Ture pe bicicleta

Aceea şi echipă ca anul trecut, plus încă unul. Patru, şi totuşi trei, din nou.     De abia aşteptam momentul când o să pornim, din nou, într-o altă aventură pe biciclete. Acum cu mai multă experienţă, plus un nou membru în echipă, novice, dar nerăbdător să simtă pedalele către ce va fi să fie. „Mai avem două săptămâni şi plecăăăăăm!!!”. Harta traseului gata configurată, ultimele îmbunătăţiri la biciclete (care acum au avut parte de un upgrade, necesar pentru cei în jur de 800 de km care ne aşteptau, mai mult de jumătate prin munţi), cumpărături de început de călătorie şi entuziasm pe măsură... Hmm. La asta nu ne aşteptam. Înainte cu câteva zile, mesaj: „nu mai pot să vin, a intervenit ceva. Îmi pare rău”. Deci, la fel ca anul trecut, patru, dar totuşi trei. Oftăm. Parcă am fi luat o piatră în cap. Şi nu ne vine să credem, dar, asta e, decizia a fost luată, iar noi, ceilalţi, n-avem ce face decât să o respectăm. La urma urmei, e prietenul nostru. Oricum o să-l luăm cu noi în gânduri. Trei to go.     Către Dej, 92 de kilometri     Ne întâlnim la punctul de plecare, devreme, cu un drum de început lung şi nu uşor, şi cu o răceală zdravănă, netratată, dar ce mai contează... O ultimă verificare, emoţii, apoi încălecăm...

29 iulie - 13 august 2011   De data asta suntem cinci, adunaţi care de pe unde, fiecare cu problemele lui, cu semnele lui de întrebare. Însă totul e pe planul doi, o să vedem noi ce şi cum, ne dorim de mult să ajungem pe Transalpina, aşa că ne punem de acord asupra perioadei. Apoi, după ce vin confirmările cum că fiecare are liber atunci, stabilim traseul – traversăm Apusenii, apoi Transalpina, Retezatul, din nou Apusenii. Şi ce-o mai fi să fie. Bani nu prea avem, însă bicicletele sunt puse la punct, coburii pregătiţi, iar vremea se anunţă bună, excepţie făcând primele trei zile – se anunţă ploaie. „Mâine, în jur de nouă, ne întâlnim în faţa blocului,” le dau de ştire telefonic. „Să fiţi gata.” Prima etapă se lasă cu urmări neplăcute Vineri dimineaţa, în jur de ora nouă, aşa cum stabilisem, ne întâlnim. Trei dintre noi - cu coburii încărcaţi pe biciclete. Al patrulea are a doua zi nuntă (e naş), aşa că o să ne însoţească doar o parte din drum, urmând apoi să ne regrupăm peste două zile. Al cincilea e în stand-by, în Cluj. Cu el o să ne întâlnim a doua zi, undeva lângă Gilău. OK, pornim. Ieşim repede din oraş şi o luăm către Meseş. Însă ceva nu e în regulă la...

Două mâini buşite, patru în echipă, dar totuşi trei     Ăsta e al cincilea turneu pe bicicletă, de două ori am fost doi în echipă, iar celelalte două de unul singur, le zic celorlalţi, şi nici unul nu poate fi asemănat cu celălalt, atâta doar că sentimentul de libertate e atât de profund, iar senzaţiile încercate atât de intense încât ţi se imprimă adânc în suflet. Şi totuşi, de fiecare dată când am fost în echipă, deşi a fost ceva extraordinar, pentru celălalt a fost once in a life time. Unul şi-a vândut bicicleta la întoarcere, celălalt o mai are şi acum, dar n-a mai folosit-o niciodată. Probabil, şi pentru unii din voi o să fie la fel. Le-am privit exaltarea de pe chipuri şi dorinţa de-a merge în „aventura pe două roţi” şi mi-am zis că de data asta n-o să mai fie nimeni care să adopte „once in a life time-ul”. OK. Cu mâinile înfăşurate în faşe elastice, după un accident serios avut cu câteva zile înainte (trebuie să le punem în ghips pentru 3 săptămâni, îmi zice doctorul. Nici vorbă. Peste două săptămâni voi fi în Apuseni pe bicicletă), desfac harta să ne punem de acord, pentru ultima dată, asupra traseului de peste câteva zile. Apoi ne despărţim cu ochii minţii deja pe traseu. După câteva zile, un telefon: „nu mai vin. Mi-am luat...

  3 iunie - 18 iunie 2010 Zarurile sunt aruncate demult. O luăm înspre Dunăre Deja avem experienţă ca echipă, traseul e ales, iar bagajele sunt ca şi făcute. Însă zilele se scurg repede, repede şi, până să ne dăm seama, a doua zi ar trebui să o luăm din loc, călare, din nou, pe biciclete, de data asta pe un traseu mai lung, către Dunăre. De data asta nici o schimbare în grup, de abia aşteptam să plecăm. Înainte, însă, să vedem cum stăm cu vremea. Şi vremea nu se anunţă deloc cum ne aşteptam, ba, din contră, pare că vrea să-şi facă de cap. OK, asta e, vedem noi mâine ce va fi să fie, poate, totuşi, o să fie frumos, nu de alta, dar altfel e când vremea te trimite afară din oraş, către două săptămâni de libertate. Prima oprire - Aleşd. Sau nu Dimineaţa aduce veşti proaste. E cenuşiu afară, nici vorbă de soare, ba, mai mult, plouă mărunt şi e rece. Mă uit la ceas. E deja 10 şi ar fi trebuit să fim pe drum, nu în geam privind norii încăpănaţi de deasupra. Bagajele sunt făcute, totul e pregătit, însă se pare că trebuie să amânăm startul. De-acum e aproape 12, soarele nu vrea să se arate, eu tot în geam, cu ochi la nori, şi e deja târziu să mai pornim. Aşa că dau un telefon, să văd starea de spirit a celorlalţi. Ei, ca şi mine, tot în geam, dând din picioare. Şi, dacă tot dăm din...