Corturi, schi-alpinism, beţe

Postat de: Cătălin Olteanu in de-ale lui Cătălin Olteanu , Utile , Munţii Carpaţi , de-ale lui Cătălin

Mihai Pupeza

      Excelente materialele lui Dinu Mititeanu legate de corturi şi campări/ bivuacuri iarna, schi-alpinism şi beţe. În baza experienţei mele, aduc mai jos mici adăugiri sau contrazic uneori cele scrise de Dinu. În mare parte însă, expun dintr-un unghi diferit aceleaşi puncte de vedere ca şi el. Sper să folosească.
      CORTURI ŞI BIVUACURI DE IARNĂ. Ca în orice pe lumea aceasta, soluţii ideale nu există. Trebuie însă ţinut seamă de câţiva factori generali care să asigure un nivel de siguranţă şi confort adecvat:
      1. În ce condiţii vrem să folosim cortul.
      2. Dimensiuni/ greutate/ confort.
      3. Cort simplu sau dublu (izoterm).
      4. Rezistenţa mecanică la factorii naturali: vânt, ploaie, umezeală, abraziune, îngheţ.
      5. Uşurinta de montare/ demontare în condiţii dificile. Nu cred că costul este un factor. Un material bun costă şi totdeauna viaţa este mai scumpă. A face economie de bani, a merge cu cârpeli şi a creşte riscul numai pentru a FACE ceva mi se pare nejustificat şi iresponsabil.

      1. Cum turele de iarnă se fac în general în echipe de 3 (sau mai mulţi), personal am optat pentru un cort de trei persoane (fac aceasta şi când merg doar în 2, confortul adiţional răsplătind din plin circa 1 kg de greutate în plus). Corturile izoterme de 3 persoane au în prezent o greutate de 3-4 kg. În ultimii ani folosesc un cort Camp Ganesh, de tip semisferic, cu 2 abside laterale. Acestea asigură un acces mult mai uşor şi o folosire mult mai eficientă a volumului/ spaţiului, contribuind astfel la o creştere a confortului fără a îngreuna cortul sau a-i periclita stabilitatea la vânt. Majoritatea producătorilor optează pentru materiale sintetice. Excepţie face Ferrino, care mai are încă modele de mare performanţă cu cortul interior din bumbac, pentru facilitarea schimbului de aer. Absorbind însă umezeala şi fiind greu de uscat, bumbacul ajunge însă în timp de câţiva ani să favorizeze formarea mucegaiului, cauzând probleme respiratorii şi, totodată, putrezind. Schimbul de aer se realizează mult mai bine cu plafonul de plasă (vezi mai jos).

      2. Corturile simple asigură doar protecţia la vânt şi ploaie/ zăpadă. Dacă sunt impermeabile, formează condens ce devine peste noapte o pacoste, fie picurând şi udând totul, fie îngheţând până dimineaţa şi creând probleme cu strângerea. Dacă materialul din care sunt costruite are un grad de permeabilitate, orice atingere a părţii interioare produce ruperea tensiunii superficiale şi penetrarea dinspre exterior a apei de ploaie sau a celei formate din topirea zăpezii. Corturile simple se folosesc în prezent doar în situaţii extreme, unde greutatea redusă este de mare importanţă, ele asigurând în tabere de asalt la mare altitudine protecţia de elemente, protecţia termică fiind asigurată de sac/ pufoaică. Au aerisire redusă - gătirea în ele le transformă în saună. Inconvenientele de mai sus au fost oarecum reduse recent prin folosirea GoreTex-ului, însă raportul eficienţă/ cost este încă relativ redus, folosirea lor la altitudini sub 6500 m frizând snobismul. În majoritatea lor absolută corturile de iarnă sunt duble şi izoterme. Stratul de aer de 2-5 cm dintre cele două foi asigură o izolaţie termică şi acustică, precum şi o ventilaţie care compensează din plin pentru surplusul de greutate. Un factor extrem de important este lărgimea şorţului/ fustei (minimum 10 cm) în jurul bazei exterioare, care se îngroapă în zăpadă, asigurând atât o ancorare sigură cât şi izolaţia termică. (UN CORT FĂRĂ ŞORŢ SAU LA CARE ŞORŢUL NU POATE FI ACOPERIT DE ZĂPADĂ NU ESTE IZOTERM!) Ca şi fundul cortului, şorţul trebuie să fie dintr-un material rezistent la abraziuni/ rupere. Va fi totdeauna în contact cu zăpada (care peste noapte îngheaţă şi care la dezgropare, dimineata, îl poate sfâşia), cât şi cu obiectele de ancorare (beţe de schi, colţari, pioleţi, schiuri, pietre etc.). În cei 25 de ani de umblat iarna am ajuns la concluzia că şorţul este unul din cei mai importanţi factori, atât de confort cât şi de siguranţă/ rezistenţă a cortului în situaţii extreme. Un şorţ pe sub care ajunge să intre aerul poate duce în caz de vânt puternic sau viscol la "umflarea" cortului şi la şfâşierea lui, cu consecinţe greu de evaluat. Corturile moderne AU PLAFONUL PÂNZEI INTERIOARE DIN PLASĂ FINĂ pentru a preveni printr-o ventilaţie adecvată formarea condensului. Diferenţa este extraordinară. Cum căldura este reţinută de stratul de aer dintre feţe şi nu de grosimea materialului feţelor, diferenţa de randament termic este minimă, cea de confort general însă, semnificativă. Faţa exterioară are cel puţin o gură de aerisire reglabilă în partea superioară - pe acoperiş (al meu are 2, dispuse simetric) şi câte una pe fiecare absidă. Nu cred că este cazul să punctez prea mult asupra caracterului impermeabil al fundului. Micile buzunare pe interiorul cortului sunt extreme de utile şi oricâte ar fi nu par suficiente. La fel, un mic cârlig de plastic sub plafon - pentru agăţarea lanternei, găici pe laterală între care să se poată lega o cordelină pentru atârnarea lenjeriei umede - nu se poate usca totul în sacul de dormit...

      3. Rezistenţa la factorii naturali este crucială. Evident că pe acest fond, construcţia cortului de iarnă este adaptată unor cerinţe deosebite. Multe le-am enumerat la punctul 2. Aş puncta în plus şi/ sau din nou asupra următoarelor:
a. Forma aerodinamică;
b. Ancorarea simplă însă sigură (vezi şi 4., mai jos). Cum menţiona şi Dinu, funcţie de nivelul de calitate a cortului şi gradul de rezistenţă cerut, se folosesc 2, 3, 4 sau chiar 5 nervuri. În ultimul timp, doar nervuri de duraluminiu sau titan, care la un diametru de 8-10 mm au ajuns să ofere siguranţa necesară. Modurile de stabilizare a structurii cortului pe nervuri pot varia: se face fie prin agăţarea foii interioare de nervuri în timp ce foaia exterioară se aplică deasupra acestora şi se leagă cu mici bride, fie că nervurile vin inserate prin tuburi externe feţei exterioare, în care caz faţa interioară atârnă direct de cea externă. Evident, cele 2 variante au avantaje/ dezavantaje: (1) cortul se monteaza în mod divers şi cu rapiditate diversă, (2) cele cu nervuri pe exterior sunt mai zgomotoase şi cu o aerodinamică mai proastă, însă mai uşor de montat/ demontat în condiţii extreme.
c. Posibilitatea de reglare a distanţei dintre cele două feţe este şi ea importantă în condiţii de umiditate variabilă, când materialele celor două pânze lucrează diferit. Ea se realizează prin curele cu catarame reglabile, similare celor de la curelele rucsacilor, dispuse în jurul perimetrului cortului. În numeroasele ture din Alpi şi recent în Patagonia, în circuitul de 120 km pe Hielo Continental Sur, în jurul lui Fitz Roy/ Cerro Torre, m-am bucurat în fiecare clipă petrecută în cort de confortul şi siguranţa date de 4 caracteristici principale: (1) forma semisferică cu abside laterale, (2) plafonul interior din plasă, (3) şorţul abundent şi rezistent şi (4) aerisirile mari şi versatile. Am petrecut nopţi în viscole, cu vânt până la 140 km/h, ploi şi schimbări bruşte de temperatură.
Completări relativ la locul de cort ales şi montare. Cortul nu se montează niciodată într-o "groapă" unde fie se adună zapăda bătută de vânt, acoperind cortul, fie se formeaza vârtejuri de aer, scuturându-l şi destabilizându-l. Nu este o glumă faptul că în caz de acalmie de vânt, aerisirea într-o depresiune devine precară, iar bioxidul de carbon care se acumulează jos poate duce la hipoventilaţie, dureri de cap sau chiar asfixiere; din acelaşi motiv, zidul de protecţie din zăpadă, dacă se face, nu va fi niciodată complet închis pe toate cele 4 părţi. Stâncile pot asigura protecţia, atât împotriva vântului cât şi a avalanşelor, seracurilor etc. Prefer totdeauna o platformă săpată într-un loc puţin ridicat faţă de împrejurimi, lângă o stâncă, eventual surplombantă. Nivelarea platformei, cu cât este făcută mai meticulos, cu atât asigură un confort nocturn mai mare. În lipsa unei lopeţi, platforma se poate bătători cu picioarele, iar pentru netezire se pot folosi (în zăpada moale, fără pietre şi cu atenţie!) schiurile. Pentru ancorare se folosesc beţele de schi, schiurile (legaţi cordelinele de legătură schiului, nu în jurul schiului - la vânt canturile le pot tăia!), pioleţii, colţarii, pietre etc. Am constatat în mod repetat că un şorţ larg şi bine acoperit cu zăpadă dă mai multă stabilitate decât ancorările punctuale (atenţie dimineaţa la îndepărtarea zăpezii de pe şorţ - graba şi pioleţii vă pot lăsa cu... zdrenţe). Colţari, beţe şi pietre, toate îngropate în zăpadă bătătorită funcţionează perfect (pot crea probleme la dezgropare - dimineaţa zăpada este deobicei îngheţată. N-am folosit niciodată ţăruşi. O rolă de leucoplast proaspăt, lat de 8-10 cm (sau Duct Tape) şi cordeline suplimentare nu trebuie să lipsească pentru a facilita reparaţii şi o ancorare versatilă. Am preferat totdeauna o rutină de montare/ demontare în care fiecare joacă rolul său, de fiecare dată acelaşi. Aceasta asigură fluiditate, rapiditate, evită călcatul pe picioare sau neglijatul unei operaţii şi-n final menţine o atmosferă destinsă şi încredere reciprocă chiar şi-n condiţii extreme (montarea unui cort la vânt de 120 km/h se poate trasforma într-o dramă!). Deobicei, o dată interiorul ridicat, unul din membri se ocupă doar de interior, în primul rând întinzând saltelele şi pregătind "bucătăria", în timp ce celălalt/ ceilalţi finalizează montarea. Nu este nimic mai plăcut ca, scuturat de vânt şi luptându-te cu ancorele, sau o dată montarea completă să ţi se-ntindă o cană de ceai sau supă fierbinte şi să poţi intra în cortul primitor, cald, cu toate la locul lor. Saltelele autogonflabile sunt excelente din punct de vedere izoterm, însă riscul unei defecţiuni nu merită a fi asumat. După ani de folosinţă fără probleme, în Patagonia, saltelele lui Puiu şi Adrian, luate de vânt, au nimerit peste singura piatră din zonă şi au făcut câte un mic por. Consecinţa: nani pe saltelele desumflate, rucsaci, pufoaice şi corzi, cu ultima saltea întreagă pusă transversal, sub zona rinichilor. Noroc că eram spre sfârşitul turei. Le voi folosi în continuare vara, în camping. Voi lua de-acuma iarna întotdeauna saltele din poliuretan (cele cu o faţă ridată sau cu guguloaie ca să mărească perna de aer şi cu cealaltă acoperită de un strat metalic, reflectorizant termic).
Echipamentul personal este o problemă de preferinţe, o pufoaică însă nu trebuie să lipsească, iar sacul poate fi fie cu puf, fie cu fibre sintetice care în ultimul timp sunt înalt performante şi par a fi tot mai mult preferate: sunt mai uşoare, nu se umezesc şi au calităţi termice superioare. Idea generală pentru toate materialele este: nu cumpăraţi orice doar pentru că este ieftin sau la modă, sau că v-aţi obişnuit cu un anume tip. Adaptaţi-vă achiziţia la nivelul la care vreţi s-o folosiţi, chiar dacă aceasta vă poate face să strângeţi cureaua. Mergem pe munte să ne bucurăm, nu să suferim; şi să ne-ntoarcem sănătoşi. La altitudini joase, arzătoarele tip Camping Gaz (cu butan) mi-au fost totdeauna suficiente. Sunt curate, sigure şi uşoare. Le-am folosit până la 5500 m, fără probleme. Mai bune sunt cele cu propan, gen Coleman. În Patagonia (din motive legate de probleme de aprovizionare) am folosit un MSR Dragon Fly cu benzină (merge cam cu orice ce arde), extrem de puternic şi stabil. Doar sforăitul lui te-ncălzeşte. Este însă complicat, având butelia separată de arzător. N-am avut niciodată probleme cu aprinderea arzătorului în absidă, este o problemă de atenţie şi de cunoaştere a ustensilei. Cei care mai aveţi vechile primusuri Juwel, sau copiile lor ruseşti sau ceheşti, sunteţi fericiţi, acestea având doar eventuale probleme de stabilitate a vasului pe arzător (nimic nu-i mai plăcut ca suptul unei supe vărsate pe sacul de dormit!). Orice aţi folosi, scândurica menţionată de Dinu ca bază pentru arzător, o folie de aluminiu între ea şi arzător ca reflector termic, cât şi un paravan antivânt din folie subţire şi pliabilă din aluminiu în jurul arzătorului le-am găsit extrem de utile. O brichetă de rezervă este totdeauna binevenită când cea principală se joacă de-a v-aţi ascunselea (şi-o face destul de des), se goleşte sau se sparge ascunsă sub noi, noaptea. N-am folosit niciodată lumânări; pot păta, arde, etc. lanternele frontale mi s-au părut mai la-ndemână, cu măsurile de conservare/ întreţinere menţionate de Dinu. Nu există reţete totale, experienţa, afinităţile şi aptitudinile fiecăruia determinând detaliile. Însă, o pregătire şi organizare atentă fac parte din regulile de bază ale jocului.

      SCHI-ALPINISM. Singurele ture făcute în România au fost în iarna 2002-2003 circuitele Vf. cu Dor - cabana Babele - Vf. cu Dor şi Vf. cu Dor - Padina - Peştera - cabana Babele - Vf. cu Dor - Cota 1400. Aş zice însă că regulile generale de practicare a acestei forme de activitate montană sunt valabile peste tot. Materialul tehnic trebuie să fie adecvat. Nu mă refer doar la partea de urcare a unei ture, care în final este mai simplă: cu oarecare efort în plus se poate urca c-o pereche de schiuri normale, cu piei de focă ataşate pe ele şi cu clăparii desfăcuţi. Partea importantă este coborârea. Se schiază în teren neamenajat, deci echipamentul trebuie să fie mai versatil, mai sigur şi calitativ superior unui echipament de pârtie. Nu mă refer aici doar la schiuri ci şi la bocanci. Bocancii de tură TREBUIE să aibă calităţi superiaore celor de pârtie, motiv pentru care şi preţul lor este mai ridicat. În afara mobilităţii pe care o asigură în urcare, la coborâre vor trebui să ne permită un control perfect al schiului - schiem în teren neamenajat.
      Tehnica personală a schiului trebuie să fie superioară. Putem trece în cursul unei coborâri prin 4-5 tipuri diferite de zăpadă, uneori schiem pe ceaţă, avem în spate bagaj, suntem obosiţi în urma urcării. A existat şi încă mai există în România idea "eu nu schiez, eu sunt alpinist". Am suferit şi eu de ea, pentru ca în ultimii 10 ani, făcând anual între 20-40 de ture în Alpi să constat marea eroare datorită căreia în trecut am pierdut multe din frumuseţile munţilor. Aceasta m-a şi făcut ca-n ultimii doi ani să aduc la Clubul Alpin Român material bibliografic şi pedagogic şi în jur de 10 echipamente, aflate în prezent în custodia Lilianei Becea, la Secţia Universitară Bucureşti. Cei interesaţi i se pot adresa pentru sfaturi, antrenamente, împrumutat echipament, iesiri etc. Vom reveni poate (de fapt Liliana vrea să scrie un manual) cu o serie de articole legate de schi-alpinism (pregătirea turei, orientare, tehnică, pericole, prim ajutor etc.).
      Aş vrea aici doar să punctez câteva aspecte legate de cele scrise de Dinu relativ la ieşirea sa de Revelion în Apuseni. Nu se coboară cu pieile de focă pe schiuri, cu excepţia distanţelor scurte, 10-20 m, şi pantelor line cu zăpadă moale, uscată. Altfel, consecinţele sunt ruinarea pieilor prin uzarea mecanică a suprafeţei de alunecare şi/ sau dezlipirea lor şi tăierea, plus distrugerea stratului adeziv. La acestea se adaugă posibilitatea reală de accident. Un schiu cu piele de focă (şi eventual legătura lăsată cu călcâiul neblocat) nu poate fi controlat eficient în alunecare datorită diferenţei de aderenţă între talpa neacoperită a schiului şi piele, şi acoperirea parţială a cantului de către piele. Am văzut căderi soldate cu ligamente rupte, contuzii etc. Este preferabil, pe distanţă scurtă să ne scoatem schiurile sau dacă coborârea este mai lungă să detaşăm şi apoi să reataşăm pieile. În zăpadă umedă, problema "papucilor" se rezolvă prin aplicarea cerii de schi pe suprafaţa de alunecare a pieii când este încă uscată, la-nceputul turei, iar dacă este nevoie, în mod repetat în timpul unei ture. Diferitele ceri (mai puţin lumânarea), pentru zăpezi diferite, fac parte din echipament pentru a ne asigura o talpă optimă pentru coborâre. Ceara lichidă pe care o folosesc aplicată în peliculă subţire, permite aplicarea peste ea a pieii fără efecte negative. "Plugul" ca metodă de ocolire/ oprire este un procedeu care nu trebuie să lipsească, însă el nu este suficient. Pentru a ne bucura din plin de posibilităţile schiului de tură, trebuie să învăţăm (personal o fac şi acum) totalitatea procedeelor. Aceasta, în afara plăcerii şi bucuriei alunecării ne dă siguranţă. Un picior rupt în mijlocul lui nicăieri crează probleme mult mai mari decât pe pârtie. Per total, satisfacţia schiului în teren neamenajat este extraordinară, o şerpuire în zăpada pulver până la brâu sau pe zăpadă transformată de primăvară, şi chiar şi întoarcerile prin săritură în zăpadă cu crustă nu au egal.

      BEŢE. Telescopice sau fixe? Este o problemă în final personală. Puiu merge cu beţe normale, de pârtie; eu cu beţe telescopice, cu treimea superioară îmbrăcată într-un manşon de burete care să-mi permită prinderea băţului la înălţime variabilă în traversee. Marco are beţe normale la care şi-a ataşat manşoane. În pasaje de căţărare le ataşăm pe rucsac sau le ţinem agăţate de mâini. În general nu le strângem. Rondelele sunt de mărime medie, normală; nu le-am schimbat niciodată. Vârfurile trebuie să fie cu inserţie WIDIA pentru a muşca în ghiaţă. Am constatat la alţii diferenţa dintre un băţ fix şi unul telescopic, ambele de calitate medie: este preferabil cel fix. Un băţ telescopic bun (circa 100 Euro), trebuie să fie mai bun decât un băţ fix bun (circa 25 Euro), aceasta pentru că va fi supus la eforturi mai mari şi-n caz de cedare va crea probleme, uneori grave. Întreţinerea beţelor presupune uscarea lor înainte de strângere (şi aluminiul oxidează) şi ungerea filetului conurilor blocatoare cu vaselină siliconică, grafitată sau praf de grafit (atenţie să nu ajungă vaselina pe exteriorul conurilor). Este recomandabil să nu se folosească cele 2 (sau trei) elemente în extensie totală, de obicei aceasta ducând la slăbirea şi ruperea băţului.
      Relativ la cum apucăm beţele şi aici factorul personal este important. Am constatat că doar "atârnând mâinile" în curea duce la amorţeala pumnului şi la imposibilitatea de reacţie rapidă în caz de dezechilibrare pentru că băţul stă lejer în mână. Îl apuc întotdeauna ferm, descărcând doar parţial greutatea pe curea şi menţinând un control sigur în pumn. Schimbarea deasă a poziţiei mâinilor pe mâner facilitează circulaţia şi odihneşte degetele. În pante abrupte mut beţele înspre spate, prinzând capul mânerului în pumn, făcând mişcarea braţului aflat acum în extensie aproape totală, înspre spate, la nivelul şoldurilor. Folosesc aceeaşi poziţie pentru băţul din vale, în cazul traversărilor ascendente. Este o regulă nescrisă (am găsit-o de fapt şi scrisă) de a nu băga mâna prin curea la coborâre sau în traversee unde se poate aluneca. Un băţ scăpat datorită agăţării/ înţepenirii vârfului este mult mai uşor de recuperat decât un umăr luxat sau o cădere serioasă - am fost martor la astfel de situaţii.
      Relativ la folosirea beţelor ca bastoane de sprijin, cele 8 parcurgeri iarna ale Făgăraşului le-am făcut pe toate cu beţe. Am învăţat tehnica de la echipa de alpinişti (de fapt triatlonişti) de la Armata, la primul campionat de Tineret. Din motivele expuse de Dinu, nu mă despart de beţe nici vara. Dacă asigură un echilibru superior în mişcare, o dată în alunecare necontrolată pe zăpadă dură, beţele pot deveni o problemă dacă nu reuşim să ne debarasăm de ele. Singura metodă de oprire care în majoritatea cazurilor este eficientă în lipsa unui piolet (am găsit-o de curând şi într-o carte a unui ghid de schi canadian) este întoarcerea pe burtă, cu capul spre deal şi picioarele uşor depărtate, urmată de ridicarea lentă pe vârfurile bocancilor prin arcuirea din bazin şi genunchi, concomitent cu o uşoară ridicare pe palme. Distanţa cap-pantă trebuie să fie mai mică decît distanţa bazin-pantă pentru a evita deplasarea centrului de greutate înspre umeri şi o eventuală răsturnare pe spate. Metoda merită exersată în vederea dobândirii unui control bun şi a siguranţei/ încrederii în folosirea ei. Este eficientă chiar şi pe pante cu zăpadă foarte dură şi cu înclinare mare!
      Aşteptăm detalii legate de cele de mai sus, sau legate de alte teme la care am putea contribui. Are multă dreptate Adrian Popovici din Timişoara: oricâtă experienţă am avea în mersul pe munte şi la orice vârstă cred că întotdeauna mai avem câte ceva de învăţat. E şi greu ca de unul singur să ştii cam tot ce apare nou în domeniu.

Autor: Mihai Pupeza
Vizualizări: 10561, Ultima actualizare: Marţi, 27 Ian 2004

Comentariu

Adrian Negrean, Sâmbătă, 31 Ian 2004, 18:15

Superb articolul direct si la obiect.l-am scos la inprimanta si il pastrez cu bucurie sincer mi-a placut foarte mult, va mai asteptam cu asa articole.
toate gindurile bune de la cei care avem multe de invatat de la dumneavoastra.
cu prietenie cei de la cluj.

Comentarii pentru acest articol

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii