necesarã folosirea coltarilor. La aceastã turã au participat M. Anghel, Emil, Virgil, Claudiu, M. Caval si eu. Pe la ora 13,00 am ajuns în Strunga Coltilor, unde ne-am retras în rapel pânã în V. Gãlbinele. Am fãcut un mic popas si la Refugiul Costila, care era ocupat de cei din Bucuresti.
La tabãrã venise si Leu din Cluj, ceilalti colegi ai lui fiind plecati în Fãgãras. Dupã ce am fãcut câte o bãitã la copcã, ne-am adunat la foc si ne-am pus pe povesti. În jur de ora 21, surprizã, primii fulgi de zãpadã îsi fãceau aparitia. Într-adevãr noaptea a nins si a viscolit, iar dimineatã cortul nostru, autentic românesc - Cerna II, s-a dovedit a fi cel mai rezistent.
În ziua urmãtoare, 31 decembrie, ne-am orientat spre o turã mai lejerã, dat fiind faptul cã era ultima zi din mileniu si trebuia sã facem pregãtirile pentru a intra cum se cuvine în noul an si nu numai. Asa cã am plecat împreunã cu Dragos, Claudiu si Alin, bãietii din Timisoara mergând si cu prietenele lor la Omu prin V. Cerbului. A fost o ascensiune plãcutã, dar eu nu am mai putut sã o finalizez neavând coltari, iar în ultima portiune acestia fiind necesari. Sub platou ne-a ajuns din urmã si Leu, care a continuat urcarea cu Claudiu si prietena lui. Alti colegi au urcat pe V. Urzicii si ºapului.
Reîntorsi în tabãrã ne-am format echipe si am început sã strângem lemne de foc. Dupã ce am adunat lemne cât sã prãjesti un porc mai mare, asteptam cu totii sã aprindem “piramida” de lemne ce avea o înãltime de 2 mRevelionuletri.Înainte de 12 noaptea, atmosfera era foarte abãtutã. Eu cu Virgil chiar am tras un pui de somn, probabil erau emotiile prea mari la trecerea în noul mileniu. Pe la 12 fãrã un sfert a început agitatia, toti pregãteau artificii, petarde. În Busteni parcã era un adevãrat rãzboi din cauza pocnitorilor si artificiilor. S-a bãut sampanie, s-a cântat, s-a dansat, a fost ceva foarte fain.
Eu, pe întâi ianuarie, am stat la tabãrã cu Dragos sã admir ninsoarea care începuse de dimineatã; o parte din bãieti au fost pe V. Seacã, o parte au plecat acasã. Seara am strâns corturile si ne-am îngrãmãdit cu totii în stânã. A doua zi urma sã plec cu Virgil spre Galati, iar Marian, Dragos si Leu s-au îndreptat spre Refugiul Costila. A fost o turã fainã care a avut douã pãrti: vara, iar apoi iarna la munte.
Cristi Boczar
Fotografiile sunt din filmul "Vara iarna la munte" realizat de echipa CRI.MA.

Summit

Toamna 2000

Acest numãr începe cu ultimele noutãti asupra unui subiect foarte fierbinte în Marea Britanie : "Acces Legislation" - Legea privind accesul în zonele turistice, de cãtãrare, etc.
Un articol semnat Simon Hale, instructor la Centrul National al Muntelui din Plas y Brenin, conduce primii pasi ai începãtorilor pe potecile montane în timpul iernii în cadrul capitolului "Safety on Mountains".
O nouã prezentare a Întãlnirii Internationale organizate de BMC la Plas y Brenin o fac Jon Bursnall, Anne Arran si Umberto Ghiandi. Jon Burnall povesteste experienta sa din cursul sãptãmânii petrecute aici surprinzând foarte bine atmosfera atât din timpul petrecut pe traseele de cãtãrare cît si din cadrul activitãtilor organizate în centrul montan.
Sub titlul "Insurance" (Asigurarea) este prezentatã protectia financiarã disponibilã pentru cãtãrãtori, alpinisti si (walkers). Apar ca ddisponibile mai multe tipuri de asigurãri : asigurarea de viatã (în cazul mortii), acoperirea în cazul unor boli grave (cancer, atac de cord, blocaj renal) si unor rãniri în cazul accidentelor produse în timpul cãtãrãrii. Summit Financial Services a dezvoltat relatii cu companii de asigurare si cautã sã obtinã rate de asigurare mai bune pentru cei ce practicã activitãti montane.
O paginã foarte utilã, peste care ai fi tentat sã treci cu privirea datoritã culorilor neatrãgãtoare este "Summit Climbing Web Pages" cu adrese URL ce oferã informatii foarte utile: expeditii, hãrti, ghizi si instructori, slujbe în domeniu, echipament, organizatii, etc.
Rubrica de echpament este ocupatã de programul BMC de testare a cãstilor, articolul fiind scris de Andz Mac Nae si Mark Taylor.
Articolul despre GPS va fi tradus într-un numãr ulterior al ALPIN info deoarece aruncã ceva luminã asupra acestui instrument despre care se discutã din ce în ce mai mult în ultimul timp.
Pe acoperisul Africii, Kilimanjaro, ne poartã Simone Lockall, trecând prin ascensiunea sa de la conditii ecuatoriale la cele arctice prin plantatii de cafea, ploi tropicale, traversând desertul înalt pânã ajunge la zãpezile vesnice de pe vârf.
Deci, dacã vã picã în mânã vã asigur cã veti savura lectura !

Monica Hanganu


Antrenamentul de performantă (partea a II-a)

după "Performace Training" BMC's booklet     
traducerea si adaptarea:     Marian Anghel     
Încălzirea si prevenirea accidentelor

O cheie în evitarea accidentării este să începi cătărarea pas cu pas, încălzindu-te. Acest lucru ar trebui făcut înaintea oricărui exercitiu de cătărare. Următorii 5 pasi durează aproximativ 10-20 minute
Cresterea pulsului : exercitiile usoare ca joggingul sau săriturile cu coarda, pentru 3-5 minute, sunt suficiente pentru o încălzire generală a corpului si o usoară transpiratie.
Încălzirea încheieturilor : rotiri usoare ale încheieturilor principale, la capacitatea maximă de mobilitate. Începe cu gâtul si coboară cu următoarele încheieturi într-o ordine logică.
Exercitii usoare : exercitii usoare de rezistentă, cu un elastic sau câteva agătări de prize dar cu picioarele pe pământ.
Punerea în miscare a muschilor : încălzirea muschilor se face agătâdu-te de prize pentru 10-15 secunde. Acestea trebuiesc făcute cât mai usor posibil. Atentie! Orice suprasolicitare la acest pas va duce la accidente.
Cătărarea usoară : concentrarea pe fluiditate si control folosind o mare varietate de prize. Traversările usor surplombate cu prize mari sunt ideale. În final, când începi să te catări, fă-o mai întâi cu mult sub gradul tău maxim. De exemplu, dacă faci gr.VI atunci începe cu gr.IV. Spre deosebire de panou, afară cătărătorul beneficiază de încălzire datorită marsului de apropiere plus ceva usor de cătărare. Nu este nici o barieră de vârsta, sex sau dimensiuni pentru a putea participa la această minunată lume a miscărilor care este cătărarea. Deasemenea, nu exista invincibilitate în fata accidentelor. Accidentele provocate de suprasolicitare sunt foarte comune la cătărătorii care vor să-si mărească gradul combinat cu noi exercitii. Suprasolicitarea poate, în cel mai bun caz, să ducă la o "jenă" iar în cel mai rău caz, la renuntarea la cătărare! Cel mai adesea cătărătorii nu au nici un program de antrenament sau folosesc un program impropriu elaborat de ei însisi. Programul de antrenament este unic pentru fiecare. Accidentele pot rezulta atât din cauza suprasolicitării cât si din cauza unui program defectuos. Cum să recunosti locurile cu sensibilitate crescută? Fii atent la orice umflatură (de exemplu, mici noduli la tendoane) sau la dureri în piept, reducerea flexibilitătii si mobilitătii încheieturilor, orice zgomot de abraziune sau scrâsnituri, zone dureroase în timpul încălzirii, etc. Suprasolicitarea afectează diferite părti ale corpului dar mai ales umerii, coatele, încheieturile palmelor. Se pot rezolva usor dar mai ales pot fi prevenite dacă cătărătorul le identifica repede. Suprasolicitarea poate fi gradată în functie de gravitate:

Gradul 1 : durere după antrenament. Simptomele pot dura 1-2 zile si sunt repede uitate. Zona poate fi sensibilă la atingere sau miscare.
Gradul 2 : durere în timpul antrenamentului fără să afecteze performanta. Simptomele pot dura o săptamâna. Este o durere evidentă la miscare sau atingere.
Gradul 3 : durere în timpul antrenamentului care afectează performanta. Simptomele persistă si tind să devină o parte obisnuită a cătărării. Miscările usoare provoacă dureri.
Gradul 4 : durere permanentă determinându-l pe cătărător să-si înceteze activitatea.

Aceste simptome se rezolvă foarte greu, sansele de recuperare sunt reduse. Lipsa de tratament sau modificarea antrenamentului pot duce la cresterea gradului accidentării. Este important ca acestea să nu depăsească gradul 1. Dacă trece de gradul 2 este necesară consultarea unui specialist. Pentru gradul 1 mai mult ca sigur că specialistul va recomanda oprirea activitătii care a determinat durerea.
Dacă ai o problemă determinată de suprasolicitare si poti răspunde la următoarele întrebări atunci poti preveni alte accidente viitoare:

  • când am simtit primele dureri?
  • ce am făcut recent, diferit de programul meu obisnuit de antrenament?
  • mi-am schimbat echipamentul, antrenamentul, tipul de exercitii, dieta sau greutatea?
Un fizioterapist sau alt specialist poate trata accidentările dar nu poate să le prevină. Doar TU ai aceasta responsabilitate!
Încheierea antrenamentului : acest aspect este de cele mai multe ori uitat, desi ajută la recuperarea după efort si prevenirea accidentelor.
  • Catără câteva trasee lejere la sfârsitul antrenamentului sau doar ceva bouldering
  • Întinde-ti muschii! Poti să faci aceleasi miscări ca la încălzire numai că acum doresti reducerea bătăilor inimii si relaxarea corpului. De aceea este bine să fie făcute întins pe podea.
  • Încearcă să identifici zonele care ar fi putut fi suprasolicitate.

Istorii alpine:    Cătărarea slovacă
Vlado Licek
Traducerea în limba română:  Katarina Hitkova
Mihal
Primii cătărători slovaci, pe lângă caprele negre cu copite lipicioase si muchii ascutite, au fost ghizii din Tatra Înaltă, care au condus clientii lor pe vârfuri si care au repetat, în timpul liber, ascensiunile caprelor. Alpinistii din JAMES (1921) s-au alăturat ghizilor mai târziu.
Telul acestor pionieri a fost cucerirea vârfurilor. Când toate vârfurile au fost urcate telul lor a fost să urce peretii lor iar, în final, să catăre un traseu concret. Această evolutie naturală n-a fost, se întelege, numai o specialitate slovacă. Alpinismul în Tatra, Pamir, Caucaz, Alpi n-a fost decât preambul pentru Himalaya, unde obiectivul final era Everest. În acea perioadă nu existau specialisti pentru stâncă, nu era nici o straduintă de a creste dificultatea traseelor, iar cătărarea pe faleze a fost socotită numai ca o pregătire pentru muntii mai mari.
Aceste reguli au dus în anii 60 la situatii mai deosebite, cătărătorii urcând tehnic si acolo unde puteau urca liber. Poate numai Iosef Psotka a facut exceptie. În anii 50, a realizat în Sološnica traseul "Cesta reprezentantov" ("traseul reprezentantilor", de gradul VI, iar la Pajštun traseul "Psotkova platnicka" (Spălătura lui Psotka) de gr.VII-.
Au trecut încă trei decenii până când majoritatea cătărătorilor au acceptat faptul că există mai multe forme de cătărare. Alan Formánek spunea : "Îmi aduc aminte că, atunci când ne-am hotărât, în martie 1981, să ne cătărăm si în altă parte, nu numai în Tatra Înaltă, reprezentantii clubului ne-au numit trădători, pentru că, chipurile, trădam muntii".
În vara precedentă (1980), Pepo Hrušovsky, care încerca să urce la liber traseele clasice, a fost de mai multe ori ridiculizat că degradează cătărarea la sport. În plus, regimul comunist nu sprijinea decât expeditiile alpine uriase care puteau fi folosite ca propagandă si asta a frânat dezvoltarea cătărării sportive.
Paralel cu alpinismul oficial au început să apară si rebeli. Un prim grup numit "Pavuci" (Păianjenii) a început să realizeze trasee grele, cum erau în Tatra si în alte zone. Ei n-au initiat schimbări de stil dar au ridicat dificultatea traseelor.
   Ján Durana a fost văzut de multe ori în pantofii săi lacuiti, de dans, la cabanele din Tatra. Ivan Dieška, după o ceartă cu sotia sa, a urcat solo un traseu de gr. VI în Lomnicky Štit (vârful Lomnica). Pavel Pochyly, fugind de militie, s-a ascuns în Tatra Înaltă, urcând numeroase trasee solo.
Cam în acelasi timp, în anii 60-70, Igor Koller a realizat cu prietenii săi niste trasee scurte dar dificile la Kalamárka, aproape de orasul Zvolen. Au luat niste corzi, ghetele de fotbal cu crampoanele tăiate, niste pitoane si încercau să urce de jos tot ce le iesea în drum.
Într-o zi de martie, 1973, Igor a zărit o fată netedă. Parea inaccesibilă dar s-a hotărât să încerce. În timp ce prietenii sai (Ján Hazucha si Peter Košik) căutau niste pitoane si ciocanul Igor a început să urce. N-a reusit din prima dar apoi s-a catarat 7m fără nici un material si s-a oprit pe o brână unde Hazucha si Košik, uimiti de performanta sa, i-au dat echipament pentru a sfârsi acest traseu de gr.VII numit "Antigravitácia" (Antigravitatie).
În anii 70 conceptia despre cătărare a început să se schimbe. În căutarea unei dificultati pure Steve Wunsch a urcat în 1974 "Supercrack" (IX) iar Ron Kauk a reusit în 1976 "Separate Reality" (IX). În 1979 Tony Yaniro atinge imposibilul cu "Grand Illusions" (IX+). În Europa Kurt Albert începe să marcheze traseele clasice făcute liber cu un punct rosu (Rotpunct - RP). Europenii au mai avut de asteptat până în 1983 pentru primul traseu de gr.X-. Atunci Patrick Edlinger, Marc le Menestrel si Jerry Moffat au făcut în Franta si în Frankenjura traseele: "Ça glisse au pays de merveilles", "Reve de papillon" si "The Face".
Repcik

În acest interval Cehoslovacia a fost încă izolată de tendintele vestice. Aici se face foarte clar distinctie între cătărarea pe gresie si alte genuri de rocă. La Teplice, Adršpach, Prachovské Skaly, ...sunt reguli foarte stricte de cătărare, iar dificultatea creste continuu, spre deosebire de traseele care nu sunt pe gresie. În 1968, Peter Dieška si Petr Mocek au urcat "Dieškova hrana" (Muchia lui Dieška) de gr.VII- în zona Adršpašské iar în 1975 Igor Koller si Andrei Belica au urcat "Bojogones" (VII) la Teplice, pentru ca în 1977 Igor să urce un traseu dur, "Hrana Kalamárky" (Muchia Kalamarkei). Performantele cresc iar Igor si Andrei reapar în prim plan în 1980 cu traseul "Notre Dame" (VIII+) din Teplice.
Primele schimbări în cătărarea pe faleze, unde dificultatea traseelor este mult mai mică fată de cele de gresie, au început în Slovacia în 1979-1980.
O gască de tineri cătărători, influentati de vizitele dese în zonele de gresie (cu dificultate mare), de ascensiunile lui Koller la Kalamarka si de traducerile despre cătărătorii occidentali (Bachar, Gullich) au început să facă la liber traseele clasice din Tatra Înaltă si din alte zone. Un rol esential în acest proces l-au jucat turnurile de calcar de lângă ruinele cetătii Pajštun, lângă Bratislava. Peter "Pepo" Hrušovsky a fost, probabil, primul care a început să catăre cu papuci aranjati special si să se antreneze în mansă. În 1980, la 18 ani, după 2 luni de antrenament, a făcut traseul "Zlta stienka" (Peretele galben) la liber (gr.VIII) cu asigurare în pitoanele ruginite ale traseului. Tot el a devenit faimos si pentru cătărarea descult. Astfel, în 1981, a repetat traseul "Zlta stienka" în picioarele goale, rotpunkt. Tot descult urcă si câteva cascade de gheată lângă Bratislava.

e-AlpinInfo
Stanislav Glajdura, arătând la fizic ca Rambo si la spirit ca Dostoievski, continua ideile lui Koller la Kalamarka (andezit). În 1981 a făcut traseul "Indián" (VIII+/IX-). Acest traseu, cu pasul cheie la 15m deasupra pământului, a fost urcat de jos, în papuci si fără magneziu! Si acum, după mai bine de 15 ani, foarte putini cătărători îndrăznesc să urce acest traseu de jos si fără să-l studieze în mansă. Multumită acestui traseu s-a refăcut echilibrul între traseele pe gresie si celelalte.
&Glojdura este un maestru în subaprecierea traseelor unde componenta psihică o depăseste pe cea fizică. Traseul său "Podlaha" (Podeaua) s-a facut în 1983 cu un impact cu solul de la 10m.
Stano a fost acuzat că face trasee mortale, telul său fiind de a-si lichida adversarii. Astăzi este un paznic autodeterminat al Kalamarkei. Multi cătărători preferă ca la venirea lui să plece pentru a nu fi insultati că se catără cu magneziu si în mansă.
Si dacă traseele lui Glajdura bagă frica în cătărători, "chiar si cele mai rele" trasee ale lui Pepo Hrušovskz erau urcate.
În 1983 cătărarea sportivă începe să prindă teren, "Peretele Galben" fiind deja urcat la liber de Ivan Sekoj, Roland Durka, Jan Horváth, ca si multe alte trasee clasice tari. Alan Formánek îsi aduce aminte: "îmi amintesc o zi însemnată din vara lui '83, când o parte din cei mai buni cătărători s-au întâlnit pe vârful Lomnicka. S-a discutat despre diferitele tipuri de cătărare si în următoarele 3 zile s-a pus în practică stilul liber. Rareori se poate auzi de un transfer asa rapid de la teorie la practică".
În acelasi an Asociatia Alpină Cehoslovacă a organizat o excursie în Frankenjura si la Pfalz unde cei mai buni cătărători slovaci au văzut cu ochii lor ce este cătărarea liberă. Milan Sęcora, fiul unui emigrant ceh, a condus grupa cătărătorilor dornici de stânci si, spre surpriza lor, a urcat un IX+. Tot atunci i-au întâlnit pe W. Gullich, Kim Carrigan si alte personalităti cu periuta de dinti în săculetul de magneziu. Ai nostri n-au putut să facă decât niste opturi dar au rămas uimiti de stilul nou de cătărare si de utilizarea magneziului. Au fost siguri că acasă îi vor putea imita pe asii occidentali si au început un antrenament gândit.
Polacek
Unul din poligoane devine un santier din Bratislava, pe beton, locul fiind frecventat de Roland Durka, Jan "Kapitan" Horváth Tono Pacek, Janko Strecko, Sveto Polácek si mai ales Jozko "Punkista" Otruba. "Totul a început în 1983, când au plasat o conductă lângă un zid, pe niste piloni din beton cu fisuri. Mai întâi am început cu cele mai usoare si largi, apoi, încet-încet, cu cele grele. După ce ni le-au acoperit cu mortar activitatea nostră s-a mutat mai la stânga. Roland, Kapitan si eu (autorul articolului, n.n) am început sa realizăm niste teme de bouldering. Ne-am orientat să găsim prize care nu prea există la noi, de exemplu, alveole. În Germania am constatat că avem probleme la cătărarea pe alveole."
Până atunci toate premierele din Slovacia au fost făcute de jos în sus ("Indian", "Oamenii nici n-ar spune" (gr.VIII) în Sitno, făcut de Rudo Mihál în 1983). Primul care a început să realizeze trasee de sus în jos se pare că a fost Svetozár Polacek: "Hazaradná Hrana" (Muchia de Hazard) de gr.IX la Devrenik.
Rudo Tefelner si Stano Martinka au utilizat pentru premierele lor la Sulov o tehnică specială: au cătărat de jos până la locul unde au vrut să pună asigurarea, apoi si-au dat drumul în coardă, au montat asigurarea de sus, apoi iarăsi au urcat până la urmatoarea asigurare. Astfel au păstrat traditia ascensiunilor clasice, de jos.
În acest stil s-au făcut traseele Hrana 1624 (gr.IX/IX+) si Opus Dei (gr.IX-). Amândouă sunt faimoase pentru distantele mari între asigurări cu caderi "civilizate", de 10-15m (cum spune Tefelner).
1987 a fost un an memorabil pentru slovaci. Acum s-a recunoscut si cătărarea sportivă ca activitate de sine stătătoare, iar falezele au încetat oficial sa fie numai teren de antrenament.
În 1989-1990 au fost realizate mai multe trasee de X-. În 1989 Sveto Polácek a urcat în zona Zádiel traseul "Pre budúcnost' homole" (X-) iar Tomas Pilka a făcut "Cirkus Maximus" (IX+/X-) la Beckov. Cel mai greu traseu a fost făcut de Milan Stręcek din Zilina care a urcat la liber traseul "Oáza harmónie" (X-/X) . După revolutia de catifea din noiembrie 1989 multi cătărători s-au lovit de problema banilor si au părăsit scena cătărării. Altii s-au căsătorit; Sveto Polácek a murit într-un accident de alpinism utilitar. Astfel rolul de lider a revenit, mai mult sau mai putin, lui Tomas Pilka din Moravia (Cehia), lui Juraj Recka din Poprad si lui Miro Piala din Zilina.
De partea feminina trebuie amintită Martina Polácková din Bratislava, care a urcat rotpunkt în Verdon traseul "Sal tempe pour le cave" (IX+/X-). Este o performantă extraordinară, egala cu cea a celor mai buni cătărători slovaci.
Din spate vine puternic Juraj Recka care a făcut trei trasee tari de bouldering: Mikado (IX+), Desat'minus (IX/IX+) si Poludnajši blesk (X-/X). În 1990 spune că a urcat în Franta "Total Transfer" (X/X+), în 1991 "Le minimum" (X/X+) si în 1992 "Agincourt" (X+), toate la Buoux. În vara lui 1992 a început să se antreneze pentru traseul proiect al lui Le Menestrel, "Chantiel"; în februarie 1993 a proclamat că a făcut primul XI din lume, urcând "Chantiel".
Sunt multe îndoieli fată de aceasta reusită (Recka fiind primul cătărător profesionist slovac). Nimeni, cu exceptia secundului sau, un cătărător slovac necunoscut, nu l-a vazut la această reusită extraordinară. Practic nu are nici o dovadă. În plus, cei mai buni din lume precum Glowacz sau Moon n-au reusit să urce traseul si consideră că "Chantiel" are cel putin XI si nu este posibil să sari de la X, X+ direct la XI fără mai multe trasee de XI-.
Acest caz a pus sub semnul întrebării si reusitele anterioare când a fost asigurat de mama sau sotia lui. Toti am dori să-l vedem pe Juraj cum repetă "Chantiel". Acest lucru, dacă ar fi adevărat, ar schimba complet istoria escaladei slovace. Oare nu există nimeni care să sacrifice niste bani (a declarat ca a pierdut motivatia pentru acest traseu) pentru a-l determina să repete această ascensiune contestată?
Când Tomas Pilka a realizat traseul "Absolutni vedomi" (Constiinta absolută) de gradul X+ (mai târziu a fost schimbat la X/X+) s-a zis că va rămâne cel mai dificil traseu din Slovacia. N-a mai fost urcat până în 1995 când Miro Piala a intrat în prim-plan. Acest sculptor de 30 de ani care catără deja de 15 scrie istoria escaladei slovace. Cu zece ani în urmă fusese considerat un cătărător talentat dar interesul scade continuu; chiar se lăsase de cătărat dar revine în 1994 si reuseste să facă traseul "Celé prázdniny" (Vacanta Mare) de gr X în nordul Slovaciei (zona Tupá Skalka). Anul următor repetă traseul "Absolutni vedomi" si confirmă gradul dat. Pe lângă acestea mai realizează alte trei trasee dure, în zona Sulov: "Novę zákon" (Legea nouă) gr.X/X+; "Súl'ovské návraty" (Întoarcerea la Sulov) de gr.X/X+ si "Olymp", X+. Se pare că forma lui Miro creste deoarece în 1996 a realizat traseul "Vysoké napeti" (Înalta tensiune) gr.X+ în zona Teplice.
•  
e-AlpinInfo
Author: CA Galati
Views: 15381, Last update: Thu, Oct 10, 2002


Login or register to comment