Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio București


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share
Postat de: Kiru Chiș Dorin in de-ale lui chis dorin

Vineri 7 august 2009

            La ora 13: 20încalec Baghera (Fordul negru) împreună cu Cosmi și demarăm din Oradea spre Belgrad. În următoarele 10 zile ne așteaptă un drum de 2500 km prin România, Serbia, Muntenegru, Croația și Ungaria. Ca pentru a uita de tot ce lăsăm în urmă, înainte de Arad intrăm într-un front de ploaie ce ne solicită la maxim ștergătoarele, apoi în oraș înotăm de-a dreptul. Până în Timișoara drumul ne e cunoscut, apoi intrăm în marea pată albă ce se extinde peste teritoriul fostei Iugoslavia.

            -Unde facem plinul? mă întreabă Cosmina

            -În Moravița

            -Sunt benzinării?

            -Sigur. La noi în Borș, nu e benzinărie lângă benzinărie? Așa e la punctele de trecere a frontierei...

            Moravița e o mică localitate pe care o traversăm cât ai bate din palme și ne trezim în plin câmp, lângă o benzinărie cu aerul de pustietate al unui spagheti western: fără copertine, fără reclame, doar o pistă betonată și câteva pompe ruginite de pe vremea împușcatului. Nu clintesc nici-un milimetru piciorul de pe pedala de accelerație și înregistrez toate acestea printr-o ușoară întoarcere a capului. Când privesc din nou înainte am în față vameșul român și bariera punctului de frontieră Moravița.

            Cobor geamul:

            -Benzină... numai de acolo?

            -Da.

            -OK, revin.

            Întorc Baghera și o strunesc în așa zis-a benzinărie construită în pripă probabil pe vremea embargoului. Apare un funcționar în salopetă ce mânuiește pistolul (v-am spus că imaginea are aerul unui western) și sub cerul negru amenințând cu al treilea diluviu, urmăresc contorul mecanic ce se învârte poticnit. Am senzația de capăt al pământului: în spatele benzinăriei o baracă este WC-ul, apoi peisajul este completat de o linie electrică dezafectată, un câmp cu buruieni și un curcubeu de decor.

            Plătesc, revin la punctul vamal și după un sumar control al pașapoartelor, bariera se ridică și părăsim România.

            Serbia ne întâmpină, firește, cu punctul său de trecere a frontierei. Pe vremea când Iugoslavia avea ceva din culorile occidentului, micul trafic dădea de lucru acestui punct vamal, azi însă animația e cvasinulă. Pașapoartele ies și se reântorc prin geamul deschis, la fel actele mașinii și asigurarea și suntem liberi. Străbatem o șosea pustie ce se strecoară printre lanurile de floarea soarelui, apoi intrăm în prima localitate și șoseaua se mai animă, fără a deveni vreodată aglomerată. Asfaltul este excelent și la ora 19 trecem Dunărea la intrarea în Belgrad.

            O privire aeriană aruncată zilele trecute pe Google Earth dă un aer familiar împrejurimilor așa că rememorând, ies de pe pod pe breteaua din dreapta, fac tot înainte preț de 2 km până în piața cu statuia prințului Mihai de unde ies prin fața teatrului de stat și după alte câteva sute de m am în față parcul cetății Kalemegdan, ținta noastră. Combinația dintre lucrările la partea carosabilă și o camionetă ce tractează lent un autoturism ridicat ca parcat neregulamentar mă face să ratez intrarea principală ce beneficiază de parcare (tot de pe Google știu) și încercând să dreg busuiocul ajung la poarta din dos unde opresc în șir cu alte mașini, lângă stația de tramvai, depășit de camioneta buclucașă ce intră alături pe o platformă.

            -E bine aici, glumește Cosmina, dacă la întoarcere n-o mai găsim pe Baghera, va fi dincolo în parcare.

            Poziționată pe o colină ce domină confluența Savei cu Dunărea, cetatea Kalemegdan e astăzi un imens parc/muzeu. Cetatea a jucat un rol crucial în istorie când în 1457 a rezistat cu succes atacului otoman condus de Mehmed al II-lea, victorie considerată salvatoare pentru creștinătate. Însuși Papa a dat ordin să se tragă clopotele la amiază și acest obicei s-a perpetuat până în zilele noastre, celebrând victoria lui Ioan Huniade la Belgrad.

            Trecem pe sub o poartă spre parcul larg de pe malul Savei. Câteva mașini de luptă medievale dau locului o coloratură istorică. Urmează o a doua poartă și treptele ce urcă spre zid trecând pe la o mică biserică-magazin asaltată de turiști. Ocolim terasa cu umbreluțe promițând bere și după ce trecem de primul șir de fotificații nimerim în șanțul cetății. Pe sub o nouă poartă trecem și de al treilea rând de ziduri și ne regăsim în vârful colinei, în plin fief al îndrăgostiților înșirați pe meterezele ce oferă imaginea romantică a apusului. Ne așezăm și noi pe piatra caldă. urmărind un vapor ce coboară pe Sava, cotind către Dunăre. La confluență, o insulă mare e plămânul Belgradului, zonă de agrement cu diverse terenuri de sport, iar dincolo de ea e „novi Beograd”. Ne continuăm plimbarea de-a lungul zidurilor spre partea de vest dominată de o statuie cam comunistă, apoi ieșim din nou în șanțul exterior unde pândesc niște tunuri vechi medievale ce ne transpun în urmă cu aproape 500 de ani,  în timp ce Ioan Huniade și călugărul franciscan Giovanni Capistrano încercau să încropească o armată în regatul de jos al Ungariei și Mehmed al II-lea împresura cetatea Belgradului. Conform documentelor vremii, raportul de forțe era zdrobitor: 7.000 de oameni în cetate, 160.000 de partea asediatorilor. Mehmed a început lupta în 29 iunie printr-un bombardament masiv ce a durat 5 zile, timp în care Huniade și Capistrano s-au întors cu o armată de circa 40.000 de oameni și ca primă izbândă, cu ajutorul unei flotile de caravele, au reușit să spargă blocada navală de pe Dunăre și să intre în cetatea a cărei ziduri cedaseră deja în mai multe locuri. In 21 iulie, Mehmed a ordonat un atac de noapte ce s-ar fi vrut decisiv. Otomanii au asediat cetatea pătrunzând prin breșele create dar Huniade era pregătit și a ordonat aruncarea de pe ziduri a chitucilor tăvăliți prin gudron, care apoi au fost aprinși. Acolo unde piatra a cedat s-a ridicat un zid de flăcări și astfel, separați de grosul oștirii cei ce pătrunseseră în cetate au fost măcelăriți. Zorii zilei de 22 iulie aduceau frenezie în tabăra lui Huniade astfel că, ignorând ordinul său, oamenii au ieșit într-un atac spontan ce s-a transformat într-o bătălie adevărată ce nu mai putea fi oprită. Paralizați de o teamă inexplicabilă, otomanii dădeau îndărăt. Mehmed însuși s-a aruncat în luptă împreună cu garda sa de 5.000 de spahii, dar o săgeata l-a rănit grav și și-a pierdut cunoștiința. Când și-a revenit, bătălia era pierdută și de disperare, abia a putut fi împiedicat a se sinucide. Avea 24 de ani!

            Azi vechile tunuri sunt doar obiecte de decor, prea puțin băgate în seamă căci la mică distanță, în șanțul dinspre oraș, muzeul militar în aer liber expune o panoplie mult mai tentantă: tancuri, piese moderne de artilerie, torpile, mine și chiar șalupe. Trec în revistă divizia eteroclită de blindate, zăbovim pentru câteva imagini nocturne cu bastioanele intrării și revenim în parcare pe lângă zidul grădinii zoologice ce este acoperit cu drăguțe mozaicuri reprezentănd fauna de dincolo de gard.

            Baghera e la locul ei și o pornim înspre gară vis-a-vis de care, într-un apartament de la etajul 6 al unui imobil găsim două locuri libere în 6th Floor Hostel. Hostelul nu este locul ideal în care să te odihnești, însă în mod cert este un loc cosmopolit, plin de dor de ducă. Recepția este holul de la intrare tapetat cu hărțile celor mai turistice orașe din Europa, două camere sunt înțesate cu paturi suprapuse, a treia e pentru petrecerea timpului, cu TV și internet, mai e o bucătărie și două băi cu mașină de spălat haine. Desigur, clienții sunt în marea majoritate tineri din vest cu rucsaci mici, cei mai mulți în căutarea vieții de noapte, întorcându-se la ora la care noi facem ochi pregătiți pentru o nouă zi.

Sâmbătă 8 august 2009

            După un mic dejun în bucătăria hostelului ne luăm bagajele și coborâm la mașină. Belgradul e scufundat în ceață. Zilele trecute, aruncându-mi privirea pe un site meteo am considerat o eroare inexplicabilă icoana de ceață de deasupra Belgradului, dar uite că oricât ar fi de incredibil, se poate. Pun ceața pe seama fluviului și cu imaginea Google Earth în minte ies pe lângă gară și mă înscriu pe șoseaua ce urmărește malul Savei. În scurt timp apare și pasajul suspendat ce trebuie să mă scoată la stânga și urcăm mereu prin ceața ce nu mai dispare. De astă dată traficul e intens. Străbatem o zonă înaltă, cu aer montan, presărată cu reședințe de vară și abia după 60 de km scăpăm de ceață, la intrarea într-un defileu destul de pitoresc. În Titovo schimbăm direcția și urcăm spre Zlatibor o zonă de schi nu foarte înaltă. Oprim pentru câteva minute în parcarea unui popas turistic de pe malul unui mare lac de acumulare și auzim vorbindu-se românește: sunt cinci tineri din Cluj pe motociclete, opriți ca și noi pentru panoramă.

            Dealungul drumului, am remarcat desele panouri indicând deviații spre obiective turistice locale, în majoritatea cazurilor mănăstiri și fiindcă la hostel mi-a picat în mână o vedere cu mănăstirea Studenica ce trebuie să fie pe o deviație de la șoseaua noastră, hotărâm să ne vârâm puțin nasul în interes turistic. Din păcate în Prijepolje ratăm deviația și cum suntem la un pas de Jabuka, punctul de trecere în Muntenegru nu ne mai întoarcem.

            Punctul vamal constă din câteva gherete prăpădite animate de doi-trei soldați ce după un sumar control al pașapoartelor și al actelor mașinii ne fac semn să trecem. Suntem în Muntenegru!

            De cum am schimbat țara s-a schimbat brusc și peisajul. Am intrat pe calcare și străbatem un frumos platou  presărat ba cu bolovani albi, ba cu câte o casă. E trecut de amiază și purcelușul din stomac cam guiță așa că oprim și retrași pe un dâmb desfacem bucatele, apoi ne facem siesta frunzărind niște ziare. Suntem în concediu peisajul îmbie la tihnă și trece o oră bună până ce o luăm din loc dar n-apuc să accelerez ca lumea când ne trezim într-un nou punct de trecere a frontierei. Aoleu, trecusem de Serbia dar n-am intrat în Muntenegru! Îmi închipui cum polițaiul sârb vorbește prin walkie-talkie cu fratele muntenegrean:

            -Și zici că Fordul negru n-a ajuns la voi? Cum măi, că de la noi a plecat de o oră …

            În realitate nu ne are nimeni grija. Pașapoartele ies și intră și după ce trecem de vameș apare o tanti în uniformă, cu ecuson și tot tacâmul ce se apropie parcă ezitând, cu o vignetă.

-                     Ecotaxa, ne explică cu importanță.

Importantă sau nu, pe ea scrie 10 Euro și în timp ce achit, Cosmina aranjează noul tablou în galeria de artă de pe parbriz. Acum suntem cu adevărat în Muntenegru!

Pornim mai departe printr-un peisaj de platou, asemănător pe undeva cu Munții Apuseni. În scurt timp ajungem deasupra unei cariere fantastice și intrăm în localitatea Pljevlja. Pe un stâlp sunt câteva indicatoare pe care în viteză abia apuc să le remarc și opresc pe o străduță lăturalnică de unde mă întorc să le citesc. Nu departe zăresc un magazinaș gen ABC și cum e sâmbătă și pâinea e pe sfârșite, îmi spun că n-ar fi rău să fac aprovizionarea. Intru și pe tejghea zăresc două franzele pe care un tânăr tocmai le achită. Știu din povești că deși Muntenegru nu are nimic de-a face cu Uniunea Europeană, folosește euro ca monedă, dar dintr-o dată, aici în magazin, mi se pare neverosimil și mă ridic pe vârfuri să văd peste umărul tânărului cu ce plătește: euro!!!

Omul își ia pungile și iese iar eu caut în zadar niște pâine pe raft ca să pot mima către ea. Încerc să explic în engleză dar e inutil și atunci arăt cu degetul ieșirea și locul de pe tejghea în care au stat cele 2 franzele. Degeaba. Mă scarpin după ureche și-mi vine în minte ideea salvatoare: iau pixul de pe tejghea și pe o bucată de hârtie desenez o franzelă ca-n reclamele pictate de pe vremea lui Ceaușescu.

-Hlieb! se luminează vânzătoarea

-Hlieb, aprob eu. Două … și ridic degetele în semn de victorie.

-Tva, îmi traduce ea.

Scoate de sub tejghea două franzele pufoase pentru care plătesc 1 euro și cu asta termin cumpărăturile și revin triumfător la mașină.

Ieșim din Pljevlja pe un drum bombardat aflat în lucru, mai șerpuim câțiva km pe platou după care coborâm serpentinat în adânca vale a Tarei. La capetele podului ce traversează valea există mici parcări în care puținele mașini, în majoritatea covârșitoare cu numere străine, opresc pentru vizită și poze. Tara este cel mai adânc canion european și imaginea podului, dar mai ales cea de pe pod este măreață.

Mai departe drumul urcă din greu celălalt versant al văii și odată ieșit pe buza platoului ne dezvăluie silueta masivă a unor vârfuri serioase: e masivul Durmitor, ținta noastră. În scurt timp intrăm în stațiunea montană Zabljak și urmând un indicator cu săgeată spre camping ajungem pe aleea asfaltată ce se îndreaptă spre Crno Jezero (Lacul Negru). Înghesuială. Mașini. E sâmbătă seara și aleea e bulevard! O barieră blochează accesul auto în parcul național dar drumul spre campigul Ivan Do o ia pe lângă și iată-ne ajunși.

Instalăm cortul, mâncăm și ne pregătim de o plimbare pe malul lacului. Revenim la barieră și dăm să trecem când suntem strigați dintr-o gheretă.

-Tickets!

Aha! Plimbarea costă 2 euro/persoană. N-ar fi fost nici cea mai mică problemă să ieșim prin pădure dincolo de barieră dar dacă n-am știut șpilul îi vărs omului în palmă monedele solicitate și cu biletele color în buzunar ne continuăm plimbarea.

Crno Jezero este un mare lac, gâtuit în formă de 8. Vârful Meded ce se oglindește în apa sa, precum și toate celelalte vârfuri ce închid orizontul, îi pun valoare frumusețea. O cabană restaurant, pontonul cu bărci de închiriat și câteva băncuțe presărate ici colo pe mal umanizează locul. Facem un ocol complet pe poteca amenajată uneori cu trepte săpate în stâncă și odată cu înserarea revenim la cortul roșu.

În jurul campingului sunt presărate căsuțe de vacanță pe terasele cărora lumea ia masa sau sporovăie în tot felul de limbi. Nu toate sunt terminate: prin geamurile deschise se aud zgomote de rotopercutor și de aspirator. Mulți maghiari și polonezi, ba de pe o terasă prindem cuvinte românești și zărim o mașină cu număr de Tulcea. Adormim ușor în această ambianță internațională. 

            Duminică 9 august 2009

            Leo și cu Lia, prietenii noștri din Oradea, n-au apărut. Când i-am sunat aseară erau la circa 100 de km distanță și preconizau să înopteze în preajma Tarei. Vremea e închisă și un plafon cenușiu nu lasă speranțe de vreme bună, noi însă ieșim în fața cortului pentru micul dejun și plănuim o tură pe sus.

            Durmitorul e un masiv calcaros, restrâns ca suprafață, astfel că două zile sunt suficiente pentru ai străbate traseele importante. Pentru azi plănuim un circuit pe fața dinspre Zabljak, urmând ca mâine să îl ocolim cu mașina și să atacăm cel mai înalt vârf, Bobotov Kuk (2523m), pe ușa din dos.

            Avem deja experiență cu intrarea în parcul național așa că la adăpostul pădurii ieșim la aleea asfaltată dincolo de barieră. Deși e duminică, din cauza orei matinale, nu e nici urmă de turist. Ajungem aproape de Crno Jezero și de departe zărim un ranger verde pregătindu-se să ne iasă în întâmpinare.

            -Hai să intrăm în pădure, propune Cosmina, sugerând o scurtătură spre intrarea în traseu.

            -Nu, ar fi prea bătător la ochi.

            Așa că ne continuăm drumul, spre rangerul ce într-adevăr ne abordează. Nu mă prefac deloc atunci când îi sugerez că nu înțeleg ce vrea, dar când pomenește de tickets, mai nu mă pocnesc cu mâna peste frunte și foarte cooperant caut prin geanta foto biletele cu data de ieri pe verso. Din fericire tipul nu este un scorțos și odată ce le vede prin plasa buzunarului îmi face semn că nu mai e nevoie să le scot, suntem bineveniți.

            O luăm în stânga și în scurt timp intrăm în traseu. Traseele Durmitorului sunt marcate cu un singur semn, cerc roșu umplut cu alb, completat la bifurcații cu o săgeată sau, la schimbările de direcție, cu o liniuță orientată corespunzător. La intrările în traseu apar indicatoare din lemn sau, în zona alpină, inscripții pe stâncă, însă în intersecții, marcajul unic poate produce confuzii.

            Urcăm prin pădure spre vârful Meded, uriașul bulgăre de calcar ce domină Crno Jezero. Avem de urcat câteva sute de m și răsuflăm ușurați abia când ajungem în căldarea Velika Kalica. Putem urca pieptiș pe vârf dar fiindcă plafonul negru a coborât lent ascunzând linia crestei, optăm pentru continuarea traseului pe vale, spre refugiul din capătul ei.

            Traseul are un oarecare aer alpin. Căldarea, de dimensiuni apreciabile, mai adăpostește încă petece de zăpadă tasată, alternând cu grohotișuri nesfârșite ce curg de la baza pereților brăzdați de lapiezuri. Până la refugiu mai facem circa 40 de minute și când ajungem constatăm că norii negri au închis orizontul și vin spre noi. E ora 12 așa că întindem bucatele și ne ospătăm, apoi vizităm refugiul construit sub formă de tunel, apreciind grija cu care a fost gândit. Chiar dacă spațiul este mic, refugiul este compartimentat într-un hol de intrare dotat cu rafturi pentru rucsaci și o încăpere cu masă, scaune și priciuri. Prin compartimentare și mobilare fiecare loc este folosit judicios, ceea ce oferă un aer primitor. Mai mult decât atât, interiorul din lemn este lucrat îngrijit, cu atenție la detaliu, iar exteriorul îmbrăcat în tablă zincată este pus la pământ și chiar are două paratrăznete scurte.

            Avem timp să observăm toate aceste lucruri căci a început o ploaie mocănească de care ne adăpostim înăuntru. Picotim o jumătate de oră pe lângă un pachet cu biscuiți, apoi se aud glasuri: un grup coboară din șaua de legătură cu valea Lokvice. Ploaia pare să se fi oprit și plafonul s-a mai ridicat așa că, înviorați, o pornim și noi în sus. Nu e ziua norocoasă: plafonul se lasă din nou și ne trezim în plină ceață. În aceste condiții urcușul pe Meded devine inutil și coborâm dincolo, în Lokvice. Cu fiecare metru coborât vizibilitatea crește însă dăm de altă dandana: picură. La început firav, apoi tot mai intens până ce ne trezim mărșăluind prin ploaie. Pe hartă traseul nostru ar fi fost mai lung dar în noile condiții coborâm fără regrete pe vale și la ora 16 ajungem înapoi la Ivan Do unde chiar la intrare zărim Suzuki roșu cu număr de Bihor și cortul Eureka ținând companie igloolui nostru, însă nici urmă de locatari. Ploaia s-a oprit și chiar dacă pe creste, zdrențe albicioase ascund zona înaltă, vremea pare să se îndrepte.

            Spre seară apar și prietenii noștri. După cum bănuiam au fost la Crno Jezero unde s-au plimbat cu barca și au făcut consumație la restaurant. Întinși pe izolire petrecem o seară plăcută pe marginea unei beri și-a unei supe la plic ce găsește cele mai ingenioase soluții pentru a evada din oală.

Oare ce vreme vom avea mâine?

Luni 10 august 2009

Dimineața aduce vreme bună. Roua abundentă a udat cortul ca după furtună și până îl vede un pic soarele fug pe deal să fac câteva panorame.

Orădenii în echipă cu prietenii din București, cu care au venit, se pregătesc pentru o tură de două zile: vor să lase mașinile în camping și cu bagaje ușoare să urce Mededul, după care să treacă creasta, să ajungă pe Bobotov Kuk și să înopteze în valea de dincolo de vârf, lăngă lacul Scrska. Noi am făcut de bine de rău o incursiune prin zona Mededului așa că împachetăm, plătim campingul (16 Euro – oameni, cort și mașină pentru 2 nopți) și după ce ne urăm vreme bună, la volanul Bagherei traversăm Zabljakul pentru a prinde drumul de contur al Durmitorului. E o zi exact cum mi-am dorit, cu cer de cerneală dincolo de filtrul de polarizare și cumuluși bucălați ca-n luna mai. Drumul căutat, deși asfaltat și fără cea mai mică groapă, este doar cu câțiva zeci de centimetri mai lat decât coapsele Bagherei așa că nu mă simt în largul meu: ba îmi suflă-n ceafă un jeep grăbit, ba dau nas în nas cu vre-unul ce vine din față, ba tocmai când mă opresc să fac o fotografie apare cineva și trebuie să plec. Găsim o platformă de parcare lângă un mic deal de pe vârful căruia culmile albe ale Durmitorului se văd nemaipomenit și în acest decor armonios hotărâm să luăm micul dejun. Scoatem iaurturile și cornurile luate din Zabljak (buuuune!) și printre înghițituri, în loc de tacâmuri mânuiesc Canonul. Știu, sunt incurabil, dar peisajul ăsta nu-mi dă pace! Așa cum în India am avut revelația templelor din marmură, în fața crestelor albe ale Durmitorului realizez că cei mai fotogenici munți pe care i-am văzut (Dolomiții și Pirineii) au fost munți calcaroși.

Cu burta pusă la cale străbatem cu “a doua” acest drum fantastic, oprind pentru fotografii ori de câte ori vre-o mică platformă îmi oferă posibilitatea de a ieși măcar cu 2 roți de pe carosabil. Peregrinarea pe la poale îmi oferă perspectiva “de afară” pe care nu o am pe trasee și vremea excelentă vine să completeze peisajul: ce mi-aș fi putut dori mai mult?

Găsim loc pentru mașină într-o mică parcare ce domină 2-3 serpentine și cu rucsaci minimali pornim într-o tură de 5-6 ore spre Bobotov Kuk. După ce urcă o pajiște înclinată poteca se strecoară pe la baza unui perete, apoi prinde un brâu ascendant și iese într-o mică șa de unde se zărește o tabără de corturi. Căutăm din ochi sursa de apă, dar nu o găsim aici, ci mult mai jos: pe o stâncă ce străjuiește poteca apare o săgeată lângă cuvântul IZVOR.  PET-ul din rucsac e încă plin așa că nu ne abatem din traseu, mai ales că drept în față zărim despicătura în V a șeii Sarnar și impresionant, simbolul Durmitorului, vârful Stit cu brâurile lui frânte de calcar. Urmează micuțul iezer Zeleni, apoi derivația spre vârful Bobotov ce atacă frontal o pantă grea. Sub soarele amiezei urcușul pare interminabil.

-Mai e mult până la Habacuc ăsta? mă întreabă Cosmina.

Ieșim într-o șa cu largi perspective asupra Zabljakului și a fețelor nordice, apoi ocolind prin spate, marcajul ne conduce pe vârf răsucindu-ne într-un fel de spirală. Deși lumea vorbește că pe ultima porțiune urcușul e dificil, nu întâlnim nici-o piedică și la ora 14: 15 trântim rucsacii pe vârful Bobotov, la 2523m. Mai departe creasta este destul de accidentată așa că mă bucur că trebuie să ne întoarcem, nu înainte de a ne trage sufletul și de a savura depărtările într-un tur de orizont. Dinspre Tara apar nori de ploaie. Identificăm cărarea ce coboară la șosea șerpuind printre calcare, apoi ca ultim act îl rugăm pe un băiat să ne facă o fotografie și ne dăm duși.

La ora 17 suntem din nou în șosea, de astă dată la aproximativ 5 km de parcarea în care am lăsat-o pe Baghera. Cu toate că norii se adună, asfaltul încins ne moaie și pașii ne sunt din ce în ce mai mici.

Pe ultimele sute de m trebuie să înfruntăm serpentinele. Nu ne simțim destoinici să le tăiem într-un urcuș frontal așa că mai pe iarbă, mai pe asfalt, cu chiu cu vai ajungem în parcare.

-Ce facem mai departe?

Habar nu avem. E ora 18, prea devreme pentru a întinde cortul și prea târziu pentru a pleca spre mare. Amânăm decizia în timp ce un tip se apropie de noi și ne roagă să-l luăm, împreună cu prietena lui, până în stațiune. Îmi amintește de vremurile când colindam și noi cu speranța în autostop, așa că acceptăm: vom merge în Zabljak, apoi vom mai vedea. Cei doi sunt polonezi. Au fost și în România, prin Padiș și Retezat și le-a plăcut: anul viitor vor să mai vină!

Pe drumul de întoarcere se dezlănțuie potopul, dar după o răpăială intensă se luminează și soarele își reintră în drepturi. Într-o atmosferă veselă parcăm în centrul Zabljakului, le urăm drum bun polonezilor și ne hotărâm să plecăm spre mare. Cu harta în mână mă îndrept spre un polițai ce dirijează circulația, cu intenția de a mă dumiri asupra ieșirii din stațiune. Omul legii tocmai a oprit un camion așa că stau pe bordură urmărind acțiunea. Prin geamul deschis iese și se reântoarce permisul, apoi actele mașinii, apoi actele mărfurilor. Polițistul e foarte serios, Doamne ferește să nu fie în regulă ceva. Merge în spate și se uită la cei câțiva paleți cu materiale de construcții, apoi cere să verifice semnalizarea. În urma camionului s-a strâns o coloană de mașini dar nici una nu îndrăznește să miște. Polițaiul revine în față și cere din nou să vadă semnalizarea. De astă dată seriozitatea e lăsată deoparte și un zâmbet i se lățește pe față: nu se aprinde ceva. Șoferul se dă jos să vadă cu ochii lui. Destul! Îmi iau harta și mă informez într-un magazin, de la o vânzătoare fără clienți, apoi plecăm.

Drumul spre Niksic e blocat de niște utilaje ce-l scurmă cât vezi cu ochii și o săgeată indică o deviere. Până la primul sat panglica de asfalt e îngustă ca drumul de contur al Durmitorului, apoi nimeresc într-o răscruce nesemnalizată unde nu știu încotro s-o apuc. Îi dau tot înainte și drumul (la fel de îngust) ne suie pe culmea unui deal de unde zăresc pe vale o șosea parcă mai lată și mai circulată. Întoarcem până la intersecție și o luăm pe vale. Ne-am cam înșelat, și aici drumul e la fel de îngust. Îi dăm tot înainte pe șoseaua plină de curbe: bine că traficul e cvasinul. Kilometri se scurg unul după altul și nu-mi vine să cred că un drum către un mare oraș poate arăta ca o alee, însă nu avem de la cine să culegem informații și mergem mai departe. Nici urmă de indicatoare sau borne kilometrice, apoi intrăm într-un sat risipit și oprim în fața unei curți unde zărim o femeie. Cobor geamul:

-Niksic?

-Bravo! Bravo! Și gestul îndeamnă tot înainte.

Dincolo de certitudinea că nu suntem pierduți, modul în care am fost felicitați pentru alegerea corectă ne binedispune și când unul, când altul, o imităm pe femeie, fără a ne da seama că de fapt ea spusese “pravo”, adică “drept”, dacă se poate spune așa ceva pe drumurile întortocheate ale Muntenegrului. În continuare curbele se succed foarte strâns ceea ce face ca orice întâlnire cu mașinile din față să fie în viraj, în plus am intrat prin pădure și nu e vizibilitate, așa că rareori ajung la 40km/h. Drumul în miniatură și viteza redusă îmi creează impresia că sunt la volanul unei mașinuțe dintr-un parc de distracții. E grozav, cu condiția să nu te grăbești. De pe platou drumul coboară odată cu înserarea într-o vale adâncă. Suntem la Savnik. În centrul localității dăm peste un hotel cu mutră de han turistic și tânjind după un duș și un pat comod, luăm o cameră la etaj.

Marți 11 august 2009

            Dimineața ne trezim binedispuși și cum avem micul dejun inclus în preț, coborâm la sala de mese, la ora asta pustie. Luăm loc la o masă și apare un chelner:

            -Coffee? Tea?

            Comandăm din fiecare câte una și așteptăm, cam nerăbdători, să ni le aducă. În sfârșit apar. Chelnerul ni le așează înainte ca pe o mare ispravă și dispare înainte de a pomeni ceva de mâncare.

            -Cam ciudat, zice Cosmina, în mod normal astea le-ar fi adus după... Eu cred că ăsta e tot micul dejun.

            Sorbim lichidele fierbinți în timp ce în sală intră un cuplu mai în vârstă, după vorbă francezi. Noi ne vedem de ceștile noastre, ei se așează la o altă masă și ca împins de un resort apare chelnerul binevoitor:

            -Coffee? Tea?

            În timp ce sunt servite ceaiurile francezilor, sala se mai animă cu un grup de 4 tineri și chelnerul mai aduce cu copy/paste câteva ceșcuțe aburind. E clar că ăsta e tot micul nostru dejun așa că mă ridic …

            -Breakfast? mă întreabă chelnerul peste mese

            Întrebarea m-a luat complet prin surprindere dar îmi revin iute din uimire și confirm.

            -Mermelad?

            Aș fi preferat ceva mai cu colesterol dar până la urmă, din bogata ofertă, aleg …

            -Mermelad!

            Dispare mai iute decât duhul din lampa lui Aladin și se întoarce cu  două farfurioare în care o unghie de unt plutește într-o băltuță gălbuie. În timp ce savurăm dulceața de piersici, e rândul francezilor. M-ar putea lăsa pe mine să continui:

            -Breakfast?

            Francezii consimt.

            -Hot dog?

            Na, că m-a lăsat mască!!! Meniul nu lasă loc de alternativă dar cum perspectiva câinelui fierbinte nu-i ademenește, se uită muțește la chelner

            -Mermelad?

            Așa mai merge. Chiar și francezilor le sună mai plăcut și se hotărăsc pentru “mermelada” ce apare imediat. E rândul tinerilor:

            -Mermelad?

            Nu!

            -Hot dog?

            Pentru unul merge hot dog-ul, ceilalți ezită.

            -Omlet?

            Ha?

            -Șuncă? continuă chelnerul

            Măi, măi! Omul ăsta e plin de surprize! Lingem farfurioarele de ultimele dungi de gem când chelnerul surpriză defilează cu delicatesele tinerilor, lăsând ca într-o doară pe masa noastră un colț de hârtie, rupt dintr-un caiet cu pătrățele, pe care scrie îngrijit cu pixul: 1 coffe – 0, 6 Euro, 1 tea – 0, 65 Euro, Total: 1, 25 Euro. Nu pot decât să mă amuz! Foaia cu pătrățele face victime și la celelalte mese: tânărul în fața căreia este plasată discret rămâne cu lingura la jumătatea drumului spre gură, într-o mișcare ancrasată pentru o lungă perioadă de timp. Ochii țintesc la bucata de hârtie exprimând nedumerire în timp ce gura, nemaiprimindu-și obolul, e uitată deschisă. Am văzut destule așa că ne recuperăm pașapoartele de la recepție și plecăm mai departe.

            E o zi frumoasă cu soare deja dogoritor. În serpentine dese ieșim din fundul văii pe un platou calcaros. Drumul e tot îngust dar aici există spațiu suficient pe margine așa că din când în când opresc pentru fotografii.

            În scurt timp ajungem în Niksic. La prima benzinărie facem plinul (1, 1 Euro litrul), intrăm la un supermarket pentru a reface stocul de iaurt și ieșim spre Podgorica pe un străvechi pod de piatră, dincolo de care o intersecție ridică semne de întrebare asupra direcției de urmat. Dăm cu banul (mental) și ne trezim în scurt timp urcând un drum (îngust), în serpentine strânse. Ne e din ce în ce mai clar că n-am optat pentru direcția corectă și deocamdată oprim pentru prânz la umbra unor ruine din piatră. Soarele își face de cap. Pentru latitudinea noastră, expresia deșertului e dată de atmosfera acestor locuri: tufe pline de spini, bolovani de calcar calcinați, greieri țârâind neîntrerupt. Undeva deasupra se zărește o bisericuță dar aerul condiționat al Bagherei e parcă mai atracțios și plecăm mai departe până într-o altă intersecție unde, de astă dată, un indicator ne lămurește: în stânga mănăstirea Ostrog, în dreapta Podgorica. Auzisem de mănăstirea Ostrog așezată ca un cuib de vulturi sub o fanică faleză și dacă tot am ratat Studenica, ne-am hotărât să ne abatem până la ea: de astă dată drumul avea o lățime normală, asfaltul era OK, de ce nu? Ce a urmat a fost cea mai mare țeapă luată în Muntenegru. Imaginea idealizată a drumului facil n-a ținut mult și după doar câțiva km ne-am trezit bară la bară pe un alt drum îngust, pe deasupra ți bombardat, ba mișcându-ne cu 20 de km/h, ba dând prioritate mașinilor din sens opus. De obicei drumurile înguste ale Muntenegrului sunt aproape pustii dar ăsta era intens circulat, și mai mult, fiind tăiat pe curbă de nivel într-un versant abrupt, ne dădea senzații tari: neavând parapeți, mă lăsa să ies cu roțile până pe muchie. Pentru mine, așezat spre axul drumului, nu părea cine știe ce, dar Cosmina ce vedea pe parbriz semnul de începător iar în dreapta “space, the last frontier” se încleșta cu disperare de mânerul portierei. Eram, cum s-ar zice, “pe țeavă” așa că nu ne puteam întoarce și am continuat încă vreo 10 km, până într-o parcare plină ochi cu mașini, restaurante și tarabe cu artizanat. Se verifica încă o dată că obiectivele turistice super mediatizate sunt distruse chiar de mulțimea ce vine să le vadă așa că ne-am înscris fără regret pe drumul de întoarcere, ceva mai puțin stresant deoarece acum aveam parte de banda dinspre versant. Am pierdut aproape o oră cu această tentativă și ne-am simțit cu adevărat salvați când ne-am vărsat în șoseaua Niksic – Podgorica pe care se circulă cu 100 km/h.

            După încă o oră de parcurs-viteză, înainte de Podgorica  o facem la dreapta, spre Cetinje, și intrăm brusc într-un front de ploaie. Pânza de apă e atât de deasă încât ștergătoarele abia fac față și ca să nu ne oprim de-a dreptul, ne târâm în coloană cu 30-40 de km/h. În scurt timp ieșim din șoseaua principală pe un nou drum îngust ce șerpuiește în coborâre spre rezervația lacului Skadar și realizăm că suntem parcă teleportați într-o altă lume. Aici asfaltul e uscat, soarele dogorește iar tufele cu ghimpi au invadat fiecare milimetru pătrat. Oprim într-o încropitură de refugiu să aruncăm o privire la cursul meandrat al unui râu ce se varsă în lacul Skadar. În țârâitul netulburat al cicadelor admirăm un bizar amestec de deltă cu munte: valea îngustă și meandrată, flancată de pereți abrupți de calcar e umplută din perete în perete de mlaștini și nuferi, iar pe axul canalului, pânza albastră de apă, curățată și marcată cu jaloane, e folosită pentru navigația de agrement. Cu dese opriri ajungem în localitatea din amonte, Rijeca Crnojevica. Un aer liniștitor, de loc uitat de timp, plutește magic peste aceste locuri. În centrul localității, de pe podul înalt cu arcade de piatră copii plonjează în râul curat, casele din piatră au ceva arhaic în ele și ne oprim la o terasă umbrită de pe mal unde consumăm o uriașă salată grecească cu roșii, castraveți, brânză sărată și masline. Fascinați de acest loc încântător hotărâm să nu ieșim la șoseaua mare spre Cetinje, ci să continum parcursul pe drumuri înguste și șerpuite spre Virpazar. Dacă la Ostrog ne plângeam de aglomerație, aici suntem ca în singurătatea junglei și asemănările nu se opresc aici. Lăsată în voia ei, vegetația tinde să cotropească totul: prin crăpăturile asfaltului țâșnesc smocuri de iarbă iar „zidurile” de vegetație tind să îngusteze culoarul rutier. O întâlnire auto în aceste locuri se rezolvă cu marșarier până în locuri mai largi și chiar trebuie să facem astfel loc unei Zastava trăgând o remorcuță pe care e legat cu funii un măgăruș. Atunci când drumul iese pe versant, avem panorama aproape maritimă a imensului lac Skadar, a cărui culoare vecină cu a cerului maschează orizontul. Părăsim aceste locuri tulburătoare și ne vărsăm în șoseaua intens circulată ce ajunge aici de la Podgorica travesând lacul Skadar pe un pod lung. Enervată de prea desele opriri Baghera rulează mulțumită pe pista impecabilă de asfalt, în timp ce aparatul foto își regăsește liniștea în poșeta lui (ciudat de fierbinte). Ieșirea spre mare se poate face prin tunelul ce perforează muntele, sau pe deasupra lui, pe serpentine, dar suntem prea puțin atenți la indicațiile rutiere și contrar dorinței noastre realizăm că am ajuns în fața tunelului când drumul se lățește și apar ghișeele de plată. Traversarea prin tunel costă 2, 5 Euro și când bag mâna în poșeta foto după monede dau mâna cu efectul Joule: acumulatorii de schimb sau amestecat cu mărunțișul european și scurtcircuitul s-a lăsat cu bănuți fierbinți, mânjiți cu plastic topit, pe care, săltându-i dintr-o mână în alta, îi eliberez în palma funcționarului de la ghișeu. N-am timp să mă îngrijesc de soarta acumulatorilor fiindcă e coadă după mine așa că îi arunc pe covorașul de sub pedale și cu 80 de km/h traversăm tunelul lung de mai bine de 5 km. Pentru cei obișnuiți cu tunelul de pe Transfăgărășan trebuie spus că aici e altceva: betonul e perfect, fără fisuri și fără infiltrații, iluminatul e impecabil, asfaltul la fel și peste tot, afișoare cu LED-uri te avertizează sau te îndrumă în ceea ce privește chestiuni legate de trafic. În scurt timp, această cale modernă ne scoate la Petrovac, pe malul Adriaticii.

            După tărâmul vrăjit al rezervației Skadar, șoseaua de coastă ne sperie de-a dreptul. Traficul este obstrucționat de lungile șiruri de mașini parcate în dreptul plajelor, printre care se scurg trupuri blegite de soare, în șlapi și costume de baie. Aoleu mami, unde am ajuns? Hotărât lucru, nu suntem fanii acestor concedii maritime și ajunși în Bar cotim din nou spre munte, pe urma săgeții ce țintește spre vechea cetate.

            Drumul spre poarta principală trece printr-o uliță „medievală” ticsită cu momeli turistice: restaurante, terase și artizanat. Pentru doar 1 Euro avem acces dincolo de poartă și ne pierdem printre vechile ulițe, pe treptele donjonului, printre ruine, pe terasele cu adăposturi de tragere, prin biserica sau pe sub zidurile de incintă ale cetății. În spate muntele inaccesibil, în față marea pe care veneau corabiile invadatorilor. Muntenegru are faima unui stat cu lungi perioade de autonomie. Italienii i-au spus Monte Negro, adică Munții Negri, datorită faptului că erau împăduriți (eu aș spune mai degrabă acoperiți cu vegetație, căci altfel, fiind din calcar sunt de-a dreptul albi). Ocupând un teritoriu muntos, pe deasupra împădurit și deci lipsit de căi largi de circulație (situație perpetuată în bună parte până în zilele noastre), nici nu e de mirare că nu a fost prea râvnit. În primul război mondial luptă alături de Serbia și de aliații ei. În 1916 capitulează în fața armatelor austroungare și în 1918 este anexată Serbiei pierzându-și independența, situație este restabilită abia în 2006 odată cu destrămarea Iugoslaviei.

            Printre zidurile vechi țârâie telefonul. Fred care a plecat cu câteva zile înaintea noastră hai hui prin balcani a ajuns la Ulcinj via Bulgaria, Grecia, Albania. Pe de altă parte, Leo, Lia și restul echipeiau descins în Petrovac. Hotărâm să luăm drumul Ulcinjului și coborâm din nou în Bar. E prea multă înghesuială pentru gustul nostru.

            La Ulcinj ajungem odată cu înserarea. Străzile sunt pline ochi cu oameni în vacanță și ne găsim greu cu Fred. Ieșim spre suburbii, tocmim o cameră pentru 30 de Euro și ieșim la o pizza pe marginea căreia ne povestim călătoriile. A fost o zi plină dar, gata, de mâine chiar suntem în vacanță...

Jurnalul complet cu hartă și foto poate fi consultat la http://www.proexpedition.org/destinatii/Muntenegru/muntenegruindex.htm

,,, oprim într-o încropitură de refugiu să aruncăm o privire la cursul meandrat al unui râu ce se varsă în lacul Skadar. În țârâitul netulburat al cicadelor admirăm un bizar amestec de deltă cu munte: valea îngustă și meandrată, flancată de pereți abrupți de calcar e umplută din perete în perete de mlaștini și nuferi, iar pe axul canalului, pânza albastră de apă, curățată și marcată cu jaloane, e folosită pentru navigația de agrement. Cu dese opriri ajungem în localitatea din amonte, Rijeca Crnojevica. Un aer liniștitor, de loc uitat de timp, plutește magic peste aceste locuri. În centrul localității, de pe podul înalt cu arcade de piatră copii plonjează în râul curat, casele din piatră au ceva arhaic în ele și ne oprim la o terasă umbrită de pe mal unde consumăm o uriașă salată grecească cu roșii, castraveți, brânză sărată și masline...

Autor: Kiru Chiș Dorin
Vizualizări: 6977, Ultima actualizare: Joi, 4 Mar 2010


Comentariu
Fără foto catalin stroe, Luni, 15 Mar 2010, 7:36

După ce am citit tot articolul și m-am enervat că n-ai pus poze, am văzut link-ul. Mișto excursie, dar poate zici și tu ceva de prețuri.

Fără foto Kiru Chiș Dorin, Luni, 15 Mar 2010, 8:53

In Muntenegru gasesti cazare pe loc intre 10-15Euro/persoana, benzina este cam cu 10% mai scumpa ca la noi, mancarea cam ca la noi...
In Croatia preturile urcaaaaaa

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii