Eigertrail

Eram deja de ceva zile la Cotoveni, dar abia acum urma sa facem prima iesire de trekking impreuna. Ne „incalzisem” cu zona super-turistico-pantofara de la Engelberg, cu ploaia de sub Pizzo C­entrale, cu micul ghetar de la Pizol, cu priviri clatite bine catre zeci de kilometri de patru-miari la Gornergrat iar astazi urma sa dam nasul cu celebrul Eiger. Bine... pe acolo pe sub pereti, ca nu­ ne tine de mai mult. Vrei sa faci o tura de o zi prin muntii Elvetiei? Posibilitati sunt multe, dar conditia de baza era sa pleci de la prima ora din Zuerich, acolo unde eram „cazati”.
Asa ca la ora sase dimineata, stateam un pic zgribuliti, in gara Oerlikon, una dintre stat­iile de SBB (echivalentul CFR-ului nostru) ale celui mai mare oras Elvetian. Este duminica, 3 august 2008, iar lumea se porneste, din toata Elvetia, spre mu­nti. Da! Aici trekking-ul este un fel de sport national. La sfarsit de saptamana vezi multi oameni cu bocanci si bete telescopice atarnate de un mic rucsac, umpland la refuz garile Tarii Cantoanelor. Ce sa mai zic acum, ca ne tineam de un week-end mai lung, de trei zile, pentru ca pe intai fusese ziua nationala. Si va spun sincer, astia sunt mai nationalisti decat noi. Te informezi de cu dimineata pe un site meteo, si afli ca toata ziua va fi vreme buna. De altfel, daca pe intai a plouat binisor (asa cum sade bine Elvetiei, ca e o tara cu destule precipitatii, mai ales vara), urmatoarele doua zile le anuntasera frumoase.
N-are sens sa povestesc cum am ajuns la Interlaken. Fara prea multe peripetii si destul de repede. Cred ca vreo doua ceasuri, nu mai mult. Am schimbat odata in Bern, apoi in Spiez. Interesanta a fost aglomeratia din tren. Coto vedea pentru prima data un vagon plin la refuz de calatori, printre care „nasul” elvetian se strecura cu mare greutate, ca nu cumva sa-i scape vreunul neverificat. Sunt foarte rigurosi functionarii acestia de la SBB.

---

Iata-ne in renumitul Interlaken (fostul Aarmühlem, pana la 1891), unul din cele mai pitoresti orasele din Elvetia, prins intre lacurile glaciare Thun si Brienz, de pe marele rau Aare, undeva la altitudunea de aproximativ 550-560 metri. La sud de Interlaken se ridica puternici, masivul Alpilor Bernezi, cu celebrii gemeni Eiger, Mönch si Jungfrau, cu cateva varfuri ce depasesc 4000 metri, cu orasele cocotate la altitudini mari (cum ar fi Mürren, la peste 1500 metri) si cu cea mai sus construita cale ferata din Europa, atingand 3850 m in statia Jungfraujoch.
Schimbam trenul si luam altul, cu ecartament ingust, de la prima linie a garii. Este trenul ce duce spre Lauterbrunnen, in amonte pe raul Lütcshine. Incepand de la Zweilütschinen (care inseamna ca acolo se intalnesc cele doua rauri cu acelasi nume, Schwarze si Weisse Lütschinen, la bifurcatia celor doua directii spre Lauterbrunnen si Grindelwald), se cupleaza cremaliera, pentru ca panta creste mult. N-ai cum sa nu-ti dai seama... simti ca ceva huruie sub tine. Acum noi continuam la dreapta, urmand ca intoarcearea sa o facem pe valea raului Schwarze Lütschinen (pe care se afla oraselul Grindelwald).

---

Ne dam jos in micuta gara de la Lauterbrunnen, pentru a ne cocota in micutul tren de lemn, ce ne va sui spre munti. Suntem la 795 metri altitudine si vom urca cu trenul alti o mie de metri, pana la statia Wengernalp. Interesant este ca din Lauterbrunnen mai exista o cale ferata ce urca foarte abrupt, pe cremaliera, pana Grütschalp, de unde continua spre Mürren, un frumos orasel agatat deasupra unui perete de peste o mie de metri, sub celebrul Schilthorn (pe unde s-a dat James Bond pe un singur ski, in nu mai stiu care serie, hehe). Scotocim pe acolo altadata. Azi avem treaba cu Eigerul.
Trenul incepe sa suie abrupt spre oraselul Wengen, aflat la altitudinea de 1200 metri, sub frumoasa creasta Mä>nlichen (pe aici fusesera Panaitii acum cativa ani), ce-ti aduce intr-un fel aminte de Bucegii nostri, spre valea Lütschine lasand un spectaculos abrupt format pe capetele de strat, in timp ce versantul celalalt este domol, cu largi pante de schi. De la Wengen trenul incepe sa suie tot mai abrupt, apropiindu-se de limita de sus a padurii, pana iese la golul alpin in mica statie de la Wengernalp, la 1874 metri. De abia ma dau jos, ca privirile mi se blocheaza spre impresionantul perete de piatra si gheata format de cei „trei baieti” (impropriu spus, caci Jungfrau tre sa fie ditamai doamna).

---

O alee de asfalt se insira pe langa calea ferata, trecand si pe langa o cladire mai mare, care cred ca avea rol de „accomodation”. Dupa capatul aleii, trecem calea ferata printr-un mic tunel aflat sub aceasta, iesind in partea de jos. Inainte de micul tunel drumurile se bifurcau. Cel din stanga urmarea indeaproape calea ferata spre Kleine Scheidegg, iar cel din dreapta, urmat de noi, mergea usor pe curba de nivel spre cateva case, pe care nu le puteam banui decat a fi un fel de stane moderne, asa ca in Elvetia.
Trenurile treceau spre si dinspre Wengernalp la intervale destul de scurte, astfel ca nu ma pot abtine sa nu prind un cadru cu frumoasa insiruire de vagoane mici de lemn, cu Eigerul in spate. Asa, ca in brosurelele ce le gasesti prin toate orasele de sub munte de aici.

---

Lasam si in urma noastra frumoase priviri spre Schilthorn (2970 m), Mürren si dantelele de piatra ascutita a le lui Gspantelhorn (3436 m). Dintre toate astea, doar muntele lui James Bond era acoperit de o caciula de nori. Restul se scalda sub albastru de august. Abia acum vedem ce frumos este agatat oraselul Mürren, deasupra unui perete de piatra, inalt de aproape o mie de metri, ce se pravale spre Weisse Lütschinen.

---

Ajungem langa casa ce mi se paruse a fi o stana. Aici drumul bine intretinut continua mai la stanga spre Wixi si de acolo mai departe spre Bligenalp, la poalele de piatra ale Jungfrau, acolo unde paraul Trummelbach si-a sapat un frumos canion printre umerii de berbeci glaciari ramasi dupa retragerea ghetarilor Eiger si Guggi. Trebuie sa trecem parleazul omului ca sa prindem o alta poteca, ce scurteaza spre Haareg, un alt punct de intersectie al unor poteci turistice. Aici am reusit pentru prima data sa ma intinez in noroaie amestecate cu „ingrasaminte” naturale de vaca. Deh, asa, ca pe la noi, sa nu duc prea mult dorul de casa. O sa-mi tina de noroc, pe parcursul zilei. Cine stie... Coto zicea ca poate o sa avem parte de caderi de pietre de pe Eiger, dar nu stiu daca asta e de noroc sau de ghinion. Ca sa echilibrez cumva situatia, scap repede de mizeria de pe bocanci la primul jgheab cu apa ce-l gasesc. E unul dintre putinele izvoare de apa ce le-am gasit in zonele turistice de pe aici. Profit si scap de apa luata de la toaleta garii Wengernalp, inlocuind-o cu una proaspata.
Coboram spre un palc lung de molizi, insiruti pe linia unui mic valcel ce coboara dinspre Kleine Scheiddeg. Apa o trecem peste o punte de lemn, asa ca pe la noi. Cativa copii insotiti de doi turisti maturi, ne saluta cu galagie. Tot nu am reusit sa zic „salutul” ala pe germana elvetiana. Mi se cam plimba limba prin gura incercand sa pronunt corect, asa ca-i tot dau cu „hello” sau „hi” care-s universal valabile. Inca n-am intalnit vreun elvetian care sa se uite lung la mine.

---

Dincolo de valcel arata ca intr-un mic santier. Se pare ca se inlocuiesc ceva stalpi de sustinere de la un teleschi ce coboara spre Wixi. Dincolo de el incepem sa iutim panta, urcand mai abrupt spre culmea ce ne desparte de peretii de piatra si gheata. Aici sus este Haaregg-ul, la o altitudine de 1990 metri. Un indicator de lemn ne arata potecile pe care le putem urma de aici. Una e la vale spre Biglenalp, alta e spre Kleine Scheidegg, iar a noastra se indreapta spre Eiger catre statia de tren de la Eigergletscher. S-a ridicat soarele tot mai mult, si acum ne cam deranjeaza cefele. Aici, la Haaregg facem un popas mai lung, caci si avem ce vedea. Eiger (3970 m), Monch (4107 m), Jungfrau (4158) si ghetarul Rottal, agatat intre Jungfrau si Gletscherhorn (3983 m).

---

Daca pana aici m-au impresionat verdele crud, si florile inalte prin care treceam, cu Eigerul agatat de-asupra, de parca ar creste direct din iarba, acum intalnim din nou peisajul posomorat de la Gornergrat, cu pietre sterpe, adunate pe vale, semne ale retragerii recente a ghetarilor. Probabil, peste ani si ani, sute, mii, habar nu am, iarba va acoperi si acele pietre, intinzand verdele tot mai sus spre pereti. Se pot observa si locuri pe unde iarba a castiga lupta cu roca, crescand pe langa limbi de gheata. Cascade huruitoare de apa albicioasa se scurg peste praguri de piatra (de fapt niste umeri formati de etapele de existenta ale marelui ghetar ce se scurgea pe sub toti acesti munti, alimentandu-se din ghetarii ce se pravaleau dinspre gigantii de piatra, singurii ce au mai ramas acum).
Unii turisti au gasit solutii mai extreme pentru a se apara de soare. Noi suntem modesti, cu cate o sapca sau cate un batic pe cap. O tanti mai de varsta a treia, umbla pe langa noi cu ditai umbrela de soarein mana. Parca ai zice ca a vrut sa mearga la plaja si a nimerit pe munte. Dar sa nu criticam, stie ea mai bine. Plecam de la verdele loc de odihna de la Haaregg si incepem sa serpuim usor spre culmea de piatra Loucherflue. Dupa cateva serpentine mai stranse prindem o curba de nivel care ne scoate pe sub niste mici pereti de piatra. Traversand de-a coasta pantele de un verde crud, ne indreptam spre urmatoarea culme, paralela cu cea pe sub care trecusem. De aici, drept in sus, se vede cu usurinta urmatorul popas (Eigergletscher Station). Este „drumul spre Eiger”. Nu stii la ce sa te mai uiti! La Eiger, cu ghetarul sau suspendat, la calugar (Monch) sau la tanara doamna (Jungfrau). Iar daca tii cont ca vezi cum pe culmea de deasupra, trece dintr-o parte si din alta celebrul tren Jungfraujoch, peisajul e complet.

---

Incet, incet, verdele crud lasa loc peisajului mai posomorat de piatra. Poteca urca usor usor, mai direct, mai serpuit, iar pe ea deja se poate observa un sarpe de turisti. Sunt de toate felurile. Mai familiarizati cu muntele, sau mai putin familiarizati. Ne-au cuprins zambetele vazand cum un grup din fata noastra se chinuia sa traga la deal un carucior mare, si erau asa de porniti, de ziceai ca se duc pana pe Eiger. Trecand pe langa ei, ne-am dat seama ca nu erau localnici, ci vecini de-ai nostri, din campia Panoniei. Ne-am amuzat, ne-am vazut de drum, si fericiti de cer senin si de peretii ce nu ne mai incapeau de bucurie, luam tot mai mult altitudine, spre Eigergletscher St. (2320 m), punctul de maxima altitudine ce aveam sa atingem astazi.

---

Nu era o tura de recorduri, cote, era o tura de bucurat privirile, de vazut Eigerul din cateva perspective deosebite, din care una a ramas celebra de-a lungul timpului; Nordwand-ul. Ultima portiune se desfasoara pe sub perete, pe un camp mare de grohotisuri si in curand ajungem la constructiile de la Eigergletscher. Aici este si gara si hotel si punct de plecare in ascensiunile spre gigantul de piatra. Trecem calea ferata si ne suim pe un promotoriu cu mai multa perspectiva. Spre Eiger, se agata deasupra noastra un colt mare de piatra, spectaculos prin peretele ce-l lasa pe toate partile. Pe sub el, spre ultimele limbi firave ale ghetarului Eiger, sunt scobite cateva caldaruse glaciare. In cea mai de jos se vad zeci de turisti, deasupra peretelui ce ii desparte de locul unde ne aflam noi. Este o „via ferrata” ce suie pana acolo. Ehh, poate data viitoare. De altfel sunt mai multe trasee de via ferrata in zona Eiger-ului, urcand spre 2800 metri.
Aveam sa intalnim si mai incolo. Sub noi se vede calea ferata dubla, electrificata, ce intra in tunelul de sub Eiger. Cum suna! Nu!? Parca ai sta pe podul rutier de la Predeal si te-ai uita spre magistrala 300 a CFR. Si totusi, aici esti la 2300 metri si belesti ochii la cel mai inalt drum de fier din Europa. Facut nu pe oriunde, ci prin miezul muntelui, si nu de curand, ci acum mai bine de o suta de ani. Cand noi... Jungfraubahn, cum se numeste calea ferata, se desprinde din drumul de fier Lauterbrunnen – Grindelwald, la anterior pomenita statie Kleine Scheidegg.

---

De aici, de la Eigergletscher St. intra in tunelul lung de peste 7 kilometri, urcand pana la 3454 metri altitudine, intre Monch si Jungfrau, la punctul numit Jungfraujoch. Tunelul a fost inceput in 1896, si terminat saisprezece ani mai tarziu. In tunel exista si statii intermediare (Eigerwand si Eismeer), de unde, prin niste gauri in stanca, poti privi spre prapastiile Nordwand-ului spre nord, sau spre ghetarul Aletsch, spre sud (cel mai lung ghetar din Alpo).
Prima idee despre construirea acestui tunel i-a apartinut lui Adolf Guyer-Zeller, in 1893. Pare interesant, dar prea scump pentru buzunarele noastre ca sa suim pana acolo sus. Abia de aici se vede evidentiat relieful structural al culmii Männlichen, cu cele trei varfuri ale sale mai inalte (Leuberhorn - 2394 m; Tschuggen - 2521 m si Männlichen – 2433 m), cu platourile si pantele frumoase dinspre est, pe unde s-au ridicat multe partii de schi, si cu abruptul dinspre Wengen. Un drum de piatra, serpuieste din Grindelwald (950 m) pana sus la cabana de la Männlichen, unde ajung si mai multe telecabine si teleschiuri dinspre Holenstein. Sunt atatea poteci frumoase in zona asta, ca ai putea sta o saptamana si nu le-ai mai termina. Incem sa simt o urma de invidie.

---

Pauza o facem de mai bine de jumatate de ora, caci aci ni s-a facut mareapofta de mancare. S-au facut vreo doua ceasuri dupa pranz, iar pana la Alpiglen mai este jumatate de drum. Da! Dar de aici avem doar coborare. In timp ce mancam si ne plimbam privirile peste munti, se auzeau din cand in cand bubuituri, sus pe ghetari, semn ca din cauza caldurii gheata incepe sa lucreze. Am tot urmarit, poate om vedea vreo avalansa, vreo alunecare de bloc de gheata, macar vreo avalansa de pietre... nimic. Doar din cand in cand un elicopter ce survola muntele spre Jungfraujoch.

---

Ne pornim cu greu la drum, si imediat ce ne dam jos de pe promotoriu, ne incadram pe o frumoasa poteca, in usoara curba de nivel, pe sub peretii de piatra ai Rotstock-ului. De aici i se zice „Eigertrail”, poteca ce imbratiseaza pe la poale intregul Nordwand (peretele nordic al Eiger-ului). Sa dea naiba ce seamana pe aici cu Marele Grohotis. Dar asta doar daca te uiti spre dreapta, facand abstractie de peisajele dinspre Männlichen, si daca ignori faptul ca de aci in sus sunt peste 1700 metri pana pe recele Eiger (3970 m). Dupa ce ne-am lasat mai bine de o suta de metri diferenta de nivel, incepem sa-i urcam inapoi, pe pante mai inierbate, pe sub creasta de piatra, Kleitersteig, pe care se mai poate observa o „via feratta”. Dupa ce gafaim un tapsan mai abrupt, cu iarba multa, pe cateva serpentine mai scurte, dam nas in nas cu o bancuta de lemn, langa un panou turistic cu versantul nordic al Eiger-ului. Popas! Si ce popas! Suntem iarasi la 2300 metri altitudine.

---

De-asupra noastra, in perete, aproape de capatul unui imens colt de piatra, straluceste ceva in soare. Daca asculti bine auzi si ceva strigate. Sunt cativa in perete. Dupa ce fotografiem cu focala mare, ii numaram pe degete. Sunt vreo trei. In soare le stralucesc din cand in cand carabele. Unul a ajuns sus, iar ceilalti doi sunt intr-o fisura, pe la jumatatea lungimii de coarda. Uite... se vede si coarda. Mdah, parca mai pasnic si mai frumos e pe aici pe jos. Hehe. Nu!? Oricum, oamenii au prins o vreme splendida sa incerce fata nordica a Eigerului. Acum nu prea intelegem ce traseu fac ei. Studiind panoul cu imaginea Eigerului si cu traseul clasic, escaladat prima data in 1938, vedem ca nu prea dau una cu cealalta. Oamenii astia par a incerca mai degraba sa atinga creasta dintre peretele nordic si cel vestic al muntelui (Rotstock-ul, studiind harta). Stand, pe tapsanul de iarba, intinsi la soare, ne gandeam eu si Coto, ca abia asteptam sa se lanseze filmul german „Norwand”, anuntat pentru luna octombrie a lui 2008 (aveam sa intram in 2009, iar prin cinematografele din Romania nici un semn... pacat!).
Undeva, in perete, daca privesti cu atentie, poti vedea gaurile sapate in munte in dreptul statiei de tren, numita Eigerwand Station. De acolo, calea ferata va descrie o larga curba, de aproape 180 grade, trecand pe sub Eiger, dincolo, pe celalalt versant spre Eismeer Station. Gata! Am terminat cu urcatul pe ziua de azi. De acum inainte poteca se inscrie doar pe usoara coborare, cu tendinta de a tine mereu cu dintii de curba de nivel, spre Alpiglen. Pana acolo mai e cale lunga. Si niste poale de Eiger, lungi de mai bine de doi kilometri.
Ehh! Ce ne rasar privirilor? Doua corturi, intinse pe un mic platou, spre stanga, colorate puternic in contrast cu verdele ierbii. I-a uite, ca si elvetienii mai campeaza (ne-am zis noi). Nu prea e obicei pe aici. Ca si in tura de la Pizol, aflasem ca un cort vei vedea prin Alpi doar de se lasa seara, iar dimineata la prima ora si-l strang si pleaca. Nu prea-i obisnuinta sa vezi in afara campingurilor amenajate. Si uite ca mai sunt exceptii. Acasa aveam sa am o surpriza placuta, peste o saptamana, avand la aprobare pe Alpinet.org un articol numit „Eiger 2008”. Cand il citesc ... ce aflu! Proprietarii corturilor erau doua echipe formate dintr-un roman si trei unguri de la noi de acasa. Pe 3 august, atinsesera Eiger-ul, pe Norwand. Da!

---

Azi n-au cazut pietre. Lumea zice ca mai tot timpul cad. De multe ori traseul asta este inchis, dar noi am avut bafta sa-l putem parcurge relaxati. E ciudat, a fost foarte cald, puteau oricand sa se desprinda blocuri de piatra, sub inghet-dezghet. Vazusem o imagine, parca pe Wikipedia. Impresionanta! O caciula de nor gros s-a asezat pe fruntea Eiger-ului. Se tot lasa spre noi, incercand sa cuprinda tot muntele. Asa sunt colosii astia. N-au niciodata liniste. Daca ii vezi sub albastru cateva ore e o raritate.
Si eu am avut, azi, parte de momente rare. Dar parca o fost de ajuns. Asa zice vremea. N-am ce face iar acum privesc mult mai departe spre Schreckhorn (4078 m), din care se vede doar abrupta muchie ce se lasa spre Grindelwald, si Wetterhorn-ul (3704) unul din cei mai frumosi munti vazuti pe aici prin Alpi. In urma, colosul de piatra sura, s-a ascuns de tot asa ca nu-i mai dam atentie.

---

Ne apropiem tot mai mult de zonele mai joase, mai verzi, mai apropiate de padure. Dar bucuria tapsanelor se intrerupe pentru o portiune mai lunga, peste care vom traversa multe spinari de berbeci glaciari. Un huruit tot mai tare se aude, venind spre noi. De fapt... noi ne indreptam spre el.

---

La 1900 metri intalnim o frumoasa cascada, a carei izvor se afla sus, pe vreun ghetar suspendat. N-am stiut cum ii zice, dar valea primeste spre Grindelwald numele de Sandbach. Am retinut asta, pe aici, ca „bach” inseamna „vale”. I-am spus Cascada Sand. Debitul puternic de apa este aruncat peste stanci, si apoi se pierde intr-un ingust canion de piatra. La jumatate de metru latime, are o adancime de peste zece metri. N-ai vrea sa cazi! Apoi apele se pierd spre vale, prin acest canion frumos, sapat in umerii de piatra modelati acum sute, mii de ani, de ghetari.
Canionul asta imi aduce aminte de valea superioara a Gaurei din Bucegi, intre caldarea superioara si cea mijlocie. Odihnindu-ne, langa cascada, nu putem sa nu observam tot Grindelwald-ul, frumosul orasel crescut la poalele Eiger-ului, tinta finala a drumetiei de azi. Dincolo de el, un drum alpin, se strecoara in serpentine stramte, spre Grosse Scheidegg, o mica trecatoare, aflata la 1962 m, dincolo de care se poate cobori spre Valea Aarre (ce izvoraste de sub cunoscutul Grimselpass, 2164 m).

---

Incepem sa coboram serpentine tot mai puternice, pe umerii de piatra lasati de pe Eiger. Pe aici a fost ghetar pana nu de mult, dupa cum arata relieful si dupa cum tradeaza striatiile largi de pe lespezile de piatra. Coborarea destul de puternica, ne duce de la 1900 metri la 1750, acolo unde intalnim pentru prima data astazi, padurea. Un indicator arata o bifurcatie turistica. Poteca s-ar duce mai departe, la dreapta, spre Grindelwald, pe sub pereti, spre raul Scwharze Lutschine, format din Grindelwaldgletcher. Banuiesc ca e o poteca la fel de frumoasa, ca pana aici, doar ca noi trebuie sa ne indreptam spre Alpiglen, de unde aveam sa luam micul tren montan, ce traverseaza poalele de jos Eiger-ului, dinspre Kleine Scheidegg spre Grindelwald.
O portita mica, ne trece printr-un gard (pe care-l banuiesc a fi purtator de curent electric, ca asa se poarta in Elvetia), dupa ce coborasem un mic perete de piatra de vreo 10-15 metri, nu mai mult. De aici intram in marea poiana de la Alpiglen, un loc deosebit de pitoresc, cu vechi constructii de lemn, probabil in stil traditional, pe care le banuiesc a fi tot stane. Spun banuiesc, pentru ca nu-s familiarizat cu ce este pe aici, si pot sa ma insel de multe ori in aprecieri.

---

La Alpiglen sunt mai multe case. Majoritatea sigur sunt cabane sau hoteluri, pentru turisti. Dincolo de ele, trecand pe aleea asfaltata, ajungi la mica gara de la Alpiglen, aflata la 1616 metri altitudine. Asteptarea trenului este lunga. Peronul este plin de drumeti, majoritatea straini. Mare parte din Eigertrail ne-a insoti o familie de spanioli. Impropriu spus „insotit” ca n-am prea comunicat. Dar am mers in acelasi ritm.
Calea ferata se vede pana departe, dincolo de un palc de padure, observand ca are si portiuni protejate de avalanse (semitunel de protectie). Pai da, ca aici trenurile circula tot anul... nu conteaza cat e zapada. Iar de sus, pot veni multe caderi de zapada. N-am avut noroc din prima. Se vede ca a fost un week-end aglomerat. Impegatul de la mica gara, ne face semn sa nu urcam in primele trenuri. Vin trei, unul dupa celalalt. Nu-ti spun! Pline gramada cu japonezi. O sa fie jale jos. Nu ne panicam. Mai exista vreunul si pentru noi. Aici cand se aglomereaza treaba, se suplimenteaza numarul trenuletelor verzi.

---

Am urcat si noi. Dar cu greu. Baietii intr-un vagonet, fetele in altul. Ghinion! Bileltele sunt la noi, iar un „nas” mic si pirpiriu se strecoara constiincios printre noi. Nu vrea sa rateze pe nimeni. E inghesuiala mai ceva la noi in autobuze la ore de varf. Nasul roman ar fi lasat-o balta. Elvetianu` insista. Deh, chiar isi iau slujbele in serios. Trecem de Brandegg, si iesim din padure pe versantul plin de case, cabane, vile, cladiri de la Wargistal, de unde trenul prinde o coborare puternica spre raul cel mare din Grindelwald. Gara mare este dincolo de rau, dupa ce trenul mai urca o coasta puternica. De aici schimbam linia si trenul... Era clar ca toti japonezii aia au umplut gara. Foarte greu ne-am facut si noi loc in trenul de Interlaken. Langa noi, familia de spanioli. Parca-s scai. Dar involuntar.
Raul Schwarze Lutschine, curge nervos pe langa noi, cu o apa mare si tulbure, semn ca sus au inceput sa se topeasca iar zapezile. Acum am inteles de ce ii spune „negru”.

---

S-a scurs si ziua asta. Poate cel mai frumos traseu facut in vacanta. Sigur ultimul. De-acum ne-a ramas doar sa vizitam izvoarele Rinului, Oberalpass, Andermatt si ce-om mai putea, dar fara ture de trekking. Poate la anul. Dincolo de Berna, trenul alearga cu 200 km/h spre Zurich. Au pus linie noua, si aici se poate.
Pe geam, dincolo de campurile galbene si verzi, se ridica departe de tot, trei colosi de gheata. Cei trei baieti. De fapt, pardon. Nu-s trei baieti. O doamna si doi baieti.

---

O tanara doamna, un calugar si intunecatul Eiger.

Autor: Emi Cristea Vizualizări: 9716, Ultima actualizare: Miercuri, 4 Mar 2009

Comentariu

Soare George, Joi, 5 Mar 2009, 21:57 Un articol excelent! Felicitari Emi!

Sorin Constantin, Luni, 9 Mar 2009, 14:36 Super poze, felicitari!

Comentarii pentru acest articol