Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

OFRANDE ABEONEI-XI- Din Pietrosul Rodnei la Caraiman, via Marea Neagră

Bookmark and Share
Postat de: Constantin Asandei in de-ale lui Constantin Asandei

OFRANDE ABEONEI-XI-

Din Pietrosul Rodnei la Caraiman, via Marea Neagră.

(Rodnei-Maramureşului-“Marea cea Mare”-Bucegi, 10-22 aprilie 1989)

(partea a I-aMaramureşul)

E primăvară, o primăvară splendidă. Urzicile nu se dau (încă) la cartelă, prin urmare sunt nelipsite de la masă şi, preparate după diferite reţete, formează alimentul de bază al clasei muncitoare. Fierul pe care-l conţin alungă din mine moleşeala iernii şi mă umple de neastâmpăr.

Luna aprilie nu este o lună de vacanţă pentru proletarul supt de lipitoarea capitalistă şi nici pentru cumetrii, fraţii, nepoţii sau alte grade de rudenie şi nerudenie ale reprezentanţilor poporului, aleşi în mod democratic. Aceştia se duc vara să-i tâmpească soarele pe litoral sau să li se inflameze amigdalele de la berea răcită în izvoarele sau râurile de pe munte. Pe lângă aceştia mai sunt “pedepsiţi” şi “sufleorii” care suflă “regizorilor”replicile“actorilor”

Ţinându-se cont de rezultatele obţinute de mine în procesul muncii sunt favorizat şi trimis în concediu în luna aprilie. Visând la sărutul muntelui m-am antrenat încă din toamnă pentru întâlnirea cu el, stabilindu-mi un program zilnic de gimnastică pentru a-mi mări capacitatea de efort.

Microbul drumeţiei pe care-l am în sânge se trezeşte şi o amarnică mâncărime mă cuprinde la tălpi. Din aburul toamnei trecute imaginea crestei Munţilor Rodnei, abandonată după parcurgerea a mai mult de jumătate din lungimea ei pe motiv devreme nefavorabilă care prefaţa iarna, mi se insinuează în suflet chemându-mă, ademenindu-mă cu splendoarea culmilor, a circurilor glaciare, cu aerul vibrând de trecutele chemări ale cerbilor, cuzăpada purtând amprenta paşilor singurului animal care moare cu lacrima în ochi. Îmi fac în minte planuri mari dar nu le spunnimănui. Toate vor fi dezvăluite la timpul potrivit. Deocamdată îmi propun să arunc o privire Pietrosului Rodnei, aşa că traseul meu va trece prin Borşa, apoi prin Sighetul Marmaţiei să vizitez muzeul satului şi la Săpânţa să vizitez, pentru a doua oară, Cimitirul Vesel.

Mi-o iau tovarăşă de drum pe Antonella, şi pentru a nu se plictisi cu prea bătrânul ei tată o luăm şi pe Petronela, colegă de clasă şi una din bunele ei prietene.

Şi iată-mă, în dimineaţa unui început de săptămână, cu ochii încercănaţi de nesomn din cauza tracului de drum, alături de prea tinerele şi zglobiile mele tovarăşe de călătorie, instalat în acceleratulIaşi-Timişoara. Rucsacii sunt burduşiţi cu haine şi cu singura rezervă alimentară posibilă formată din producţia de fasole a unui an oarecare, din cine ştie care C. A. P. din judeţul Iaşi sau de aiurea, distins, poate, cu titlul de “Erou al Muncii Socialiste” clasa aIII-a.

Exuberanţa fetelor mă cuprinde şi pe mine, în scurt timp devenind vesel nevoie mare. În compartiment mai găsim un tânăr, proaspăt inginer spune el, care la vederea fermecătoarelor mele însoţitoare începe a-şi etala culoarea penelor, înfoindu-le, şi să scurme în praf. Norocul lor că nu aveau măsele plombate că le-ar fi pierdut auzind povestea cu nunta înregistrată pe “video” a noului cap de familie. Bietul băiat!!!

De la Paşcani, am şi eu cu cine conversa. În compartiment ocupă locuri un cetăţean şi o femeie tânără. Aflăm ca sunt tată şi fiică, ea funcţionară la Suceava, el fost mecanic de locomotivă la depoul Paşcani, acum pensionar. Uitând de conflictul de orgolii dintre mecanicii depourilor Paşcani şi Suceava, fac imprudenta afirmaţie că Suceava este un oraş incomparabilmai frumos decât Paşcanii. Folosindu-mă de talentul meu de împăciuitor, reuşesc să-i îndulcesc acreala ce i se întipărise pe chip şi armonia se restabileşte.

La Dolhasca, proaspătul inginer şi însurăţel coboară, locul fiindu-i luat de un locotenent major al bravei noastre armate. Cum ofiţerii nu constituie cea mai agreată categorie socialăpentru mine, nu-i dau atenţie. Această lipsă este compensată “cu vârf” de Petronela căreia îi sclipesc ochii la vederea steluţelor şi a uniformelor kaki.

La Suceava coboară pensionarul şi fiica sa, iar eu rămân martor impasibil la discuţia ofiţerului cu fetele. Dar odată trecut de Gura Humorului nu mai acord atenţie celor din compartiment şi mă delectez cu desfăşurarea spectacolului din faţa ferestrei.Calea ferată începe să şerpuiască printre munţi, pe valea Moldovei, iar eu dau bineţe mult doriţilor mei prieteni: Rarăului, Obcinelor Bucovinei, Giumalăului, apoi culmii Suhardului şi munţilor Bârgăului. La Salva schimbăm trenul şi o luăm pe valea Sălăuţei, prin locuri mai puţin cunoscute de mine, salutăm Hordoul natal al lui Coşbuc, apoi suntem copleşiţi de spinările masive ale Ţibleşului. De după o culme se iţeşte, pentru o clipă, la noi Pietrosul. Călătorim având tovarăşi de compartiment doi maramureşeni din Borşa. Ne antrenăm în discuţii cu ei şi aflăm că borşenii sunt nişte oameni extraordinar de prietenoşi şi primitori. Deasemenea cei care locuiesc sus pe munte au conservat într-atât obiceiurile strămoşeşti încât, nu din cauza lipsei banilor, refuză instalarea curentului electric folosind şi acum arhaica “lampă cu dohot”. Mai schimbăm o dată trenul la Vişeul de Jos pentru a parcurge ultimii 21 de kilometri ce ne despart de Borşa. Mă lipesc de fereastra vagonului şi mă las vrăjit de imaginea asemănătoare unei impozante cămile cu două cocoaşe a vârfurilor Pietrosul şi Rebra. Nu mult după ce privim monumentul de la Moiseitrenul îşi încetineşte mersul şi se opreşte. Ne precipităm spre spatele gării unde, conform informaţiilor primite, găsim autobuzul care în aproximativ un sfert de oră ne lasă puţin mai sus de hotelul Iezer. Mi s-a întâmplat deseori să nu găsesc loc la hotel şi pentru a preveni o astfel de situaţie neplăcută, încă de la Iaşi dădusem un telefon şi mi se promisese rezervarea unei camere. Am plăcuta surpriză, la recepţia hotelului, să aflu că promisiunea a fost respectată şi mi-a fost rezervată o cameră la etajul I, cu vedere spre stradă. Ne instalăm dar tânjesc după imaginea Pietrosului. E drept că şi de aici am o privelişte frumoasă spre Munţii Maramureşului, cu dealul “Între Râuri” şi Obcina în prim plan, iar în planul al doilea Toroioaga, un vârf impozant ce-i drept dar…nu Pietrosul.

Coborâm pentru o scurtă plimbare prin împrejurimi şi obţin promisiunea că mâine, după ce se va elibera o cameră cu vedere spre Pietrosul ne vom muta acolo. Ne plimbăm puţin pe strada din faţă, identificăm cofetăria şi barul de la parterul hotelului, apoi oboseala acumulată peste zi îşi spune cuvântul şi ne trimite la culcare.

*

Dimineaţa însorită şi limpede mi s-a pus în faţa ochilor ispitindu-mă de cum m-am trezit. Sar din pat, feresc storurile de la ferestre şi ies în balcon. Aerul tare îmi alungă ultimele resturi de somn. Dau alarma şi după toaleta de dimineaţă urmată de micul dejun suntem gata de aventură; plaiurile care se văd pe fereastră ne ispitesc. Propun, şi fetele sunt de acord, să urcăm culmea înierbată şi uşor înclinată a muntelui Obcina; de la cota maximă cred că pot studia atât Pietrosul cât şi Toroioaga care este cel puţin tot atât de incitant.

Este ora 8.30 când trecem podul peste Cisla şi ne abatem pe malul drept, în sus, câţiva paşi apoi urcăm pe un taluz destul de abrupt şi înalt prinzând o potecă ce se înfundă într-o fâneaţă obligându-ne să facem cale întoarsă. Mergem puţin pe şosea, prindem alta care urcă pe lângă nişte case şi ne scoate la un drum de căruţă. Întâlnim doi oameni; le dau bineţe şi cer lămuriri asupra drumului ce ne-am propus să-l facem. Cu multă amabilitate ne dau relaţii, în plus primesc informaţii despre Pietrosul şi, cu degetul, unul din ei îmi arată poteca ce urcă spre zănoagă; îmi dă speranţe că aş putea ajunge până la cabana meteo şi chiar pe vârf. Lămuriţi asupra drumului mulţumim şi plecăm mai departe. Coborâm puţin până la un firicel de apă pe care-l sărim şi începem urcuşul pe coasta înverzită a muntelui, un urcuş destul de abrupt dar faptul că suntem cu mâinile goale ne face să nu-i simţim prea mult asprimea. Muntele ne întâmpină cu mult soare şi multe bucheţele de toporaşi. Un zvon de clopot mă pune în gardă şi cercetând împrejurimile descopăr în calea noastră o mică turmă păzită de un vajnic ciobănel; descopăr şi cerberul lungit pe burtă, la soare, cuurechile ca două steguleţe; dau să vorbesc cu el dar faptul că-i văd dinţii nu mă face să cred că zâmbeşte. Cer protecţia micului păstor şi reuşim să depăşim zona primejdioasă fără incidente majore. Scăpaţi de primejdie lăsăm ochii să ne încânte sufletele cu imaginile splendide din jur. În dreapta noastră valea Cislei se afundă printre culmi, străjuită de dealul “Între Râuri” şi Toroioaga. Atenţia îmi este captivată de versantul abrupt al Toroioagăi care mi se dezvăluie treptat, pe măsură ce urc. Muntele este parţial înzăpezit dar sunt porţiuni de iarbă pe care se poate înainta. Îmi propun să mă interesez cu ce mijloc de transport se ajunge înapropiere de el şi să încercăm o ascensiune. Doi câini aflaţi la o oarecare distanţă, deranjaţi de vorbărie se stropşesc la noi, apoi continuă să se sorească.

Fără alte peripeţii ajungem pe vârfulObcina de unde ni sedeschide o privelişte largă în jur. Spre vest culmea se continuă într-o succesiune de vârfuri; spre nord, pe un picior demunte, un drum urcă spre vârful Toroioaga în josul căruia se văd blocurile de la Baia Borşa. Spre sud, dincolo de valea largă a Vişeului, expus la lumina soarelui în toată splendoarea lui, Pietrosul îmi provoacă fiori de plăcere şi-mi lansează o irezistibilă chemare. În vârf se vede o mică construcţie, iar în căldarea din stânga alta mai mare. Coasta lui înconjurată de un brâu de pădure nu pare prea înclinată. Deasupra pădurii se vede undrum care, după ce merge până la marginea imensei gropi numită Zănoaga Mare, se abate într-o curbă de 180˚ pentru ca apoi, ocolind un pinten de munte, să se îndrepte spre ceea ce bănuiesc a fi cabana meteo. Puţin mai jos de noi se vede o casă în apropierea căreia un om însoţit de un băiat lucrează pe un mic ogor ajutându-se de un cal în urma căruia o grapă netezeşte arătura. Coborâm spre un drum pe care intenţionăm să-l urmăm pentru a ajunge în oraş şi ne oprim să stăm puţin de vorbă cu omul ce-l văzusem. Tovarăşii mei de călătorie de la Salva la Vişeu nu minţiseră când mi-au descris pe borşeni drept nişte oameni prietenoşi si comunicativi. Omul cu care stau de vorba este întocmai. Mă roagă să-i fac o fotografie cu iapa lui care, în curând, îi va îmbogăţi şeptelul de animale cu un mânz. Îi îndeplinesc dorinţa dar refuz banii ce mi-i oferă; notez adresa şi promit să-i trimit fotografia. În compensaţie mă invită să mai vin la Borşa să petrec câteva zile la el, la sălaşul de pe munte.Ne despărţim buni prieteni şi coborâm la hotel purtând cu noi câte o foame de lup.

Încălziţi de excursia de pe Obcina, după masa de prânz şi o scurtă pauză, urcăm într-un maxi taxi şi cu ochii pe incitantele piscuri ale Munţilor Rodnei, fără să mai dăm atenţie locurilor prin care trecem, ajungem, nici nu ştim când, în complexul turistic Borşa. Un hotel şi câteva vile formează staţiunea, iar mai în spate se ridică clădirea viitorului hotel “Stibina” care va îmbogăţi zestrea-i turistică. Neavând clienţi suficienţi, linia de telescaun stă înţepenită aşa că ne avântăm plini de voie bună, cu o Petronela zburdând ca o cărioară pe panta destul de înclinată care urcăspre Poiana Ştiol. Cei aproape doi kilometri şi diferenţa de nivel de 459 m. scot sufletul din noi dar ajungem tot binedispuşi la imensa roată pe care se învârt scaunele instalaţiei luând calea întoarsă. De pe micul platou de aici se avântă unnou urcuş pe care se află, la fel de înţepenită, instalaţia de teleschi. Las fetele să se odihnească, iar eu mă avânt în continuare pe vârful Ştiol.

Ajuns la 1611 m. altitudine rămân mut de admiraţie în faţa priveliştii ce mi se desfăşoarăsub ochi. Imediat deasupra mea, spre sud, se ridică vârful Gargalău sub care se cască oimensă căldare glaciară unde zăpada este încă stăpână. Spre dreapta se întinde culmea Muntelui Cailor la capătul căreia se ridică vârful Galaţului şi, împungând cerul, gurguiul ascuţit al Puzdrei. Răsucindu-mă spre răsărit, prin faţa ochilor mei defilează culmea Prislopului şi privesc ca în palmă la Pasul Prislop de neconfundat datorită porţii maramureşene ce se ridică aici. Spre nord se succed vârfurile înzăpezite ale Munţilor Maramureşului cu Cearcănul şi Cornedeiul în prim plan şi cu Toroioaga în plan secund. Spre poalele lor zăpada a fost învinsă de primăvară şi verdele pajiştilor, ale căror flori simbolizează revenirea la viaţă, încântă privirile.

Încep să cobor şi descopăr la picioarele mele,la marginea petelor de zăpadă, un imens covor de brânduşe ce mă fascinează prin succesiunea plantelorcare izbucnesc din pământivindu-se la lumina zilei cu zăpada în cap, înflorindîn locurile de unde aceasta s-a topit şi murind acolo unde pământul s-a uscat.

De la capătul telescaunului panta foarte înclinată ne rupe muşchii gleznelor. Pentru a ne reface forţele luăm o scurtă pauză la barul hotelului Cascada unde eu mă delectez cu o bere de Vişeu, iar fetele cu câte un suc. Ne întoarcem la Iezer cu autobuzul şi-mi cobor privirile de pe creste pentru a admira frumoasele case din Poiana Borşa. Trecând pe lângă una deosebită cuget cu voce tare presupunând că o fi proprietatea vreunui doctor. O voce de lângă mine mă corectează spunându-mi că-i a preotului apoi vocea, care este proprietatea unei vajnice maramureşence, îmi arată şi casa doctorului apoi pe aceea a celuilalt preot.

Ajunşi la hotel, cu toate că nu suntem nici preoţi, nici doctori ci doar nişte bieţi îndrăgostiţi de munte, reuşim să obţinem un lucru extraordinar: ne mutăm din camera 102, cu vedere spre centrul oraşului şi vârfurile Munţilor Maramureşului, în camera 434 cu vedere către partea opusă astfel că voi dormi cu Pietrosul Rodnei la cap, mă voi trezi cu el în ochi şi voi pleca de aici cu el în inimă. Niciodată în viaţă nu am avut aşa o privelişte, ca de basm, în faţa ochilor.

În timp ce eram plecaţi pe munte hotelul a fost invadat de un grup de turişti, elevi din Târgu Neamţ. Pe palierul etajului la care ne aflăm se iscă vânzoleală mare. Pasă-mi-te, se pune la cale o sindrofie cu magnetofon, dans şi vorbă multă. Se găsesc tineri care descoperindu-mi însoţitoareleţin cu tot dinadinsul să le răpească dar cele aproximativ opt ore petrecute pe munte îşi spun cuvântul aşa că miezul nopţii fiind prin preajmă, braţele lui Morfeu sunt preferate braţelor mult prea tinerilor târgu-nemţeni şi fetele plonjează în somn pentru a visa la cine ştie ce Făt-Frumos, Old Shaterhand sau Winettou. Iar eu, satisfăcut de plimbările şi vremea splendidă din timpul zilei, mă culc cu sufletul frământat: oare ce ascensiune să mai fac mâine? Toroioagasau Pietrosul?

*

Deschid ochii şi din cadrul ferestrei Pietrosul îmi face cu ochiul. Sar din pat, mă “conectez” la binoclu şi încep să-l iscodesc din piatră în piatră. Tresar când cred că pe vârf am zărit o capră; nu este decât acoperişul unei mici construcţii şi un stâlp ce poatefi o antenă.

Dau deşteptarea fetelor şi după ce servim micul dejun coborâm la bar să ne delectăm cu un “nechezol” (amestec de cafea cu orz) oribil la gust. Ne urcăm apoi într-un maxi-taxi şi în douăzeci de minute suntem în centrul micii localităţi miniere Baia Borşa. Ne orientăm spre strada ce urcă în dreapta printre blocuri şi la prima curbă o luăm drept înainte spre culmea de deal ce se vede urcând prin spatele unei case. După câţiva paşi ieşim la loc deschis şi avem în faţa noastră undrum de căruţă care se avântă pe munte în serpentine strânse. Tăiem curbele călcând prin iarba ce acoperă complet negrul pământului căutând să nu călcăm toporaşii ce albăstresc (celest) pajiştea prin care păşim. Pe măsură ce astrul zilei se înalţă pe cerul fără pic de nor aerul se încălzeşte timpul devenind splendid pentru călătorie. Când asprimea urcuşului se mai domoleşte ajungem la o antenă radio de unde drumul se ramifică: o parte urcă pieptiş pe munte, iar alta o ia la dreapta, pe curba de nivel. Alegem pe ultima dar nu mergem mult că dăm de o mină unde drumul se înfundă. În jur este linişte, iar în stratul de zăpadă care musteşte de apă ruginesc de-a valma vagoneţi de mină şi alte fragmente metalice provenind, probabil, de la fostele utilaje care folosiseră la lucrul în subteran.

Ne întoarcem şi o luăm, de la intersecţie, în urcuş abrupt printr-o rarişte de pădure; drumul ne scoate în scurt timp la loc deschis; pe măsură ce urcăm păşunea dispare sub stratul de zăpadă care se îngroaşă din ce în ce mai mult. Căutăm spre marginea culmii unde se profilează o fâşie de iarbă ce suie ca o potecă; la picioarele noastre se deschide o groapă adâncă în formă de potcoavă mult alungită;pe versantul celălalt se vede urcând în serpentine un drum şi din marginea lui, din loc în loc, guri de mină pătrund în pântecul muntelui. Noi urcăm luptând din greu; adesea bocancii ni se înfundă în zăpada care ne pătrunde în ciorapi udându-i zdravăn. După patru ore de la plecarea din Borşa atingem cei 1930 m. ai vârfului Toroioaga. Stratul de zăpadă este destul de consistent. Facem fotografii şi ne lăsăm vrăjiţi de magnifica privelişte ce se deschide asupra Munţilor Rodneicare se văd de la Ineu către Pietrosul, iar undeva departe, spre vest, crestele înzăpezite, parcă mai mult decât cele ale Rodnei, ale Munţilor Ţibleşului închid orizontul; spre nord şi nord-est vârfurile, unele împădurite altele acoperite de păşuni, ale Munţilor Maramureşului, iar mai departe spre răsărit munţii Zimbroslavei, completează cercul munţilor ce ne înconjoară.

Începem să coborâm.Coborâre cu opriri dese din cauză că, udându-se, branţurile de la bocancii Antonellei se rulează deranjând-o la mers. Ajungem la Borşa cu acelaşi maxi-taxi după o excursie extraordinară, frumoasă dar şi obositoare. Ne refacem moralul; lacofetărie servind o îngheţată presărată cu “nechezol” şi servită drept “îngheţată de cafea”.

*

A venit şi ziua marii încercări. Ascensiunea pe Pietrosul. În mine se luptă două simţăminte: tentaţia de a urca până în vârf, contrabalansată de raţiune care îmi pune în faţă riscurile; prudenţa excesivădatorată experienţei reduseîn ascensiunea montană, mai ales în condiţii de iarnă (care există chiar dacă suntem la mijloc de aprilie) pune frâu elanului. Plec hotărât să mă opresc la lacul de pe fundul căldării Iezerului. Aş vrea ca sufletu-mi să vibreze de emoţie ca la întâlnirea cu o persoană iubită dar faptul că am lăsat fetele singure la hotel şi înfruntarea necunoscutului îmi strecoară îngrijorarea în suflet.

O iau pe strada care merge pe lângă hotel, trec înspatele lui şi mă orientez spre traseul ce mi l-am fixat de la fereastra camerei. Păşesc podul care trece Vişeul şi încep urcuş pe drumul ce atacă pieptiş panta. După un timp ajung pe culme şi ieşind dintre case am o largă perspectivă spre valea Pietroasei, în stânga, şi o altă vale, în dreapta. Casele sunt risipite pe culmi domoale punctând gospodării bine întemeiate. Mai icnesc la urcuşul unui mic dâmb ce mi se pune în cale, apoi cobor uşor către o casă din bârne, retrasă de una singură printre pomii fructiferi ce o înconjoară. Din ceardac un bătrân îşi aruncă privirea spre mine dar parcă mai mult îmi ascultă paşii (n.a. anticipez puţin: este vorba de un bătrân orb ce va mai apare în povestirile mele). Este prea departe ca să-i dau bineţe aşa că-mi văd de drum. După ce merg vre-o oră mă aflu deasupra dealurilor, iar în fată am două din căldările glaciare ale Pietrosului. Din dreapta vine undrum care aduce marcajul bandă albastră. Mai trec pe lângă nişte case de unde câţiva copii mă chestionează dacă nu am gumă de mestecat, apoi atac un prag abrupt care mă scoate la cantonul silvic din marginea rezervaţiei (cunoşteam din ghidul turistic al Munţilor Rodnei că accesul în rezervaţie este permis numai cu autorizaţie de la ocolul silvic). Arunc o privire în curtea acestuia dar cum nu văd nici un semn de viaţă şi nimeni nu mă împiedică să intru în pădure îmi caut de drum. Urc respectând marcajul şi toate indicaţiile de pe panourile de avertizare de la intrarea în pădure şi de pe parcurs. Nu după mult timp ajung la stratul de zăpadă care, spre norocul meu, nu-mi îngreuiază mersul fiind tasată, iar în unele locuri chiar îngheţată. Lipsit de bagaj având cu mine doar borseta, binoclul şi aparatul de fotografiat urc fără probleme şi pe măsură ce urc mă simt cuprins de o uşoară stare de euforie. Din când în când, printre copaci, se zăresc cele două picioare de munte ce mărginesc Zănoaga Mare a Pietrosului. Îmi dau seama, gândindu-mă şi la celelalte ascensiuni din aceste zile, că exerciţiile de gimnastică făcute în timpul iernii mă ajută să suport cu uşurinţă efortul la care-mi supun organismul; nu am nici un fel de probleme cu respiraţia sau pulsul, iar febra musculară este inexistentă.

Şi iată-mă ieşit la gol alpin. Drumul merge prelung pe marginea pădurii pentru a se răsuci apoi brusc cu 180˚ în marginea Zănoagei Mari. Mă opresc copleşit de măreţia peisajului; am în faţă uriaşul amfiteatru al circului glaciar cu urme de avalanşe pe versanţi şi cu creasta zimţată pieptănând cerul; pintenul de deasupra mea mă împiedică să văd vârful dar priveliştea de pe valea Vişeului este magnifică. Sunt aproape la nivelul vârfului Toroioagaşi urmăresc, precum pe o ilustrată, drumul parcurs ieri. Stratul de zăpadă acoperă acum complet poteca ce, după ce trece pe deasupra unei stânci, se roteşte uşor spre dreapta ocolind spinarea muntelui scoţându-mă la marginea unui plan înclinat, acoperit cu zăpadă, care se repede spre adâncurile văii Pietroasei. Bănuiesc că grinzile puternice, unite printr-un cablu gros de oţel, care se iţesc din zăpadă marchează poteca şi, cu o oarecare strângere de inimă, fascinat de hăul ce se deschide în stânga mea, parcurg această porţiune destul de periculoasă. Se dovedeşte că nervii îmi sunt tari şi de data asta astfel că trec fără nici o problemă. Îndată se zăreşte şi cabana meteorologică din căldarea Iezerului spre care cobor. Din curte, un dulău ciobănesc mă simte şi începe a-şi face datoria lătrând cu înverşunare. Dar văzând că nu mă sperii îşi face loc printr-o gaură din gard şi în salturi mari se apropie de mine gata să mă înfulece dintr-o înghiţitură. Cu lecţia învăţată din alte întâmplări de genul acesta înfing în zăpadă băţul de schi şi mă retrag câţiva paşi. Derutat de gestul meu dulăul se opreşte din atac dar stă încordat privindu-mă ţintă. Mă las uşor pe vine şi întind mâna începând să-i vorbesc blând.

-Măi frumosule, de ce vrei să mă înghiţi? Doar nu vin cu gânduri rele! Vreau doar să văd şi eu locurile acestea splendide în care trăieşti. Se opreşte din lătrat şi, lucru ce mă lasă fără grai, începe a da din coadă apoi, prudent, se apropie de mine; începe a mă adulmeca, de la mâna întinsă, de-a lungul braţului până după ureche apoi se lungeşte pe burtă în faţa mea şi-mi linge mâna, semn că mă acceptă ca prieten.

Clădirea cabanei meteo pare pustie pentru că nici o fiinţă omenească nu-şi face apariţia, cu tot tărăboiul făcut de câine. Îi mângâi blana lungă, albă, cu două pete negre pe spinare şi la urechi; are labele cât podul palmei mele şi o coadă zdravănă cu care răscoleşte omătul; din capul cât al unui viţel, de sub urechi, stânga ridicată ca un steguleţ şi dreapta lăsată în jos – ceea ce-i dă un aer şmecheros – doi ochi de un negru uman înconjuraţi de două inele de blană neagră mă privesc parcă zâmbind prietenoşi. Deschide gura cu colţi cât degetul meu cel mic, mă apucă delicat de mâneca hanoracului şi mă trage, invitându-mă parcă, în direcţia peretelui ce se vede ridicându-se abrupt în fundul căldării unde bănuiesc că se află lacul Iezer.

Dau curs invitaţiei şi încep a înota prin zăpada care amplifică lumina soarelui orbindu-mă. Noul meu tovarăş are chef grozav de joacă şi se preface că mă atacă apucându-mă de mâneca hanoracului, de mâini, de haine fără să-mi facă vre-un rău, oprindu-şi muşcătura exact când simt dinţii înapropierea pielii; ar fi suficientă o singură strângere a fălcilor ca să-mi frângă oasele ca pe nişte vreascuri. Ajung şi rămân fascinat la marginea micului ochi de apă care licăreşte înconjurat de troiene de zăpadă, din lacul pe care-l bănuiesc a fi mult mai mare. Dincolo de el se ridică un perete aproape vertical pe care se ghiceşte, înzăpezită, poteca ce urcă spre vârful Pietrosul care se află undeva în dreapta, deasupra capului meu. Lumina soarelui este foarte puternicăşi reflexele zăpezii fac să mă doară ochii încât abia pot desluşi pereţii din jur. În orice caz, îmi dau seama că o încercare de ascensiune pe vârf nu ar avea sorţi de izbândă şi mă răzbun fotografiind. Mioriticul, văzând că nu-i mai dau atenţie, mă apucă cu dinţii de tocul bocancului şi trăgând cu putere mă culcă la pământ, apoi se aruncă asupra mea şi începe să mă lingă pe faţă. Cu greu reuşesc să mă smulg de sub el şi-i fac o poză în una din rarele clipe când stă liniştit să-şi tragă sufletul. Se ridică apoi pe picioarele din spate, cât mine de înalt, şi-mi pune labele pe umeri; îl iau în braţe şi-i trag o trântă zdravănă dar nu se supără, dimpotrivă pare să-i placă. Din dosul troienelor îşi face apariţia meteorologul, un om scund, slab şi bărbos ducând o canistră în mână. Pare cam morocănos dar stă totuşi de vorbă cu mine. Îmi spune că este o conductă care duce apă din lac până la cabană dar iarna îngheaţă şi sunt nevoiţi să care apa cu canistra. Îl rog să-mi facă o fotografie cu câinele; rămân uluit când îl văd că nu ştie să mânuiască aparatul şi încearcă să mă fotografieze punând aparatul la ochi dar cu obiectivul îndreptat spre el. Noroc că nu-i vre-un pistol că s-ar împuşca!Îmi spune că vremea se va strica, iar eu mulţumesc ocrotitorului drumeţilor că a ţinut vremea excepţională cât timp am stat aici. Ne întoarcem împreună până la cabană unde-mi iau rămas bun şi încep să cobor spre Borşa. Prietenul meu canin vrea cu tot dinadinsul să mă însoţească şi doar cu câţiva bolovani de zăpadă îl convingsă se întoarcă. Când intru în pădure întuiesc nişte scurtaturi şi urmându-lereduc mult din timpul de întoarcere.

Ajuns la hotel, după ce mă odihnesc un pic, ieşim în oraş să facem o nouă vizită la cofetărie. Antonella îmi spune că au fost la biserica ce se vede pe fereastra camerei noastre (care ne făcuse, prin arhitectura ei, să presupunem că-i una catolică) şi-mi spune că nu-şi dă seama cărui cult aparţine pentru că deşi la exterior are aspectul uneia catolice, în interior are catapeteazmă ca la biserica ortodoxă. Îmi stârneşte curiozitatea şi o luăm într-acolo. Intrăm pe uşa ce o găsim deschisă şi am în faţa ochilor interiorul unei biserici ortodoxe foarte frumos îngrijită; întâlnim preotul care, la întrebarea noastră, ne risipeşte nedumerirea spunând că biserica a fost ridicată de cultul greco-catolic, iar după interzicerea acestuia a devenit biserică ortodoxă. După ce ne explică toate acestea, preotul ne întreabă de unde suntem. Când află că suntem ieşeni îmi spune că fiica dumnealui tocmai termină anul acesta liceul şi intenţionează să dea examen de admitere la I. S. E.la Iaşi. Zice că are cunoştinte în oraş dar nu ar vrea să apeleze la ele aşa că mă roagă pe mine s-o găzduiesc în perioada examenelor. Răspund că sunt bucuros să-i fac astfel de serviciu şi-i dau adresa şi numărul meu de telefon. Cu această ocazie aflu că am stat de vorbă cu părintele Simion Mihali. Se pare că prin părintele Simion îmi voi face legături în Borşa, oraşul cu splendide împrejurimi pe care-mi propun să le calc pas cu pas.

Spre seară ne retragem în camera de la hotel şi facem planul pentru următoarea etapă a excursiei, vizitarea “Cimitirului Vesel” de la Săpânţa. Pentru aceasta trebuie să mergem cu trenul la Sighetul Marmaţiei, iar de acolo, cu vre-un autobuz, la Săpânţa.

*

Urmăresc pe geamul din spate al autobuzului, ca pe un ecran de cinematograf, panorama turnantă a spectacolului oferit de tandemul vârfurilor Pietrosul şi Rebra; imaginea se roteşte uşor spre dreapta dezvăluind treptat silueta sveltă a Rebrei ce apare din spatele colosului de piatră al Pietrosului. Simfonia magnifică a frumuseţii îmi inundă sufletul şi toate simţămintele mele se concentrează asupra grandorii ce se ridică în faţa ochilor. Spiritu-mi părăseste materialitatea trupului şi pluteşte în extaz peste vârfurile ce se ridicădeasupra culcuşurilor în care cu veacuri în urmă au adăstat, pregătind apariţia omenirii, gheţarii. Suntem în drum spre Cimitirul Vesel de la Săpânţa. Dintr-o eroare de calcul care confirmă că “socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg” luăm un autubuz despre care aflasem ca ne va duce direct la Vişeu unde să prindem acceleratul care să ne ducă la Sighetul Marmaţiei, ocolind astfel intermediara cursă feroviară dintre Borşa şi Vişeu, dar nu ştiam că autobuzul are capăt de linie doar la Vişeul de Sus aşa că după un mers alert între autogară şi gara C. F. R.ajungem în acelaşi tren ce voisem a-l evita şi care ne lasă în următoareastaţie, Vişeul de Jos. Intervalul de timp dintre sosirea cursei de la Borşa şi plecarea acceleratului spre Sighet fiind scurt, ne precipităm spre coborâre. Petronela se luptă să deschidă uşa de la ieşire dar aceasta se încăpăţânează să rămână închisă; în schimb, pentru a nu-i rămâne efortul zadarnic, se deschide uşa de la toaletă. Intervin în forţă şi uşa zvâcneşte cu viteză spre perete, iar Petronela face un salt spectaculos cu capul spre mâner de parcă ar fi vrut să-l muşte.

- Stai, stai! Ţipă disperată, spre uluirea mea. Abia când uşa se opreşte trântită de perete văd cum cureaua binoclului ce-i atarna de gat se agăţase în mâner şi o trăgea după ea. Reuşesc s-o scot din “ghearele uşii” şi ne urcăm la timp în trenul cu care urmează să ne continuăm mersul.

Privim cu ochi lacomi la priveliştile din jur; trenul trece prin gări cu nume care-mi incită imaginaţia: Leordina, Petrova, apoi facem un popas mai îndelungat pentru trecerea locomotivei dintr-un capăt în celălalt, la Valea Vişeului. Până aici trenul se însoţise cu apa Vişeului pentru a străbate la braţ, de la SE la NV, depresiunea Maramureşului. Dintr-o parte, geamurile sunt acoperite de vagoanele uriaşe ale marelui colos de la răsărit, dar în partea cealaltă privirea este liberă să cerceteze apa zglobie a Tisei. Doar atât, pentru că priveliştea spre malul celălalt este închisă perfect de o perdea deasă de arini prin care se zăreşte doar un colţ de casă şi unfragment de şosea pe care trec din când în când câte un tractor sau câte un autobuzcu aspect de cărăbuş. Într-un capăt al gării se vede aruncat peste Tisa un “pod bolşoi” care poartă o cale ferată “bolşaia” pe care circulă trenuri “bolşoi” din Marea Uniune…Pasămi-te pe la ei muntele nu le permite să-şifacă o cale feratăaşa că o făcură pe la noi, între Valea Vişeului şi Câmpulung la Tisa. În sfârşit, după o staţionare care începuse să devină exasperantă, trenul se urneşte din nou. Pe stânga nu avem a vedea decât coasta aproape verticală şi împădurită a muntelui, aşa că ne bulucim spre dreapta. Trenul aleargă pe malul Tisei, ici şi colo se văd stâlpi cu capul vopsit în roşu, galben şi albastru. Pe malul celălalt se vede un gard dens din sârmă ghimpată dublat de o fâşie arată şi grăpată fin de să se vadă călcătura vrabiei, iar paralel cu acestea o perdea deasă de copaci încât rar de se mai zăreşte ceva dincolo. Suntem foarte curioşi să aruncăm o privire în curtea vecinului dar curiozitatea ne este satisfăcută într-o măsură infimă. Doar atât cât să-mi dau seama că dacă fusese imposibilă construcţia unei căi ferate, nu acelaşi lucru se poate spune despre o şosea care se zăreşte, în imagini efemere, printre copaci.

Ne smulge brutal de lângă fereastră zgomotul uşii compartimentului, deschisă violent de un fercheş purtător de tresă cu două steluţe, însoţit de un altul mai puţin fercheş care-şi încrustează pe marginea patului zilele rămase până la reîntâlnirea cu sfânta libertate. Înstelatul ne cere pe un ton imperativ buletinele de identitate şi ne chestionează asupra motivelor care ne poarta în “împărăţia” dumnealui. Stelele aurii ale vajnicului apărător ale fruntariilor ţării au cam orbit ochişorii verzi ai Petronelei luând un avantaj net faţă de alte trei stele anterioare (deh…stelele care nu se văd se uită). Aflând scopul inofensiv al prezenţei noastre pe aceste meleaguri, chipul irezistibilului locotenent se mai îmblânzeşte şi ni se mărturiseşte că are rădăcinile arborelui genealogic adânc înfipte pe malul Bahluiului. Ne dă informaţii despre un hotel foarte apropiat de gară şi ajunşi la Sighet îl identificăm imediat. În timp ce facem formalităţile la recepţie îşi face apariţia arătosul ofiţer al armatei române care după ce schimbă câteva vorbe, pe un ton scăzut, cu recepţionera pune o vorbă bună pentru noi.

Primim o cameră cu trei paturi şi praf mult. Ne instalăm, luăm o gustare, apoi fiind timp suficient până seara decidem să plecăm astăzi spre Săpânţa. În autogară aflăm că peste o oră şi jumătate vom avea un autobuz ce ne va duce la destinaţie. Facem o scurtă incursiune prin oraş apoi trecând prin localităţile Sarasău şi Câmpulung la Tisa ajungem la Săpânţa. Timp avem berechet la dispoziţie, autobuz de întoarcere fiind abia peste patru ore.

O luăm în pas de plimbare pe uliţa ce duce spre cimitir, printre cergile viu colorate întinse pe garduri şi sub privirile curioase ale gospodinelor ce trebăluiesc pe lângă case în splendida zi de primăvară ce ne învăluie. Ajungem la cimitir; în ghereta amenajată la poartă vedem un maramureşan potopit de ani care, probabil, are menirea de a încasa o oarecare sumă drept taxă de intrare. Şi sărmanul om visează că încasează numai dolari, franci, lire, mărci vest-germane sau cine ştie ce alte valute. Face asta cu atâta pasiune încât nu ne simte, iar noi, pentru a nu-l deranja, ne strecurăm pe lângă el în vârful picioarelor. Este a doua oară când vizitez cimitirul, prima dată fiind cu vre-o doi ani în urmă când făcusemo excursie prin ţară cu motoreta.

Cimitirul este curios prin faptul că la căpătâiul fiecărui mormânt stă o cruce din lemn pe care este sculptat, în basorelief, chipul celui decedat sau o scenă din viaţa lui, iar în versuri, uneori satirice, sunt expuse cauzele decesului şi fapte care să-l caracterizeze. Locul culorilor cernite, de doliu, este luat de culorile vesele, verde şi roşu, iar negrul ocupă doar atâta loc cât să-ţi sugereze că te afli, totuşi, într-un cimitir. Fetele nu sunt deosebit de entuziasmate de cele văzute aşa că nu zăbovim decât timpul necesar unui tur de edificare apoi, la fel cum am intrat, ne strecurăm pe lângă portarul adormit.

Timpul până la sosirea autobuzului fiind destul de lung ne hotărâm s-o luăm pe jos, pe şosea, spre Sighet încercând să apelăm pe parcurs la vre-o ocazie. Şi aşa, din semn în semn, din kilometru în kilometru, facem pe jos vre-o unsprezece din cei optsprezece pe care-i aveam de parcurs, cu tălpile fripte de usturime şi făcând haz de necaz. Trecem astfel prin localitatea Câmpulung la Tisa, sat de dimensiuni impresionante, rămânându-mi în memorie casele micuţe, viu colorate, femei confecţionând pălării de pai, aşezate pe băncuţe amplasate în drum pe lângă porţi, oameni care-mi răspund respectuos pe ungureşte la salutul pe care li-l adresez. Petronela este enervată de limba în care mi se răspunde şi-şi pune întrebarea dacă nu cumva sunt înjurat. Atât eu cât şi Antonella combatem părerea-i puerilă. Nu mă simt deranjat de limba în care mi se răspunde, dar mă simt foarte jignit când nu mi se răspunde la salut, mai ales de cei care-mi cunosc limba (acum nu este cazul). În centrul satului următor, Sarasău, ne atrage atenţia tăbliţa care indică o staţie de autobuz. Aflăm de la o femeie care aşteaptă în staţie că aici este capătul unui traseu ce vine de la Sighet şi că mai este doar puţin până la sosirea autobuzului. Stăm de vorbă cu ea şi aflăm, printre altele, despre Câmpulung la Tisa că este o localitate în exclusivitate ungurească.

La ora 17.00 coborâm din autobuz în centrul oraşului şi ne îndreptăm spre poştă pentru a-i da un telefon Ceciliei, la Iaşi. Mergem la un ghişeu să schimb bani pentru fise; funcţionara de aici începe să numere monedele pe ungureşte; Petronela se simta lezată în simţămintele ei de româncă şi se manifestă dezaprobator, cu voce nu prea înceată; reuşim cu greu s-o potolim. Cele două telefoane înterurbane îmi fură fisele dar eu nu mă las jecmănit. O rog pe funcţionară să-mi spună unde mai găsesc un telefonexplicându-i că cele de aici sunt defecte. Amabilă, nu mă lasă să plec până când se convinge că remedierea defecţiunii va lua ceva timp şi cerându-şi scuze îmi indică parterul hotelului din apropiere. Reuşesc să comunic cu Iaşiul după care servim un prânz întârziat la restaurantul hotelului unde suntem cazaţi, apoi ne retragem în cameră; ne aranjăm la o partidă de remi dar nu rezistăm să facem decât câteva jocuri pentru că Moş Ene ne alungă laculcare şi adormim fulgeraţi de oboseala zilei.

*

Dacă fiecărei zile i-am da o denumire asta ar trebui să se cheme “dorurile Petronelei”. Izbucnirile de veselie alternează cu lungi perioade de melancolie care nu sunt altceva decât un profund dor de casă, cel mai chinuitor dor al unui om. Antonella nu se manifestă, probabil că prezenţa mea îi mai atenuează acel dor.

Ne aflăm din nou în tren; După ce traiectoria stelelor de pe Bahlui se mai încrucişează o dată cu a celor doi ochi verzi, trenul se înscrie din nou pe valea Vişeului şi după un scurt efort, strecurându-seprin lungul tunel de sub Dealul Ştefăniţei, o ia la goană pe valea Sălăuţei, printre culmile Rodnei şi Ţibleşului, spre Hordoul lui Coşbuc. De la Salva plecăm cu o cursă de persoane care ne duce, înaintea acceleratului, la Vatra Dornei pentru că opririle dese ne oferă răgaz să admirăm mai în voie locurile prin care trecem. Din cauza întârzierii acceleratului şederea la Vatra Dornei se prelungeşte cu încă 80 minute, timp suficient pentru a servi fetele cu câte o prăjitură, după care ne omorâm plictisul deslegând cuvinte încrucişate sau citind. În sala de aşteptare se oploşeşte un adept al lui Bachus căruia ultima baie i-o făcuse preotul la botez. După ce trage un pui de somn, trezit de cine ştie ce minusculăvietate se pune pe scărpinat. Şi o face cu atâta pasiune, meticulos, executând operaţiunea temeinic, pe fiecare centimetru pătrat şi înlocuri inaccesibile unui muritor de rând; o satisfacţie indescriptibilă i se citeşte pe chipu-i nebărbierit de cine ştie când. Puterea de sugestie ce emană de la el este atât de mare încât, ici-colo, în sala de aşteptare văd câte o persoană strecurându-şi discret câte un deget pe sub haină, căciulă sau basma.

Soseşte în sfârşit trenul şi spre marele nostru regret renunţăm la spectacol. Urmărim cu nostalgie, pe fereastră, rămânerea în urmă a munţilor care, mâhniţi parcă de plecarea noastră, ne conduc înneguraţi, cernuţi de sus de o ploaie măruntă. Frumoasă şi această ipostază, mohorâtă în aparenţă, a muntelui când vârful brazilor scarmănă caierele de neguri ce plutesc jos, aproape de pământ şi când în aerul încărcat de umezeală se insinuiază mulţime de mirosuri: de cetină, de răşină, de pământ jilav; miroase a izvor, a iarbă şi (poate) a animale sălbatice; miroase a inima pământului, a grâul ogoarelor şi a sudoarea palmelor care plămădesc pâinea truditorului cu trupul, cu condeiul sau mintea şi chiar a bătătorilor cu gura.

De la Vereşti rămâne destul loc în compartiment şi nu pregetăm să beneficiem de avantaj, astfel că adormim şi nu-mi vine a crede urechilor când aud că am ajuns la Iaşi. Tatăl Petronelei carene întâmpină la gară cu maşina ne duce acasă unde Cecilia ne aşteaptă cu lalele albe, florile mele preferate.

(partea a II-a Hoinar prin istorie)

Zile de concediu au mai rămas, acordul Ceciliei îl am, bani mai sunt, aşa că-mi programez o nouă etapă a hoinărelii mele prin ţară. Îmi propun chiar un itinerar, fiecare obiectiv fiind motivat.

Întâi: Constanţa şi un drum cu trenul la Mangalia pentru a vedea “marele litoral” acum ferit de îmbulzeala din timpul sezonului.

Al doilea: un drum cu vaporul de la Cernavodăla Turnu Severin şi în continuare până la Orşova pentru a vedea o bună bucată din malurile Dunării şi să trag cu ochiul în curtea vecinului din sud să văd ce mai este pe la ei, deasemenea să văd Porţile de Fier şi zona Turnu Severin-Orşova despre care am auzit că este splendidă.

Al treilea: cu trenul şi mijloace auto să merg de la Orşova la Bozovici, iar de aici, pe jos pe valea Minişului la Anina de unde să merg cu trenulla Oraviţa pe cea mai veche cale ferată din România.

Îmi rezerv două zile pentru pregătirile de drum.

*

După o noapte de călătorie, cu somnul furat într-un compartiment de tren, în tovărăşia a trei “români de viţă veche” care mi-au dat fiori la gândul că s-ar putea să se “încălzească” cu vre-o sticla şi să facă necazuri celor din compartiment (dar nu s-a întamplat aşa, purtându-se corect, chiar ireproşabil) iată-mă descins la Constanţa. Încă nu s-a luminat de ziuă dar zorii prevestesc un timp frumos. Din direcţia în care bănuiesc a fi marea adie o briză uşoară, umedă şi răcoroasă; tot într-acolo se vede sus, aproape de cer, clipind din vreme-n vreme, lumina unui far cocoţat în vârful unui turn. Strigătul albatroşilor care împânzesc acoperişurile clădirilor din jur îmi provoacă fiori îndemnându-mă la visare. Alung gândul de a recurge la ajutorul vreunuia din numeroasele mijloace de transport al căror trasee se întretaie în gară şi, după ce-mi pun geanta la “bagaje de mână”, o iau la pas pe o stradă largă ce bănuiesc că merge spre centrul oraşului. Pe un zid văd o placă metalicăa cărei inscripţie mă anunţă că merg pe Bulevardul Republicii. Trotuarele largi sunt animate fiind ora la care lumea merge la serviciu. Întâlnesc în cale o firmă cunoscută din ziare sau de la televizor “Teatrul Fantasio”. Între timp s-a luminat bine de ziuă şi privirile îmi aleargă după firma vreunui hotel. Îl zăresc pe trotuarul de peste drum; se cheamă “Continental”. Intru şi solicit găzduire dar mi se spune că hotelul este ocupat de grupuri de turişti străini. Constat că ţara este invadată de turişti străini de care românii nu mai încap în cabane sau hoteluri. Sunt îndrumat către hotelul “Constanţa” de pe bulevardul Tomis. Ies în stradă şi după câţiva paşi mă aflu în preajma unei clădiri căreia la Iaşi i se spune “Casa pătrată” şi care este reşedinţa administrativă şi politică, a oraşului şi a judeţului. Tot ca la Iaşi, la fiecare colţ de trotuar afli câte un miliţian. Mă apropii de unul şi-l întreb de hotelul ce-l caut; mă îndrumă către o latură a casei pătrate spunându-mi să privesc atent la firmele de peste drum. Il găsesc situat într-o construcţie veche, aproape să n-o bagi în seamă. Descopăr recepţia amplasată sub o scară şi, culmea fericirii, mi se spune că sunt locuri libere. Sunt cazat într-o cameră cu trei paturi, după spusele recepţionerei dar mie îmi ies patru la numărătoare. Răsuflu uşurat când mi se taie chitanţa pe care scrie suma de 35 lei pentru o noapte şi nu mi se solicită plata în valută sau 203 lei, aşa cum citisem pe un afiş. Aflu totodată că mai am un tovarăş de cameră dar nu-l găsesc şi nici nu este vre-un semn care să confirme prezenţa lui. Mă bărbieresc şi-mi stabilesc obiectivele ce le voi vizita astăzi. Mă orientez spre Acvariu şi Delfinariu.

Ies din hotel şi mă strecor printre doi tipi care-mi oferă ţigări Kent. Consult planul oraşului din ghidul turistic al Constanţei ce-l am în posesie şi mă îndrept spre Acvariu. Mă orientez pe bulevard, în vale, şi la o răspântie de străzi mă aflu în faţa celei mai vechi construcţii de beton armat din ţară, Moscheea Mare, construcţie monolit, cu forme rotunjite, netede şi unturn a cărui semilună din vârful ascuţit pare înfiptă în albastrul cerului. Suprafaţa construcţiei este atât de bine finisată că pare a fi făcută din marmură cenuşie, lustruită. Trec apoi pe lângă o altă construcţie foarte curioasă, ca o fortăreaţă, din zid de cărămidă roşie. Cer informaţii de la untrecător în vârstă şi aflu că-i o biserică romano-catolică dar care nu-i construită în obişnuitul stil gotic. Îmi continuu drumul pe strada ce-mi înduce senzaţia că, temporal, trăiesc cu mulţi ani înaintea vremurilor în care mă aflu. Mai în vale ajung la o biserică impunătoare cu pridvorul deschis, pictat, care este catedrala ortodoxă, construcţie din sec. al XVIII-leaşi aici găsesc scena judecăţii de apoi cvasiprezentă în picturile bisericilor din nordul Moldovei. Uşa fiind deschisă pătrund în liniştea absolută a lăcaşului de cult şi mă simt minuscul înfaţa catapetezmei ce sclipeşte îmbrăcată în aur (dar nu încărcată cu podoabe ca cele de la bisericile din nordul Moldovei) având o linie simplă, modernă.

Aflat din nou în stradă, cu auzul şi mirosul curăţate în interiorul plin de pace al bisericii, îmi simt din nou sufletul înfiorat de strigătul albatroşilor care împânzesc acoperişurile vechilor clădiri din jur; simt nările mângâiate de aerul ce poartă o aromă mai puţin cunoscută. Pătrund în istorie. Fragmente de ziduri vechi mă înconjoară, iar din faţă se aude zgomotul surd al valurilor; mai fac doar câţiva paşi şi mă aflu faţă în faţă cu marea. Nu aş fi fost surprins s-o fi găsit împestriţată cu străvechi corăbii greceşti; în locul acestora văd orizontul împărţit între câteva vapoare ale secolului al XX-lea. Pătrund pe faleză şi mă reazem de balustrada de fier ce-o separă de mare. Privesc la monstrul imens, în continuă mişcare, ce acoperă orizontul şi-mi dau seama că mi-a fost dor de el. Un dor latent care acumizbucneşte din subconştient îngenunchindu-mi sufletul în faţa suprafeţei veşnic neliniştită a imensei întinderi de apă. Privesc şi constat uimit că marea este într-adevăr albastră. Stătusem pe malul ei, la Sulina între braţele Dunării, timp de 16 luni pe perioada satisfacerii stagiului militar şi nu o văzusem nici o dată albastră şi atât de limpede, că se vede vegetaţia până la fundul apei care se află cu câţiva metri mai jos decât suprafaţa. În stânga mea, pe un mic ieşind semicircular în mare, descopăr Cazinoul. O iau într-acolo mergând prin istoria care izbucneşte din fiecare colţ de casă, din fiecare colţ de stradă. Găsesc Cazinoul pustiu; nici un semn nu trădează prezenţa omului; lângă el, în spate, descopăr Acvariul. Intru şi pentru mai bine de o oră merg printre vietăţile adâncurilor marine privindu-le, sau poate lăsându-mă privit de ele. Mă aflu în faţa a o mulţime de specii, pe unele din ele văzându-le acum pentru prima dată. Sunt impresionat de imensul bazin din centru cu exemplare mari de nisetri, pisici de mare, anghile şi câte altele.

Ies din lumina artificială a neonului şi mă simt copleşit de căldura blândă a soarelui de început splendid de primăvară. Dau un ocol cazinoului şi la câteva sute de metri mai sus îl găsesc pe măria sa domnul Eminescu privind în largul mării, inspirat de muza Calioppe.

Îmi orientez direcţia de merscătre imensa suliţă de beton din vârful căreia văzusem în zori, clipind, farul. Mă opresc pentru scurt timp pe terasa restaurantului Vraja Mării şi-mi potolesc setea (foame nu-mi este) cu două halbe de bere care mi se pare foarte bună. Mă simt cuprins de neastâmpăr şi de dorinţa de a vedea cât mai mult din acest oraş care mă vrăjeşte tot mai tare.

Ies din restaurant şi-mi continuu drumul pe faleză unde descopăr Muzeul MarineiNu preget a intra şi mă las copleşit de avalanşa de istorie care-l domină. Sunt expuse alături de evoluţia impresionantă a mijloacelor de transport pe apă ilustrată prin machete, de la cele mai simple corăbii până la cele mai moderne vapoare, unele din ele înzestrate cu variate mijloace de distrugere a vieţii şi muncii omului; mă impresionează în mod deosebit faptul că o întreagă sală este dedicată lui Ştefan cel Mare. În curtea muzeului mă plimb un timp printre imense motoare ce au fost folosite la propulsarea navelor.

Când oare a început a coborî soarele pe cer? Este bine trecut de amiază. Sunt nerăbdător să văd Delfinariul şi solicit informaţii despre cum pot ajunge acolo. Urc într-un troleibuz care pleacă din staţie ca la raliu şi opreşte parcă vrând să evite vre-o nenorocire, adunând călătorii când peste taxatoare, când grămadă peste şofer dar ajung cu bine la ţinta călătoriei mele. Rămân dezamăgit când văd că programul spectacolelor este la orele10;12;14, iar acum este ora patru după amiază.

Întrerup programul vizitelor pentru această zi şi trec la un program ceva mai realist. Plec în căutarea unei perechi de bascheţişi fac cunoştinţă cu întreaga reţea de magazine, în care se vinde încălţăminte, a Constanţei. Cuget la bancul cu oltenii Tică, Tache,călimara cu tuş şi perfectul simplu al verbului a fi (când fu unul, nu fu celălalt); în cazul meu ori magazinul este în inventar, ori nu are bascheţi, ori dacă sunt nu au numărul meu. Sunt plin de năduf. Pe geamul unei cofetării unde în afară de o vânzătoare plictisită nu vezi nimic altceva tronează o reclamă scrisă cu litere caligrafice “Cafea, cacao, ciocolată, citrice, rahat”. Mai corect ar fi fost ca reclama să fie scrisă astfel: “Cafea? Cacao? Ciocolată? Citrice?... Rahat!” Aşa reclama ar fi cât se poate de realistă. Mă umflă râsul stârnind priviri pline de compătimire trecătorilor din jur. In sfârşit la un magazin găsesc bascheţi numere mari, 46…dar eu port 44. Am inspiraţia să-iîncerc şi-i găsesc…mici! Încerc mai multe perechi mărimea 46 şi găsesc în sfâşit una care să mi se potrivească. Plin de voioşie trec pe la autogarăpentru a mă informa asupra orei la care va pleca vre-un mijoc de transport spre ţinta de mâine a călătoriei mele, Adamclissi, apoi merg la hotel. Găsesc cameră goală dar nu după mult timp apare cel cu care urma s-o împart. Îmi înfing mâinile adânc în buzunare pentru a nu face imprudenţa să-mi smulg puţinul păr ce mi-l mai flutură vântul când mă văd în faţa unui ten ciocolatiu sub o claie de păr cârlionţat, negru ca pana corbului. După ce discut cu el îmi dau seama că nu este ce am crezut, ci este un oltean de treabă venit împreună cu prietena lui să caute un frate rebel fugit de acasă la muncă la vre-un I. A. S. din Dobrogea. Morala comunistă nu permite ca două persoane necăsătorite să împartă noaptea aceeaşi cameră, aşa că prietena stătea în alta. Dar morala-i una, iar prietena alta, aşa că olteanul meu s-a dus în vârful picioarelorsă-şi petreacă noaptea la olteanca lui.

*

Mă trezesc înconjurat de lumina aurie a soarelui de dimineaţă ce-şi insinuiază razele prin fereastra camerei. Aseară, după ce a plecat olteanul, m-am lungit cu o carte în pat şi am adormit buştean. Este prima noapte din peripeţiile mele de hoinar pe care o dorm neîntors, fără să mă trezesc. Habar nu am dacă olteanul a mai venit în cameră; putea să mă fure cu tot cu pat că nu-l simţeam. Îmi modific programul, amânând cu o zi plecarea la Adamclissi, hotărându-mă să-mi continuu hoinăreala prin oraş, iar după amiază să fac un drum cu trenul până la Mangalia delectându-mi privirea cu 43 km. de litoral.

Descopăr lângă hotel un restaurant cuautoservire şi-mi potolesc foamea, nu cu ce aş pofti eu ci cu ce găsesc: preparate din peşte oceanic ce nu-mi prea încântă papilele gustative. Este destul de dimineaţă aşa că-mi propun să mai colind magazinele pentru a cumpăra lucruri ce nu prea se găsesc în comerţul socialist. Nu am mare succes. Într-un fel de baracă din piaţa alimentară aflată în apropiere, la colţul străzii pe care urcă troleibuzul spre Mamaia, văd îmbulzeală. intru şi stau la o coadă “grasă” pentru a bea o ceaşcă de “nechezol” la…nisip! Măiestria cafegiţei şi străvechea instalaţie de alamă încărcată cu tot felul de ibrice, tot din alamă, dau o aromă deosebită licorii creându-mi impresia că chiar beau cafea.

Cu buna dispoziţie refăcutăurc în troleibuzul 40, mă ancorez zdravăn de bare şi în 13 minute ajung la delfinariu. Mă aşez la rând în faţa unui gemuleţ pe care scrie “cassa” satisfăcut că sunt primul şi mă pun pe aşteptat. După ce mă cercetează în câteva rânduri, casiera se chinuie să descuie o uşa îndărătnică şi-mi vinde un bilet invitându-mă să intru.

Mă aflu într-un amfiteatru nu prea mare, cu bănci amenajate pe trepte de beton, ce dă ocol, pe mai bine de jumătate, unui bazin circular plin cu o apă albăstruie. Îmi aleg unloc cu vizibilitate maximă şi mă aşez aşteptând răbdător. Deşi trece un oarecare timp, ora de începere a spectacolului fiind depăşită, rămân singurul spectator. Mă cuprinde îndoiala că va mai fi spectacol dar aş fi mulţumit dacă măcar aş vedea vre-un delfin deoarece nu am văzut nici o dată această fiinţă în realitate. Aşteptând, încep să studiez instalaţiile pregătite pentru spectacol; jumătatea opusă a bazinului este acoperită de o construcţie cu pereţi de sticlă din care se desprinde, în faţă, o platformă mică ce înaintează în apă, pe care se află o galeată şi o cârpă mică, neagră, aruncată neglijent pe o margine; îmi închipui că şi aceasta face parte din recuzita dresajului dar la un moment dat văd cum “cârpa” prinde a se mişca luând înfăţişarea unui pinguin mititel ca o jucărie. Privesc plin de încântare mica făptură pe care o văd tot pentru prima dată când, dintr-un canal ce vine dinspre partea acoperită, se iveşte un fus enorm, negru, care începe a se zbengui prin apa limpede a bazinului. Este un delfin. Înoată cu viteză în jurul bazinului, stă pe verticală jumătate deasupra apei, suflă zgomotos prin orificiul pe care respiră scoţând un sunet ca un scâncet de copil. Este într-o neostoită mişcare. Pringeamul de sticlă din faţă îşi fac apariţia două femei îmbrăcate în trening ce duc în mână câte o găleată de plastic. Rămân puţin în zona acoperită apoi una din ele iese în “arenă”. Apare un al doilea delfin şi începe spectacolul oferit cu generozitate de dresoare unui singur spectator. Mie!

La comenzi, cei doi delfini saltă până ies complet din apă menţinându-se un timp aşa prin bătăi energice din coadă; adună mai multe mingi aruncate în bazin şi le lansează cu precizie în direcţia dresoarei, execută salturi peste o bară ridicată la diferite înălţimi, adună în cioc mai multe cercuri aruncate pe apă şi le duc dresoarei, aruncă mingea marcând goluri într-o poartă de polo sau într-un coş de baschet. În încheiere dresoarea face o plecăciune către singurul spectator şi-i mulţumeşte pentru aplauze. Căci am aplaudat! Neştiind cum s-o răsplătesc pentru spectacol îi sărut mâna mirosind a peşte. Merita!!! Aflu că o cheamă Turiceanu.

Încântat de cele văzute mă întorc în Constanţa şi vizitez termele romane, construcţie impozantă prin înseşi rămăşiţele sale. Trec pe la restaurantul cu autoservire, îmi refac rezerva de peşte oceanic din stomac şi o iau spre gară. Urc într-un tren personal şi trec “în revistă” şirul de staţiuni dintre Constanţa şi Mangalia. Nefiind încă vară totul este liniştit, lipsit de aglomeraţie; marea se vede splendidă,albastră, de un albastru aerian, diafan, un albastru opus celui de la Voroneţ. Încă o dată mă conving că albastrul de Voroneţ nu poate fi decât o transpunere a culorii cerului de deasupra Bucovinei. Spre deosebire de imaginea ce mi-o făcusem despre mare în timpul celor 16 luni de armată când orizontul mi se înfăţişa clar delimitat, printr-o linie, de cer, acum văd cum la orizont se contopesc, într-o divină împerechere, marea cu cerul. Găsesc şi explicaţia: la gurile Dunării, unde făcusem armata, marea este tulbure de la aluviunile aduse de fluviu culoarea ei închisă contrastând cu azurul celest, pe când aici cerul se oglindeşte în apa limpede făcând să dispară acea linie de separaţie de la orizont. Petrec două ore şi jumătate în Mangalia, un orăşel foarte liniştit acum dar mi-l închipui clocotind de viaţă vara. Fac o mică plimbare pe plajă lăsându-mă fascinat de mişcarea continuă a mării uimitor de limpezi, ca a unui plămân uriaş ce respiră. Mai colind prin câteva magazine şi dezgustat de sărăcia lor mă refugiez într-un bar unde-mi violentez papilele gustative cu o băutură care se vrea lichior. În marea-i grijă pentru poporul muncitor “cel mai iubit fiu” îngăduie suplimentarea celor două ore de program ale televiziunii române cu durata transmiterii meciului de fotbal Steaua Bucureşti – Galatasaray Istambul. În bar se instalează un televizor şi lumea începe să se adune. Îmi iau tălpăşiţa spre gară de unde cu un tren accelerat mă întorc la Constanţa. Aici am satisfacţia să aflu că meciul s-a terminat la egalitate, Steaua calificându-se în semifinala Cupei Campionilor Europeni.

Colegul meu de cameră, olteanul, nu-şi mai face apariţia la hotel; probabil că şi-a găsit frăţiorul şi a făcut cale întoarsă spre casă. Acum am alt coleg, un maramureşan din Baia Mare, tot cu prietena, (!) cazaţi şi ei după morala proletară. Mă întreb dacă nu cumva am nimerit într-un hotel de prieteni cu prietene.

*

La cafeneaua din piaţă puzderie de bărbaţi carte-şi sorbesc “nechezolul” la nisip şi comentează calificarea Stelei în semifinalele C. C. E.. Cot la cot cu ei sorb şi eu iluzia fierbinte din ceaşcă şi-mi simt sufletul încălzit de ambianţa din jur. Se discută turceşte, greceşte, româneşte. Din grupul de români unul i se adresează unui turc a cărui figura o remarcasem încă de ieri.

-Măi Osman, ce tot boscorodiţi voi acolo? Măi, pe voi v-au bătut Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Steaua. Degeaba tot ţineţi voi cu Galatasaray.

- Ce eşti prost măi? replică turcul cu francheţe, în cel mai curat grai românesc, fără pic de accent străin, păi eu nu trăiesc în România? Este normal să ţin cu Steaua şi nu cu Galatasaray! Ce, eu trăiesc cu ei la Istambul?

Mă încântă solidaritatea, armonia, care domnesc între băutorii de “nechezol” de la această cafenea din coasta hotelului Continental, alături de baia publică. Până şi barmana care prepară cu mult har cafeaua socialismului îi cunoaşte pe fiecare şi-şi permite să glumească cu ei, fără ca gluma să degenereze, păstrându-se în limitele celei mai depline bunecuviinţe. Un turc având trăsăturile feţei cam “şifonate” bea citronadă după citronadă doar-doar o mai îndepărta răul care dăinuie în el.

-Măi Mil (probabil diminutivul de la Ismail), ce ai băut tu ieri la meci? îl întreabă barmana.

-Nimic doamnă, am mâncat doar nişte prune uscate şi nu mă simt prea bine.

- Mil, Mil, replică femeia zâmbind maliţios, tu ai mâncat prune din sticlă de asta nu te simţi bine.

Mai am timp suficient până la plecarea autobuzului la Adamclissi aşa că-mi permit s-o iau pe jos spre autogara colindând magazinele în căutare de pantofi pentru Cecilia, ciorapi pentru ea şi Antonella şi o doză pentru pikup-ul meu, făcut la Tehnoton Iaşi după nişte scheme aruncate de polonezi la gunoi. Dar cum nu sunt născut sub o stea norocoasă nu găsesc decât ciorapi pentru Antonella, iar în loc de încălţăminte magazinele sunt pline de cârpe.

La ora 11.10, cu o întârziere de cinci minute, autobuzul care mă va duce la Adamclissi demarează întinzându-se la drum şi după parcurgerea a cca. 50 kilometri, trecând prin Valul lui Traian şi Cobadin mă lasă în centrul localităţii. Monumentulîl văd de la distanţă mare, aproximativ 10 kilometri, de când şoseaua se instalează pe muchia dealului pe care este şi monumentul. În timpul drumului nu acord prea multă atenţie împrejurimilor lăsându-mi această plăcere pentru întoarcere. Studiez ghidul turistic al judeţului Constanţa referitor la monumentul de la Adamclissi şi aflu astfel că am de vizitat trei obiective situate la oarecare distanţă, aproximativ 5 kilometri, unul de celălalt. Îmi programez pentru început muzeul situat în localitate unde sunt depozitate piesele originale ale monumentului constând din blocuri colosale de piatră în care sunt cioplite scene de luptă. Romanii, în aroganţa lor, aroganţa celor puternici, nu au redat nici o scenă din care să reiasă vitejia adversarilor; în marea lor majoritate scenele de luptă înfăţişează un soldat roman învingând 2-3 adversari. Muzeul este o hală imensă amenajată pe două nivele; este excelent iluminată natural la aceasta contribuind imensul perete de sticlă prin care se vede coasta potopită de podgorii dominată, din punctul cel mai înalt, de monumentul triumfal. Blocurile de piatră, sculptate, sunt dispuse în aşa fel încât vizitatorul să poată vedea cele mai mici detalii. Privirea îmi este orientată şi spre exterior unde, de la nivelul superior, descoperi monumentul triumfal de sus de pe deal dar şi ruinele cetăţii,situată pe un platou din vale.

După aproximativ o oră petrecută în muzeu, timp în care mă opresc scurt în faţa exponatelor (piese din piatră cioplită provenite din monumentul original, vase din lut, monede), citind rapid lămuririle concise scrise la majoritatea obiectelor, plec spre următorul obiectiv, monumentul “Tropaeum Traiani”. Trebuie să dozez judicios cele trei ore şi jumătate rămase până la sosirea autobuzului cu care urmează să mă întorc la Constanţa astfel încât să pot vizita toate cele trei obiective.

O iau prin spatele clădirii muzeului şi cobor pe o uliţă într-o vâlcea unde dau de cişmele a căror apă, după ce umple un sarcofag cioplit în piatră se scurg dând naştere unui pârâiaş din care, probabil, se alimenta cândva cetatea. O iau apoi direct prin vii escaladând terasele şi în jumătate de ora ajung la monument. Copleşitor datorită masivităţii lui, monumentul domina împrejurimile. Îl ocolesc privindu-l din toate poziţiile, îl fotografiez şi deplâng munca sclavilor ce-l vor fi ridicat acum 1883 de ani neimaginându-mi că Traian sau vre-un soldat roman ar fi pus vre-un deget la construirea lui. Mă impresionează o stivă de sarcofage de piatră în care au putrezit, poate, cu sute de ani în urmă trupurile cine ştie căror oameni. Mă aşez pe nişte trepte şi încălzit de soarele blând al începutului de primăvară încerc să trăiesc mental scene ale iernii anilor 101-102.

Plec să vizitez ultimul obiectiv, cetatea. Cobor, tot direct prin vie, şi după douăzeci de minute, închipuindu-mi că mă aflu în perioada de înflorire a cetăţii, îmi fac intrarea triumfală pe poarta de nord (acum doar o jalnică ruină). Am în faţa mea ce a mai ramas din cetate, având contururile fostelor construcţii reconstituite la două-trei rânduri de cărămizi, resturi ale coloanelor de piatră, canale de scurgere, foste străzi. Văd un om cu o mică turmă de capre bântuind prin cetate. Mă apropii şi stau de vorbă cu el. Omul, pe care mi-l închipui descins din adâncurile timpului, îmi oferă o adevarată lecţie de istorie. Îmi vorbeşte de romani, de Ştefan cel Mare, recită chiar versurile legendei potrivit căreia Ştefan cel Mare, după o luptă, se duce la chilia lui Daniil Sihastrul pentru a se sfătui cu pustnicul. Îmi vorbeşte de religie admirând-o pe aceea a turcilor care au doar divinitatea supremă, Allah, şi pe profetul său, Mahomed, şi nu atâţia sfinţi şi sfinţişori câţi are creştinismul, aceşti sfinţi fiind oameni ca toţi oamenii. Omul îmi mărturiseşte că este român ortodox, îl cheamă Vasile Săceanu, are 61 de ani şi este paznic la C. A. P. Îmi spune că a învăţat patru clase primare dar are grijă să specifice “patru clase primare din trecut, nu de acum”. Îşi exprimă astfel părerea, la care mă alătur şi eu,despre calitatea slabă a învăţământului primar actual. De asemenea nu-i contrazic constatarea despre religie, aceeaşi părere având-o şi eu. Îmi povesteşte fel de fel de întâmplări hazlii cu “perle” istorice ale copiilor de vârstă şcolară din sat precum şi de lipsa de cultură istorică a rarilor vizitatori ce se abat pe la cetate. Apoi începe să mă chestioneze pe nebăgare de seamă.

-Câti regi au domnit peste pământul românesc?

Demonstrându-mi “vasta cultură” îi enumăr pe cei patru regi ce i-a avut România…văzând că mai aşteaptă ceva, cum ştiu sigur că nu mai fusese un al cincilea, ii răspund zâmbind cu subînţeles.

-Ar mai fi unul…dar acela nu-i încă rege. Face a lehamite din mână şi continuă

-Şi cine i-a adus pe aceşti regi în ţară?

O scald într-un fel pomenindu-i de complotul împotriva lui Cuza şi mimez, pocnind din degete, un lapsus. Îi spune el numele complotişilor. Tuşeşte usor părând puţin încurcat şi-mi spune.

- Apoi dacă i-ai pomenit pe aceşti regi nu-i rău dar peste pământurile acestea au domnit doi regi mari şi adevăraţi, Burebista si Decebal. “Glagorea”-mi intră în alertă şi încerc să schimb subiectul dar nu ţine.

-Câti ani a domnit Ştefan cel Mare? Câte războaie a pierdut şi câte biserici a construit? Aici am fost la înălţime dar nu m-a iertat.

- Câţi domnitori au contribuit la ridicarea cetăţii Suceava dar a Neamţului? Cine a construit cetatea Chilia dar Hotin?

Brusc “alarmat” privesc ceasul invocând iminenta sosire a autobuzului şi-mi iau tălpăşiţa pe “strada principala”nord-sud a cetăţii, strada marilor bogătaşi, arunc din treacăt priviri în jur, năvălesc pe poarta din sud în şoseaua pe care urmând-o ajung în sat. Şi astfel scap de chestionarea unui istoric deosebit de exigent care m-ar fi făcut de ruşine în ceea ce priveşte cunoştinţele mele în domeniu, mai ales cele din istoria Moldovei. Mai este o oră până la sosirea autobuzului şi merg cu pas lent privind la gospodăriile pe lângă care trec. În apropierea sediului C. U. A. S. C.(consiliul unic agro-industrial de stat şi cooperatist) un ARO cu număr alb de înmatriculare (deci proprietate personală, cele de stat având numărul pe fond galben) mă depăşeşte scurt, opreşte la câţiva paşi în faţa mea împroşcând pietricelele de pe marginea şoselei şi elimină din trupu-io făptură arogantă cu fusta lungă, strânsă pe şolduri şi pantofi cu tocuri de-o şchioapă. Pasă-mi-te cadânele celor “douăzeci de ani lumină” nu mai călătoresc cu o lectică purtată de patru bieţi robi, ci strunesc cele câteva zeci de cai putere ai unui ARO (Dacia sau Oltcit? Wax!)

Ajung în staţie unde lumea a început să se adune în aşteptarea autobuzului. Intru în vorbă cu ei şi unul pune stăpânire pe urechile mele începând să se laude cu feciorii lui; unul, inginer la Îmbunătăţiri Funciare l-a pus cu botul pe labe pe nu ştiu ce director din nu ştiu ce centală; altul, inginer constructor, căruia i-a strâns mâna chiar tov. N. Ceauşescu în persoană cu ocazia inaugurării ecluzei de la Agigea a cărei constructor-şef, chipurile, ar fi fost; al treilea căpitan în armata română având o funcţie aşa de mare încât i se închinau chiar şi coloneii (constat că uită să pomenească generalii, pentru că mareşali nu avem). Nu scap de el nici în autobuz dar ceva mai încolo am dovada subiectivismului lui. Dintr-un sat urcă o bătrânică ce cred ca are bine peste şaptezeci de primăveri. În imediata apropiere, patru tineri soldaţi grăniceri …şi cu locotenentul cinci, ocupă cinci locuri şi nu catadixeşte nici unul să cedeze locul bătrânei. Fac apel la locotenentul care se face că plouă; după ce mă apostrofeazăcu aroganţă folosind “academica” expresie “nu era nevoie să mă tragi de atenţie” se răsteşte la un subordonat.

-Bă!Şicu un semn scurt din cap îi ordonă sa se ridice. “Solidaritatea” soldaţilor se manifestă prin faptul că nu fac periodic un schimb de locuri cu cel ce fusese nevoit să se ridice. Se vede că sunt obosiţi dar aşa ar fi fost colegial să procedeze. “Înstelatul” este un tip brunet, bine făcut, purtător al unei mustăţi ce să provoace dulci fiori sexului slab; din colţul stâng al mustăţii porneşte o cicatrice subţire spre jumătatea obrazului. Cred că de s-ar fi născut în Franţa secolului al XVI-lea ar fi făcut senzaţie cu o asemenea cicatrice. Din când în când îmi aruncă priviri asasine. Dobrogeanul meu, părintele inginerilor şi mai ales al ofiţerilor ţării îşi întoarce faţa de la mine şi, ca măsură represivă, când coboară la Cobadin îi oferă locul unui puşti şi nu mie care sunt mai în vârstă sau soldatului. Dar mai multă atenţie acord locurilor prin care trec, şirului de copaci de pe ambele laturi ale şoselei, în majoritate nuci. La ieşirea din localitatea Valul lui Traian remarc, în stânga, până aproape de întrarea în Constanţa, marele val de pământ, monument istoric, cunoscut sub denumirea “Valul lui Traian”

Când ajung la hotel aflu că maramureşanul îşi luase tălpăşiţa locul lui fiind luat de un alt oltean, din Craiova, fără prietenă.

Mâine trebuie să plec, aşa că mă hotărăsc să cobor pe faleză să-mi iau rămas bun de la mare. Trec pe lângă statuia ce-l imortalizează po Ovidiu într-o poziţie meditativă şi îndrăznesc să intru în barul de zi al Cazinoului; îi spun bună seara barmaneişi contra sumei de 15 lei obţin un lichior mic cu care mă retrag la o masă din sala cu aspect de biserică catolică, cu barul ca un altar impozant (sau mai seamană cu o sală de judecată dintr-un tribunal). Când ies din bar o apuc lent pe faleză, spre far; merg pe ţărm şi murmurul valurilor îmi provoacă o uşoară stare de tristeţe inexplicabilă. Ajung în port şi o iau pe dig pe sub un zid imens care mi-l ascunde privirii; ceva mai încolo, o poartă cu santinelă îmi întrerupe înaintarea. Asist la o partidă de pescuit guvizi desfăşurată de un grup de împătimiţi dintre care unul are un noroc fenomenal. Într-un târziu o iau înapoi spre Cazino, trec pe lângă el până aproape de portul turistic, apoi prind o străduţă care mă scoate din nou în faţa statuii lui Ovidiu, la muzeul de arheologie. Aici dau de o activitate febrilă. Străzile sunt închise pentru circulaţia autovehicolelor. Din uriaşe cisterne special echipate ţâşnesc jeturi de var zugrăvind pereţii mizerabili cu câteva ore în urmă. Florile invadează terenuri pline mai înainte cu moloz, pietre şi gunoaie. Întreb discret ce se întâmplă şi mi se confirmă ceea ce bănuiam. Vine Ceauşescu.

(partea a III-aBucegii)

Vântul scutură sticla geamurilor făcându-le să zornăiască; pe acoperişurile din jur albatroşii păşesc de colo-colo scoţând ţipete tânguitoare. Totuşi cerul este senin şi soarele dimineţii luminează oraşul. Mă smulg din căldura patului şi încep pregătirile de plecare într-o nouă etapăa aventurii mele. Voi merge cu trenul până la Cernavodă, iar de aici cu vaporul pe Dunăre până la Drobeta-Turnu Severin.

Plec spre gară împreună cu ultimul meu coleg de cameră, craioveanul care fusese în delegaţie; el ia un tren spre Bucureşti, iar eu un altul, personal, care pleacă mai înainte şi după 75 minute cobor în oraşul de pe malul drept al Dunării, într-un peisaj de film s.f., senzaţie creată de construcţia centralei atomo-electrice de la Cernavodă. Traversez cu bacul pustiul canal Dunăre-Marea Neagră şi cu oarecare dificultate, din lipsă de informaţii, ajung în port. Dezamăgirea este enormă când aflu că nu mai circulă vase de pasageri în amontele Dunării. Fac urgent cale întoarsă şi am noroc să prind bacul pe malul unde mă aflu. Ajung din nou în gară şi simţind foamea care începe a-mi da târcoale cumpăr trei covrigi de la chioşcul de aici şi în timp ce-i ronţăi îmi replanific excursia.

Cu un tren care urmează să sosească de la Constanţa, în mai puţin de o oră, voi merge până la Ciulniţa de unde-mi voi continua mersul cu un alt tren personal până la Bucureşti Obor. La 35 minute de la sosirea aici, din Bucureşti Nord va pleca un tren personal care m-ar lăsa în zorii zilei de mâine la Turnu Severin. Timpul este extrem de scurt, iar şansa de a traversa Bucureştiul atât de repede este minimă. Am alergie de Bucureşti, aşa că nu-mi surâde o pauză de aproape 24 de ore în capitală. Răscolesc “Mersul trenurilor” şi linia care se ramifică de la Ploieşti spre valea Prahovei mă fascinează. Îmi doresc de mult să vizitez Bucegii dar aglomeraţia care domneşte acolo, şi mai ales prioritatea generală pe care o au străinii la cazare (deh, aducători de valută!) mă determină să mă abţin. Totuşi acum ar fi momentul să încerc; schiorii nu mai au zăpadă, iar pentru drumeţie nu a sosit încă sezonul. Nu sunt pregătit dar o scurtă călătorie de recunoaştere mă tentează. În consecinţă decid: dacă nu voi reuşi să ajung până la plecarea personalului spre Turnu Severin, după două ore şi ceva un accelerat urmează să plece spre Braşov şi este imposibil să nu-l prind.

Îmi urmez planul: merg cu cele două trenuri personale în tovărăşia unor călători, în marea lor majoritate cu pielea puternic pigmentată dar, spre uşurarea mea, grăind româneşte şi cobor în Bucureşti Obor într-un peisaj care nu prea are aspect de capitală. În spatele gării pierd în aşteptarea troleibuzului 85 treizeci din cele treizeci şi cinci de minute până la plecarea trenului din Bucureşti nord, apoi după o traversare ce-mi crează palpitaţii, ajung doar cu douăzeci de minute înainte de plecarea acceleratului spre Braşov. Ajuns în Gara de Nord simt revolta stomacului si mă aşez la coadă la o tonetă a restaurantului, amenajată la intrarea în … W. C. din direcţia căruia vin valuri-valuri de “arome” de urină şi clor. “Împărat” este un ospătar negru, mustăcios care-şi comercializează cu aroganţăpseudo-alimentele. Îmi este teribil de foame şi nu găsesc altceva mai bun de mâncare decât trei batoane de ruladă cu magiun. Asta în pofida laudelor aduse într-un recent număr din revista Flacăra, restaurantului Gării de Nord care, chipurile, ar avea capacitatea de a satisface toate gusturile. Depinde de gusturi, adaug eu. Mustăciosul ce comercializează semidulciurile cu pretenţii de hrană pentru călători are destule altercaţii verbale cu clienţii ce aşteaptă, exasperaţi de încetineală, să fie serviţi. Nu-mi stă în caracter să port discuţii “neprincipiale” cu cei care mă nemulţumesc dar asta nu înseamnă că-mi potcontrola un anumit fel de a privi la cei care mă irită. Dacă slujbaşul lui Mercur îşi ia fără ruşine “dreptul” din mărunţişul clienţilor, mie mi-l dă corect dar mi-l trânteşte cu atâta violenţă în mână încât sare pe jos. Nu mă aplec lăsându-i lui satisfacţia de a-l aduna (bănuiesc că pe asta a mizat) şi mă precipit spre trenul care stă gata să plece.

Mă lipesc de fereastră pe culuar şi înghiontit din toate părţile de călătorii ce nu-şi găsesc astâmpărul înghit ruladele ce uneori îmi scrâşnesc în dinţi amintindu-mi de nisipul litoralului ce tocmai l-am părăsit. După ce golul din stomac este umplut îmi las gândurile să umble slobode şi îmi amintesc din nou de articolul din revista Flacăra care voise cu tot dinadinsul să mă convingă de amabilitatea slujbaşilor restaurantului Gării de Nord. Mai curând ar fi încercat să mă convingă că Dâmboviţa curge spre Carpaţi şi nu viceversa. Când soarele începe a auri crestele Bucegilor cobor pe peronul placat cu pătrăţele de gresie al gării Sinaia. Albastrul adânc al cerului şi aerul tare care-mi inundă plămânii alungă din mine tristeţea care dăinuie încă de aseară, de pe plajă, revolta stârnită de negrul ospătar se rostogoleşte spre apa Prahovei şi simt cum mă regenerez. Simt cum devin alt om, cum parcă încep o altă existenţă, paralelă cu cea de până acum. Îmi vine să cânt, să râd, să mă las pradă exuberanţei care mă cuprinde. Îmi salt geanta pe umăr, trec prin clădirea gării şi dau de nişte scări ce urcă abrupt panta de peste drum; mă lansez pe ele sărind câte două-trei odată şi ajung într-o altă stradămai lată, în faţa unei clădiri impresionante; pe firmă citesc “Hotel Caraiman”. Pătrund într-unhol mare, dreptunghiular, unde, în stânga, descopăr recepţia. Şi primul meu contact cu una din rampele de lansare a tuturor categoriilor de turişti spre cel mai circulat masiv muntos al României se soldează cu o reuşită care mă surprinde. Sunt cazat într-o cameră splendidă de la etajul al doilea, dotată cu televizor, telefon (pentru interior) şi baie ce conţine o cadă imensă în care apa caldă curge 24 de ore pe zi(!!!). Camera este cu două paturi aşa că am şi aici un coleg de cameră care acum lipseşte. Mă uşurez de mizeria drumului apoi ies pentru un prim contact cu renumita Sinaia în căutarea unuitelefon să comunic cu Iaşiul pentru a-i anunţa pe cei de acasă pe unde-mi mai strălucesc ochii. Dacă din multe puncte de vedere sunt mulţumit de Sinaia, telefoanele reuşesc să-mi umbrească oarecum această mulţumire. Cu foarte mare greutate reuşesc să vorbesc cu Antonella, de la unul găsit în holul hotelului Palas.

Trecerea de la atmosfera litoralului la cea a Bucegilor îmi provoacă aşa o stare euforică încât neluând în seamă atracţia gravitaţională pur şi simplu zbor alergând prin oraş, neputând să merg în pas uşor, de plimbare, aşa cum s-ar cuveni. În căutarea telefonului am intrat în hotelurile Palas şi Sinaia unde am văzut holuri şi restaurante somptuoase cu emisiuni-reclame la televizoare color, un fel de anunţuri în limbi străine de parcă nu m-aş afla înRomânia. Doar un anunţ, în exclusivitate pentru români, bineînţeles în limba româna, pe holul hotelului Sinaia unde se află un magazin în regim de “shop”, mă avertizează că accesul este permis doar deţinătorilor de valută. Cu alte cuvinte regele animalelor, leul, este proscris în propria ţară! Am timp să văd prin geamuri articolele pe care Cecilia îmi trasase sarcină să le cumpăr: ciorapi de mătase, pantofi “Guban”…mai mult nu am răgaz să văd pentru că purtatorul unei haine de piele, confecţionată dintr-o vacă, mă invită să “fac paşi”. Îmi iau zborul din faţa bietului pământean şi mă întorc la hotelul Caraiman. Fac untur prin cele treilocaluri ale hotelului şi constat că, spre deosebire de locurile din ţară, pe unde fusesem până acum, aici este un relativ belşug de băuturi şi mâncare; în rafturile barului de zi se zăresc diferite “tării”(chiar vodcă Stalicinaia şi coniac Triumph), iar pe mesele din braseria unde un acordeonistdistrează, discret, cu muzică populară consumatorii se vede chiar şi “Grasă de Cotnari”. Mă opresc la restaurant unde savurez o friptură cât pentru un secretar de partid şi mă “destrăbălez” cu un coniac.

Urc în camera pe care o găsesc tot goală. Mă arunc cu voluptate în cada cu apă caldă şi fac o baie cum demult nu am avut ocazia. Abia am timp să mă îmbrac şi apare colegul meu de cameră, un bucureştean născut pe malul Dunării, la Giurgiu, aflat într-o delegaţie la I. M. F. Sinaia. Acest giurgiu-bucureştean are un debit verbal atât de bogat încât în timpul discuţiei abia am posibilitatea să pronunţ câteva silabe, să nu creadă cumva că sunt lipsit de grai. Dar mai lipsit de grai rămân când dând drumul la televizor, după ce eterna figură dispare de pe ecran, văd că emisiunea continuă prin circuitul interior de televiziune al hotelului pe care este dat unfilm. Colegul meu,pus la punct cu obiceiurile hotelului, îmi spune că programul se prelungeşte până la ora cinci dimineaţa. Deasemenea îmi lămureşte misterul celor trei butoane de pe ceea ce credeam că este un aparat de radio; sucind de primul buton asculţi muzică simfonică, pe al doilea muzică uşoarş, iar pe al treilea muzică populară românească. Şi asta non-stop! Adorm şi visez că mi-am trădat patria fugind în Occident.

*

Nu se luminase bine de ziuă când bucureşteanul mă trezeşte să-şi ia rămas bun de la mine; îşi terminase treaba la I. M. F. şi acum pleca acasă. Pentru că intenţionez să exploatez la maximum ziua care începe, după ce vremelnicul meu tovarăş de cameră a plecat nu mă mai culc şi încep pregătirea. Mă bărbieresc în vederea întâlnirii cu muntele apoi mă aşez în unul din cele două fotolii din cameră şi punându-mi barba în palma unei mâini încep a cugeta la planuri, ţinând seama că nu sunt echipat pentru munte. Aşadar îmi propun să urc cu telecabina din Sinaia până pe platoul Bucegilor să văd ce este pe acolo, să-mi fac o idee de care să ţin cont într-o viitoare ascensiune planificată în Bucegi, apoi să cobor în Sinaia şi să merg la Buşteni de unde să urc cu altă telecabină pentru a vedea altă porţiune a platoului.

Hotărârea odată luată mă arunc în proaspăta achiziţie în materie de încălţăminte, am numit perechea de bascheţi cumpăratăla Constanţa, îmi atârn de gât binoclul şi aparatulde fotografiat, iau în mână borseta şi cobor din cameră propunându-mi să nu mă hazardez pe drumuri prea lungi pe munte, ţinând cont de precaritatea echipamentului meu. Trec prin magazinele care prind a se deschide pentru a vedea mărfuri inutile, în sortimente puţin diversificate şi sub orice critică din punct de vedere calitativ. În apropierea staţiei de plecare a telecabinei descopăr un restaurant cu autoservire unde, minunea României, iau un mic dejun pe care mi-l aleg eu, fără a-mi fi impus, format din ochiuri calde şi o cană cu lapte, deasemenea cald (!!!). Urc apoi câteva zeci de metri la staţia telecabinei, cumpăr bilet şi după o scurtă aşteptare am norocul de a fi luatcu primul transport care, de regulă, este destinat în exclusivitate salariaţilor care deservesc punctele turistice de pe munte.

Călătoresc pentru a doua oară cu telecabina, prima dată fiind cu vre-o zece ani în urmă, în Făgăraş de la Bâlea cascadă la Bâlea Lac şi invers. Din zborul ca de avion al telecabinei defilez Plaiul Căşăriei vrâstat de curbele şoselei ce urcă până la cota 1400 pe coasta Muntelui Furnica, la impozantul Hotel Alpin. De aici, cu altă telecabină, trebuie să urc până la cota 2000, în apropierea cabanei Mioriţa. Văd pe dedesubt unmic grup de negândiţi (mi se pare mie) care urcă nebuneşte pe coasta muntelui şi care nu cred să ajungă prea departe. În telecabină asist la o discuţie din care reiese că însoţitorul acesteia urmează să plece într-un tur al României, pe jos.

Cobor din telecabină la cota 2000 şi urc puţin pe coasta muntelui, uşor lateral faţă de poteca ce-o văd urcând spre ceea ce pare a fi un releu radio. De aici mi se deschide perspectivă spre o parte din platou şi ce am sub ochi mă incită. Dacă văzuţi din Sinaia Bucegii par neospitaliari, ajuns pe platou picioarele ţi-o iau singure din loc pe poteca numai bună de plimbare. Adie un vânt cam răcoruţ, iar drumul uscat, presărat ici şi colo cu pete de zăpadă, te îmbie să-l urmezi; simt cummă cuprinde un dor de ducă încât nu mai pot rezista şi-mi propun să merg până unde pot ajunge în două ore apoi să mă întorc pentru a coborî, aşa cum am urcat, în Sinaia.

Mă întorc în potecă lângă un indicator care arată direcţiile şi timpii de mers. Lângă mine se opresc trei băieţi, echipaţi nici măcar cât mine, şi-i aud că se sfătuiesc, consultând indicatorul, să meargă la cabana Babele. Urcă pe potecă până sub vârful Furnica, apoi renunţă şi se întorcstabilindu-se la barul de la cota 2000. O iau spre locul de unde s-au întors şi am sub ochi toată splendoarea traseului de pe platou. Nu am harta la mine, în Bucegi vin pentru prima dată aşadar nu cunosc denumirea locurilor. După cele scrise pe indicatorul turistic bănuiesc că la picioarele mele se află Şaua Călugărului, iar în faţă am cabana Piatra Arsă. Recurg la amintiri din articolele despre Bucegi citite în revista Romania Pitorească şi cred că ce se vede departe în faţă spre N-NV este vârful Omul, pe care se vede o construcţie şi ceva ca un morcov uriaş, spre dreapta se vede abruptul, iar undeva, cam la 30˚ spre dreaptafaţă de Omul, dominând impunătoare valea Prahovei, se vede crucea de pe Caraiman. Îmi propun să încerc a ajunge până acolo fără să forţez situaţia.. Speranţe de a ajunge sunt minime pentru că se văd pete mari de zăpadă şi nu ştiu dacă voi reuşi să trec de ele

Cobor în şa pe o pantă destul de înclinată şi pe culmea înierbată a muntelui merg spre marginea abruptului, atât cât este posibil, pentru a admira minunata privelişte a văii Prahovei care se deschide de aici având oraşul Sinaia în prim plan. Încerc să identific traseele de pe Valea Jepilor, apelând la aceleaşi amintiri ale articolelor din România Pitorească şi cred că reuşesc într-o oarecare măsură, pentru că scociorând cu privirea coasta muntelui, ajutându-mă şi de binoclu, reuşesc să identific două poteci cu un grad de dificultate destul de ridicat cum numai pe Valea Jepilor am aflat că pot fi.

Mă reîntorc la traseul de culme, încep să urc uşorun drum ce se conturează clar pe munte şi trecând pe lângă nişte stâniajung din nou pe o mică culme. Priveliştea se deschide din nou şi am speranţa că voi putea ajunge la crucea de pe Caraiman. În faţă, într-o pădure de jnepeni, se văd clădirile cabanei Piatra Arsă şi puţin mai spre dreapta, în marginea jnepenişului, un refugiu. Prind un marcaj cu bandă albastră care mă duce până la un teren de sport de unde mă abat spre dreapta pe un drumeagce coboară printre jnepeni uriaşi până la cabană; o ocolesc şi-mi continuu drumul pe poteca ce se deschide printre arbuşti evitând pe cat se poate stratul subţire şi discontinuu de zăpadă; urmez apoi un traseu marcat cu bandă galbenă ce se orientează spre o linie de înaltă tensiune, printre două culmi de munte. Căldura soarelui, focalizată ca de o lentilă de zăpada din jur, mă învăluie creându-mi o stare de confort şi o inexplicabilă bucurie. Dintr-o direcţie nedefinită se insinuiază un zgomot surd, ceva ca un mormăit continuu. Mă opresc să identific direcţia. Vine de deasupra capului meu. Ridic privirea şi-mi dau seama că ceea ce luasem drept linie electrică de înaltă tensiune este în realitate linia de telecabină ce urcă dinspre Buşteni; acum s-a pus în mişcare şi generează acest zgomot. În stânga, sus, se vede o cabană şi capătul liniei de teleferic. Tot înainte se înşiră o linie de stâlpi pe care fusese montată cândva o linie de curent electric sau de telefon, dar acum nu purtau altceva decât marcajul turistic, punct albastru, care trecând pe sub linia de telecabinăse pierde dupa o muchie. Optez pentru această variantă pur şi simplu la inspiraţie neştiind despre nici unul din trasee unde duce. Indicatoarele din punctele de ramificaţie a traseelor sunt distruse de cine ştie ce vietăţi inferioare aflate în stadiul incipient de dezvoltare a creierului.

Mă opresc la al doilea stâlp al liniei de transport pe cablu, în apropierea unei cruci care aminteşte că acolo a murit o fată de 18 ani, într-un accident. Mă aşez pe fundaţia de beton a stâlpului. Un fior, provocat de hăul ce se deschide la picioarele mele, îmi trece prin şira spinării; de-a lungul lui trece linia telecabinei avântându-se printre pereţii abrupţi ai Văii Jepilor. Pentru prima dată am în faţa ochilor aşa o frumuseţe sălbatică care-mi declanşează un fior ce plecând din ceafă trece prin coloana vertebrală şi piciorul drept poposind în unghia degetului mare. Prin despicătura muntelui, undeva departe, în vale, se vede un fragment al văii Prahovei şi a oraşului Buşteni. Spre dreapta priveliştea fiindu-mi închisă de un perete de stâncă, îmi îndrept atenţia spre stânga si deodată am ciudata senzaţie că pe aici am mai fost. Incerc sa fiu realist si să suprim această senzaţie dar nu pot. Pe aici am mai fost! Mă concentrez într-acolo. Am în faţa mea, jos, o construcţie amplasată pe o fundaţie solidă de piatră având ca fundal un perete vertical sprijinit cu fruntea în cer şi cu picioarele în fundul prăpastiei. Din dreptul clădirii o potecă largă urcă uşor, de la stânga spre dreapta, pe peretele vertical. Pun binoclul la ochi şi încep să studiez clădirea; descopăr o firma pe care descifrez “Cabana Caraiman”. Deodată în mintea-mi se face lumină; este imaginea pe care am văzut-o într-o filă dintr-un calendar ilustrat. Şi tocmai începusem să cred în teoria reîncarnării! Urmăresc cu binoclul poteca ce pleacă din faţa cabanei ramificându-se într-un loc; o ramură o apucă spre dreapta în urcuş uşor, în diagonală, pe abruptul Caraimanului. Bănuiesc că aceasta trebuie să fie “ Brâna Mare a Caraimanului” si că merge direct la crucea de pe vârf.. Poteca se strecoară pe peretele vertical al muntelui, iar dedesubt se cască un hău imens de câteva sute de metri în care cred că dacă te prabuşeşti te risipeşti în toate părţile componente. Studiind-o pas cu pas, prin binoclu, ajung la un loc unde poteca este ruptă de o avalanşă ce a dat naştere unui jgheab vertical la vederea căruia mă taie un fior ce mă face să iau repede binoclul de la ochi. Pe acolo nu se poate trece decât expunându-te unui foarte mare pericol. Hăul de jos îmi atrage privirea ca un magnet, iar un fior îmi încreţeşte pielea alarmandu-mă ca şi cum aş fi păşit pe acolo. Îndrăznesc să studiez poteca mai departe şi, presupunand ca un înger bun m-ar fi scos din aceasta cumpănă, nu prea departe avea să dau peste un alt jgheab acoperit de zăpadă, sub care cine ştie ce capcane se mai ascund. Cu regret în suflet renunţ să mă aventurez pe această potecă pentru a merge la cruce şi-mi propun să cobor la cabana Caraiman sa beau un ceai sau o cafea apoi să urc la punctul de plecare al telecabinei şi să cobor în Buşteni. O floare micuţă,de un roşu aprins, ca o pată de sânge pe piatra muntelui, mă opreşte pentru câteva clipe cu răsuflarea tăiată de frumuseţe. La o intersecţie de poteci, pe indicatorul montat aici, inscripţia cine ştie cărui disperat îmi smulge un hohot de râs. “Traseu pentru oameni descreieraţi”. Aprecierea era făcută pentru traseul marcat cu cruce albastră ce coboară, pe Valea Jepilor, la Buşteni. Probabil pentru dumnealui (sau, posibil, dumneaei) oamenii cu minte multă stau înfundaţi în vre-un restaurant sau bar, iar distanţele le parcurg cu cele patru cauciucuri sfârâitoare ale maşinii, aceasta nepresupunând cine ştie ce efort fizic. Ajung la un perete de vre-o patru metri înălţime pe care trebuie să-l cobor. Un strat de zăpadă ia forma unui plan înclinat şi-mi uşurează coborârea; dar capcana ascunsăa unui gol mă face să transpir abundent de emoţie când mă pomenesc scufundat în zăpadă până la subţiori. Cu mare atenţie şi cu frica în oase ajung cu bine jos şi după câţiva paşi mă aflu în faţa cabanei. Mă întâmpină un uriaş câine lup, lipsit de discernământul ciobăneştilor din Bucovina care te lasă în pace văzându-te lipsit de intenţii agresive. Cu gândul la proaspătul meu prieten cu părul lung şi alb din Zănoaga Iezerului din Munţii Rodnei ai cărui colţi, din joacă, îşi lăsaseră amprenta pe mâneca zdrenţuită a hanoracului îmi continuu fără teamă drumul vorbindu-i prietenos. Dar cerberul nu încetează de a-şi arăta colţii fioroşi şi mă înjură în graiu-i câinesc amplificat de hăurile prăpăstiilor din jur. Dacă nu ar fi ieşit cabaniera poate acum ar fi purtat amintirea colţilor lui, nu mâneca hanoracului, ci una din nu prea becisnicele-mi fese. Cabaniera, o bătrânică cumsecade, apucă fiara de zgardă, o încuie într-o magazie, apoi mă invită să intru. Mă serveşte cu atotprezentul “nechezol” şi cu sfaturi. Îmi confirmă că ceea ce studiasem este într-adevar “Brâna Mare” a Caraimanului şi că de mai mult timp circulaţia pe ea este interzisă fiind deosebit de periculoasă în cele două locuri surpate. Şi-mi descrie un accident în care şi-a pierdut viaţa cea mai bună alpinistă din Buşteni. Pentru a ajunge la cruce mai este un traseu, puţin mai lung, pe sub Coştila, pe care-l pot parcurge fără probleme, chiar încălţat cu bascheţi. Cumpăr o cutie de conserve pe care am văzut-o prin alte părţi vânzându-se doar pe valută (şi-i curat românească) şi plec din nou la drum.

Trec de ramificaţia cu “Brâna Mare” unde un panou avertizează pericolul ce-l reprezintă acest traseu, urc puţin pe cruce albastră, întâlnesc încă alte câteva cruci memorând tot atâtea tragedii, mă abat la dreapta pe o potecă nemarcată ce merge pe marginea stratului de zăpadă apoi prind marcajul cruce roşie care, dupa ce mă trece o vale începe să urce spre Caraiman. Lipsit de bagaje, având atârnate de umăr doar borseta, binoclul şi aparatul de fotografiat, greutatea bascheţilor fiind neglijabilă în comparaţie cu cea a unor bocanci, muntele oferindu-mi un teren moale ca o saltea, acoperit cu iarba şi doar uneori cu zăpada, aflat într-o excelentă dispoziţie sufletească, dispunând de o bună condiţie fizică (rezultat al antrenamentelor zilnice făcute de-a lungul unui interval de timp ce depăşeşte un an) zburd pe coasta muntelui încetinind puţin, din când în când, doar pentru a-mi linişti respiraţia, lucru ce se realizează destul de repede. Depăşesc grupuri de turişti şi mă încrucişez cu altele convingându-mă că articolele din România Pitoreascăreferitoare la echipamentul turiştilor de ocazie nu sunt cu nimic exagerate. După un ultim efort, necesar pentru depăşirea unei muchii, încep să cobor spre uriaşa cruce de pe buza prăpastiei Caraimanului. Ajuns aici rămân mut în faţa sălbaticei frumuseţi a coastelor abrupte, a colţilor de stâncă, a prăpăstiilor care înconjoară monumentul din trei părţi; est, marele abrupt dinspre valea Prahovei; în nord, prăpastia de la Iadul Văii Albe; spre sud, prăpastia Văii Jepilor.

În muzica ce o cântă vântul printre elementele metalice ale crucii fac fotografii, privesc frumuseţea ce-mi stârneşte fiori de spaimă, apoi plec pe drumul de întoarcere spre cabana Babele de unde, fusesem informat, pleacă telecabina spre Buşteni. Pe drum mă întâlnesc cu cei pe care îi depăşisem şi-i depăşesc pe cei cu care mă întâlnisem. Plin de voie bună le spun câte o vorbă de încurajare sau laudă, după caz, copiilor. Când au mai rămas doar vre-o zece minute de mers până la cabană ajung un grup format din doi bărbaţi, o femeie şi un copil cu care mă întâlnisem când am început să cobor spre cruce. Plini de uimire mă întreabă dacă am reuşit să ajung aşa de repede la capătul drumului şi rămân foarte surprinşi, neîncrezători parcă, calificând ce făcusem eu drept o performanţă deosebită. Rămân în continuare împreună cu ei, le fac fotografii cu aparatul lor. Aflu că vremelnicii mei tovarăşi de drum sunt din Bucureşti, iar bărbatul mai tânăr este din Giurgiu (iarăşi un giurgiuvean!). Urc la cabană, recunosc Babele şi Sfinxul apoi, urmând să cobor de pe munte cu telecabina, îmi permit să beau o sticlă din grozava bere de Azuga în sala restaurantului cu autoservire de lacabană. Înainte de a merge la staţia de telecabinăîl rog pe un fotograf ambulant să-mi facă o fotografie cu propriu-mi aparat, dar cu “decorul” lui constând dintr-un splendid, şi cam bleg, exemplar de Saint Bernard care stă unde-l pui de parcă ar fi o păpuşă gonflabilă, lipsit de neastâmpărul mioriticului de la Iezerul Pietrosului. În drum spre telecabină recunosc încă ceva vazut într-o fotografie din România Pitorească, centrala eoliană experimentală de pe Piciorul Babelor. În cabina telefericului am ocazia, încă o dată, să văd plimbăreţi cu pantofi de lac şi pantaloni albi, cu dunga impecabilă. Unul din ei ascultă balazat reproşurile consoartei dumisale, o doamnă cu părul platinat de ani, cu o ţinută vestimentară ce ar fi stârnit invidia junelor, ţinând în mână un foarte frumos şi artistic aranjat buchet de brâduşe care, mai mult ca sigur nu va rezista până în seară, şi tot atât de sigur sunt că îl va arunca. Reproşurile “dânsei” vizează faptul că “dânsul”, soţul ei, a refuzat să coboare pe jos în Buşteni. Prinzând un moment de respiro, respectivul îi arată gingaşii pantofi din lac negru, cu bombeurile albe şi cu talpa cât foiţa de ţigară spunându-i că dacă ar asculta-o, ar ajunge desculţ în Buşteni. Privesc la “condurii”fini ai doamnei şi remarc cu voce tare: “dacă veţiajunge la Buşteni”.

Telecabina pleacă purtând în pantecele ei aroganţe şi spaime dar şi o imensă curiozitate. A mea. Nu am timp să-mi imaginez ce s-ar întâmpla dacă s-ar prăbuşi telecabina în hăul imens ce se deschide de după cel de al doilea stâlp. Îmi imaginez că sunt o pasăre ce zboară printre stâncile care flanchează ValeaJepilor şi că gust din această dulce ameţeală a zborului care n-aş vrea să se mai sfârşească. Dar se sfârşeşte la punctul de sosire în Buşteni unde cu mare părere de rău cobor. Până la găsirea unui mijloc de transport care să mă ducă la Sinaia încep să colind prin magazine, însă nici aici Cecilia nu are noroc să-i găsesc pantofi. Doar cu o promisiune mă aleg, de la o cooperativă, pentru o doză de picup. Prind o ocazie şi ajuns la Sinaia îmi schimb ţinuta apoi merg să servesc prânzul la restaurantul de lângă telecabină.

Cu burta plină încep iarăşi să solicit aparatele de telefon pentru a da veşti acasă. Şi reuşesc. N-aş mai fi reuşit! Pentru că Cecilia, cu o voce autoritară, îmi dă dispoziţie, fără drept de contestaţie, să merg acasă, pentru că mâine este sf. Gheorghe, onomastica fratelui meu, şi trebuie să-l vizităm. Cu cheful şi buna dispoziţie duse pe apa sâmbetei hotărăsc să-mi petrec seara la braseria hotelului Caraiman unde cântăreţul la acordeon distrează puţinii consumatori din liniştita sală a localului. Îmi place acest mod de a asigura buna dispoziţie a clienţilor. In locul watt-ilor fără număr din difuzoarele date la maxim, muzica izvodită din dansul fugar al degetelor pe clapele acordeonului în timp ce muzicantulîmbrăcat într-un costum ce sugerează portul popular prahovean se plimbă agale printre mese răspunzând la solicitari, dând intensitate muzicii cât să nu-i deranjeze pe cei din jur.

Solicit un pahar cu vin dar cum ospătara spune că nu se desfac sticle comand una întreagă. Încep să gust din pahar şi privesc în jur. Ce văd, începe încet-încet să mă amuze. La câteva mese mai încolo doi bărbaţi, unul pare a fi ofiţer, solicită pe acordeonist care,după ce-i consultă asupra preferinţelor,îşi începe repertoriul. Mângâie clapele acordeonului căutând acompaniamentul apoi cu o foarte frumoasă voce de tenor începe:

“ Unpărinte poate creşte

şapte, opt copii sau zece

dar zece copii cu minte

nu pot creşlte un părinte”

Cei doi varsă o picătură, nu mai mult, din paharele pe care le dau apoi peste cap şi oftează de să ţi se rupă inima.

“cine te-a făcut pe tine Tudoriţo, nene,

aşa ‘naltă şi subţire”…

…continuă muzicantul, iar civilul scoate un strigăt de lup în călduri. Deranjat, poate, de lipsa de decenţa cântăreţul schimbă registrul şi începe cu voce grava…

“bătrâneţe haine grele,

cum să fac să scap de ele?

Trec zilele, trec şi eu,

îmbătrânesc si-mi pare rău”…

Cel în uniformă devine deodată serios, apoi pune capul pe masă şi umerii încep să-i tresalte în ritmul hohotelor de plâns. Când ultimele note se sting, se ridică (acum văd că nu-i ofiţer ci pădurar) şi începe să-l pupe spălându-l cu lacrimi pe cel care-î provocase aşa o puternică stare de emoţie. Acordeonistul se desprinde din îmbrăţişare şi continuă să-şi facă meseria. Mă ia în “colimator” şi vine încet la masa la care mă aflu, singur in faţa unei sticle de vin, cântând melodii triste; pe chip mi se citeşe încă (probabil) tristeţea provocată de chemarea intempestivă a dragei mele consoarte.

“Căsuţa noastră,

Cuibuşor de nebunii,

Te aşteaptă ca să vii…”

…îmi susură refrenul pe care, curios, pare că-l aud numai eu…

“Pentru o salbă de mărgele

Apucaşi pe drumuri rele…

Nimeni nu te-a supărat!...”

…insista cântăreţul dar cum, în loc să vărs şiroaie de lacrimi, îl privesc amuzat se opreşte şi-mi zice.

-Domnule, te-am remarcat de când ai intrat aici şi-mi placi! Spune-mi ce să-ţi cânt?

-Îmi place cumcântaţi, îi răspund, dar punga nu-mi permite să vă cer ceva anume.

-Hai, domnule, fii serios! Eu sunt plătit pentru asta aşa că pe dumneata nu te costă nimic. Spune-mi o preferinţă. Deşi nu sunt obişnuit cu extravaganţe de genul acesta, parcă-mi surâde experienţa pe care aş face-o ascultând un cântec ce-i numai pentru mine dar nu mă pot opri la unul anume.

-Vedeţi dumneavoastră, îi zic, deşi figura mea nu-i a unui om vesel îmi place veselia de aceea cântă-mi un astfel de cântec.

-Bine-bine, îmi răspunde, dar care cântec anume?

-Un cântec de joc din nordul Moldovei, o bătută, ceva din repertoriul Sofiei Vicoveanca sau a Laurei Lavric, mă hotărăsc eu. Începe să-şi răscolească filele memoriei în timp ce degetele ating uşor, ca o mângâiere, clapele. Într-un timp se luminează la faţă şi începe:

„Trandafir de la Moldova,

Te-aş iubi dar nu ştiu vorba...”

Şi-i zice cu aşa un foc, depăşind limita obişnuită a intensităţii sonore încât apare în uşa bucătăriei toată suflarea ce se afla acolo: bucătari, ospătare, debarasoare...ochii mesenilor se îndreaptă spre mine. La o masă de alături, unde trei perechi de tineri se „destrăbălează” cu cârnaţi olteneşti(din carne de oaie şi pipăraţi foc) din care cauză ospatăra este într-un continuu du-te, vino cu tava cu pahare de...citronadă (?!) fălcile îşi opresc brusc activitatea, iar în aer, deasupra mesei, rămân în nemişcare şase cârnaţi şi douăsprezece degete. Văzând că are aşa un succes o schimbă inspirat, pentru câteva clipe, pe...

„Hai Catrină şi le-arată, măi!

Cum jucai când erai fată măi, măi!...”

...apoi în plină efervescenşă artistică culcă tâmpla pe acordeon şi începe să ofteze...

„Piatra-piatra de e piatra

şade jumătate-n apă

o calcă calul, nu crapă,

dar eu plâng şi pătimesc

dup-un pui care-l iubesc

hai, hai, hai dorule, ha-ai!...”

Brusc sunt proiectat în timp, militar la Sulina, zgâriind cu un mănunchi de nuiele legate în chip de mătură nisipul cvasiprezent în timp ce din căldările difuzoarelor se revarsă melodia de mai sus pusă de un oltean sadic, responsabilul staţiei de amplificare. Prind un moment când deschide ochii şi-l apuc blând de mână, mi-l aşez alături pe un scaun şi-l rog să mă ajute să beau vinul care, cantitativ, este prea mult pentru mine.

Şi stăm amândoi la taifas, povestindu-i de Moldova, de locurile pe unde am hoinărit, de ritualul de la nunţile şi horele de pe la noi. Într-untârziu mă despart de el lăsându-l uluit de câte i-am povestit şi, declarându-mi veşnică prietenie, mă roagă să mai trec pe la Sinaia şi pe la braseria hotelului Caraiman promiţându-mi că până atunci va învăţa cântece de joc din Bucovina. Urc în cameră unde-l găsasc pe noul meu coleg care, pe cât de guraliv era bucureşteanul, pe atât de mut era acest moldovean din Bacău. După ce vorbesc singur vre-o zece minute deschid televizorul şi până la ora la care urmează să plec la gară văd un film românesc, titrat în limba engleză, de care nici nu am auzit până acum, un film care în mod normal s-ar vedea cu uşile zăvorâte şi geamurile acoperite cu pături groase. Dar fiind la hotelul Caraiman din Sinaia nu mă mai mir. Imediat după miezul nopţii îmi iau bagajul, îl trezesc pe băcăuan să încuie uşa, trec pe la recepţie să mulţumesc pentru găzduire, apoi cobor în gară şi mă instalez în trenul ce soseşte nu peste mult timp, pentru a mă supune ordinului dat de capricioasa mea nevastă.

*

Pe untimp excepţional, cu o întârziere a trenului de doar...o oră, ajung acasă încheind această minunată parte a concediului meu. Cecilia rămâne foarte surprinsă pentru că nuse aştepta să fiu atât de ascultător şi-mi zice că de ce am venit pentru că ea mi-a zis...aşa...

Daca ar fi copil i-aş da câteva palme la fund dar cum este... Cecilia mă abţin.

După o vreme, gândindu-mă la această aventură, fără ca atunci să mi se fi părut ceva suspect, am început să mă întreb: oare întâlnirile cu grănicerii şi faptul că la Constanţa şi apoi la Sinaia nu am fost singur în camera de hotel a fost întâmplătoare? Cui i-oi fi povestit că am intenţia de a ajunge în zona aceea atât de tentantă din vecinătatea Iugoslaviei?

----------------------------

------------------------

-------------------------

Autor: Constantin Asandei
Vizualizări: 6164, Ultima actualizare: Luni, 5 Mai 2008


Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii