Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio București


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

13 octombrie 2007 :: Macin - Cand muntii n-or mai fi ...

Bookmark and Share
Postat de: Emi Cristea in de-ale lui Emi Cristea

     In linistea noptii, la caldura sacului de dormit, intr-un cort mic si inghesuit, ai timp sa visezi. Batranii munti ce de abia mai ridica fruntile spre stele au multe de spus. Spun povestea Hercinicilor, ce se intindeau din Dobrogea de astazi, pana in Franta. Au privit de sus Europa, in Carbonifer, atunci cand de Alpii si Carpatii nu existau. O parte din ei s-au scufundat in ocean (varfurile lor se descopera acum, la foraje cu adancimi de 2000 de metri), dar cei mai falnici au ramas in picioare, traindu-si batranetea la 450 de metri deasupra marii.

Din tabara de corturi

     Acum batranii nu mai privesc de sus Europa. Le-a ramas doar mandria de a fi deasupra Dunarii, si de a sti tot ce se intampla intre fluviu si Mare. Daca apele marelui Danubius isi duc lenese povestea, pe la o altitudine de 4 metri (la Braila), Tutuiatul se uita la dansele de la inaltimea de 467 metri. Dimineata urma sa intram in lumea asta de piatra batrana, cu povestile ei ascunse printre varfuri salbatice.
     Mi-am lasat colegii sa intre in concurs, caci asa am ajuns si eu la poalele Macinului. N-a fost sa nimeresc cel mai potrivit week-end pentru ascensiuni, dar cum natura e stapana, ramane sa ma multumesc si cu ce mi-a fost dat sa am. Cerul s-a acoperit in toata tara, de vreo doua zile, iar meteorologii ne arata pisica, cu temperaturi mult sub mediile normale. Adica s-ar putea sa ne si ninga prin nordul rece al Moldovei. Nu si aici...    Dupa ce ca nu stateam la o altitudine tare ridicata, primii pasi in traseu se duc la vale. De ce? Pai logica ar fi sa ocolim muntele pe la poale, pana in partea mai nordica, sa strabatem creasta de la nord la sud si sa ne intoarcem in tabara prin Valea Serparu. Mi-e tot una... si-asa nu-l cunosc! Azi sunt prima oara fata in fata ... eu si Pricopanul. Azi noapte a fost cald. Seara +14°C, prin zona, iar spre dimineata nu parea prea rece. Se pare ca valul urmeaza sa vina. Oare adus de ploaia anuntata!?

Suferinta unor munti batrani...

     Ne indreptam spre cariera Izvoare. Nu vom ajunge pana la ea, ci vom incerca sa o ocolim pe la vest, spre bratul Macin, evidand astfel haita de caini aciuiata printre ruine. Linistea este sparta de camioanele ce gonesc cu viteza pe asa zisul „drum forestier” (astfel prezentat de organizatorii de la Milenium). Ce forestier dom`le? De parca ar fi vreo padure prin pustietatea asta. Doar pamant... praf... iar mai sus cuiburi de serpi si vulturi! Mai degraba il numim drum de exploatare. Este poveste mare si cu cariera asta, care se spune ca da de lucru oamenilor din Macin. Da de lucru oamenilor dar da de furca naturii. Dupa ce ca muntii astia batrani au ajuns cum au ajuns, de-si taraie altitudinile pe la 400-450 metri, mai vin si oamenii sa darame ce a mai ramas din falnicii de acum sute de milioane de ani. Ce n-a facut natura intre Carbonifer si Holocen, face omul in cativa ani. Aceasta cariera a fost permanent o discordie intre societatea care se ocupa de exploatare si Parcul National Muntii Macinului. Initial limitele acestui parc includeau, pe buna dreptate, si aceasta cariera, lucrarile fiind sistate. Apoi cu interventii s-a dus limita la altitudinea de 100 metri, pentru ca lucrarile de exploatare a granitului sa poata continua. Dupa alte interventii limita a fost mutata la 200 metri altitudine (retineti: intr-un munte cu cota maxima de 346 metri in Piatra Raioasa), afectand si mai mult ecosistemul zonei. Si toate acestea in niste munti prapaditi, care de abia se mai tin pe picioare! Hai sa-i ajutam si noi sa se darame cu totul! Iar dincolo de astea, cariera musca din singurele locuri unde se mai gaseste soimul dunarean (Falco cherrug), estimat la doar 5-10 exemplare. Soimul dunarean este renumit pentru faptul ca este agresiv si vaneaza in general mamifere (70% din prada) spre diferenta de soimul calator (mare vanator de alte pasari)
     Pe principiul ca trebuie sa dam de lucru la oameni, ne batem joc de natura. De parca ar fi padure, ca acolo unde tai sa plantezi. Cine sa mai ridice muntii inapoi? Poate o alta era geologica...
     Drumul de caruta trece pe langa cariera, numita Macin Izvoarele VII (fiind situata in bazinul Vaii Izvoarele), formata in granitele muntilor Piatra Raioasa si Vraju. Tulburati de zgomotul camioanelor ce vin sa intregeasca peisajul, pasim spre linistea de dincolo de balamuc. A inceput sa picure. Tot mai des... la un popas scoatem hainele de ploaie, chit ca ne incalzim prea tare. Ploua mocaneste. Asta intra si prin piele si se duce pana in suflet... facand si mai apasatoare atmosfera din noi. O cladire in constructie, aflata in zare, se apropie tot mai mult de noi. Este Manastirea de la Izvorul Tamaduirii. De aici marcajul pe care am venit (banda albastra) paraseste drumul si o ia in dreapta spre un palc de copaci.


    Altceva simti cand vezi padure. La adapostul arborilor gasim cateva banci de lemn si mese ca un mic loc de popas. Din ce am inteles aici vin brailenii, in week-end, la „iarba verde” cum s-ar zice. Apa din izvorul captat s-ar spune ca are efecte miraculoase (dupa localnici) si de aici i s-ar spune si Izvorul. Tamaduirii. Am poposit si noi pret de cateva minute, printre participantii la concurs, care aici dadeau testele teoretice. Palcul de padure ce-l strabatem este granita intre doua lumi.     Dincolo de linistea frunzelor inca verzi, intram in linistea de piatra de sub stancariile Vrajului. De aici incepe povestea Pricopanului.

    Pe o poteca pietroasa, cu lespezi mici si sfaramicioase, trecem de-a coasta un umar bombardat de pietroaiele imense cazute ca de nicaieri, la tot pasul. Prin peisajul asta, aproape selenar, rar isi mai face aparitia cate o pata de verde, prin tufarisurile crescute din pietre. Mai sus de noi, povestea pietrelor este si mai evidenta. Haos de ace, stanci si lespezi mai marunte, sunt imprastiate peste tot, pana in varful crestei, nelasand speranta ca ai avea pe unde sa te strecori... si totusi! Trecand peste umarul de piatra, peticit cu portiuni de iarba saracacioasa si uscata (solurile sunt saracacioase si puternic erodate), mai arunc in urma o privire spre oaza de verde de la Fantana de Leac. Dincolo de ea vad pentru prima oara o creasta specifica din Pricopan. Este cea lasata din Vraju, pana aproape de Izvorul Tamaduirii. Pe culmea usor rotunjita mai vezi din loc in loc stanci mari, aglomerate si adunate in pozitii ciudate ce te duc cu gandul la Stonehenge.

    Am trecut intr-un valcel pietros. Lespezile ude aluneca sub vibramul bocancilor. Am pierdut urma grupului, caci m-am tot oprit la fotografii. Sunt fascinat de lumea de piatra, de aglomerarile ciudate. Nu-mi pare rau ca am venit... Dincolo de Valea cu Castel (caci asa se numeste valcelul pietros peste care am trecut), poteca incepe sa suie sanatos coasta muntelui. Sunt si locuri mai inguste, ca niste strungi, intre blocurile mari de piatra. Ai putea aduce aici scenariul unui western. Cadrul este pregatit.

     Deasupra mea se insira trei varfuri formate din ingramadiri haotice de stanci. Incerc sa le ghicesc. Primul ar fi Caramalaul (277 m), urmat de Cota 252 (numele nu-l cunosc), iar mai apoi, in urma mea, se ridica varful mai pronuntat al Vrajului (335 m). Este ceva negura pe piscurile astea cenusii. Sus, pe versantul de sub Caramalu, vad lumea insiruita pe poteca. Acolo trebuie sa ajung si eu. Si sui tot mai tare, cu fruntea in panta, urmarind pe altimetru cum castig in altitudine. Poteca asta de piatra pare sa ma suie pe Caramalau ... dar nu va fi asa.
    Am ajuns in muchia Caramalaului. Dincolo de mine se vede o vale larga, si in orizont imi apar alte frumoase varfuri. Creasta asta ce o vad dincolo de vale, se numeste Culmea Cheii (sau Muntii Cheii, denumire ce apare pe anumite harti), si se continua pana in Caramalau si Vraju. Frumoase mai sunt piscurile astea. In stanga mea, dincolo de Valea Cheii, un pinten mai chel, cu versanti abrupti, dar varful destul de lat, se lasa pana in lunca Dunarii. Culoarea deschisa a rocii (pare a fi calcar), il scoate in evidenta fata de muntii din jur, chiar de nu este atat de inalt. Se numeste Piatra Vitelarului, si are o cota de doar 109 metri, suficient pentru a iesi in evidenta prin abrupturi, fata de campia aflata undeva la 50 metri, la poalele lui, in apropierea orasului Macin.

Muntii Cheii, vazuti de sub Caramalau

     Sui vartos pana in saua ce desparte Cheita de Caramalau, iar pe o lespede mai lata ma asez sa-mi trag sufletul. Aici vantul s-a intetit destul de tare, batand mai ales dinspre mare. In Constanta se daduse alerta de furtuna, iar navele fusesera oprite in port. N-o ajunge pana la noi in puterea ei maxima, dar nici calma n-o fi situatia. Dincolo de creasta Pricopanului, peisajul se schimba. Daca am fost obisnuit cu pantele puternice si abrupturile stancoase, inspre Valea Jijilei se lasa coaste mai netede, acoperite cu paduri rare si prietenoase, de foioase. Daca ar fi fost senin, am fi putut vedea parte din Delta Dunarii, din apropierea Luncavitei.

Vf. Caramalau (277 m)

    In fata mea apare conul salbatic, si ingreunat de blocuri mari de granit, al Caramalaului. Are 277 metri si nu-l urcam pana pe varf. Nici nu vad pe unde am fi putut. Prin ploaia marunta, ne lasam pe versantul estic al muntelui, trecand pe curba de nivel printre lespezile mari. Poteca pietroasa cere atentie. Sa aluneci pe o lespede inclinata, poate sa duca la accidente, caci si doi trei metri de cazi, tot poti sa-ti spargi capul. Sunt si zone unde ca sa poti trece, urmaresti marcajul. Altfel pierzi firul... In aste zone, sub noi, se lasa firul de vale (ca mai toate vaile de pe aici, nu are si apa) al Sulucelului, care conflueaza mai jos cu Cheita, pentru a ajunge in valea mai mare a Jijilei (purtatoare de ape). Pe aceste vai ale Pricopanului apa curge doar la ploi mari sau la perioade umede indelungate. Suficient pentru ca eroziunea torentiala sa-si faca de cap prin solul fragil, puternic alterat.
    Nu toate varfurile de pe aici au nume. Dupa ce am trecut de frumoasele abrupturi ale Caramalaului, traversam pe curba de nivel peste un varfulet mai mic (dar destul de evident), cu cota de 252 m... asa am sa-i si spun: Cota 252. Am ajuns din urma cateva echipaje, inca de pe coastele vestice ale Caramalaului, iar acum le depasesc sau ma depasesc, dupa cum pierd mai mult sau mai putin vremea la fotografii. Nu prea am ce... dar asa de greu ajungi aici! Fie, ce-o fi!

Stonehenge si Caramalau

    Dupa ce urc din sa si recuperez altitudinea pierduta, traversez un platou intins, in usoara ascensiune, ingreunat din loc in loc de granitoidele ce stapanesc muntii. Ma apropiu si de palcuri de copaci, primele din traseul de creasta. Pe aici sunt obarsiile Sulucelului. Multe formatiuni stancoase aduc aminte de celebrul Stonehenge, iar poteca noastra nu vrea sa le rateze, ducandu-te prin mijlocul lor. S-a lasat de minute bune, ceata, iar atentia la marcaj trebuie sporita, ca cine stie prin ce inghesuieli stancoase ajung. Asta este muntele Vraju, mai putin salbatic decat pe abruptul vestic, prietenos, dar cerandu-ti atentie. Ai vrea sa urci pana pe varf, dar poteca te tine pe sub el, iar la cota 315 zice ca trebuie sa cobori. Dar nu-i neaparat dupa ea! Daca tot am ajuns, macar sa vad cum e mai sus. Si las marcajul sa se odihneasca pe o stanca, pentru a ma catara pe granitele Vrajului. Pe cel mai inalt, care cu greu il atingi (mai ales acum pe vremea asta umeda), altimetrul arata 335 metri. Ca in harta, d-le! Prin asta ma si convinsesem ca sunt chiar pe Vraju. Frumos, incitant, interesant, dar curios... toponim! M-o lamuri si pe mine careva, intr-o zi.
    N-am vazut prea multe de pe varf, spre Dunare. Nici n-am ghicit bratul Macinului, desi stiam unde sa ma uit. Sub mine, spre stanga, se vedeau in schimb, drumurile si mastodontii de piatra de la cariera. Urata treaba! M-am dat jos de pe varf, sa-mi vad de drum. Ploaia ba se inteteste, chinuindu-ma la fotografii, ba se opreste, chinuindu-ma cu iluziile unei vremi placute. Mi-a intrat umezeala pana in oase. Sa ma grabesc!? Da` unde sa ma grabesc, cand in tabara, intre corturi, tot senzatiile jiliave ne asteapta. Mai bine pe aici. Cobor spre un umar al Vrajului, pe unde, ceata fiind, nu prea mai ghicesti ce sa faci. Nu-i bai, astept o rafala de vant sa mai ridice negurile, si ne-om lamuri. Bine am facut! Ne lasam pe un mic sleau, format de apele pluviale pana intr-o sa mica.

Panorama de pe Piatra Raioasa (346 m)

    Din umarul asta sub noi se vede Valea Izvoarele, care undeva mai jos sufera o puternica schimbare de directie (aproximativ 90 de grade). La gura ei s-a ridicat cariera de piatra. Umarul pe care ma aflu este puternicul flanc nordic al bazinului. Daca as fi continuat pe el, m-as fi dus direct in abrupturile exploatarii de granit. Dintr-o mica strunga, aflata intre umarul amintit si primul varf din creasta secundara, poteca coteste brusc in stanga, lasandu-se pe curba de nivel, printre pietre, pana intr-o sa adanca. Vad gramada mare. Sigur o fi vreun post de control. In mijlocul seii se vede un cort mare, verde. Or fi cei de la Malvis cu cercetarile ornitologice, despre care auzisem ca se fac in Macin.
    Am coborat pana la o altitudine de 240 metri, in saua dintre Vraju (335 m) si Piatra Raioasa (346 m). S-a lasat iar ceata peste noi, iar ploaia s-a intetit dupa ce facuse pauza juma de ceas. Suntem intre doua bazine mai mari (Izvoarele spre vest si Valea La Sulucu, spre est), sub un munte mai abrupt, pe care trebuie sa-l suim frontal. Lume multa prin curmatura, mai plouati sau mai putin plouati, cu catel sau cu... motanel. Da! Nu vad prost. O domnisoara chiar si-a adus pisoiul pe munte. Cu lesa, blanita gri, ochi frumosi, jucaus dar in acelasi timp si cuminte. Se tine scai dupa stapana, iar cand panta muntelui este mai zdravana, sa baga cumintel in rucsacel, si sta cu capul iesit afara, sa priveasca si el muntii. Motanus Alpinus!... hehe.

Motanus Alpinus si Valea Serparu

    Am urcat pe Piatra Raioasa. Greu! Versantul dinspre sa este puternic inclinat, si castigi repede suta de metri diferenta de nivel. Sus suntem la 346 metri, dar inca nu stiu pe care din cele doua varfuri gemene. Peste primul am trecut, m-am suit pe stanci pana pe el, si am verificat altititudinea. Al doilea varf, neaflat in poteca, ci undeva mai in dreapta, este usor de urcat,  chiar daca e ocolit de toti. Asta ar fi mai inalt cu un metru. Din cele afisate pe ecran. Urmeaza sa mai compar acasa, pe harta topografica si sa ma lamuresc. Este al doilea varf ca altitudine, din Pricopanul.

Creasta secundara a Vrajului

    De aici privirea bate libera pana spre Sulucu Mic si Sulucu Mare. Ultimul este acoperit de o caciula de ceata. Nu stiu, dar senzatia ce o am in jurul meu este ca m-as afla undeva pe creasta Fagarasului, daca fac abstractie de lunca Dunarii ce se vede in dreapta. De altfel zona de la Caramalau si la Vraju seamana foarte mult cu ingramadirile de blocuri de stanca de pe la Negoiu. De pe Piatra Raioasa cobor printre stanci pana intr-un sleau inierbat. S-a mai schimbat un pic peisajul. Locurilor dezolante le-au urmat altele mai prietenoase, cu multa pajiste alpina, si cu palcuri de padure plantata de curand pe coastele estice ale muntilor. Prin pajiste trecem pe langa o serie de varfulete, aplecate spre Izvoarele si Serparu (dintr-unul mai conic se lasa culmea pietroasa a Serparului, ce se spanzura apoi deasupra taberei).
    De pe Sulucu Mic (316 metri) cuprinzi cu vederea toata valea Serparului. Peisajul dezolant cu stancarii pierdute de vreme, pe aici, alterneaza cu palcuri de padure viu colorata. Un drum de care serpuieste pe fundul vaii, culegand alt drumeag din dreapta, de sub coastele Serparului. Pe aici e
„Drumul Oaselor”, devenit celebru in filmul cu acelasi nume, facut in anii `70. Parca-l si vad pe Florin Piersic cu celebra-i samanta scuipata dintre buze. Cu astfel de imagini in fata ochilor, ne lasam in saua dintre cele doua varfuri Sulucu. Este saua Sulucului, cu o altitudine de 275 de metri. Spre est, frumos ii zice unei vai... Valea cu Aluni. Paduricile rare ce se vad spre Jijila or ascunde si aluni.
     Coborarea spre Valea Serparu este destul de puternica. Ne lasam direct pe o coasta inclinata, printre stancarii rare si soluri erodate. Dupa lasarea asta brusca, iesim intre niste copacei, la marginea unor stanci de unde incepe si drumul de caruta. Aici majoritatea se vor opri la proba de orientare, pe o harta facuta de Nea Ilie (Ilie Dragan, din Galati).

Valea Serparu, cu varfurile salbatice. In ultim plan, Sulucu Mic

    In urma noastra raman abrupturile Sulucului Mic. Seamana un pic cu abruptul varfului Grind, privit din Valea Cheii de sub Grind. Pietrele desprinse din culme sunt roase de vremuri, sunt macinate. De aici si denumirea de Macin. Muntii astia si-au trait veacul. Acum isi cara amarnic batranetile. Depresiunile dintre varfuri, ca niste deserturi pietroase, sunt pline de rocile astea granitice, macinate de vremuri, de procesele criogenetice, de torenti, vanturi si cutremure.
    Crenelurile rasucite ale Serparului, stau amenintatoare deasupra noastra. Turnuri ruinate, au devenit cuiburi de vulturi, de soimi, de serpi, de serpari... Iar valea ce se strecoara printre ele, ne duce ca intr-o poveste de acum milioane de ani, spre tabara pitulata la poalele Pricopanului. E un drum al erelor geologice.     

    E drumul oaselor! Oasele unui munte batran! Cand n-or mai fi...
    ... se va sfarsi povestea acestor munti.


1. Album foto Alpinet
2. Album foto Floare de Colt
3. Track GPS pe Alpinet
Autor: Emi Cristea
Vizualizări: 10707, Ultima actualizare: Vineri, 19 Oct 2007


Comentariu
Titus Hen Titus Hen, Vineri, 19 Oct 2007, 12:06

Da' stiu ca umbli ceva!:-)
Felicitari! Si pentru acest articol dar nu numai. Cred ca ai unele din cele mai frumoase si complete articole de pe Alpinet. Au de toate: informatie utila, poveste frumoasa, trackuri GPS, ca sa nu mai vorbesc de poze.

Fără foto Alexandru Ștefan, Luni, 22 Oct 2007, 18:02

roca pe care o presupui a fi calcar este de fapt un aplit cuarto-felspatic cu structura grafica (roca magmatica). feldspatul s-a argilizat, respectiv a trecut in caolin, ca mineral argilos (roca sedimentara). s-a incercat exploatarea acelui "filon" dar nu este rentabil economic, asa ca ramane doar sa ne atraga atentia pt poze mai departe.

muntii de langa el se pregatesc sa plece, ANRM le-a pregatit un shift+delete. multumim pt articol, bine documentat, ca de obicei!

Fără foto Mircea Ordean, Marți, 23 Oct 2007, 11:25

Imi place mult articolul.:-)

Fără foto Dan Ioan Dinu, Miercuri, 24 Oct 2007, 11:40

daca nu te-as cunoaste as zice ca te-ai depasit pe tine insuti!:)
Pentru ca te cunosc zic doar atit: un articol la nivelul tau obisnuit!
Felicitari!
PS poate ca iti aduni intr-o zi toate articolele tale publicate pe ici pe colo si le grupezi intr-o carte de drumetii virtuala (si, de ce nu? nu numai virtuala)

Emi Cristea Emi CristeaAdministrator Alpinet , Miercuri, 24 Oct 2007, 11:44

Am suprapus punctul GPS, pe harta topografica (1:25.000), si pana la urma varful Piatra Raioasa este cel aflat in poteca, pe sub care trece (la 3-4 metri diferenta de nivel) poteca marcata.

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii