Grossglokner si Mont Blanc 2008

Geografia a fost si a ramas pasiunea mea din clasa a 9-a. Am ajuns si eu pe la cateva olimpiade si concursuri nationale prin liceu. Din fiecare am avut cate ceva de invatat, mi-am facut prieteni noi.

Nici Sesiunea de Comunicari Stiintifice din clasa a 10-a nu a fost altfel. Atunci am aflat pentru prima data ca o prietena urma sa urce pe Mont Blanc in vara aceea. Pentru mine pareau doar niste cuvinte, intangibile, inimaginabile. Sa ajungi sa urci pe Muntele Alb, pe acoperisul Europei.

De atunci au trecut 4 ani. 4 ani in care vorbele au devenit vis, visul a devenit tel si telul realitatea de zi cu zi. In tot acest timp am fost in diverse ture pe munte, cu prieteni vechi si noi. La inceput cu colegi de liceu, apoi cu oameni pe care nu ii cunosteam, ci pe care ii abordam pe site-urile de munte din Romania. Am vrut sa imi vad tara, iar in primul an am mers in munti tocmai ca sa cunosc maimulte. Visul a crescut, dupa doar un an stiam ca este acolo, ca vreau sa ajung sa fac si eu asta. Sa urc pe Muntele Alb. Iesirile la munte au fost mai dese, iar in fiecare vroiam sa invat mai multe, sa ma pregatesc pentru el. In Apuseni am invatat sa car, in Piatra Craiului sa traiesc fara apa, in Fagaras sa merg cu oameni cunoscuti pe internet, in Retezat sa merg cu echipament de iarna, in Parang sa merg noaptea, in Bucegi sa ma catar. De 2 ani visul a devenit tel si m-am apucat sa muncesc pentru el. In vacanta de vara din 2007 am ochit reducerile de la magazine de munte si am stiut ca e momentul. Am dat cam 1200 lei pe echipament, toti banii de vacanta. Stiam ca nu am sa mai plec nicaieri dupa cheltuiala asta, dar nu conta. O sa mai astept un an.

Toamna a venit cu intrarea in Aiesec. O organizatie unde am invatat sa comunic cu oamenii ca niciodata pana atunci. In primavara am experimentat autostopul pe 2000 de km, cu ocazia unei conferinte. O experienta inedita, un drum lung, un pret pe masura: gratis.

Aiesec mi-a modelat felul de a fi, de a vedea lumea. Mai multa incredere in mine, mai multa incredere acordata celor din jur.

In toamna lui 2007 am postat pe Carpati.org tura ce vroiam sa o fac: Mont Blanc. Dupa ce am fost de 1 mai in Bulgaria, la 2900m, s-a infiripat idea de a urca pe un varf mai mic inainte de Mont Blanc, pentru antrenament si pentru aclimatizare. O veche cunostiinta era atunci Grossglockner, cel mai inalt varf din Austria. Il vazusem in clasa a 9-a, cand am trecut cu masina prin apropiere. Inalt, ascutit, mai tehnic decat Mont Blanc. Am inceput sa caut detalii despre el, dar si despre Mont Blanc. Pe summitpost.org, pe forumurile romanesti, pe alte site-uri ale celor care au urcat acolo. Parea fezabil, Doar ca ambele cereau cunostiinte de catarare. Nu foarte avansate, deci aveam timp sa invat asta pana la inceputul verii. Am mai iesit pe munte si am inceput sa merg la panoul de alpinism. Doar acum, uitandu-ma in urma, pot vedea cum tot ce am facut s-a legat si m-a ajutat. Punctele s-au unit, imaginea a iesit intreaga. In 4 ani am reusit sa strang echipamentul pentru o tura pe acoperisul Europei, in 4 ani am invatat cat sa pot sa sper ca il voi urca. Echipa era in totalitate formata de pe Internet: Lucian, student la Geografie la Iasi, cu bursa Erasmus 6 luni la Geneva, viitorul coleg de cort; Andrei, absolvent de Comert la Bucuresti; prietenii lui, Georgiana s i Gabi, (zis si Gabila), pe care i-am cunoscut la o catarare in Bucegi; Stefan si Ileana, doua cunostiinte de-ale lui Andrei, cu care nu mai vorbisem pana atunci; Tibi, un tip care l-a abordat pe Andrei, care fusese foarte aproape sa urce Mont Blanc acum 2 ani, dar atunci nu reusise, iar anul acesta a vrut sa ni se alature. 8 oameni, care nu cunosteam mai mult sau mai putin, urmam sa ne intalnim pe 29 iulie la baza celui mai inalt munte din Austria, iar de acolo 2 saptamani sa urcam impreuna.

Totul insa a inceput cu plecarea mea in vacanta, cu parintii, pe 13 iulie. De atunci, nu am mai avut cum sa comunic cu echipa decat prin cateva sms-uri, sperand ca totul va fi ok timp de 2 saptamani si ne vom vedeam in locul si la momentul ales. Cu Lucian urma sa ma intalnesc in Fusch, intrucat el venea direct din Geneva. Si eu veneam dinspre Olanda, asa ca o zi inainte de toata lumea ar fi fost binevenita, sa ne cunoastem si sa vedem ce putem. Dupa 7000 km prin Europa, antrenamentul meu pentru catarare se diminuase, asa ca o zi pentru re-obisnuire era chiar necesara.

Pe 27 iulie primes un telefon de la Lucian. Totul era in regula, rasuflu usurat, doar ca el nu mai venea pana in satul de la baza muntelui cu parintii. Putea sa vina doar pana la Munchen. Am refacut planurile pe moment, si cum eu veneam cu parintii dinspre Germania, in Munchen puteam sa oprim ca sa il luam cu noi. Ok Lucian, ramane pe la pranz la peronul 20 al garii din Munchen. Iti dau un bip cand ajung.

Cuvantul prin care as putea sa rezum intreaga tura este clockwork. Totul a mers struna, fara incidente sau neajunsuri majore. L-am luat pe Lucian asa cum stabilisem, am indesat inca un rucsac in masina parintilor si am plecat spre sud, 300 km pana la baza muntelui. Spre seara trebuia sa ne lase undeva langa o cabana, iar a doua zi dimineata sa ne intalnim noi 2 cu restul coechipierilor, care veneau cu masina din Bucuresti. Urcarea pana la o cabana de la baza urcarii se face cu masina, pe cel mai frumos drum montan European, cum se lauda Austriecii: Grossglockner Hochalpenstrasse. Cu 4 ani in urma fusesem fascinate de frumusetea ghetarilor de acolo, de muntii inalti ce se vedeau in apropiere (Taurusul Inalt). Locurile acelea au fost suportul practic pentru o sesiune de comunicari care mi-a adus un premiu la etapa nationala. Le stiam, nu uitasem. Dar nu mai aveam ochi pentru frumusetile din stanga si din dreapta, asteptam sa vad culmea Grossglocknerului, semeata si mai inalta decat orice dimprejur. La 2500 metrii, intr-o parcare amenajata, turistii pot admira privelistea vailor glaciare pana jos, in Zell am See, sau pana in vestita statiune de ski Kaprun. Vremea superba, cativa nori cat sa arate bine pozele. Moralul ridicat, emotia mare, caci in curand vom incepe ceea ce am sperat de atat timp. Dupa-amiaza nu trece fara incidente cu sistemul de alarma al masinii, care nu mai vroia sa se deblocheze. Intr-un final reusim si plecam spre parcarea de la punctul terminus al drumului asfaltat. Aici, langa refugiul Frantz Joseph’s Hohe, turistii se misca de colo-colo, fac poze cu varful in spate si admira frumusetile parcului national. De data asta nu mai suntem turisti aici, suntem aici ca sa urcam pana la capat. Desi greutatea rucsacilor este covarsitoare, avand in ei tot ce ne trebuie intr-o tura de iarna de doua saptamani, ne simtim bine si suntem veseli. O luam rapid in sus pe cararea ce merge paralel cu ghetarul, cu gandul ca vom campa seara aceea in apropiere, iar dimineata vom urca pana la refugiul de sub varf. Ultimii turisti de intorc de la o cabana din apropiere, noi suntem singurii care urcam la accea ora. Mergem pana se insereaza, ca sa putem pune cortul fara probleme. In parcul National acest lucru nu este permis, dar bivuacul este in regula: pui cortul seara si il strangi la prima ora dimineata. Ne instalam langa un parau alimentat din zapada, cautam o zona plata, fara cuiburi de marmote si fara flori de colt pe care sa calcam, montam cortul si incepem sa ne facem de mancare. Lucian, suntem aici, la o noapte departare de inceputul aventurii. Am reusit sa incepem un vis.

Abia terminam de mancat supa si piureul, de spalat vasele in parau si de spalat pe dinti, ca incepe sa picure. La fix. Astazi ploua, poate maine o sa fie frumos. Ne bagam in cort, in sacii nostrii caldurosi, vorbind despre cum o sa abordam maine traseul. Andrei si gasca pe unde or fi? Vorbind la telefon, aflam ca sunt pe partea cealalta a muntelui si ca vor sa urce de acolo. Ok, suntem toti de acord sa ne intalnim la 3500 maine seara. Din partea cealalta au mai mult de urcat, dar nu este la fel de frumos ca de la noi. Suntem doi, avem tot ce ne trebuie, o sa ne descurcam si fara ei. Uneori socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, dar n-are-a face. Nu avem asa de multa experienta, dar o sa mai fie alpinisti si avem ochi sa vedem si guri sa intrebam. Cortul rezista cu success la aversa de afara, noi suntem in regula. Totul stabilit, o sa-l facem. Hai sa ne culcam.

Inainte sa sune ceasul, pe la 7: 30, ma scol brusc auzind voci afara. Vin astia de la protectia parcului sa ne de amenda?! Lucian ma asigura ca nu vine nimeni, dar ne hotaram sa strangem mai repede ca sa nu fie vreo problema. Cerul variabil, caldut, cortul se uscase. Strangem tot in rucsaci, ne apucam sa mancam. Urmarind muntele pe partea cealalta a vaii, observam doi alpinisti coborand de sus, de la 3500. Excelent, pe unde coboara ei o sa urcam noi. Dupa ce ne urnim, coboram spre ghetarul Pasterze cu un ochi la drum si cu unul la ruta pe care o urmau ceilalti doi. Ruta aleasa nu era tehnica, dar coborarea cu rucsacii in spate si incaltat in bocancii cu talpa rigida se dovedeste anevoioasa. Jos, aproape de ghetarul Pasterze, cautam marcajul in mai multe locuri. Incercam de asemenea sa il vedem si pe cel de pe partea opusa noastra, dar nu vedem nimic. O sa vedem pe unde coboara aia si o luam si noi pe acolo ii spun lui Lucian, iar el incuviinteaza adaugand ca Nu-I problema, ne descurcam noi.

Poteca se opreste fix in marginea de gheata, crevase longitudinale inconjurandu-ne pe fiecare parte. Sunt late de pana la 1 metru, murdare la suprafata si foarte adanci. Mda, sa ne scoatem coltarii? Ar cam trebui, la carte se merge cu coltari pe ghetari. Ok, hai sa ne echipam. Ii fac o poza lui Lucian de pe o stanca si ma apuc de montat parazapezi si coltari. Mergem catre bolovanii aia din centru si de acolo mai cautam marcaj, trebuie sa fie. Da, daca nu, mergem pana dincolo si cautam acolo. Ne aprobam reciproc. Chiar daca nu am mai traversat niciodata un ghetar si nu stim decat ceva teorie despre cum trebuie facut asta, suntem increzatori si nu avem temeri. Echipati, cu o ultima verificare sa nu uitam ceva, ii spun sa ma asigure cat ma duc pe ghetar, sa se intinda coarda.”A la carte”, pe ghetar se merge asigurat in coarda. Primul pas… coltarul musca bine din gheata cristalina, cu un sunet ce inspira incredere. Urmatorii 15 ii fac repejor, fericit si entuziasmat. Coarda se intinde, ma trage un pic inapoi. In spatele meu, Lucian pornea pe urmele pasilor mei. Aici, pe gheata, crevasele par mult mai departe unele de altele, marginile sunt din gheata compacta si nici una nu e acoperita de zapada. Inaintam repede, pe alocuri sarind peste fisuri de 1 metru latime, nu pentru ca nu am fi putut sa le ocolim, ci pentru ca e mai incitant asa. La jumatate ajungem repede, se vede excelent in toate directiile. O scurta pauza, pentru cateva fotografii, o scrutare a stancilor pentru marcaj (pe care il ochim in mai multe locuri) si niste comentarii picante adresate unor turisti din departare, coborati pe ghetar cu funicularul in locuri amenajate. Aici, in Alpi, cat platesti, atat vezi. Nu coteaza cum ajungi acolo, daca platesti destul, ajungi intr-un fel sau altul.

Cei doi alpinisti care coborau o luasera de-a dreptul peste morena laterala, sirul de bolovani pe care ghetarul l-a carat la vale in decursul timpului. Nu mai avem pe cine sa intrebam, dar sigur mai coboara si altii. Clar, ca doar abia a trecut week-endul. Hai si noi in sus, uite pe-acolo pe unde sunt tijele alea portocalii. Ma uit pe harta inca o data sa ma asigur ca e bine. Facusem drumul pe pozele vazute pe internet, din cort cu o seara inainte, de la mijlocul ghetarului. O ultima verificare nu strica, caci va fi un urcus dificil. Suntem fix pe el, hai in sus. Game over, game on.

Avem de urcat 1300 de metrii, pe stanca si pe gheata, destul de abrupt. Din partea cealalta nu parea nici un drum accesibil, dar de aici se vede foarte bine cararea si marcajul. Urcam repejor, Lucian o ia in fata. Pana sus, ramane in fata mea si trage tare. Desi greutatea din spate e mare si drumul lung, savurez fiecare pas. Urc in Austria, urc ca sa ma antrenez pentru Muntele Alb. Ce imi pot dori mai mult acum? Stam numai pe marcaj, care e destul de prost pe unele zone, cautand cu privirea si zonele prin care coborasera alpinistii. Ajungem la zona cu zapada, unde ne echipam din nou cu coltarii pe care ii pusesem in rucsac pe stanca. Trecem fara probleme de zapada, dar nu la fel de usor si pe ghetarii pe care ii traversal transversal. Mersul cu gleznele indoite este obositor, iar odihna picioarelor presupune sa iti sapi o groapa dreapta in gheata. Efortul pentru asa ceva merita la inceput, apoi, cu cat ne apropiem de partea cealalta, ne odihnim sprijiniti in piolet. 10 pasi, 10 secunde de odihna. Inca 10 pasi, inca 10 secunde. Zapada moale este o adevarata binecuvantare pentru gleznele obosite. Inca niste poze si pornim din nou la drum. Nu stim cat este ceasul, intrucat singurele aparate cu ceas sunt cele de fotografiat, bagate in rucsac. Observam ca niste alpinisti din urma noastra continua sa urce spre refugiu pe o creasta stancoasa, mai abrupta. Probabil mai tehnica, dar mai usoara pentru spate. Nu ne aventuram, traseul stabilit e cel pe zapada. Oricum nu stim unde or sa ajunga, poate urca direct spre varf. Lucian se duce putin spre dreapta sa umple sticlele de apa, iar in cateva minute se intoarce cu ele. Nu fara evenimente, caci un picior ii intrase printr-o mica fisura si se udase binisor. Il usuci la noapte in cort ii zic eu. Daca il misc pana sus, nu ingheata. Si oricum, nu mai avem mult, acusi ajungem. Usor de zis, mai greu de facut. La 3200 metrii, fiecare pas iti ia toata suflarea din plamani. Ochii iti ies din orbite, intinzi gatul dupa aer. Ma hotarasc sa merg in etape scurte, realizabile. Initial zic 60 de pasi cu pauza dupa, dar nu reusesc decat 45-50. 45 sa fie. 45 pasi, 30 secunde pauza de respirat. Inaintez mai lent ca Lucian, dar nici el nu se duce prea departe acum. Dupa 4 serii din astea, trebuie sa fac pauza in care stau jos. Ma simt mai bine, hai sa plecam. De la primul pas, nu ma gandesc decat la urmatoarea pauza de stat. 180 de pasi pana la ea… pfff… Intram pe zona stancilor, Lucian la cativa metrii in fata mea. Da-o naiba de numaratoare, in loc sa privesc unde sunt, stau sa numar ca la gradinita. Ma enervez singur, apoi ma calmez la fel de repede. E de la altitudine, sunt sigur. Interesant e ca nu ma doare capul, nu mi-e greata. Respir greu si abia pot sa fac efort, dar sunt totusi in regula. Inca 100 de metrii pe stanca si gata, am ajuns. Dar ce suta de metrii… E inca lumina, nu e frig, se apropie nori dar nu par fiorosi. Frica nu mai am de ce sa imi fie, am traversat ghetarii. O sa ajung, sunt sigur. Imi trebuie doar timp. Ma asez cam o data la 30 de pasi. Lucian a obosit si el din cauza altitudinii. Hai Adi, inca o oprire pana in refugiu si gata, punem cortu. Da, da, ma gandesc eu, zi vreo 5 asa pentru mine. Fac doar doua, a doua la 50 de metrii de treptele refugiului. Nu pot sa ma asez la baza treptelor alea, o sa ma vada toata lumea ca pe ultima curca. Ma scol de pe bolovan, trag aer in piept cat pot, ma infig tare in bete si pun pas dupa pas, catre usa refugiului. Sunetul de bocanc pe piatra se schimba in sunet de bocanc pe lemn inghetat. 10 trepte, 10 pasi pana la banca. Zambesc. Am ajuns. Maine pana sus. Imi dau rucsacul jos, ii fac o poza lui Lucian, apoi il rog sa imi faca si mie una. Las tricoul la uscat pe rucsac si intru in refugiu, sa intreb unde se pot pune corturile si sa imprumut o lopata de zapada. Iau doar geaca pe mine, desfacuta in fata. In refugiul de la 3454 metrii toti se uita la mine ca la urs, cu geaca direct pe piele, cu parul valvoi si cu ochii iesiti. Primesc lopata, locul de cort este in spate, putin mai sus. Inainte sa ies observ ca refugiul are termopane, loc de uscat lucruri, papuci de casa pentru toata lumea, hol pentru echipament.

Afara ne mutam rucsacii 50 de metrii mai sus, pe care ii fac de data asta mult mai usor. Norii se lasa de pe varf amenintatori, asa ca ma pun pe sapat. Cand ma apuca gafaiala, Lucian imi ia locul. Apoi facem schimb din nou. In cateva minute avem un loc de cort plat in zapada, foarte putin in panta, cu ziduri de 50 cm anti-vant. Cred ca e destul. Intindem cortul fericiti, duc lopata in refugiu si ne bagam inauntru cu tot cu echipament. Mama ce foame am! Si eu la fel! Partea buna, daca ti-e foame, inseamna ca nu ai ajuns la AMS (acute mountain sickness). Maine o sa fim in forma excelenta, pariez. Baga 4 supe de pui si niste taitei. Lucian aduce apa, eu pun de fiertura. In cort, tolaniti pe saci, ne gandim pe unde or fi Andrei si ceilalti 3. Poate ajung maine la pranz, noaptea asta nu mai cred. Supa are extrem de multi taitei in ea, e deja mancare de paste. Foarte buna, de cand o asteptam, imi zice Lucian. Imi uitasem lingurita in ghiozdan, la parinti in masina, asa ca eu mancam cu lingura lui, iar el cu furculita. Aveam si eu o furculita mica, da nu aveam spor cu ea. Din cand in cand mai faceam schimb de instrumente. Acum, daca ma gandesc bine, tot raul spre bine: am uitat instrumentele, dar am carat o lingura mai putin. Zambim fericiti in cort, zapada de sub noi deja s-a tasat si a inghetat sub izoprene, e o bucata solida de pat pe care stam.

Prin vantul care incepe sa sufle afara se aud pasi. Or fi aia care au urcat pe partea cealalta. Mi-e lene sa ies sa ma uit. Doar ca strigatul “Hai Romaniaaaa” ne face sa ne dumirim repede cine e. Bai, nu se poate. Asta e Andrei! Au ajuns! Scot capul din cort si il intampin fericit. Ceilalti unde sunt? Vin si ei acum, Stefan si Ileana sunt in refugiu. Hm, nu ii stiu, dar ok daca nu au cort dorm pe euro acolo. Geo si Gabila ajung putin mai incolo, abia ce terminaseram de mancat supa. O ajut pe Geo sa sape locul de cort, iar undeva dupa ce s-a lasat intunericul toti suntem asezati. Fac cunostiinta si cu Tibi, pe care il vad invartindu-se in tricou in jurul cortului. Nu stiu daca baietii se pun pe mancat, au urcat destul de mult si nu cred ca le mai arde. Maine dimineata o sa mancam toti, ne descurcam. Auziti, prognoza de maine nu e fericita dimineata, dar la pranz se anunta ok cateva ore. Bine, o dam atunci in sus. Hai la somn pana una alta. Ma bag pentru prima data intr-un sac pus pe zapada. Izoprenul face fata, e cald si bine. Nu pot sa dorm imbracat, asa ca raman in tricou si lenjerie. Cu fermoarul inchis, e cald si bine. Nici nu apuc sa revad tot ce am facut astazi, ca adorm torpilat. Maine o sa ma trezesc de buna voie, ca de obicei la munte.

Poate am visat, poate nu. Cert este ca imi amintesc doar niste pasi trecand apasat pe langa nasul meu dimineata. Ce devreme pleaca astia spre varf. Deschid usor fermoarul ca sa nu il trezesc pe Lucian, le dau Guten Morgen in soapta si ii intreb din nou de vreme. Imi zic ca mai incolo o sa fie ok, spera sa prinda frumos sus. Ma uit spre varf si admir un ditamai norul de furtuna tronand de la 3600 metrii in sus. Da, in 2 ore s-o credeti voi, ma gandesc. Poate in 4-5. Ma bag inapoi in sac, foindu-ma de cald. Lucian dormea dus, eu nu mai aveam stare, desi stiam ca e urat afara. Am verificat respiratia, era ok. Puls undeva intre 70 si 80, in limite normale la altitudinea aceea. Bataturi nu, basici nici, bocancii sun uscati, aparatul foto este in regula. Ma intind si nu imi vine sa cred, sunt aici si o sa il urcam. Se trezeste toata lumea. Unii vor sa manance in cabana, unii in cort. Eu prefer in cort. Salam, cascaval, paine foarte densa, miere si ceai. Destul, multa mancare dimineata diminueaza capacitatea de efort si consuma apa din organism, datorita digestei. Nu stiu la ce ora am iesit din cort, sa fi fost un 9-10. Sus norii incepeau sa se sparga, putin cate putin. Sa stii ca astia au avut dreptate. La pranz o sa avem frumos. Se aduna tot grupul de romani, toti 8. Facem cunostiinta toti cu toti, o poza de grup, ne echipam cu ce trebuie, verificam echipamentu si o luam in sus. 2 ore se dau oficial, sa vedem cat facem. Pana unde se termina zapada urcam repede, panta este abrupta, dar rucsacul este aproape gol, sau lipseste, dupa caz. Ne dam jos coltarii in locul unde ii da toata lumea, dar nu ii lasam acolo de frica. Instinctul de romani ne spune sa “avem incredere in Allah, dar sa ne legam camila”. Deja ruta este numai una si devine aglomerat. Diversi turisti, insotiti de ghid, apar de te miri unde, legati cate 2, 3 sau 4, si se misca greoi in fata noastra. Nu ne legam inca, nu este cazul. Este o catarare pe stanca, dar ne simtim ca pe scara: ai ce apuca, ai unde pune piciorul. Incercam sa depasim un grup, dar ghidul urla la noi si se baga in fata lui Stefan, care nu poate sa faca nimic. Impinge-l in prapastie, un ghid si niste clienti mai putini radem noi in spate. Oricum astia nu inteleg ce zicem, macar din ton sa isi dea seama ca ii boscorodim ca merg incet. Ajungem pe Kleinglockner, varful ce precede Grossglockner, intre care se afla o spintecatura. Aici ne legam si noi, ca o masura de precautie. Nici unul nu se simte gata sa pice, ai unde sa stai si de ce sa te apuci. Mergem incet, in ritm cu ceilalti alpinisti, coboram spintecatura si urcam cu grija ultimii metrii. Norii s-au spart, se vede pana hat departe. Uite-l, pune mana pe el! Dupa unii cea mai frumoasa, crucea marcheaza cel mai inalt punct al Austriei si totodata cel mai inalt punct din Alpii Estici. 3798, pentru Lucian este un nou record. Ne felicitam, incepem sa facem poze. Mancam cateva fructe uscate, bucatele de zahar, sarbatorim cu un pahar de ceai cald. Suntem aici, suntem toti, intregi, adaptati si pregatiti pentru Muntele Alb. Intre 2 poze ma uit in departare si ma intreb: Incotro? Sore Vest deocamdata. Dar oare spre Est cand?

Atunci am simtit pentru prima data ca dintre cele 2 variante pe care nu le cunosteam pentru Mont Blanc, fizicul meu si vremea, am eliminat una. Sunt in stare sa il urc, e doar cu 1000 de metrii mai sus ca aici. Banii nu o sa fie o problema, asteptarea este ceea ce am facut de 4 ani incoace, cateva zile daca este vreme rea nu o sa conteze. Mult mai simplu din punct de vedere tehnic, Mont Blanc nu se mai dovedea un vis undeva departe, ci realitatea noastra de peste 5 zile. La 4 ani dupa ce l-am vazut prima data, intr-un moment in care nu visam sa urc asa ceva, steagului romanesc flutura in mainile noastre pe acoperisul Austriei. Nici un vis prea indepartat, nici un obstacol prea mare.

Coborarea am inceput-o la fel de usor cum am urcat, legati, asigurandu-ne din loc in loc. E simplu, dar sa nu facem pe eroii acum. Majoritatea accidentelor se intampla la coborare. Ajungem pe stanci pana la limita zapezii, unde trebuie sa ne punem coltarii. Cativa turisti fara echipament coboara cu bete, legati unii de altii. Ni se pare prost planificata, intrucat panta este abrupta si lunga, plina de alpinisti. Imi pun coltarii, iau pioletul intr-o mana si incep sa cobor. Nu as vrea sa ne legam, aici daca aluneci trebuie sa te opresi singur in piolet. Nici nu apuc bine sa fac 2 pasi ca il vad pe Tibi cum trece repede pe langa mine, pe burta, cu o mica avalansa in urma lui. Prima mea impresie este ca “nu stie sa se opreasca in piolet?!”, apoi il vad cum incearca asta, dar numai capul I se mai vedem din zapada care curge pe langa el. Se opreste destul de repede, la cam 50 de metrii mai jos, strigandu-ne ca e teafar. Phiu, era s-o patim. Ne apropiem de el si obsevam e ca in principiu teafar, adica are o zgarietura frumusica in cot si o caura in tricou pe burta, urmata de o zgarietura. Daca aveam geaca, nu pateam nimic. Asa e, dar aici dracul isi baga coada cand nu suntem pregatiti. Macar nu e mai grav, hai sa coboram. Ajungem la cort la amiaza, undeva intre 3 si 4. Mancam acum ceva? Nu stiu, ar fi bine sa coboram cat putem azi daca tot suntem ok. Pai daca ne ducem in jos, mergem pana la masini. Stefan propune sa mancam jos deci, aici doar asa ceva, pe fuga. Baietii strang repede, eu cu Lucian stam sa ne facem o supa. Gabila duce cortul in refugiu, sa se mai usuce, iar Tibi il strange repede si il baga in rucsac. Venim si noi imediat ce strangem, mai intai terminam de mancat, le stric celor care se duceau la caldura in refugiu. Imi bag catrafusele in rucsac iar Lucian incepe sa stranga cortul. Cele cateva minute intarziere pentru masa de pranz s-au dovedit a fi pe moment o mare greseala, caci a inceput grindina. Bucatele de gheata intrau prin aerisirile castii si pe gat, scurgandu-se pe spate. Neplacut in timp ce te grabesti sa nu iti fie udat tot echipamentul. Strangem din dinti, luam husa de la cort pe sus si ne hotaram sa o uscam si noi in refugiu. Mergem pana acolo, cu mainile inghetate si cu echipamentul umezit pe exterior. V-a prins? Da, asa se pare. Hai ca ne uscam putin si mergem. In 30 de minute, totul e in regula, ne-am incalzit la loc, tot grupul este gata de drum. Hotaram sa coboram spre masini, spre Kals, intrucat Stefan si Ileana au doua locuri in masina si ar putea sa ne ia si pe noi pana in Franta. Prima parte este coborare pe stanca, cu o mica asigurare intr-un cablu fix. Ne miscam repede, fara probleme. La zapada decid ca nu este nevoie de coltari, dar nu fac 2 pasi si pic in fund, alunecand cativa metrii pe zapada uda. M-am udat tot la chiloti, le strig celor din spate. Rasete. Daca te- incapatanezi sa nu-ti pui coltarii… Luati-o cu grija. De obice la coborare ma incalzesc, asa ca nu imi fac problem, ii usuc pe mine in cateva ore pana la masina. Urmeaza apoi o alta portiune de stanci cu cablu, pe care mergem apropiati si in viteza. La marginea ghetarului Andrei, Gabila, Geo si cu Tibi decid sa se lege in coarda. Urmarind pasii de pe zapada, consider ca nu este necesara asigurarea. La fel cred si ceilalti 3, Lucian, Stefan si Ileana. Ne miscam mai repede fara. Nici coltarii nu ii mai pun, cobor in bete ca pe schiuri. Panta este lina, nu este pericol sa aluneci nicaieri. Undeva aproape de marginea stancoasa a vaii ne oprim ca sa ii asteptam pe cei 4 din spate. La stanci renunta si ei la coarda, urmand sa incepem sa mergem pe pietre. Coboram cu viteza, ne imprastiem pe tot muntele. Andrei alearga si ne lasa in urma, ramanand sa ne vedem la masina. Se vede de unde suntem parcarea, pare aproape. Doar pare, ca pana ajungem noi la cabana de la capatul vaii se face 8 jumatate, iar pana la parcare se intuneca. Jos, Gabila si Tibi se infig la bere iar eu si Andrei cautam un loc de cort. Sunt cateva, ascunse in padure, dar nu ma atrag asa de mult. Intorsi la masini, decidem sa mergem sa alegem un loc de cort. Stefan are insa o alta idee, sa mergem cu masinile mai jos spre Kals. Hm, astia au cam baut, nu se mai misca, plus ca le e lene. Datorita unor insomnii, Stefan ne spune ca nu poate sa doarma. Urmatoarea propunere ma face sa casc ochii mari si sa raman cu gura cascata: Hai sa mergem in Chamonix. Acum? Da, acum. Pai e 10 noaptea, sunt 700 de km. Pai si ce? Conduc la noapte si maine ma spal si dorm. Imi suna interesanta ideea, dar nu stiu ce sa zic. 700 km dupa ce azi am urcat 200 metrii si am coborat 1500? Ar insemna cel putin 24 de ore de lipsa de somn. Hm, ceea ce nu e chiar imposibil, am mai reusit si pana acum. Ileana nu este nici pro, nici contra, este ok oricum ar fi. Lucian are ceva indoieli, dar ar prefera sa nu mai dormim si azi in boscheti. In Chamonix ne spalam, spalam echipament, mancam si dormim bine inainte sa incepem sa urcam. Hai sa vorbim si cu ceilalti, sa nu se supere daca mergem noi inainte. Andrei si gasca sunt de acord, cu conditia sa le zicem ca am ajuns intregi. O sa ajungem intregi, va dam de veste.

Inghesuim bagajele in masina si ne pregatim sa facem distanta pana in Franta prin Italia. Nu mai fusesem exact pe autostrazile alea, stiam ca se platesc, dar speram sa fie mai putin ca in Elvetia. S-a dovedit a fi aproape acelasi pret. Stefan pune motorina de la ultima benzinarie deschisa in Austria si se pune pe pilotat.

Cum gps-ul nu se descurca cu doleantele noastre legate de drum, am pus mana pe un catalog auto si am zis ca mergem in stilul classic: cu harta. In nordul Italiei autostrada este foarte scumpa, dar peisajul este splendid. Fiind noapte, nu am distins mare lucru, doar cateva siruri de munti ce ne impresurau si luminile oraselor mari pe langa care treceam. Cafeaua si energizantul din benzinarie l-au tinut pe Stefan treaz toata noaptea. Spre dimineata am ajuns in dreptul parcului national Italian Gran Paradiso. Cer senin, nici un nor pe toata zona montana a Elvetiei si Frantei. Pentru a mai scuti niste taxe, hotaram sa o luam prin pasul Saint Bernard, nu prin tunelul de sub Mont Blanc. Si asa fusese scump. Ok, daca nu e cu mult mai lung, o luam pe acolo. Vreo 50 km in plus, nu puteam sa fie mai multi. Imediat ce facem dreapta din drumul catre tunel catre pas, incepem sa urcam. Si urcam, si urcam, pana la vreo 2500m, caci la atat era pasul. Soarele rasarise deja, Gran Paradiso se vedea in toata splendoarea lui spre sud. Facem o pauza pentru cateva poze si cateva momente de linistire, caci nu dormiseram de vreo zi jumatate. Plecati spre Chamonix, hotaram sa mergem in centru ca sa cautam la info point cel mai ieftin camping din zona. Drumurile se aglomereaza, caci urmeaza sa trecem prin Martigny, o zona intens populata a Elvetiei. Inca doua pasuri, mai joase ca Saint Bernard, si ajungem in Chamonix. Este ora 12, am ajuns la destinatie dupa 750 km si 13 ore de mers. Mai mult decat am preconizat… Nu mai conteaza, deasupra noastra se vede Mont Blanc-ul, fara nici un nor in jur, in toata splendoarea sa. Impunator, cu 4000 metrii mai sus decat valea in care ne aflam. Cate un pas pe rand, hai sa luam harti si pliante, sa ne cazam. Intram toti 4 la Tourist Info in Chamonix, dar si in Casa Ghizilor. Imi iau harta masivului cu 8 euro, harta pe care as fi vrut sa o aduc intacta acasa. Nu aveam de gand sa ma ratacesc pe sus, doar invatasem denumirea locurilor si pozitia lor de pe net. Inainte sa plecam din Chamonix trecem si prin supermarketul local, SuperU, de unde luam cate ceva de mancare si bere. Scump, in afara localitatii la hipermarketuri o sa fie mai ieftin. Mergem maine acolo ca sa aprovizionam pentru varf.

Campingul pe care il vrem e in les Houches, la 4 km de Chamonix, in directia Geneva. Adica din sensul opus fata de unde am venit noi. Ok, pretul e bun, cu tot cu taxele de masina ajungem la vreo 5 euro de om de noapte. Hai sa vedem. Ne suim inapoi in masina, parcurgem repede cei cativa kilometrii pana la locatie si intram sa vedem “conditiile”. Ce conditii, iarba moale, niste toalete, niste dusuri si cateva chiuvete in curte. Lux „calitatea intaia”, dar cam aglomerat. Stefan propune sa mergem sa il vedem si pe cel de mai in vale, putin mai scump, dar unde teoretic avem mai mult confort. Hai sa vedem, ce avem de pierdut. Dormim noi mai incolo.

Coboram pana la 500 metri, la iesirea din valea Chamonix, ca sa ajungem la campingul numarul doi. Neplacut, caci din camping urcam spre varf pe jos, si cei 300m diferenta de nivel o sa se simta. Dupa ce dam o tura cu masina printre corturi, tragem repede concluzia: hai inapoi, ca aici e cam dubios. Astia sunt cu catel, cu purcel, cu televizoare si aragaze dupa ei. Nu-I de noi. Ne intoarcem pe la pranz, ne cazam la gazda, de la care facem rost de bilete gratuite de tren pana in Chamonix (toti cei care stau la camping au dreptul la ele) si ne luam in primire locurile de cort. Dupa operatia descarcerare a rucsacilor din portbagaj, ne punem pe intins corturi. Cu toate troacele imprastiate pe iarba, ma ia cheful de a-mi face curat in echipament si a-l pregati pentru urcare. Si m-apuc tacticos de spalat… Mai intai chestiile importante: pe mine. Proaspat curatit, mancat, afara cald si bine, somnul mi s-a dus de tot. Urmeaza deci spalarea tricourilor, a ciorapilor tehnici, a bocancilor, curatarea de praf a gecii si cam tot ce mai poate insemna igienizarea jucariilor. Suntem fericiti ca totul e in regula, ne pregatim pentru zilele ce au sa vina. Probabil Andrei si gasca o sa ajunga diseara tarziu, noi am facut doar 13 ore. Dupa ce mancam serios de pranz, ma hotarasc sa strang totul in cort si sa aranjez aparatul foto si telefonul, cam descarcate. Efectuez operatiunea, imi mai fac de treaba cu cate ceva si pe la 6 seara totul era gata. Taman bine sa trag un pui de somn. Lucian si Ileana ma invita sa mergem in Chamonix la plimbare, dar prefer sa dorm ca sa pot fi maine in forma. Dupa 36 de ore de nesomn, nici nu imi aduc aminte cum am adormit. Mai important, stiu ca m-am trezit pentru cateva minute seara, cand a venit Andrei, i-am salutat si a ramas ca vorbim de dimineata, caci si ei erau obositi. Nu stiu cand a fost trecerea dintre dupa-amiaza si noapte, imi amintesc ca dimineata la 7 m-am trezit de buna voie si pus pe fapte mari. Strangem repede, mancam, facem cumparaturi si o tulim in sus, credeam eu. Doar ca socoteala mea de a face totul repede nu este valabila cand grupul e mare.

Pana ne-am spalat toti s-a facut 10, pana am gasit un supermarket deschis ca sa luam mancarea s-a facut 12, iar pana am strans totul si am luat-o din loc 2. Lucian, Stefan si Ileana erau gata, Andrei si echipa care mergea la el in masina mai aveau de impartit mancarea si echipamentul. Tibi ne zice ca daca plecam acum sau la 4 e tot aia, fiind foarte cald. Tindem sa nu fim de acord si o luam inainte, urmand sa ne intalnim la refugiul de la 2800, Baraque forrestiere, sau la Nid D’aigle in cel mai rau caz. Pana acolo, la capatul tramvaiului, o luam usurel. Ne oprim pentru pauze si pentru hidratare pe drum, caci eram fleasca toti. De la o vila de unde allimentam cu apa primim o prognoza meteo: maine, luni, urat, marti mai bine, miercuri super si de joi incepe sa se strice, pentru ca vineri sa fie furtuna. Nu a trebuit sa mai intrebam nimic, se pare ca miercuri noapte incercam si noi. Inainte de plecam de la cabana, proprietarul ne arata prin luneta Refugiul de la Gouter. Alpinistii din fata lui se misca atat de incet spre intrare si par atat de departe… parca sunt pe alta planeta. In doua zile trebuie sa fim acolo ca sa prindem fereastra de vreme buna, asa ca nu e timp de pierdut. Urcam sustinut, nu ne departam prea mult unul de altul. Desi rucsacul este infernal de greu, incerc sa merg usor si sa savurez fiecare pas din visul meu. Cu fiecare pas sunt mai aproape, cu fiecare pas mai increzator ca voi reusi. La apus ajungem la Nid D’Aigle, unde ne asteapta cabaniera si o singura turista. Vorim cu ele, ne luam apa si ne tragem sufletul. Inca 300 de metrii, tipa ne zice 40 minute pana la Baraca. Dar vedeti ca acolo nu este apa, luati-va de aici. Hm, ok, ne luam. Ce chestie, credeam ca la 2800 vom gasi apa berechet. Incepe sa se intunece, asa ca o luam rapid din loc, entuziasmati ca mai avem putin si impinsi de la spate de frigul care se lasa. Nu m-am imbracat cu nimic peste tricou, iar ora pana la baraca am facut-o mult mai bine ca restul zilei: cand afara e racoare, urci mult mai bine decat atunci cand esti transpirat tot. Baraca pare ca nu se mai vede, Lucian este in fata si o cauta in ambele parti ale vaii. Intr-un final o vedem, ajungand sa punem piciorul pe treptele ei pe intuneric total. Inauntru nu se vedea nimic, dar se sforaia din belsug. A, super, cine zicea ca aici o sa gasim liber? Ne facem loc printre sacii de dormit ai alpinistilor care dormeau pe jos si urcam la etaj. „Hai aici, mancam ceva si avem loc sa dormim. Bine, dar nu mai facem acum supa, mancam ceva rece si facem dimineata.” Ne scoatem chestiile din rucsci, mancam in liniste pe izopren si ne gandim pe unde e cealalta jumatate a echipei. Andrei imi scrie ca au ajuns la Nid D’aigle si ei, dar ca nu mai continua, o sa doarma acolo si o sa ne ia pe noi dimineata. Bun, deci este in regula. Lucian si Stefan decide ca e mai bines a doarma jos, fiind mai mult loc, desi dimineata e si mai multa vanzoleala. In Baraca Forestiera nu exista decat un geam minuscule intr-o camera de jos, sus nu iti dai seama cat de lumina este afara. Maine o sa ma trezesc cu telefonul, asta e. Am grija sa il bag langa mine in sac, sa nu inghete bateria, si adorm linistit si fericit cu dopurile in urechi. Ah, ce bine ca mi le-am luat…

Ca de obicei, ma trezesc inainte sa sune alarma, o opresc, imi dau seama ca este prea devreme si ma foiesc in sac. Azi-noapte au plecat unii devreme, pesemne sa prinda Grand Couloir inghetat. Alpinistul cu bani din ziua de astazi are mai putin respect pentru cei din jur se pare, caci usa metalica a refugiului a fost data de pereti de fiecare daca cand cineva intra sau iesea. Edificatror este si faptul ca exista zavor, iar punerea lui nu era complicata. Dar ce sa faci, pe un munte unde dai banu’ si faci varfu’, asta este mentalitatea pe care o intalnesti. O fi turismul montan Francez primul in lume, dar asta nu inseamna ca este si cel mai civilizat sau frumos. Este accesibil oricui si atat.

Ne coboram echipamentul de la etaj si incepem sa facem de mancare. Intre timp sosesc si Andrei cu echipa, cu bidoanele cu apa umplute la jumatatea drumului dintre Nid D’Aigle si Baraca, din singurul izvor. Facem supa, ceaiul, mancam salam, miere si fructe uscate. Cu burtile pline, lasand supa sa se racoreasca putin, constatam ca nu mai avem apa. Trebuie sa coboram pana la izvor din nou, acum, inainte sa mergem mai sus de 3000 metrii, caci mai sus tot ce bem trebuie sa topim. Destul de neplacut sa incepi ziua celei mai grele urcari cu o coborare, dar asta e. Impreuna cu Lucian si cu Stefan o luam la fuga spre vale, spre izvor. Pe langa noi urca tot felul de turisti, veniti cu trenuletul la prima ora pana la 2500 metrii. Nu ne baga in seama decat cei care coboara, pesemne venind de sus, de pe varf, nu paltonari. Un brasovean ne spune ca ei tocmai se intorc de pe varf, cand ne aude vorbind in romana “de unde or veni astia?” Ce mica-I lumea, pana si aici intalnesti romani. Intrebam cum e, cerem orice informatie utila ne poate da si apoi ne uram drum bun reciproc. Ajungem la izvor, umplem bidoanele si o luam din loc inapoi la baraca, sa ne facem rucsacii si sa plecam spre 3800m. Ora este cam tarzie, o sa fie pericol de pietre, dar macar nu o sa fie aglomeratie. In cele 30 de minute cat am urcat pana la refugiu m-a luat singura durere de cap din toata expeditia. Probabil schimbarea brusca a altitudinii, noi alergand la coborare, combinata cu efortul la prima ora si-au facut simtite prezenta. Ajung in baraca, la supa calda pregatita de mine si Lucian. Durerea trece de la sine, sunt in regula. Mancam repede, strangem si impartim apa adusa. Suntem gata de drum, hai sa mergem ca ziua-i lunga.

Primul punct pe care trebuia sa il atingem sa il atingem era ghetarul Tette Rousse. Desertul de piatra din fata noastra parea usor de traversat. Intr-o ora suntem sus, hai s-o luam tare. Zilele senine cate tocmai trecusera prevesteau si o inrautatire a vremii, caci acolo sus vremea buna nu tine prea mult. Vantul era puternic de dimineata, am sperat ca dupa pranz se va mai linisti. Da de unde, nici nu apucam sa urcam spre ghetar, dupa sfarsitul intinderii de piatra, ca simtim oboseala. AL naibii vant, abia urcam, in loc sa admir privelistea trebuie sa fiu atent sa nu ma doboare. Cu un rucsac mare in spate, stabilitatea era o problema: foloseam betele ca suporturi de sprijin, iar in locurile inguste sau abrupte iute apucam un bolovan colturos si mergeam aplecat, tinandu-ma de el. Soarele la 3000 de metrii incinge imediat, iar vantul raceste si mai repede. Toata urcarea de 200 de metrii a fost o nesfarsita schimbare de la cald la rece, de la gluga la capul gol, de la mers rapid la stat lipit de stanca. Din fericire nu am avut incidente, ajungand cu bine pe ghetarul a carui limba se termina la 3000 de metrii. Mai trecem pe la Tette Rousse? E cam 12 ceasul, nu stiu daca are rost sa pierdem vreme pe-acolo, ii spun lui Stefan. Hai sa ne punem coltarii la marginea zapezii si sa urcam spre Gouter. O sa avem de tras si nu are rost sa ne oprim daca nu e absolut nevoie. Refugiul ramane in dreapta noastra, la fel si marea de corturi de langa el. Pana la urcarea abrupta spre Gouter avem de traversat ghetarul. Andrei, Gabi, Geo si Tibi aleg sa se lege in coarda. Noi, ceilalti 4, consideram ca nu este necesar si ca e mai sigur independenti. Stefan o ia inainte hotarat, eu il urmez, in spatele meu Lucian si Ileana. Pana se leaga ceilalti, noi avem deja un avans de vreo 10 minute. In stanga se inalta semeata marginea unui fost circ glaciar, cu blocurile de stanca instabile mereu gata sa cada peste noi. Zapada murdara a ghetarului e presarata cu bolovani, a caror urma denota ca au cazut din peretele din stanga noastra. Unii mai mari, unii mai mici. Stiam ca trebuie sa trecem repede, era aproape ora pranzului si gheta care tine pietrele laolalta sus se topea. In fata noastra celelalte grupuri de alpinisti nu aveau probleme cu caderile, asa ca am continuat increzatori, cu urechile ciulite. Vesnica expresie de ce ti-e frica nu scapi avea sa se adevereasca si aici, intrucat bubuiturile infundate din peretii de stanca vesteau caderi de pietre. Si la cum se auzeau, erau mari! Cu toate ca eram obositi si faceam pasii mici ca sa conservam energia, am ridicat instinctiv ochii spre coltii de stanca. Cu ochii mari am vazut bolovanul care venea pe o directie prea apropiata de mine. Stiam ca poate sa fie aruncat din traiectori de ciocnirea cu zapada, si ca sunt in raza lui de actiune. Totul a durat cateva secunde, in care m-am dezmeticit si am rupt-o la fuga in sus, cativa metrii macar. Daca ma urmareste, voi sari intr-o parte in ultimul moment, cand nu mai putea sa isi schimbe brusc directia. Gafaind, tip ca ma tin plamanii “piatraaaaa”. Bolovanul zboara pe langa mine si se opreste putin mai jos, in zapada umeda. In spate, la cativa metrii, Lucian si Ileana se oprisera asteptand sa vada daca mai cade ceva. Phiu, de data asta a fost aproape. Acum, gandindu-ma la ceea ce s-a intamplat acolo, a fost o decizie buna sa nu fim legati, intrucat legati nu aveam cum sa sarim din calea lui. Din fericire, Andrei si echipa nu au avut probleme similare, asa ca am ajuns cu totii la marginea superioara a ghetarului, de unde se urca 4 ore spre Gouter. Alpinistii care coboara ne spun ca in 15 minute ajungem la Grand Couloir.

Culoarul cu pricina este o vale abrupta, lunga de aproape 400 de metrii, pe care trebuie sa o traversezi ca sa ajungi pe pintenul sigur, unde nu cad pietre. Urcarea se face foarte abrupt, pe stanca si gheata. Noi am prins o vara calda, astfel incat zapada lipsea in totalitate de pe stanci. La Grand Couloir, am stabilit ca trecem in ordinea in care ajungem, unul cate unul, ceilalti fiind atenti daca vine vreo piatra de sus. Se spune ca bolovanii in cadere pot sa aiba si 100km/h, iar cei de dimensiunea mingiilor de fotbal sunt comuni pe acolo. Observam cablul ce sta intins pe deasupra culoarului, pentru asigurare cand este zapada multa si pericol de a aluneca in gol. Acum nu este cazul, este doar o mica portiune de gheata la mijloc. Primele urme de sange de pe pietre ne aduc aminte ca aici nu se glumeste si intamplarile sunt cat se poate de reale. Elicopterul rosu, al salvamontului francez, are tot timpul treaba in zona.

Stefan ajunge primul la punctul din care se incepe traversarea. Lunga de 100 de metrii si abrupta, asteaptam sa treaca alpinistii din sens opus mai intai. Ne uitam bine in sus, urmand sa il atentionam daca e ceva in neregula. Cu pioletul in mana stanga, caci putea oricand sa alunece, Stefan grabeste pasul si trece in mai putin de 30 de secunde. Nu s-a miscat nimic, e calm. Piatraaaa, se aude strigatul lui Lucian, si ceva bolovanis curge repede la vale. S-a oprit? Pare ca da, e innorat sus si nu ar trebui sa se dezghete asa usor. Trag aer in piept, caci este randul meu. Sangele circula repede, nu mai simt nici oboseala nici lipsa aerului, stiu doar ca trebuie sa trec foarte repede, fara sa ma expun pietrelor, dar nu atat de repede incat sa risc sa alunec pe gheata murdara din centru. Pun pioletul in pozitie de asigurare, in mana stanga, si o iau repede inainte. Lucian imi striga din spate ca sunt ceva pietricele care cad, in a doua jumatate, dar sunt mici si nu e nici o problema. Ma opresc, ma uit in sus si ascult. Cadeee, vine una maricica, aud de la grupul nostru. Oops, nu stau bine. Stiam ca daca nu esti la jumatate, in caz de pietre, e mai bine sa te intorci. Si cum abia facusem 20 de metrii, o iau frumusel inapoi, cat pot de repede, fara sa ma uit in spate. Bolovanul trece la mare distanta de mine, nu venise foarte repede si avea traiectoria previzibila. S-au oprit, hai ca mai incerc o data. Ma simteam ca in Super Mario, cand trebuie sa treci de o zona unde iti pica chestii in cap, si nu ai unde sa fugi decat inainte si inapoi. Target practice scrie pe mine, ratele si vanatotii. Rata din mine o ia repede inainte de data asta, ceilalti spunandu-mi ca e in regula. Ma misc cat pot de repede pana in partea cealalta, unde il vad pe Stefan stand putin mai sus pe o margine de stanca urmarind atent pericolul. Ma catar pana la el, tinut de cablu, spunandu-i lui Lucian ca e ok, am trecut. Pozitionat strategic pe o muchie, imi las rucsacul jos si imi scot aparatul, pentru ca momentul Grand Couloir merita sa fie prins intr-o fotografie. Pana trec toti, fac cateva poze, cu ochii cand prin aparat, cand in sus la ce putea sa cada. Ascultam atenti, privim si fugim. Ajungem toti pe partea cealalta a culoarului, fara incidente. Cea mai dificila parte a expeditiei a trecut, suntem toti intregi. Pe partea aceasta, alta urme de sange proaspat pe pietre ne aduc aminte ca nu toti sunt asa norocosi. Din pacate norocul ti-l mai si faci, caci vedem destui care traverseaza culoarul legati sau cate 2 sau chiar 3. Daca tocmai atunci vine, unde sa fugi? Inconstienti concluzionam, graba asta s-ar putea sa ii coste scump. Mai scump decat o bucata de casca, caci la 60 km/h, nu stiu ce umar sau gat rezista la impact.

Cu moralul ridicat, le uram succes celor care stau sa treaca la coborare. Inca 4 ore si suntem sus. O nimica toata, va fi frumos. Urcarea pe stanca golasa o vizualizasem in atate poze pe internet, stiam cum arata, care sunt pericolele. Are in mult locuri cabluri fixe de asigurare, dar ruta de urcare nu este unica, este catarare pe bolovani mari si o poti lua pe unde crezi ca e mai bine. Si cum cel mai bine este in sus, in sus o luam. Unul cate unul, caci aglomeratia e mare: foarte multi urca caci se anuntase vreme buna in doua zile, dar si foarte multi coboara, dupa cele 3 zile insorite care fusesera. Lucian si Ileana ajung in fata, la fel si Stefan. Lipsa de aer si greutatea fac anevoioasa inaintarea. Vantul, puternic pe alocuri, iti ingheata mainile si fata. Nu poti sa te infofolesti in haine, caci transpiri si nu mai esti apt de efort. Urcand doar in tricou si geaca, incerc sa tin pasul. Desi nimeni nu spune ca se grabeste, toata lumea vrea sa ajunga cat mai repede la cabana, sa intre la caldura, sa isi lase rucsacul jos. Doar Tibi merge linistit in spate, ne-a promis el de jos ca “Ultimul o sa fiu, incet, dar sigur, de data asta nu il mai ratez”. Oricat as incerca sa imi aduc aminte ca am promis ca o sa savurez fiecare pas, nu pot sa savurez atingerea stancilor cu mana. Calda din cauza efortului, iti ingheata imediat la contactul cu stanca inghetata. Prin locurile unde se topise zapada o pojghita de gheata subtire isi facuse aparitia pe stanci. Trebuie sa fie tare frig, imi ingheata extremitatile si ma enerveaza cei care coboara haotic, fara sa dea prioritate la urcare. Dic cauza efortului si a stresului, toti oamenii sunt irascibili. Diversi comenteaza la modul nostru de urcare, ca nu le dam prioritate, ca nu suntem atenti. Nu ii condamn, nici noi nu eram lapte si miere. E greu, dar asta este. Am venit aici pentru ca am ales asta si o sa mergem pana la capat cu zambetul pe buze. Cu 100 de metrii inainte de capat, de unde refugiul Gouter parea asa aproape, ma lasa nervii in privinta frigului. Transpiratia imi ingheta pe gat si pe incheieturi, la 3700 metrii e frig de-a binelea. Imi caut un locsor pe o piatra plata, admir sirul de alpinisti din urma noastra si imi caut in rucsac. Aparatul foto, polarul, manusile, caciula, niste ciocolata si o gura de apa. Nu stau prea mult, caci am fost deja depasit si doar Tibi mai este in spate. Nu este o competitie cine ajunge primul, ci cine ajunge si cine se intoarce. Atat. Simplu. Si pe langa asta, vreau sa imi placa. Se vede superb in departare, toata valea Chamonix, raul Arve si muntii de 2700 de metrii de pe partea cealalta a vaii. Un moment placut in infernul urcarii. Deasupra mea, Lucian si Ileana sunt pe ultimii metrii, aproape au ajuns. O sa ajung si eu, nu-mi fac probleme. Fizic ma simt excelent, ciocolata si poza m-au motivat si mi-au dat incredere sa continui. Imi pun rucsacul la loc in spate si imi continui urcusul. Observ ca nu sunt cabluri peste tot, unele locuri chiar periculoase nu au nici un fel de asigurare. Oare nu am luat-o eu pe ruta buna? Mai tarziu voi afla de la ceilalti ca noi am urcat tinandu-ne dupa un punct rosu de marcaj, care credeam noi ca este drumul. De fapt, acela era varful muchiei si probabil drumul practicat cand marginile erau acoperite cu zapada si gheata. Altfel, se putea urca in mici serpentine cand prin stanga, cand prin dreapta. Nu-I nimic, oricum a fost frumoasa catararea. Ajuns pe ultimii metrii, respirand greu, Andrei ma incurajeaza din marginea refugiului. Stai ca vin, acusica, sa nu mancati fara mine. Radem impreuna cu ceilalti din echipa care ne asteapta pe mine si pe Tibi in fata usii. Sa vezi ce plin e aici, mi se zice de sus. Hm, ma asteptam, dar nici chiar asa.

Refugiul Gouter nu are nimic in comun cu denumirea de refugiu pe care o stim din Romania. Adica o cutie de tabla sau plexiglas, cel mult lemn, cu un prici si 5 locuri inghesuite de somn. In Franta refugiu inseamna cabana cu 80 de locuri oficiale, inca vreo 80 posibile in sala de mese, apa si mancare aduse zilnic cu elicopterul, incalzire centrala, conexiune la internet prin satelit si curent electric de la generator. Camerele erau speciale pentru cate ceva: una in care se lasa echipamentul de catarare (bete, pioleti, coltari, casti, hamuri), toate la gramada pe peretii speciali dotati cu carlige, o camera pentru rucsaci unde se lasa si bocancii si se iau papucii de casa, sala de mese, unde toti se foiesc de colo colo asteptand nerabdatori supa si orezul cu carne, doua camere mari de dormit, cu paturi si paturi curate si o toaleta ecologica pusa intr-o muchie de stanca, cu evacuarea strategica intr-o zona neumblata. Nu degeaba este Chamonix capitala alpinismului mondial, turismul montan aici este in floare. Cum nu aveam de gand sa platim nimic la francezi, noi eram cu corturile, cu mancarea in rucsac si cu gandul ca pentru apa vom topi zapada.

Prima masa in refugiu a fost rapida, 8 oameni la o masa de 3, intrucat celelalte erau rezervate celor care platesc si vin cu rezervare pe Mont Blanc. Cu burtile pline, ne gandim de unde facem rost de apa si unde punem corturile. Punem corturile? La urcare, cativa alpinisti cu care am vorbit ne-au zis ca putem dormi si in sala de mese, atat timp cat nu ii deranjam pe cei care platesc ca sa aiba confort. In mod normal se lasa ceva euro pentru dormit in refugiu pe mese, dar daca zici ca n-ai si te faci ca ploua, nu te da nimeni afara. Mi-am propus sa fac asta, iar sus, la masa, le-am spus tuturor. Noi punem cortu, se vede foarte tare din spate, de pe muchia de zapada, sunt multe corturi si e o zona adapostita. Nu vreau sa dorm in refugiu si sa ma deranjeze astia, imi spune Andrei. Il ia pe Tibi si se duc in spatele refugiului, la 10 minute, in zona de corturi. Stefan afla ca tocmai s-a eliberat un pat in camera de oaspeti, si cum pretul este de 12 euro, alege sa il ia el si sa doarma linistit la noapte. Eu, Lucian, Gabila, Geo si Ileana ne propunem sa ramanem in sala de mese. Desi micul dejun e la 2, si o sa ne deranjeze, la noapte astia pleaca spre varf, noi mergem abia maine noapte, avem o zi intreaga de odihna. Ne descurcam noi, caldut, spatios si ieftin pe deasupra. Dupa-amiaza organizam rucsacii, ii punem pe o masa din colt, in cazul in care va fi aglometarie in sala de mese sa avem loc, facem poze si cautam apa. Sticla de apa plata la Gouter este 5 euro, 1, 5 litrii. Multi alpinisti cumpara, caci vin pe Mont Blanc si vor sa aiba si confort. Solutia gasita de mine a fost sa luam apa din turturii care se topesc langa scara ce duce la al doilea loc de dormit. Destul de aproape de buda, mirosul nu e prea placut in zona. Dar turturii sunt destui sub scara, pot tine o sticla acolo sa o umplu in cateva minute.

Iau o sticla goala de la noi si plec sa incerc. Dupa 5 minute vin inapoi cu mainile inghetate bocna si cu 2 cm de apa in sticla. Sa stiti ca nu merge asa, da am venit sa-mi iau manusile. Pun si caciula, sa fie confortabil, iau alta sticla goala si ma duc sa incerc din nou. Reusesc sa pun ceva apa, cam jumatate de litru, dar pretul este mult prea mare: manusile mele sunt fleasca si cel putin pana maine sunt inutilizabile. Bine ca nu plecam la noapte spre varf, ca as fi avut o mare problema. Ma intorc in refugiu, la masa unde suntem adunati cu echipamentul. Solutia salvatoare imi vine repede in minte, asa ca nu stau mult, iau niste manusi uscate imprumut, promitand sa le aduc inapoi tot uscate, si ies repede in holul refugiului. Insfac pioletul din suport si sticla in mana cealalta si ma duc sa “operez”. Procedeu simplu, spargi toti turturii din jur care sunt mai sus ca sa picure apa mai repede doar pe turturele ales de tine. In acelasi timp, cu lopatica pioletlui, sapi o gaura in gheata de dedesubt si pui sticla la umplut. Simplu si eficient. Las instalatia sa functioneze, ca dupa 15 minute sa ma intorc cu alta sticla. Fericire mare, prima transa se umpluse, a doua va merge struna. Mai sap inca un locas pentru a doua sticla, urmand sa umplu cate doua de-odata. Victorios, intru cu licoarea in refugiu. Vestea proasta insa, toata apa provenita din zapada avea un gust intens de… benzina. Hidrocarburile pe care ploaia si ninsoarea le spala din aer raman in zapada, iar cu cat apa se topeste, spre vara, cu atat mai densa este concentratia impuritatilor. E clar, o sa fie apa cu care in vale nici ciorapii nu mi i-as spala. Singurul mod in care puteam sa o bem fara sa simtim gustul oribil era sa dizolvan Izostar in ea, praful energizant pentru sportivi, cu arome de fructe. Nu avem foarte mult, asa ca il punem mai putin decat trebuie, cat sa ii schimbe gustul. Setea e mare la 3800 metrii, te dezhidratezi mult, iar dupa tot urcusul ala simteam nevoia sa bem mult lichid. “Posirca”, cum am denumit-o, a fost pana la urma foarte buna, ieftina si in cantitati nelimitate. Trebuia sa avem grija sa luam apa ziua, caci noapte turturii inghetau si pana nu batea soarele bine in ei, nici pomeneala sa picure. Foarte interesant este ca desi in prima zi alpinistii se uitau la noi si radeau de ce apa putem sa luam pentru baut, dupa doua zile deja trebuia sa stau la coada ca sa imi pun sticlele. Diversi veneau sa umple termosuri, sa se spele pe maini, sa isi spele vasele sau sa ia apa pentru fiert. Nici pentru voi nu sunt de colo 5 euro pentru un litru juma’ se pare, radeati de noi la inceput.

Problema apei fiind rezolvata, mai rontaim cate ceva in cabana, mai facem niste poze si pe la 7 seara lumea incepe sa dispara din sala de mese. Astia se culca cu gainile si se scoala inaintea lor trag eu concluzia, caci la 8 seara cabanierul ne spune sa nu mai facem galagie ca s-a dat stingerea. Suntem 5 romana in sala de mese si inca 3 alpinisti francezi in capatul celalalt, in rest ne-am speriat degeaba ca o sa se aglomereze.

Lucian, da noi unde dormim? Pe mese sau sub ele? Hai sub, ca dimineata o sa vina astia sa manace si o sa ne dea la o parte. De sub masa nu ne scot nici cu forta! Zambim, asa este. Ne bagam in sacii de dormit, cu aparatele foto si telefoanele la caldura, caci se lasa frigul si in sala. Capetele le bagam sub o banca, ca sa incapem cu totul sub o masa. Rucsacii la picioare, apa intre sacii nostrii de dormit, Geo Gabila si Ileana sub masa de langa noi. Somn usor pana la 2 cand se scoala astia, hai noapte buna!

Sunetul pasilor apasati ne trezesc fara avetizare. Visasem ceva, eram pe alta lume. Ce tot bocane astia? Ah, e doua, au venit la masa. Lucian? Da. Ne dam de aici? Nu, lasa-I ca isi gasesc locuri. Ok, nu ma misc din sac. Lumina se aprinde, se aud susoteli, rasete, sunete de fermoare si sireturi stranse. Nu ne dam de-aici, e doar sub masa ocupat, pot sa stea si ei pe partea cealalta. La inceput nu se aseaza nimeni la masa sub care stateam noi, dar dupa ce sala de mese se aglomereaza aud cativa alpinisti apropiindu-se. “Those guys are sleeping here?” se aude de langa masa. “oh…” Ma bufneste rasul in sac. N-a mai pomenit oameni sa doarma sub masa, sau I se pare ca e mai buna cu ceva pentru ca plateste sa doarma in pat? “Are they allowed to stay here?” Hai ca asta e prea de tot, daca vreti ceva de la noi ne bateti pe umar si ne spuneti sa ne mutam. Altfel nu ne dam, facem pe surzii. Simt cum pe deasupra mea un bocanc maricel isi face loc, apoi se lasa usor pe podea in partea cealalta a capului meu. Continua asa si peste Lucian, pentru ca pe deasupra mea sa intre alta persoana. Nici macar nu ne-au intrebat, s-au asezat peste noi. Foarte bine, nici noi nu ne dam. O sa mancati 30 de minute, o sa plecati, o sa ajungeti pe varf pe ceata si o sa coborati fara sa vedeti nimic. Dar puteti sa va mandriti ca ati dormit in pat si ati asteptat indigniti o domnisoara de la bucataria refugiului sa va serveasca micul dejun, careia nici macar nu i-ati multumit. Nici nu v-au convenit cerealele cu lapte carate pentru voi cu elicopterul de jos. Nu, alpinistul-turist de astazi nu stie ce inseamna sa nu ai, lui totul I se cuvine. Asa cum am preconizat, in 30 de minute toti se ridica si pleaca spre varf. Dupa ce se ridica si cei de peste noi de la masa, Lucian scoate capul din sac si ma intreaba: Tu i-ai auzit pe astia ce frica le e? Am auzit ceva, dar nu multe ca incercam sa dorm. Asta de langa mine murea de frica, ii tremurau picioarele ca le tinea aproape de capul meu si ii zicea prietenului ce speriat e de urcarea asta noaptea. Straini grabiti, nu le pasa de nimic, ei vin aici ca sa urce pe Mont Blanc in doua zile. Te miri de ce isi varsa plamanii sau ii ia elicopterul…

A doua parte a noptii a trecut fara probleme, a doua zi dimineata ne-am trezit pe la 8, in alte zgomote de pasi. De data asta se vorbea mult mai incet in capatul salii, nu stiu daca ne reperasera sub masa, dar erau civilizati. Astia vorbesc romaneste? Hai lasa-ma, sa stii ca da. Mai tarziu aflam ca sunt niste prieteni de-ai lui Andrei, veniti sa urce pe varf in aceeasi perioada ca si noi. Ileana disparuse de sub masa, pesemne dupa 2 s-a dus si a luat locul vreunuia in pat. Am auzit ca se practica, dar cum noi aveam sacii si totul in sala de mese, nu ne-am mai deranjat cu mutarea.

Ne trezim cu totii, rontaim ceva de dimineata si mergem sa intrebam de vreme. Ceata azi, maine se anunta frumos. S-o anunta, ca azi se pare ca deasupra noastra mergi prin nor. Nu vezi la 5 metrii. Desteptii aia au plecat toti asta-noapte, ca azi vin altii cu alta rezervare si nu mai au unde sa doarma. Asa era, toti venisera fara saci de dormit, ce sa mai vorbim de corturi. Ce facem azi? Sus de tot nu mergem, ca e innorat. Stam aici si asteptam? Hai sa mergem pana pe Dome du Gouter, la 4200, ne propune Stefan. Vedem cum ne simtim, ne aclimatizam si studiem traseul pentru maine. Excelent, mergem. Dupa echipare ne aliniem si pormin in sus, fara sa ne legam caci nu parea deloc dificil. Vant nu era, doar ceata. Urmele coltarilor celor care plecasera noaptea se vedeau bine, nu era nici o grija sa ne ratacim. Urcam noi ce urcam, mai abrupt, mai plan, doar pe zapada bine batatorita. Mergeam bine, eram fericiti ca suntem aici, atat de aproape. Intreband cat mai este, ni se spune ca suntem pe Dom deja, aici e inceputul si peste 5 minute veti da de coama. Hm, asa repede? Hai sa mai mergem in sus, spre refugiul Vallot. Ok, nu strica la altitudine mai mare. Dupa inca o ora usurica suntem pe ultimii metrii inainte de Vallot. Asta e putin dupa jumatatea drumului pana pe varf, ce simplu a fost. Decidem sa stam sa ne odihnim putin, sa decidem ce sa facem. Stefan ne propune sa urcam pe varf, pe ceata, ca au anuntat ca pana seara se face frumos. Eu nu sunt convins, stiu cum e norul lenticular de pe varf, nu pleaca imediat, iar servicul meteo in Alpi se pricepe la prognoze. Au zis maine ca e frumos, astept pana maine. Stefan nu are incredere in ei, vrea sa urce astazi. Daca maine e frumos, urcam si maine inca o data. Nu sunt de acord in nici un fel, nu poti sa il urci de doua ori pentru ca vei fi obosit dupa 2000 de metrii diferenta de nivel, de la 3800 la 4800, urcati si coborati in 7-8 ore. Maine noapte nu o sa mai fim buni de nimic. Si totusi, daca e si maine urat? Urcam maine si atat, asta e. Doua ore stam si discutam in contradictoriu. Fiecare are argumentele lui, care de ce sa nu zic, erau destul de convingatoare atunci. Tibi rade sarcastic: asta e a doua oara cand ajung la Vallot, iar cobor fara sa ajung pe varf? Ii spun ca de 4 ani astept sa urc pe mititelul asta, acum nu mai conteaza 12 ore pana la noapte. Urc bucata asta de doua ori, nu pe tot. Am zis ca ne aclimatizam, nu altceva. Intr-un final, dupa ce stam si cateva minute bune in refugiu, hotaram sa coboram. Mergem maine si gata, azi ne-am facut damblaua. Am facut o plimbarica pana la 4400, cum am scris in mesajul catre parinti acasa.

Coboram repede si zambareti, tinta de azi a fost Dome du Gouter, am depasit-o, ne-am aclimatizat inca putin si suntem mai pregatiti ca oricand sa incercam sa ajungem pe acoperisul Europei de Vest. Maine, cu putin noroc, o sa reusim. Increzatori, ajungem pe Dom. De la 4300 de metrii in jos norii se sparg, lasand sa se vada pana hat in zare. Ramanem inmarmuriti de frumusetea peisajului, ne oprim pentru a admira si a face poze. Tot restul drumului pana la refugiu am pozat, am ras si am discutat diverse, intr-o stare de spirit excelenta.

La refugiu s-a lasat cu festinul de dinaintea varfului. Nu luaseram foarte multa mancare, spre deosebire de Romania, unde o caram si o mai aducem si acasa inapoi, aici nu ne permiteam luxul de a cara in plus. Facem supa de pui cu multi taitei si cu ceapa aia gasita? Facem, ii raspund lui Lucian. Ceapa cu pricina o gasise cand am plecat de la Baraca Forestiera, de la 2800 metrii, lasata de vreun turist pe un bolovan. Doar era de mancare, o ceapa la altitudinea aia valora destul de mult pentru niste alpinisti hrapareti. Asa ca ceapa si-a facut si ea loc printre taitei, iar fiertura a fost apreciata in final.

Stingerea se dadea la 8 seara, ca in fiecare zi. In seara asta ne culcam in sala de mese, ca si ieri? Clar, se aude raspunsul. Atunci, hai sa luam o masa in primire. O sa fie aglomerat. Dupa ce fac aprovizionarea cu apa si ultimele 6 sandvisuri, cu niste resturi de cascaval si salam, ies la poza de seara. Probabil cel mai frumos apus de la altitudine, deasupra unei mari de nori care se spargea. Era liniste, vantul amutise complet. Sus erau ceva noi in continuare, dar prognoza se anunta buna si eram increzatori. Am admirat razele soarelui fara sa tin aparatul la ochi pentru cateva secunde. Asta nu voi putea sa inregistrez niciodata pe sensor, emotiile. Doar o imagine, care pentru mine va insemna acele 1000 de cuvinte.

Vanzoleala mare in sala de mese, caci cele 80 de locuri din cabana erau ocupate si alti 50 de alpinisti urcasera in decursul zilei. Se anuntase o noapte si o jumatate de zi frumoasa intr-o saptamana de ploi si furtuna, toti au urcat grabiti sa prinda momentul. In coltul nostru trebuia sa incapem 4 oameni, dar banca era deja ocupata de un batranel. Are you sleeping here? Yes, there is no other place. But it’s ok, you Romanians can stay here. I paied, you paied, we can all sleep here, right? Well, daca baiatu zice ca a platit, ii zicem si noi ca da, asa-i Lucian? Ii raspund mosului ca of course, you can stay here with us. De-asta traieste statul Francez, ca platiti voi bilet intreg ca sa dormiti pe sub mese. Macar noi stam pe degeaba…

Imi iau singurul loc ramas in primire, cel de pe masa, si imi intend sacul. Din coltul de unde ma aflam se vedea intreaga imbarligatura de maini, picioare, echipament si capete iesind din sacii de dormit. Soarele nu apusese, dar inauntru se lasase linistea. Unii dormeau pe scaune, nu isi adusesera saci cu ei. Si asa e un somn de teoretic 4 ore. Practic, vom vedea cat dormim. Dupa o ora de stat in sac, cu dopurile pe urechi caci suntele cabanei noapte sunt deranjante, hotarasc sa ies din sac si sa dorm doar acoperit cu el. Mult prea cald aici. Ma hotarasc sa imi fac curaj sa ma duc la toaleta, calcand printre cei intinsi pe jos. In cabana liniste, nici o sforaitura. Oare cati dintre ei or dormi si cati nu? Ii aud pe cativa oftand, altii se foiesc cand calc printre ei. Sunt treji majoritatea, inainte sa urci pe varf nu poti sa adormi. Intors pe masa mea din capat, reusesc sa atipesc pentru o ora. Am vrut sa pun ceasul la 1: 45, dar cum Soso, unul dintre romanii care erau acolo, a spus ca il pune el, am renuntat si la telefonul meu. Oricum, de la 1: 45 pana la 2 ne strangem repede.

Dimineata a venit fara veste, am deschis ochii, m-am ridicat in capul oaselor si am asteptat sa vad. Nu se trezise nimeni, dar Soso misca in sac. Dupa cateva secunde aud si alarma. E timpul. Restul alpinistilor dormeau inca, am incercat sa profitam de moment. Am strans repede sacul, am mancat si am aranjat bagajele pentru intoarcere. Mi-am burdusit buzunarele gecii cu cele necesare in ziuavarfului: curmale, ciocolata, 1 sandvis, telefonul, asigurarea medicala, pasaportul si banii. Crema de soare era si ea pe acolo, caci stiam ca la coborare va fi necesara. Si totusi, nimeni nu se urneste din saci. Foarte ciudat, a trecut mai mult de jumatate de ora. Il vad pe Soso in usa cabanei cand ma duc sa vad starea cerului: senin, impecabil. Cele 6000 de stele care se vad theoretic cu ochiul liber erau toate acolo. Intrat sa ma echipez, Soso ma anunta ca a uitat ceasul setat pe ora Romaniei si de-asta nu s-a trezit nimeni. De fapt nu era 1: 45, era 12: 45. A, excellent, sa fi tot dormit vreo 45 de minute deci. Asta e, o sa ne ajunga pentru o zi.

Restul echipei se aduna de prin cort si din sala de mese. La 2, Stefan isi cauta betele de trekking insa. Mi-au disparut din locul lor! Nu se poate! Stam sa le caute, dar pana la 2: 30 nu afla nimic de ele. Mama lor de francezi, daca imi mai as eu echipamentul asa. Ai naibii hoti. Betele erau niste Black Diamond, mai dragute decat ce avea lumea in general acolo, si probabil tentasera pe vreunul. Asa cum am aflat mai tarziu, fusesera doar imprumutate, caci le-am recuperate din cuier, dar din alt loc. Probabil cineva le-a luat ca sa le testeze, urmand si isi achizitioneze unele asemanatoare. Nu ca ne-ar placea atitudinea frantuzeasca prea mult, dar sa nu ii acuzam pe nedrept.

La 2: 30 grupul, cu Stefan in fata si Tibi secund, se urneste in sus. Sunt ceva grupuri in fata noastra, dar grosul e in spate. Nu o sa prindem aglometarie. Toti avem frontale pe cap, caci luna este abia un corn. Sirul de luminite se intinde in fata noastra si ne arata drumul. Mergem fara coarda, ca si in ziua precedent. Ce mult am urcat ieri, se aude din spate. Vallot pare intr-adevar departe, dar este la doar 2 ore. Inaintam repede, in seturi de 30 de minute cu cateva secunde pauza. Intre noi distanta este aproape 1 metru, nu ne departam, nu ne grabim. Coltarii se infig ritmat in zapada inghetata si respiratiile sunt rapide, dar relaxate. Din cand in cand aruncam un ochi in spate si nu ne vine sa credem dimensiunile pe care le vedem: de la 4300, inainte de rasarit, se distinge creasta ce duce spre varf. Primii alpinisti au inceput urcusul final, sunt la doar 30 de minute in fata. Mai au si ei 2 ore bune. In spate Valea Chamonix scaldata in lumina, iar undeva in departare probabil Geneva, reflectandu-si luminile in norii razleti de deasupra. E mult prea intuneric pentru poze, din orele astea vor ramane doar amintirile noastre intiparite pe retina. Lungul sir de luminite urca sinuos spre varf. In liniste, in ordine. Depasim cateva grupuri, care parca iti dau sufletul acolo. Au venit prea repede sus, concluzionam. La fel au facut si cei care au tusit sange din plamani, asa cum se poate vedea in zapada pe care calcam. Urmele nu sunt dese, dar sunt. Nimeni nu vorbeste de ele cand le vede, abia in pauza de la Vallot se deschide discutia. Ati vazut sangele de pe drum? Da, cine stie cine are problem in fata. Si totusi, nu a coborat nici unul. Ori e in regula, ori e inconstient.

De aici ne legam, nu? Intreb in timp ce ne odihnim pe micul platou de langa cel mai inalt refugiu din Europa. Da, ultima creasta e mai periculoasa, asa e recomandat in ce am citit. Bine, 4 in fata, il luati si pe Soso sa fiti 5, si noi 4 in spate. Andrei si echipa pleaca primii, Stefan, Ileana, Lucian si cu mine ne legam si ii urmam. Incepe sa se crape de ziua. Pe partea din fata, cea care urca dinspre Aguille du Midi, un alt sir de luminite urmeaza drumul varfului. Astia urca pe marea traversare din colo, nu? Da, frumos traseu. Poate il facem si noi candva. Poate, dar nu acum. Drumul lor este mai dificil, Marea Traversare presupune urcarea pe cei trei Munti: Mont Blanc, Mont Blanc du Tacul si Mont Maudit. Ultimul se vede ascutit in departare, alpinistii inca nu au ajuns acolo. Nu degeaba ii spune Mont Maudit, Muntele Blestemat, la cum arata. In fata noastra poteca urmeaza o creasta subtire de zapada, care totusi ni se pare mult mai putin periculoasa decat ce vazusem in filmele de pe internet. Cand e vant, ar fi ceva probleme aici, e musai asigurarea. In rest, nu avem nevoie sa atingem cu mana pe jos, doar o urcare sprijiniti in piolet e de ajuns. Aici nu se afunda in zapada ca la noi.

Pe ultima jumatate de ora se vede déjà Chamonix-ul, dar si in departare Franta, Italia si Elvetia. Distingem Matterhor-ul si grupa Breithorn, in Elvetia, cat si Aguille du Midi imediat aproape. De data asta, pare mult sub noi. Ceea ce din Chamonix se vede undeva sus, departe, acum se vede atat de mult sub noi. Acum savurez cu adevarat fiecare pas. Lucian canta ceva si chiuie de bucurie, eu mai fac cate o poza, mai admir umbra Muntelui intinsa pe zeci de km deasupra Frantei. Lucian, tu iti dai seama ca suntem la cateva minute de varf? Avem o zi fantastica, ne simtim perfect si n-am avut nici o dificultate peste care sa nu trecem? Bai nebunule, am reusit! Ne-am implinit un vis! A, pardon, ne-am implinit Visul! Un rasarit de soare perfect la 4800 de metrii, dupa indelungi cautari, intrebari si antrenamente. Frate, am facut-o si p-asta. Zambeam amandoi. Printre miile de ganduri care-mi treceau prin minte, unul mi-a ramas bine intiparit: Mont Blanc n-a fost o aventura bazata nici pe bani (nu stiam cat o sa cheltuim in total, ca am fi ras si mai tare de suma nesimtit de mica), nici pe echipament, ca uite-l pe Gabila, cu jumatate imprumutat, nici pe experienta cumulata, ca nu mai fusesem nici unul asa sus, dar am ascultat si am invatat, nici pe antrenament, ca am muncit si a fost se pare de ajuns. A fost numai modul nostru de a fi si vointa pe care am avut-o sa il facem. Sa il facem pentru ca putem, pentru ca vrem sa ne demonstram ca desi unii iti spun ca nu o sa reusesti, unii se mira, altii te demoralizeaza si cativa te incurajeaza, trebuie sa iti asculti instincul si sa munceti pentru visul tau. La noi primul vis a fost sa urcam un munte, dar cu etapa asta realizata, ne-am dat seama ca se poate. Se poate sa iti doresti ceva si sa il realizezi, cand muncesti mult pentru asta. De atatea ori am visat momentul in care voi ajunge pe varf, la propriu si la figurat. De atatea ori am renuntat la alte distractii ca sa economisesc pentru asta. Nu este intotdeauna placut, usor nici atat, dar satisfactia ca ai reusit ce ti-ai propus eclipseaza orice urma de disconfort. De data asta, the sky is the limit.

Lucian? Stii care e intrebarea logica pe care vroiam sa o pun aici sus? Now what? What’s next? Pentru mine, n-aveam nici cea mai vaga idee atunci, acasa, cand ma gandeam la ea. N-am indraznit sa visez mai departe de Franta, mai sus de Mont Blanc. Dar stii ce? Urmatoarele 10 de minute nici nu ma intereseaza, o sa imi savurez momentul. Momentul cand deasupra ta nu mai e decat cerul, cand uiti de toate neplacerile care ti s-au intamplat ca sa ajungi unde ti-ai propus. Acele 10 minute cand esti cu adevarat implinit. Ne imbratisam si ne felicitam. Privesc in departare si nu ma mai satur de frumusetea peisajului. Lucian scoate tricoul jegos cu “geograf”, mandru sa faca o poza cu el la 4810 metrii. Nesperat de sus, intr-o lume pe care oamenii rar ajung sa o vada in toata splendoarea ei. Caci frumos era scris pe celalalt varf, Grossglockner, din Austria, “Vino si vezi lucrarea lui Dumnezeu atat de minunat facuta in randul copiilor de oameni”.

Au urmat bine inteles pozele cu varful, pozele de grup, ceva peisaje si a venit vremea sa coboram. Um munte nu il urci ca sa ramai acolo, il urci ca sa iti ramana in amintire ca o invatatura. Mentinem corzile intre noi si coboram repede. Aglomeratie mare pe unele zone din creasta Bosses, caci alpinistii care urcau dupa noi incepeau sa ajunga. Le uram drum bun, Lucian ii minte pe toti ca mai e putin, imediat ajungeti. Au niste fete lungi si obosite, dar probabil si ale noastre sunt la fel, cu diferenta ca noi avem in plus zambetul pana la urechi. 1000 de metrii urcati foarte repede si acum coborati se simt, ne simtim somnorosi cu totii. Soarele a urcat destul ca sa ne incalzeasca, suntem transpirati, deshidratati si ne cad ochii de somn. E chiar amuzant cat de haotic coboram, pe 7 carari. Ceea ce la urcare a fost un mars solent, organizat si temator, a devenit la coborare un dezmat pe tot muntele. Urme de pasi de colo colo, poze, vorbit tare, mers neglijent cu pasi de uriasi. Ne intalnim cu Sain, patronul de la panoul de alpinism din Bucuresti unde mergem noi, cei de acolo. Ne spune ca statea in Chamonix, era mai confortabil acolo decat in Les Houches, unde eram noi. A ramas ca poate mergem cu totii la o bere dupa ce coboram, dar pana la urma nu am mai ajuns. Echipa cea unita la urcare s-a imprastiat, fiecare se gandea ca n-ar strica niste somn. Fac diverse poze pe drum, observand si norii care se aduna din departari. Dau foarte bine in poza, pacat ca se strica vremea. Au anuntat bine, dupamiaza urat si probabil maine furtuna. Nu aveam nimic in plan, pana unde sa coboram, asa ca nu ne grabim la refugiu. Ajungem alene, cu gandul sa rontaim ceva. Ultimele resturi de mancare, ceva seminte, stafide, miere. Oala de supa si piure, folosita si nespalata de 3 zile, nu mai era in conditii de utilizare. Inchisa ermetic, ca sa nu imputa tot rucsacul, isi astepta spalarea binemeritata in camping, in Chamonix. Ce facem azi? Ramanem aici? Nu prea mai e de stat, daca mai putem, as zice sa coboram cat mai repede ne propune Stefan. Suntem toti de acord, dar mai trec 2 ore incheiate pana sa ne urnim. Dupa ce am urcat pe varf, nu ne mai arde sa ne grabim. Ninsoarea pornita afara ne trezeste repede la realitate. Suntem inca la 3800 metrii, vremea se inrautateste si mai avem inca 1000 de metrii foarte periculosi de coborat. Pe parte de sub refugiu sunt destul cabluri de otel puse, ne tinem de ele si ne dam repede la vale. Treaba merge struna. Depasim niste italieni de la care auzim un “You crazy romanian” adresat lui Gabila, care trece ca vantul printre toti mosii care coboara. Raman un pic mai in spate, mergand totusi atent sa nu disloc pietre. Pe zona asta, casca este obligatorie. Chiar si neintentionat, poti sa ii trimiti celui de sub tine un bolovan in cap si sa chemi elicopterul rosu dupa ce-a mai ramas din vreun nefericit. Stiam ca nu e de gluma. Cu gandul la asta, mi se pare ca aud un strigat inabusit de sub noi, la cativa metrii. Nu disting prea bine caci vantul si ninsoarea incepusera, continui doar sa cobor spre restul echipei. Ii gasesc pe toti la un morman mai drept de pietre, Lucian si Gabila stand jos. Ce-ati facut de v-ati oprit? A, sa-si revina astia doi si mergem. Adica? Pai erau niste straini in spatele nostru, care mergeau cam sovaitor, pe care i-am depasit. Dupa ce trece Lucian de ei, il aud strigand ceva din spatele meu, ne spune Gabila. Lucian ma lamureste: Era unul din aia, tocmai alunecase, si zbura spre mine cat era de mare. M-am lipit de stanca, doar m-a sters cu o bucata din echipament, si a cazut la vreo 10 metrii mai jos. Si mai e viu? ii intreb Da, ca a pus Gabila mana pe el si l-a oprit din rostogolire, ca altfel acum era deja jos sau imprastiat pe traseu. Andrei destinde putin atmosfera, adaugand ca “Bai Gabila, tu iti dai seama ca esti erou?” Gabila il injura pe strain, mai bine nu ii dadea ocazia.

Ritmul nebunesc de coborare pe care il aveam se mai domoleste, nu intr-atat cat sa nu iscam niste praf si niste bolovani in spate. Din fericire, cad pe marginea traseului, in valea neumblata din stanga. In dreapta noastra se disting siluete de alpinisti care trec Grand Couloir. Ieri au cazut pietre non stop, ii spun lui Lucian, era si elicopterul de salvare pe ghetarul de la Tette Rousse. Da, ca ieri a fost soare. Partea buna la vant si ninsoare e ca ingheata pietrele la loc si e mai sigur. Da, azi n-a cazut nimic serios, numai pietricele care s-au oprit. Sa speram ca avem noroc. Ajunsi la capatul coborarii pe muchie, suntem nevoiti sa traversam zona periculoasa. Din nou, stam si privim atenti in timp ce trec membrii echipei noastre sau altii. Se misca ceva praf pe-acolo, dar de data asta trec si mai repede decat la urcare. Nu e zapada mai deloc ne spune Tibi, acum 2 ani cand am fost eu pe-aici mergeam cu coltari. Grrr, mult mai nasol, sa te asiguri pe cablu, sa urci pe bolovani… Nu imi mai pun coltarii pe ghetarul Tette Rousse, ma dau ca pe schiuri pe bocanci. Cobor repede cu Lucian, caci incepuse ploaia. La marginea ghetii, se vede baraca forestiera. Mai avem 600 de metrii, dar pe drum de bolovani. Andrei era la jumatatea coborarii, cu viteza lui, eu si Lucian scoatem betele si o luam alergare usoara in jos. Depasim cativa turisti, veniti probabil doar pana la 3200. Repede, nici nu ne dam seama cum ajungem in baraca. Simpla asta, bine ca s-a oprit ploaia. Acum ce facem? Cum ce facem, mancam. Sigur, ce mancam? Buna gluma. Mancarea calculata la minim se pare ca a fost la minimul extrem. Stefan si Ileana ne anunta ca ei vor sa coboare pana in Chamonix, sa faca un dus si sa manance bine. Nu suntem asa obositi, dar de ce sa dam 5 euro pe cort si in noaptea aia? Mai bine stam in baraca pe gratis. Zis si facut. Dupa ce topim o jumatate de punga de zapada murdara, curatam oala mea de supa cu noua supa facuta in ea, apoi o murdarim la loc cu piure, iesim sa admiram apusul si sa mai vorbim. Gabila, Geo si Andrei se baga in saci, eu ies cu Tibi si cu Lucian sa povestim. Moment excellent de pozat ibexi, caprele tipice pe care le vezi in Alpi. Deloc sfioase, stau la 5 metrii de turisti. Cu apusul in spate, tapul batran de langa noi a fost cireasa de pe tort in materie de fotografie. Fericit ca am asa poze, ii las pe baieti sa intre la somn, apoi mai ies 10 minute sa admir cum dispare soarele dupa varfuri. Ma simt implinit, dar aventura e departe de a se fi terminat. Mai avem 2500 de km pana acasa si habar nu avem cu ce o sa ii facem. Dar nu mai conteaza, am fost pe Mont Blanc. O sa ma distrez la fel de bine si la intoarcere, avandu-l Lucian coechipier de drum.

Peste noapte nu stiu de ce mi-am pus dopurile de urechi, ca erau doar cativa turisti in baraca, fara aglomeratie. Pana dimineata cazusera, ca de obicei, dar trezirea mi-a dat-o Andrei si nu galagia de afara. “A venit elicopterul!” “Huh?” Sa ia gunoiul!. In Franta, in Alpi, gunoierii coboara cu elicopterul, verifica refugiul, elicopterul ia gunoiul si dupa 10 minute vine sa ia si gunoierii. Una peste alta, prima aterizare, la 20 de metrii de unde dormeam, nu am auzit-o. Eram cu toti nedormiti de ceva vreme. Masa de dimineata a constat in cateva bucati dintr-un salam dubios al lui Lucian, chipurile bun si scump, dar de care nici acum nu sunt convins ca mirosul de stricat nu venea din interior, ci dinspre coaja, cum incerca sa ma convinga, si o mana de cereale cu lapte. O punga intreaga de lapte, gasita pe la Tibi prin bagaj, a fost suficienta pentru o bautura echivalenta cu masa de dimineata si de pranz. Continand desule impuritati din piureul din ultimele 3 zile, laptele fiert a adus oala intr-o stare acceptabila de curatire. Am coborat apoi cat am putut de repede in Chamonix, unde am ajuns dupa pranz. Andrei venise primul, si s-a intors sa ne ia de la capatul potecii. A vrut el sa ne duca cu masina pana la corturi, dar eram prea mandri ca sa ne lasam carati. “Nu, am plecat pe jos, pe jos ajungem inapoi.“

Stefan si Ileana ne asteptau in masina, cu gandul ca o sa plece in curand. Asa repede? Da, mai facem niste cumparaturi si mergem. Ok, vin si eu cu Lucian. Mergem mai intai sa facem un dus, ne punem pe noi hainele curate lasate in masina si plecam la cumparat in valea Chamonix. Mancare, echipament sportiv, fiecare ce si-a dorit. Spre seara ajungem inapoi, unde cealalta jumatate a echipei se aranja. Le uram drum bun lui Stefan si Ilenei, care pleaca grabiti, ca sa ajunga cat mai repede, apoi ne punem pe masa de seara si pe cei 6 litrii de bere proaspeti adusi. Mancam bine, glumim, admiram norul negru de deasupra si terminam tot ce se putea bea. Dupa ce spal echipamentul ca un obsedat de curatenie, montam cortul si ne intindem la somn.

Un somn nu foarte lung, caci la prima ora un grup de francezi vorbareti si-au intins scaunele pliante langa cortul nostru, sporavaind de zor. Ne trezim, ne echipam repede, si mergem cu autobuzul in Chamonix, la cumparaturi. Rucscii ii ia Andrei in masina pana acolo, caci nu mai vroiam sa ne intoarcem in Les Houches. Pana la ora 12 ne plimbam, ne odihnim, si stabilim ca vom lua trenul spre granita Elvetiei, de acolo urmand sa vedem. Dupa ce ne luam ramas bun de la Andrei, Gabi, Geo si Tibi, ne ducem in gara, unde aveam gratuitate la tren in valea Chamonix ca urmare a sederii in camping. Doar ca imediat ce ne dam seama ca Lucian a pierdut biletul, ne dam seama ca aventura numita drumul de intoarcere va incepe chiar de aici, din Chamonix: vom merge cu autostopul pana acasa.