Şatra lui Pintea

Postat de: Cătălin Olteanu in Drumetie montana alaturi de Petru Lucian Goja , de-ale lui Cătălin Olteanu , Munţii Lăpuşului , Munţii Carpaţi , de-ale lui Cătălin

Petru Lucian Goja (Baia Mare)

       Parcurs pe 31 ianuarie 2004, cu Mihai Gheţie. Aflasem de Şatra lui Pintea (Şatra Pintii zic lăpuşenii) în toamna lui 1972 cînd, plecat de pe băncile facultăţii şi aleile parcurilor de pe malurile Begăi timişorene, aveam să iau viaţa, şi mai ales zloata şi mizeria atroce-n piept, la Borcut-Inău, în săraca dar pitoresca Ţară a Lăpuşului. Pe Şatra lui Pintea am urcat pentru prima dată prin iarna lui 1973, cu Papa, pe o zăpadă stelară de peste 40 cm, cu tufele de alun şi făgetul podidite de o superbă chiciură argintiu-filamentară, via Inău şi apoi, prin vîlcelul cu torent de bolovani, pînă în creştetul golului alpin presărat cu muşuroaie imense.
       Pe atunci, acolo, mai exista o cabană pionierească trainică, inclusiv o sobă de teracotă cu plită... în următorii ani demolate/ furate (ulterior golul alpin a fost aproape integral plantat cu molid). Am revenit pe Şatra lui Pintea după aceea, într-o vară, cu un grup de amici lăpuşeni, îmbarcaţi boiereşte într-un atelaj tras de cai, dinspre Dumbrava-Stoiceni, ultima oară prin decembrie 2001 cu Papa şi Lucian Oroşan, pe -17 grade C şi zăpadă de 40-50 cm, via Borcut - Dl. Pietriş - Inău şi apoi pe piciorul vestic al Şatrei lui Pintea, cel ce coboară spre Ciocotiş - V. Bloajei, spre vîlcelul bolovănos sudic flancat de citadelele stîncoase, pe vîrf, cu retur pe culmile sudice ale Inăului spre V. Dobricel, traversînd culmea spre borcutul din P. Drăguiasa - Borcut (aproximativ 9 ore de marş).
       Nu făcusem însă niciodată Şatra lui Pintea dinspre Dumbrava (vezi harta pliabilă din numărul 34 al revistei Munţii Carpaţi), în amontele firavei văi cu acelaşi nume, motiv pentru care, în ultima zi a lui ianuarie 2004 am optat pentru această variantă. Am plecat din Baia Mare abia după ora 9, 30, pe un asfalt curat/ uscat pînă la Tg. Lăpuş - Moara de foc, zona fostului complex zotehnic, prosper pînă prin 1976. Dimineaţa fusese noroasă, umedă, prevestind lapoviţă şi ninsoare, mai tîrziu soarele ne delectă pînă pe Dl. Pietriş, conferi o tentă de acuarele hibernale căuşelor Borcutului şi Cufoaiei, ce adăposteau căsuţe şi gospodării ca desprinse dintr-o suavă poveste. Depresiunea Lăpuşului era în neguri ca şi orizontul estic, spre Hudin şi Ţibleş.
       14 km Tg. Lăpuş - Mănăstirea Şatra lui Pintea, citirăm pe un indicator (5 pînă la ultima gospodărie din Dumbrava, aveam să constatăm la bord). La ora 11 parcam în curtea unui cumsecade gospodar şi o luam în amontele V. Dumbrava, pe drumul forestier (9 km, direcţia nord) ce şerpuieşte larg, în ultima porţiune, spre mănăstire. Un alt localnic scosese bălegar aburind pe o fînaţă apropiată. Cerîndu-i relaţii, după ce ne privi sceptic aflîndu-ne intenţia, ne sugeră ca după fîntîniţa din dreapta drumlui şi imediat după aceea, de la a doua troiţă, să abandonăm drumul, prea lung, pentru a urma scurtătura de culme. În 25 de minute ajungeam la troiţă, deplasîndu-ne destul de greu prin urma unicei sănii şi o zăpadă crepitant-făinoasă de 30 cm. Spre dreapta se desfăşura o fînaţă deluroasă cu cîteva picioare-limbi de poieni urcînd de la sud-vest spre est. Am suit pe cea de-a doua, de după troiţă, abruptă, cu zăpada muiată puţin de soare în zona centrală, prăfoasă la lizieră şi culme. După o oră ajungem pe culmea sud-nord ce leagă Dumbrava de Şatra lui Pintea, avînd la stînga V. Dumbrava, dincolo de ea pădurea Linţ, Stoiceni-ul, cu ape minerale, la dreapta.
       În culme, zăpada, cu rare urme de iepuri şi vulpi, avea peste 40 cm. Şatra lui Pintea părea enorm de departe, văzurăm de aici şarpanta unui saivan, înşelîndu-ne, crezînd că face parte din acareturile lăcaşului monahal. Am continuat pe culmea uşor descendentă spre obîrşia unui pîrîiu şi apoi, amăgiţi de un drum de sanie suind dinspre Stoiceni către Inău, crezînd că duce spre mănăstire, am luat-o spre vest, ocolind amplu vîlcelul. Zăpada se făcu de 60-65 cm pe cînd am ajuns spre fundul V. Dumbrava de unde, convinşi că ar fi trebuit să continuăm direct peste vîlcel, culmea sud-nord spre Şatra lui Pintea, am început să înotăm voiniceşte spre dreapta (est), înfundîndu-ne în nişte hăţaşuri cu solitari carpeni extraordinari, contorsionaţi, cu coame stufoase, încremenite flăcări şi intercalaţi, din ce în ce mai prezenţi, tineri mesteceni.
       Nu exista ieşire, am decis să buldozeresc prin desetul haotic al lăstărişului şfichiuitor de fagi şi carpeni drapat cu borduri şi calupi de zăpadă care mă năpădiră-n creştet, pe umeri... pînă să mă deştept punîndu-mi gluga hanoracului. Am ieşit pe culmea sud-nord, într-o rarişte de mesteceni maturi, nespus de frumoşi, cu ramuri plînse graţios, acoperite cu rari bănuţi ocru-gălbui de nelepădate frunze şi mii de mîţişori-bruni ciucuri, mai rari stejari despuiaţi de tinerele ramuri, pentru tradiţionalele frunzare pregătite verile pentru oi şi capre. La dreapta, pentru prima dată, sus pe cer, se ivi alba felie de lună-n creştere, trigemenele vîrfuri ale Ţibleşului, ceva mai aproape şi spre stînga, împădurit, Hudinul, undeva în prim plan culmile Stoiceniului apoi Costeniului, Ungurenilor şi, în fine, Băiuţului. Noi continuam să înotăm pe culme şi după mai bine de 3 1/2 ore de la plecare ajunserăm în zona saivanului stoicenarilor, cu jgheaburi de oţel plasate-n trepte, cu un furtun-captare susurînd apa cristalină a unui nevăzut izvor.
       Niciunde mănăstirea doar o speranţă, stîlpii de lemn ai unei viitoare linii electrice suind spre culme, în faţă, amăgitoare, Şatra lui Pintea, cu abruptul sudic marcat de o suită de stîncării, creştetul drapat cu alb-argintie, bogată chiciură. O cămăruţă pentru păstori-baci era amenajată la capătul saivanului, afară, fără coş, văzurăm o plită, la o adică... puteam înopta aici dar nu ne pregătiserăm pentru două zile. Am decis să continuăm prin zăpada care trecea de 65 cm, în unele porţiuni soarele o muiase, calupuri grele legîndu-se de tălpile bocancilor, de-acum acompaniid prin stînga stîlpii liniei electrice, direct pe culmea tot mai înclinată, cu rarişte de fagi monumentali intercalaţi hăţaşului tînăr punctat de frumoşi mesteceni. Timpul trecea extrem de repede, în faţă apăru un platou cu aspect de mănăstirească parcare şi o variantă de drum suind prin dreapta spre un pîlc de molidiş tînăr, mai spre est se deschidea o descendentă poiană. Am ţinut-o tot pe culme, văzurăm ultimul stâlp, nu şi construcţiile mănăstirii, trecuse de ora 15, înotam, totuşi încîntîndu-ne de însorita zi de iarnă adevărată, deja de patru ore. Ultim, neîncrezător asalt pe un piept de deal cu nămeţi de peste 80 cm, o curbare a culmii spre dreapta şi iată primele şarpante ale clopotniţelor neterminate, îngemănatele turle ale bisericii, mai sus patrulaterul amplu al întregului aşezămînt monahal a cărui zidire a început în 1990.
       Un firicel de fum, dătător de speranţă, se înălţa dinspre cuhnie - chilii. Cumpliţi fură cei 100 ultimi metri, peste platoul ce precede incinta mănăstirii în care se plimba vioi un mărunţel călugăr însoţit de un lăţos cîine ciobănesc. Nu voiam să-l speriem pe călugăr aşa că l-am avertizat salutînd de cîteva ori cu glas tare, chiuind apoi. Făcu mîna streşină la ochi dar fiind contrejour, cu soarele orbind în faţă, nu ne zări, privind ba spre Stoiceni - Costeni, ba spre Inău. În fine, ne reperă. Îi făcurăm cu mîna, semn de bun găsit şi salut. Ne apropiarăm, atinserăm poteca dintre cuhie - biserică - chilii, cărarea de doar 40 cm decupată-n troiene ni se păru veritabil trotuar. Trecuseră 4 1/2 ore (aproximativ 7 km) de la plecare cînd apropiindu-ne dădurăm mîna, ne îmbrăţişă şi sărută prietenos pe obraji apoi ne invită să vizităm biserica, cu altarul frumos sculptat, nereuşite însă frescele murale şi de pe boltă care, spunea, trebuiesc refăcute, exfoliindu-se.
       L-am rugat să ne conducă spre chilioara lui de monah-argat, pe fratele-monah Beniamin, născut, trăit pe meleaguri vasluiene, sătul de cîte mănăstiri am văzut şi cunoscut, avea să afirme într-o clipă de necontrolată exuberanţă profană. Înainte ne arătă baia apoi indică alte utilităţi, în fine intrarăm în cămăruţa lui, nu mai mare de 3 x 3 m, cu o fierbinte teracotă împrăştiind binevenita căldură, cu miesme de lemn de fag ars în vatră. Ne-am pus să ciugulim cîte ceva, ne-am dres setea cu ceai de plante înmiresmate şi cîte o duşcă de cafea sloită. La ora 16 o luarăm spre vale, nu înainte de-a admira Vf. Vătarec în soare, marcat de parul releului radio dar mai ales, separate de turla mănăstirească, Vf. Hudin la stînga şi Ţibleşul la dreapta. Călugărul Beniamin ne conduse apoi spre o frescă din zona nord-estică a mănăstirii pentru a ne prezenta chiliile sihăstreşti edificate pe Şatra Pintii, pe versantul dinspre Bloaja, lăcaj neadmis, prin teribil legămînt, vizitării de către femei, menit să slujească drept ultim adăpost părinţilor total sustraşi lumescului, dedicaţi pioasei rugi de iertare şi izbăvire, doar cu masă pe zi, pînă la obştescul lor sfîrşit. La stînga, o altă frescă, prezenta o alegorie cu Pintea Viteazul, haiducul Măgoajei, Chioarului, Maramureşului.
       Am încheiat astfel partea I-a a periplului nostru turistico-ecumenic, debutat cu acea lungă Calvariahibernalis de 4 1/2 ore de la înotul prin nămeţi fiind conduşi, preţ de o jumătate de oră, de către vioiul călugăr Beniamin, spre vest, lăsînd la dreapta o troiţă şi culoarul forestier ducînd spre o nevăzută cabană silvică apoi, treptat, spre vale. Eu aş fi optat pentru directa nord-sud, profitînd de urmele făcute la urcare, evident cea mai scurtă, deşi dificilă rută. Curiozitatea de-a vedea drumul autoforestier ce se termină-n Dumbrava şi a da curs sfatului călugărului de 65 de ani ne-au făcut să urmăm varianta propusă de el. Dimineaţa, un sătmărean urcase la mănăstire pe acest traseu, căutîndu-l pe părintele stareţ (acesta, împreună cu doi călugări-teologi, oficiază peste iarnă la biserica din Dumbrava; în cîţiva ani, mănăstirea Şatra ar trebui să aibă 33 de călugări, ciudat e că nu au pregătite gospodării anexe, orice altceva cu scop lucrativ-subzistenţial-economic; a miza doar pe cucernicii enoriaşi şi darurile acestora la serbarea celor cîtorva hramuri cîte au bisericile mănăstirii, Înălţarea sfintei cruci etc. părîndu-ni-sehazardată...;e greu să speri azi doar în milostenia unui popor, nu doar rural, extrem de sărac).
       Ne-am luat rămas bun, dînd mîna şi îmbrăţişîndu-ne, de la călugărul Beniamin apoi am continuat contrariaţi la vale, timp de două ore, orientîndu-ne vest, sud-vest, la un moment dat chiar spre nord, într-o scurtă voltă a drumului, străbătînd un dens codru de fag tînăr, intercalat cu sumedenie de cireşi sălbatici şi carpeni, cu insule de molidiş plantate, conform unui panou de sub pavilionul de vînătoare pentru urşi, între 1960-1975. Tot aici se specifica faptul că vînătoarea e interzisă. Ne-am întrebat ce rost aveau atunci standurile de observaţie-tragere pentru mistreţi ce acompaniau drumul spre mănăstire, dar pavilionul pentru ademenirea cu leşuri a urşilor? Ciudat, deşi dens, cu necesare ascunzişuri şi un evantai de pîraie afunde, cu mocirle numai bune de scăldători pentru mistreţi şi cerbi, nu văzurăm decît la ieşire urme rare de vulpe. Ioc vînat. Am lăsat o troiţă într-o curbă a drumului. Soarele apunea deasupra culmilor Inăului, strecurîndu-şi suliţele de flăcări roşietice prin desetul codrului, apoi, după ce la două ore de la plecare dădurăm de fundul V. Dumbrava şi drumul de sanie ce ducea la dreapta spre Inău (imediat în dreapta există o solitară gospodărie muntenească), avurăm parte de un pictural amurg violet, cu Luceafărul apărut la vest, luna, în creştere, ridicîndu-se, răspîndindu-şi feeria spre vest, deasupra culmii pe care urcasem pe la prînz. Trecuseră cîteva sănii, se tractaseră cel puţin doi buşteni, drumul era mai degajat dar totuşi oboseala acumulată, gerul treptat asprit, noaptea care pogora încet, zăpada făinoasă... ne decimau paşii.
       După 2, 10 ore dădurăm de prima troiţă, în cîteva minute de cea de la care suiserăm în culme. Mai aveam aşadar 25 de minte de parcurs sub clipociri feerice de stele şi clarul lunii. Gerul muşca aspru şi pervers, mergeam totuşi repede, împinşi de inerţie, ultimele zece minute ni se părură însă a sfida infinitul, ne-am mai dres cu cîte 1-2 portocale iar la 2, 45 ore de la plecare înghiţiserăm cei 9 km, ajungînd la maşină. În 7, 15 ore bătuserăm prin nîmeţi groşi aproximativ 16 km.
       Am plecat spre Baia Mare în plină noapte, cu gospodării chior dar plastic luminate, pe un carosabil podit cu nea tasată şi gheaţă (5 km) apoi urmînd asfaltul curat al şoselei. La 19, 45 eram în Baia Mare, obosiţi, transpiraţi, fericiţi de reuşită.

Autor: Petru Lucian Goja
Vizualizări: 10979, Ultima actualizare: Luni, 23 Feb 2004

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii