Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share
Postat de: Kiru Chiș Dorin in de-ale lui chis dorin

Trascăul este o bijuterie aparte a Munților Apuseni ce ne încîntă cu panoramele sale largi, cu peisajul curat, cu exocarstul fotogenic, sau cu cătunele sale uitate de timp în care curentul se aduce în baterii de la oraș. Spre acest colț minunat plănuiam să pornesc în ianuarie 1994 cu bunul meu prieten Mike, cu Dana și Ada. Totul a fost exact cum am planuit pînă la căderea serii
Planul nostru prevede petrecera nopții la schitul Poșaga, pină la care mărșăluim alert mai bine de două ore. Dăm la o parte ușa grea, sculptată în stilul Maramureșului si intrăm smeriți în curtea pustie peste care giulgiul tăcerii și al nopții apasă puternic. Împietrim pe aleea curățată de zăpădă și stăm așa neîndrăznind să tulburăm misterul singurătății, pînă cînd, scîrțîind ca-n thrillerele moderne, ușa bisericii se deschide lăsînd să treacă un călugăr subțirel.
- Bună seara. Sîntem niște drumeți picați la oră tîrzie. Am vrea să știm dacă putem înnopta la schit.
- Nu pot să vă primesc, părintele doarme.
Timbrul vocii e primul care mă pune pe gînduri, voce subțire, chinuită. Apoi conținutul mesajului. Dintr-o dată nimbul și puritatea misterioasă dispar și-atunci nu mai pot decît să cer informații despre cel mai apropiat cătun și să ieșim din curtea ce ne umilește de-a dreptul cu opulența ce o degajă. Acum planul de-acasă nu mai e valabil și ne trezim din nou pe drumul înghețat, părăsiți în noapte, îndreptîndu-ne spre ce? Nici noi nu știm. Am încredere însă în sufletul munteanului simplu neatins de microbul civilizației. Am încredere și-n șansa pe care am avut-o în situații similare. Ora 21. Beznă. Un cătun neelectrificat în care oamenii se culcă la lăsarea întunericului; urlete furioase de cîini și dintr-o dată la marginea drumului un foc uriaș ce-mi aduce aminte de povestea lui Harap-Alb și Gerilă. Ne apropiem. Un șopron, un foc, un cazan de pălincă și mulți oameni veseli duhnind ca și cazanul. Ne spunem păsul și ei ne îndrumă spre școală. Sînt veseli, se contrazic și mai cu seamă nu sînt în stare să ne lămurească asupra drumului și-atunci unul dintre ei, după toate aparențele treaz, se oferă să ne conducă. Îl urmăm prin noaptea luminată de reflexia zăpezii povestindu-i necazul de la mînăstire. Omul încuviințează și ne destăinuie că, din cauza presei de scandal și a unor ziare ca "Infractorul", oamenii se tem de străini. Apoi ne lasă să înțelegem că vom fi oaspeții lui.
Sîntem în cătunul Belioara. Într-un pătrar de ceas ajungem la casa dumnealui. Casă cu etaj, un cîine care mormăie neliniștitor, cîteva dependințe. Omul ne ține în prag preț de cîteva secunde pînă-și aprinde lampa cu petrol, apoi intrăm după el într-o bucătărie călduță. Sîntem invitați în jurul unei mese, apoi cinstind cu pălincă, în fața unei bucăți de brînză și-a unei fripturi cu ceapă (amîndoua delicioase), aflăm povestea simplă a omului: văduv, cu doi copii duși la oraș, un om singur într-un cătun uitat de timp. Scoatem și noi mîncare de-a noastră, însă nu vrem să-l refuzăm pe om, mai ales că bucatele sînt a-ntîia. În timp ce noi mîncăm, gazda noastră încearcă să ațîțe focul, operațiune ce nu-i iese, și-atunci ne spune că vom dormi cu el în camera de sus, trei într-un pat, iar al patrulea chiar în patul lui. Are loc un schimb de priviri cu Mike, apoi cînd omul nostru iese pentru o clipă, Mike scoate o monedă de 20 de lei.
- Cap sau pajură?
- Pajură!
O azvîrle.
- Pajură!
Ne luăm boarfele și urcăm la etaj cu ochii împăienjeniți de somn. Camera e mică, ne dezbrăcăm cu greu. Mike s-a culcat cu fetele în pat! Parcă ieșise pajură! Sau n-am înțeles eu bine? Îmi ocup jumătatea de pat, apoi gayda stinge lampa si lungindu-se lingă mine, mă avertizează:
- Să nu uiți că nu ești cu doamna!
Cel mai tare se rîde în celălalt pat.
Dimineața se strecoară aducînd un frig năprasnic. Vipia de-astă noapte a dispărut ca un vis, și-n locul ei se strecoră onctuos frigul. Trag țolul de la picioare peste mine gudurîndu-mă sub el. Mi-a fugit somnul. Rătăcesc cu privirea peste ștergurile brodate de pe pereți, peste imitațiile de icoane și peste "Cina cea de taină" realizată cu mijloacele moderne ale tiparului, apoi peste posterele cu cîntărețe și staruri ce decupează dreptunghiuri pe peretele verde roluit. Un amalgam bizar de folclor și kitsch, de rustic și urban. Pe masă zace o carte de-a Sandrei Brown.
Ne despărțim de inimoasa gazdă lăsîndu-i la despărțire o cutie de margarină neîncepută și amintirea unei fotografii împreună.
Pe drumul înghețat încerc sî refac filmul evenimentelor de aseară:
- Bă, Mike, ce-a ieșit aseară cînd ai dat cu banul?
- Pajură.
- Păi eu nu pajură am ales?
- Ba da.
- Și-atunci?
- Păi, n-am stabilit ce-nseamnă să cîștigi. M-am gîndit să-ți las ție onoarea de a dormi cu gazda...

De pe înaltimea unui mic deal priveam la fabrica paraginita: acoperisuri sparte, ziduri cu tencuiala cazuta, vagoneti rasturnati, utilaje abandonate din carcasele carora ieseau urzici... Intentionam sa asez tot acest peisaj pe câteva filme dia si numai acest lucru ma adusese dis-de-dimineata în Ceica, un mic satuc de care nu ma lega nimic.
Înainte de a fi apucat macar sa-mi scot trepiedul o turma de oi invada acest spatiu, altfel parasit. Ce sa fac? Ma decid sa astept transhumanta si pâna atunci ma tolanesc cu capul pe ranita, la umbra unui prun. Citesc în timp ce mâna bâjbâie prin iarba dupa prune. Ma simt spionat: la adapostul tufelor ochii iscoditori ai copiilor veniti cu turma ma privesc curiosi. La ora prînzului scotocesc prin ranita dupa mîncare, ciugulesc ceva, dupa care fac o noua incursiune pe vîrful dealului ca sa vad daca au plecat oile. Au plecat.
Deschid din nou baierele ranitei si scot (în sfîrsit) sculele foto. Instalez trepiedul, încadrez. Mai verific înca o data parametrii expunerii, claritatea, încadrarea. Degetul cauta declansatorul flexibil.
- Domnisorule, îi fi bun sa m-ajuti?
Întorc privirea catre un batrînel ce se chinuie sa coboare o rîpa cu mîinile încarcate cu oale. Parasesc trepiedul, îmi ofer serviciile dupa care gîndesc ca voi reveni la placuta mea ocupatie...
- Hai colea la umbra!
Ma întorc surprins.
- Eu?!!
- Da. Hai ca ti-am adus mîncare!
Sînt atît de surprins încît cîteva clipe ramîn mut, dupa care nu pot decît sa repet întrebarea; dar mosul e deja sub prun si desfasoara ansamblul gastronomic. Între doua linguri de supa de fasole sporovaim despre subiecte de interes universal. Nu mi-e foame deloc si înghit cu greutate. Cînd sînt gata sa ma declar satul, ospitaliera mea cunostiinta ma avertizeaza:
- Sa manînci tot.
Mai am jumatate de oala si simt deja ca explodez. Mai înghit cîteva linguri dupa care refuz ferm.
- Atunci iaca, ti-am adus o papara.
- Nu mai pot. Va rog sa nu va suparati.
- Atunci o las ca-i mînca mai tîrziu, da-i pacat de ea domnisorule ca se raceste.
Varsa papara într-o hîrtie, apoi îsi strînge oalele si se ridica batrîneste. Înainte de a pleca peste rîpa îi multumesc si-i pun întrbarea ce ma chinuie de la prima lingura de fasole:
- De ce mi-ati adus mîncare?
- Te-am vazut azi dimineata cînd ai sosit cu trenul. Trebuie ca ti-o fi fost foame...
Plecasem de la Costești cu destinația Ciclovina. După un parcurs alert pe un drum forestier, cîțiva bușteni rînduiți în fața magazinului din Grădiștea îmbie la popas. În timp ce îmbucăm cîte ceva, un moș hîtru ne urmărește de peste drum, după care vine și se așează lîngă noi.
-Vreți să mergeți la Piatra Roșie? Vă spun eu drumul. Știți, eu am făcut toate drumurile pe aici. Nea` Bombă-Buldozeristul, se recomandă.
Terminasem demult de mîncat, dar nu terminase nea` Bombă poveștile cu drumuri și eroi locali. Hotărîm ca asta să fie ultima pe care o ascultăm.
-Prin `94 căuta poliția pe unul ce evadase și se ascundea aici în munți. A trecut și pe aici prin sat, eu l-am văzut. Arăta ca și colegul ăsta a vostru (arată către mine), da` mai urît...
Împreună cu Dorin suiam cărările labirintice ce ies din Borșa urcînd spre Vf. Pietrosul ascuns în acel sfîrșit de zi de un plafon dens și greu ce ne strivea moralul. Adeseori ne opream ezitînd la răscruci și eram chiar debusolați cînd în spatele nostru apăru un omuleț mic și sprinten.
-Bună ziua, ne spuneți și nouă care e drumul spre Pietros?
-Vreți să urcați acuma pe Pietros? Ăsta e drumul, da` hai să vă ajut la rucsaci.
Să ne ia nouă rucsacii?
-Mulțumim, da` cine nu-și poate căra rucsacul nu are ce căuta pe munte
-Așa-i, da` sînteți obosiți și vă duc eu un rucsac pînă în vîrful dealului că de acolo cobor acasă.
O vreme rezistăm ofertei dar omulețul e atât de insistent încât Dorin al cărui rucsac e greu ca un cadavru consimte să i-l dea, făcîndu-mi cu ochiul. Rucsacul schimbă spinarea, picioarele se cambrează brusc, dar își revin și omulețul al cărui zîmbet n-a fost nici-o clipă afectat începe urcușul ținînd pasul cu noi. Din vîrful dealului, casa dumnealui se vede aproape.
-Eu zic să înnoptați la mine că nu apucați să ieșiți din pădure pe lumină.
La început refuzăm dar cum logica e de partea lui, îl urmăm în gospodăria îngrijită.
-Poftiți în casă!
-Păi nu aveți șură?
-Ba am, cum nu. Doar nu voi culca în șură!
-Ba da. În casă nu intrăm.
Următoarele minute trec într-un dialog aprins: nici nu se pune problema să dormim afară dar și noi suntem de astă dată fermi și în cele din urmă ne vine ideea salvatoare:
-Știți, noi dormim tot anul în pat și cînd scăpăm pe munte, abia așteptăm să fie altfel.
În fond, nu poți strica plăcerea oaspeților așa că ni se arată șura în fînul căreia ne culcușim comod. Prin ușa deschisă privim spre Pietros încercînd să străpungem plafonul negru ce s-a mai ridicat.
-Oare cum va fi vremea mîine?
Nu apucăm să filosofăm prea mult asupra acestui subiect oricând la modă că "domnișorii" sânt poftiți la masă. Aoleo!
-Nu trebuia să vă deranjați că-s plini rucsacii de mîncare.
-Știu eu, conserve de-alea. Haideți că v-am pregătit repede ceva.
Într-o bucătărie de vară soția dumnealui ne oferă mămăligă și ouă pe care după trei zile de Suhard le savurăm cu plăcere.
-Mulțumim pentru masă! Am mai avea o rugăminte, să vedem diseară buletinul meteo.
-Noi plecăm acum da` casa e deschisă, intrați și aprindeți televizorul.
-?!!!!!
-Haideți să vă arăt televizorul.
-Nu. Dacă nu sînteți acasă, nu mergem.
Ștețcu Vasile e însă un optimist. Cu entuziasmul și zîmbetul ce nu-l părăsește o clipă insistă să nu ne facem probleme, să mergem la televizor, apoi pleacă cu treburile lui lăsîndu-ne toată casa pe cap.
A doua zi plafonul ne strivește și o moină urîtă ne taie orice chef de ascensiune.
-Eu zic să mai rămîneți o zi că pe vremea asta nu e de urcat pe munte.
De astă dată acceptăm cu plăcere. Spre seară cerul se limpezește dezgolind creasta iar a doua zi soarele strălucește vesel îmbiindu-ne să ne facem rucsacii. Coborîm din fîn gata echipați, lîngă gazda noastră ce trebăluiește prin curte.
- Nea Vasile, azi chiar plecăm. Îți mulțumim pentru masă și găzduire și te rugăm să stai cu noi la o fotografie.
- Aaa, ne faceți și nouă fotografii? Eu nu mai am fotografii de cînd mi-am făcut buletin. Puteți să mai stați o clipă? S-o strig și pe nevastă-mea că abia o plecat la coasă... hai că ne fac domnișorii poze! Angela!...
Într-un minut toată familia s-a adunat în fața casei.
-Mai puteți aștepta 10 minute?
-Cum să nu.
Sînt curios ce fac. După cîteva minute apar în haine curate de sărbătoare!
Îmi face nespusă plăcere să-i fotografiez. Entuziasmul și zîmbetul acestor oameni trece pe peliculă.
-La anu` termin și etajul, puteți veni la vară să stați la noi...
Autor: Kiru Chiș Dorin
Vizualizări: 1971, Ultima actualizare: Miercuri, 23 Iun 2004


Comentariu
Fără foto Cristian Georgescu, Joi, 24 Iun 2004, 12:53

Mi-a facut placere lectura acestor povestiri, dar mai exista oameni ca cei din povestirile tale sau sunt doar niste povesti scrise de tine?

Fără foto Ciprian Thomas, Luni, 28 Iun 2004, 8:41

O lectura interesanta care intr-adevar te pune pe ganduri. Felicitari

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii