Alpinet | Hărţi Montane | Ghid Turistic | Cluburi Montane | Invitaţie în Carpaţi | Salvamont |
Comunitate
Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra CraiuluiMarathon 7500 Bike marathon 4 Mountains Cazare Predeal Cazare, Pensiuni, Hoteluri Parteneri
|
Pe urmele lui Iorgovan, retraind legenda Postat de: Anca Ştefănescu in de-ale lui Anca Ştefănescu
Se prea poate sa fi trecut peste doi ani de zile de cand nu am mai scris si tot cam pe atat de cand nu mi-am mai inhamat spatele la o tura cat de cat serioasa. Cumva, bretelele rucsacului imi pareau straine, le simteam ca pe un prieten drag pe care anii si intamplarile mi-l rapisera, simteam vina de a nu mai fi pastrat legatura, desi in suflet ea nu fusese nici cand intrerupta. Dar precum mi-a fost taiat avantul odata si pe binemerit, ma trageam singura de urechi “cauta solutii, nu scuze, Anca!”. Asa ca intr-o seara din luna august a anului trecut, ma hotarasc sa unesc intr- o tura doua bucati de traseu pe care le facusem anterior separate ce aveau la mijloc o mare bucata de necunoscut. Punctul de plecare in traseu urma sa fie intersectia drumului Herculane-Baia de Arama cu drumul ce duce in Cerna-Sat iar finalul urma sa fie traversarea Retezatului de la Cheile Butii, la Carnic. Dar un cliseu ni s-a aplicat si noua iar vorba aceea veche romaneasca cum ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de la fata locului a devenit a naiba de reala. Si fiindca sunt o optimista prin natura ma zbat sa trec peste primul impediment cu bine. Participanti la tura, trei oameni si un catel: eu, Robert si Dan iar patrupedul Zaris. Toti, inclusiv cel cu tractiune integrala se aflau la prima tura cu bataie lunga, iar eu dupa doi ani de stat acasa puteam la fel de bine sa intru in categoria lor fara nici o jena Dan inca se mai zbate cu barierele si frontierele parintesti, dar incet si sigur, si mai ales sub directa supraveghere a subsemnatei incepe sa invete cum sa spele putina in cel mai firesc si demn mod. Numai ca de data asta nu i-a mers, si astfel el a ajuns cu doua zile mai tarziu decat noi la punctul de jonctiune. Deoarece mai nou mersul cu trenul presupune anumite complicatii datorita prezentei unui catel pe care doar membrii familiei il percep ca fiind mic si nevinovat iar pentru public apare ca un pericol public am gasit o solutie salvatoare: daca tot aveam doua zile la dispozitie de asteptat dupa printesa ce trebuia sa evadeze din turnul de fildes al mamei cu pricina, de ce sa nu le petrecem intr-o binemeritata iesire la Herculane, si nu oricum, cu una bucata mama din dotare si o colega de servici de a ei la cloaca si prin imprejurimile Herculanelui. Bun, cu transportul am rezolvat-o ca ne ducea mama cu masina, let the games begin! A fost demential sa caut cu mama un loc de pus cortul pe langa cloaca, dar si mai frumos a fost sa observ cum un soricel de birou se transforma intr-un nomad autohton, fara mutre si mofturi, pragmatic si realist in cautarea unui loc bun si ieftin de innoptat. Iubesc oamenii care se pot bucura de natura fara a se plange de conditii, sunt cel mai fascinat spectator al celui care descopera bucuriile si placerile primului somn in sacul de dormit, al primei cafele sau ceai facute la primus si asta nu pentru a glumi pe seama respectivului cum am intalnit situatii, ci pentru ca intr-un fel imi revad si mie micile gesture si nedumerii de la inceput si mai stiu ca magia acestui moment este unica, iar cei ce o traiesc pe propia piele nu o percep, fiind bombardati cu trairile si sentimentele momentului. Nu, aceasta magie este pentru deschizatorul de drumuri, o traieste acela ce a facut posibil respectivul moment. Cimentul si asfaltul ne-au taiat calea de comunicare cu natura insa nu au putut-o sterge definitiv, iar atunci cand masa se pune pe un izopren pe pamant si cand simti sub coaste fiecare linie si cuba a pamantului de sub tine parca vechile radacini se reintregesc in ceea ce au fost odata. Ce schimbare se petrece in tine, suflete uitat, atunci cand sorbind din cafea, inca in sacul de dormit, cu absida cortului deschisa urmaresti in linistea diminetii atat de firesc drumul intortocheat al furnicilor printre firele de iarba, pe cand atunci cand aceste micute fiinte isi fac aparitia in civilizatie le privesti cu ura si indignare. Dar sa revenim la ale noastre din poveste. Negociaza mama cu o babuta razboinica pentru un colt la ea in gradina, insa spre surpinderea audientei, reuseste mama sa imblanzeasca scorpia la 5 lei locul de cort. Noroc la l-a vazut pe Zaris mai tarziu ca sigur se dubla locul pentru pericole in plus. Are cainele asta un nas la oameni ceva de speriat, deobicei ii vede ca fiind niste jucarii mai mari, si este agresiv foarte rar, insa atunci cand iti zambeste pe 16 mm simti un fior neobijnuit de rece pe sira spinarii, caci la ale lui 70 de kg si dintisorii sunt pe masura. In rest e cel mai pacifist caine, indemnand prin reprize de joaca la calm si armonie. Insa sa te pazeasca cine o putea daca ridici tonul ori incerci sa plantezi vre-o samanta de scandal ca te scarmana el sa iti treaca orice urma de razvratire. Si nu, nu musca, dar rezolva problema in stilul lui specific, caci de obicei un simplu zambet e de ajuns sa impaciuieasca si cei mai aprigi combatanti. Aviz amatorilor de adrenalina si senzatii tari … A doua zi ne lasa mama la vre-o 18 km de Herculane, la intersectia de care vorbeam la inceput si ea pleaca spre casa. Dan urma sa ajunga a doua zi, asa ca urmeaza o noapte de asteptat. Si parca nimic nu e mai rau decat sa stai intr-un loc stiind ca nu ai nimic de facut decat sa astepti. Trece si noaptea cam zbuciumata, dimineata strangem cortul dupa ce da soarele in el si ne postam la margine de drum sa il asteptam pe Dan. Problema care ni se prezinta este urmatoare: nu avem semnal in zona de nici o culoare si nici pe o raza de cativa km nu e iar ceasul e deja 3 dupa-masa, iar pe noi ne asteapta un drum de 18 km pana in Cerna-Sat, urmatorul loc de campare. In disperare de cauza luam decizia ca eu cu Zaris sa ramanem la drum in caz ca apare Dan iar Robert sa ia o ocazie pana in Herculane la semnal si in cel mai rau caz sa vina cu ratacitul impreuna, iar de ajung prea tarziu sa ramanem inca o noapte acolo, ceea ce nu imi suradea deloc. Pe la 5 au venit amandoi, si acum cu echipa intregita parca prinsesem aripi. Chiar daca urma sa ne prinda intunericul pe drum am zis sa riscam stiind ca inainte de sat cu vre-o 4-5 km mai sunt ceva case, poate pana acolo ajungem chiar si pe intuneric. Lansam pasul la munca cu Zaris in cap de sir si la drum. Ne ajuta si faptul ca drumul nu urca si nu coboara asa ca parca prindem aripi manati de adierea rece a serii din spate. Imposibil sa nu fi patit si voi momentul in care te rogi de soare sa mai intarzie putin pe cer, cand vrei sa mai furi o ora de lumina din calendarul fix al astrului zilei. Dupa vre-o doua ore de mars fortat da norocul peste noi…un trailer de lemne gol merge in directia satului si spre norocul nostru mai si opreste. Nu a mai contat ca era mizerabil de motorina arsa, a fost cel mai bun mijloc de locomotie din totdeauna. Cand am ajuns in Cerna-Sat aratam toti trei precum niste draci veniti de la Scaraotchi in inspectie prin acele zone, iar Zaris era insusi Cerber trimis de Hades sa mai vada in ce ape se mai scalda muritorii. Am speriat babele din sat de mai sa isi faca cruce si alta nu. Noroc cu rucsacii, ca ne-au dat de gol in privinta adevaratelor intentii ale hoardei de draci autohtoni. Pit stop la carciuma satului aka magazin general pentru alimentarea cu paine, suc, bere si alte acareturi, sedinta foto a satenilor cu Zaris caci nu prea des trece Cerberul pe la ei prin sat si oprirea la marginea satului langa Cheile Corcoaiei de unde legenda spune ca a iesit din stanca balaurul cu care s-a luptat Iorgovanu. Ce-i drept, cheile sunt cam ciudate prin structura poate si de aici legenda…apar ca o imensa gaura de sarpe, cu o portiune rotunda la mijloc iar apa foarte adanca de un verde cum mai intalnesti pe Cheile Nerei in Lacul Dracului. Sirul de patanii continua cu stransul lemnelor pentru foc. Robert imprumuta un topor de la cei de langa noi sa taie ceva lemne si sfraseste cu o toporisca in tibia piciorului. Prea multe distrugeri nu a facut el ca era tocata lama toporului insa o vena nu s-a lasat pana nu a nimerit. Dan radea ca isi continua practica de la facultate cu Robert insa vena lui Robert se incapatana sa scoata capul la aer. Urma sa evaluam situatia a doua zi pe lumina. Dupa un somn adanc, dimineata porneste cu o baie de revigorare menita sa scoata motorina de pe noi, dar mai ales din haine. In ziua aceea fiecare avea la uscat pe rucsac cate un tricou si o pereche de pantaloni de ziceai ca suntem sarme de rufe ambulante. Piciorul lui Robert se umflase, insa datorita antibioticelor locale nu dadea semn de infectie, dar rucsacul lui a trebuit usurat considerabil spre a il mai ajuta la drum. Ne asteptau cam 10 km pana la barajul de pe Lacul Iovanul, insa mie mi s-au parut a fi mai multi si cum hartile cu zona respectiva sunt ambigue ramane la aprecierea fiecaruia. Dupa principiul una calda alta rece, ustura dar trece din ziua precedenta, dupa vre-o 4 km de urcat sustinut pe drum dam de o masina mica ce mergea spre baraj. Stiam ca nu avem nici o sansa sa ne ia cu Zaris insa beculetul cu idei folositoare se aprinde, ii oprim, si pana la urma il iau pe Robert care abia calca si bagajele noastre pana la baraj. Pana am ajuns noi, Robert a tras o portie de somn, a cules un buchet de flori, el zice de plictiseala, noi nu zicem nimic... Intre timp noi am incins talpile sandalelor cand pe bucati de asfalt, cand pe pamant, cum ne-a scos in cale drumul. Am dat iama si in nelipsitele mure si zmeura si am realimentat la cateva izvoare nepermis de reci parca trimise de providenta asemenea unor oaze caci toata ziua ne-am scaldat epiderma intr-un un soare ucigator parca fugit din Sahara pe plaiuri mioritice. Pe ultimul km de drum, cu barajul in fata, drumul s-a transformat intr-un adevarat parau de munte, fericirea mea, caci eram in sandale si imi mai raceam picioarele dar spre disperarea lui Dan care era in bocanci si se uita cu jind la mine, cat de fericita eram prin apa rece. De la baraj incepea drumul de-a lungul lacului prin padure si nu prea ne dadea mana sa ne incumetam la drum, mai ales fiind teritoriu necunoscut, in mijlocul pustietatii, nestiind cam pe und ear fi urmatorul loc de popas. Am incercat sa ne aciuiem pe langa baraj, ne-au trimis la o casuta parasita a celor de la Ocolul Silvic, insa era deja ocupata de cateva zeci de colonii de viespi, si am zis ca nu e frumos sa le deranjam, nu de alta dar dupa patania cu toporul, un mic accident cu viespi si veninul de rigoare ne mai lipsea. Continuam sa ne rugam de cei de la baraj, intr-un final pe seara le pleca si lor delegatia oficiala de pe cap si parca se schimba tonul pe care erau purtate discutiile. Aici intervine meritul lui Robert care reuseste sa ne faca loc pe o mica insulita din spatele barajului, denumita la ei zona de protocol, cu o priveliste de zile mari, cu o masuta si un gratarel. Hotaram sa facem o supa la carbuni si dormim linistit in lumina proiectoarelor de pe baraj. Zona are un farmec aparte pentru ca mai rar gasesti la noi un loc in care sa fi la zeci de km de orice edificiu al civilizatiei..cand sti ca spre nord ai peste 100km pana la cel mai apropiat oras, spre sud la fel, spre est aceasi poveste, doar spre vest mai e Herculane dar si acela la 45 de km. Aici te simti la fel de mic ca o furnica si poate de aceea acum le priveam pe aceste finite cu un alt tip de intelgere. Stiam ca drumul pana la izvorul Cernei, de-a lungul lacului are 30 de km insa in cifre parca nu sunt asa de multi, dar cand ii iei la pas distantele se dilata mai ceva ca taieteii in supa. Privind in spate spre baraj apare inversiunea trecut-viitor caci aici betonul, stalpii de iluminat si toate cele aduse de oameni parca ar razbate dintr-un trecut netarit inca de aceste locuri. De vei ridica privirea spre picioarele ce coboara din creste spre apa lacului devi spectatorului primei avalanase verzi unde muntii pravalesc spre vale pana la limita betoanelor nefiresc de albe, milioane de frunze spre sarutul lacustrul al unduirilor timide ale lacului. Si singurul martor al acestei verzi pravaliri este vantul ce duce spre departari suierul frunzelor in a lor calatorie de-a lungul verii din mugur tanar in plamada galbena peste ranile pamantului. Trezirea la realitate este dusmanos de rapida si vine adusa de patru labute: Zaris se incurcase in coarda cu care era legat si aducea mai mult a desen animat decat a patruped. Scancea saracul catre oricare s-ar indura sa il desfaca asemenea puiului dupa mama. Desfac cainele si ma apuc de incalzit o conserva tot cu gantul catre vantul asta mereu prezent in munti. Cum ar fi sa fi fuior de vant oare? Sa razbatii muntii neincetat, sa le mangaii fiecare stanca in trecerea tumultoasa a ta sau in mangaieri dulci ale vanturilor molatice din veri tarzii; sa treci in fuga printre cei ce urca pe poteci, unora sa le dai ajutor limpezind cerul ‘naintea lor iar altora pravalind porti vesnic inchise de ploi si fulgere din norii plumburii, dupa suflet fiecaruia. Iarna de iarna sa modelezi creneluri trecatoare si valuri dantelate in nesfarsitul pustiu de gheata; s-aduni cu nemiluita fulgi de nea in cornise uriase jucand o ruleta ruseasca cu aceia ce nesocotesc povetele batranilor oameni ai muntilor, atunci cand ochii de lapte ai tinerilor barbati uita sa mai vada durerile ascunse in spatele licarelor de lumina din ochii celor ce-i invata din propria lor suferinta pentru ca trecutul sa nu mai fie nici cand prezent ori viitor. Cu gantul zburand alaturi de vantul cel vesnic prieten al muntilor imi plimb privirea de-a lungul crestei in dorinta nebuna de a fi acum acolo. Din pacate am ajuns mai intai in cea mai mare viteza in cort cautand cu disperare trusa medicala, nu de alta, dar tot visand eu uitasem de conserva de pe foc si tot mestecam automat in ea, numai ca intre timp conserva ramasese in lumea reala si se incinsese al dracului de rau iar pielea mea a ajuns la concluzia ca isi cauta alt stapan, si ca nu poate sa duca atatea grade mult peste limitele ei. Drept urmare toata seara am alergat dupa o mica adiere de vand sa mai imi potoleasca si mie focul din degete, dar de, vantul fugise sus sa scape de urmaritori. Norii au inceput a se scutura peste noi, intai apatic si lipsit de vlaga, dar tot au reusit sa ne mane in cort. Robert daca nu trasese prea mult la drum azi, nu prea avea somn, dar eu, Dan si Zaris am capitulat rapid. Adormeam eu mai repede, daca nu mi-o lua Zaris inainte. Are cainele asta niste plamani de speriat, de zici ca dormi cu ursul in cort, in asa hal sforaie. Cel putin suntem siguri ca nu are curaj nimeni sa se apropie fie ea lighioana pe doua sau patru picioare. Dimineata strangem cortul intre doua reprize de ploaie pe post de dus matinal si o luam la pas, caci e bun somnul si statul langa foc dar ce e prea mult strica, si drumul isi cheama musterii cu unduiri lungi asemena unei cadane venita si ea cu soarele de ieri, printre ceea ce inca mai este numita ultima padure virgina din Europa. Ciudat drumul acesta, parca ar fi sugrumat de coroanele imense de fag, de parca padurea ar vrea sa-l inghita. Ploaia mocaneasca e ascunsa acum de padure si nu mai razbate pana la noi dar cumva simtim ca nu se va oprii aici, si intindem pasul mai mult, doar avem azi 30 de km de batut. Zaris nu scapa nici o balta, nici un sleau lasat de vre-o masina de lemne; de ieri nu mai e interesat de copaci, dupa ce a fost asaltat de mai multi decat putea el uda. Intrase saracul in dilema caci vroia si pe stanga si pe dreapta drumului, dar rinichii nu procesau pe atat pe cat ar fi avut el nevoie. O luna de zile dupa tura a facut pipi doar pe la rotile masinilor, copacii nu mai erau interesanti. Marcam pe harta locurile prosibile pentru popas si potecile de acces in creasta Godeanului ce coborau in drum pentru folosiri ulterioare si la pas. La un moment dat ne opreste un nene sa ne intrebe cat mai e pana la baraj in km. Cam ciudat sa intrebi omul pe jos cati km mai sunt pana colo, cand el saracu stie doar in ore, dar pana la urma il lamurim pe om si se ofera se ne duca la intoarcere cu masina ceva din drum, caci trebuia sa se intoarca (avea oameni sus la afine). Il lasam in treaba lui si ne intoarcem la a noastra, ne prea punand baza pe spusele lui. Intre timp mai iese soarele, dar parca prea ardea. Bunica zicea la un astfel de soare ca pripeste a ploaie, si nu s-a inselat nici de data asta. Numai ca acum si-a adus intariri. Venea in rafale serioase, cum batea vantul, iar din creste coborau tunete infundate, mai indepartate la inceput, dar apoi au intrat in forta si pe portiunea noastra. Daca nu ne afla sub cortina padurii poate ca m-as fi zburlit mai rau, dar asa ne simteam ca extragerile la loto razand ca doar n-om avea noi noroc sa castigam din atatea milioane de probabilitati. Spre surpriza noastra, omul se intoarce si opreste masina sa ne ia. Ne uitam la spectacolul de lumini si sunete al naturii si votam in unanimitate sa acceptam oferta Fortunei de aceasta data. Masina inainteaza incet printre namoale iar noi facem studiu de caz al culegatorilor de afine, incercand sa aflam cat mai multe despre ce mai e pe sus. Aflam ca in ultimii ani s-au inmultii viperele in zona, iar anul acesta erau mai multe ca niciodata. Sunt povesti spuse totusi de un om care face bani pe seama unor oameni amarati, care muncesc o zi intreaga pentru 20 de lei, ce urca sus manati de nevoi si nu de placerea si iubirea ce ne mana pe noi pe munte. Aflu ca acei oameni nu au cort, si ca dorm sub cerul liber, ploaie, vant, cu un foc incropit din ce gasesc. Diferenta dintre cei arvunti cu ziua si domnul care face bani de pe urma lor o face respective dubita care ii asigura mijlocul de locomotie. Poate e vina mea de a ma durea suferinta altora, poate ca un psiholog ar denumi-o sec hipersensibilitate emotionala si empatie accentuata, dar nu as schimba nimic niciodata, pentru ca acest suflet se poate bucura de mult prea multe ca sa le descriu aici. Mi-am redus ideile de razvratire la adresa celui ce exploata oamenii pentru niste amarati de 20 de lei, si care nu a mers in viata lui cu ei sus, sa munceasca o zi si sa spuna atunci cat merita munca acelui om la nivelul de ganduri nespuse si m-am adancit in mine, cu ochii pierduti in oglinda lacului ce isi desfasura valurile de-a lungul drumul. Ma trezeste din visare o manea oribil de agresiva, sar din scaun, dar noroc ca imi face semne disperate Robert sa-mi tin gura inchisa. Mestec cateva injuraturi la adresa idiotului care a scos asemenea oracaieli in lumea aceasta si le-a numit muzica si ma intorc imbufnata cu fata la geam. Afara ii da o ploaie serioasa si ma plesneste rasul la gandul ca nici muntelui nu ii plac manele, asta in timp ce domnul sofer traieste cu intensitate sunetele de cratiti ciocnite in tandem cu glasul de piftie tremuranda a marelui interpret din melodia cu pricina. Ca un noroc, Dan il scoate pe sofer din ale lui trairi si contemplari ale liniei de armonie muzicala impletita cu vibratiile ragaielior tiganesti de pe fundal, print-un strigat sfarsit: opriti masina ca imi e rau! Speriat ca Dan ar putea sa ii murdareasca tapiseria masinii, inca invelita in folie de plastic, ca nu cumva sa i-o murdareasca muncitorii. Acum ori ca a dat Dan cu nasul de aerul rece al muntilor, ori ca sistemul nervos central i-a fost scutit de poluarea fonica din masina, nu v-om sti niciodata, ramane doar cu o ameteala usoara si accepta sa urce in fata langa sofer. Intr-un final, chestia aceea audio care imi scartaia in urechi inceteaza si ne continuam drumul, de aceasta data linistit. Omul ne lasa la capatul unui pod, la coada lacului, si isi continua drumul. Am avut timp sa luam rucsaci si sa ne bagam sub un copac ca a si inceput o furtuna de vara de ziceai ca au plesnit cerurile. Cadeau fulgerele mai ceva ca merele din pom, problema era ca aveam creasta la mai putin de 1 km de noi, si eram si in zona deschisa. Nu treceau doua secunde intre fulgere si tunete, iar semne ca s-ar fi potolit nu dadea. Poate ca nici domnului Munte nu i-au placut anumiti oameni ce ii bateau potecile in acea dupa-amiaza. Total in asentimentul furtunii, i-am dedicat soferului, in plina inspiratie langa podul cu pricina melodia “La cap de pod”. Vazand ca vremea nu da semne de relaxare nervoasa si continua descarcarile electrice (ca de ploaie n-aveam noi greturi), o luam la pas pe langa copacii de pe marginea drumului, stiind din tura trecuta ca la cativa km mai sus e o casuta a unui batran ce s-a retras de ceva timp acolo. Ultima data omul era mandru de micul lui generator pe curent realizat pe cursul apei. N-are rost sa descriu cat de murati eram cand am ajuns la gospodaria omului. Cum gardurile nu au ce cauta inca pe acolo, nu ne-a impiedicat nimic sa intram in curte sis a cautam adapost. Din pacate omul pesemne ca era plecat asa ca am zis sa ramanem in prispa casei pana vine, poate s-o mai opri ploaia pana atunci si om avea si noi cu cine schimba o vorba. Intre timp ne-a prins foamea. L-am legat pe Zaris de un Aro parcat in curte, asta pentru binele orataniilor de prin curte pe care Zaris le si vedea pe post de animalute de plus numai bune de zmotocit. Cam la o ora a venit si propietarul putin cam socat ca a gasit curtea mai populate decat a lasat-o. S-a mai linistit el cand i-am explicat ca ploua cu galeata si nu am avut alta varianta. Ne-am cerut scuze si l-am rugat daca putem pune cortul la dansul in curte. Acum ca sa va faceti o idee mai buna, curtea omului avea cam 1 km lungime de-a lungul raului. Ne-a indrumat omul catre doua cabanute de cate doua locuri, in genul celor din campinguri, pe care le construia pentru turisti, dar care inca nu erau gata. Am acceptat oferta si am luat-o la pas inspre ele. Ce-i drept aveau pereti si acoperis, dar nu aveau podea, si nu asta ar fi fost o problema ci faptul ca erau construite in panta si la un capat podeaua era repreznetata de pamant insa in partea opusa, pamantul era la 1-1, 5 metrii. Robert manat de un entuziasm aprofundat de o amnezie a evenimentelor de acum 2 zile ia un ciocan si un topor sperand sa improvizeze o podea din cateva scanduri. Eu si Dan sarim in bocanci sa oprim maniacul din operatiunea sinucigasa, nu de alta, dar dupa o zi de carat si bagajul lui nu prea ne mai ardea de altele. Dupa momente de implorari si rugaminti fierbinti cum ca ar fi atent si ar avea grija, ajungem la o solutie de compromis. Ne punem toti la treaba si incercam pe cat posibil sa limitam timpul petrecut al mesterului cu obiecte ascutite, contondente sau provocatoare de rani in mana. Grea sarcina, ca se misca ca o zvarluga printre noi de ziceai ca executa vre-un dans tribal. I-am si zis “da bine ma, pe traseu nu iti misti asa fizicul…maine iti pun un ciocan in mana toata tura, sa te vad!!”. Reusim noi sub indrumarea marelui Toporel Iutel sa incropim o podea, cam subreda si miscatoare, daca calcai unde nu trebuie te trezeai cu o scandura in cap si in secunda urmatoare jos, caci nu le fixasem in cuie sa ii lasam omului constructia cum o gasisem. Cu adapostul gata, punem sa mancam de seara si apoi la povesti. Dan mai face o runda pe la rana lui Robert sa schimbe pansamentul si antibioticul local, se arata multumit de evolutia ranii si o inveleste la loc. La ce furtuna a fost azi pe atat de senin e cerul acum. Si cum nici o lumina nu umbreste licarirea stelelor avem parte de spectacol celest in toata regula. Incet fiecare e absobit de dansul magnific al stelelor si peste tabara se lasa linistea. Tarziu in noapte, visand spre minunata calatorie a luminii stelare ma cufund in visul acestor locuri pe cand lumina isi incepea drumul spre ele. Caut constelatia Lira cu a ei stea Vega, apoi Lebada langa ea plutind garatioasa in zborul sau prin negura spatiului cosmic. Ursa mica cu a ei stalucitoare Polaris si ceva mai jos Ursa Mare purtand in al seaselea lacas steaua dubla Alcor, cea pe care oamenii desertului obijnuiau sa faca teste ale vederii, caci daca in loc de stralucirea unei stele delimitai doua licariri separate, atunci erai considerat un ochi ager. Purtata de toate aceste lumini ancestrale acompaniate de linul susur al paraului din vale ce-si mana ecoul vrajit intre versantii vaii, peisajul nocturn capata dimensiuni fantastice. Din inaltimi coboara vechii locuitori ai acestor meleaguri, ce in vechime stapaneau acest pamant in respect si intelegere cu dragii lor munti. Vuietul metalic al vechiului standard cu cap de lup si trup de sarpe razbate din stanca milenara sa intampine lumina rece a astrilor ce i-au ghidat si pe cei demult plecati in lumea Lirei si a Vegai. Ca si atunci, acum lumina rece a lor este martor tacut al celor ce isi ridica privirea spre micile gamalii de vise si sperante din cer. Mi-ascut auzul in dorinta de a mai simti odata cantecul de lupta al dacilor imprimat in tot ce e viu in aceste locuri;mi se incalzeste sufletul si parca ma simt tot mai acasa printre negrele creste ale vaii. Ii multumesc inca odata oricui vegheaza peste noi ca m-am nascut roman caci o istorie ca a neamului meu ce a rezistat din negura vremilor pana acum impotriva tuturor sanselor nu am mai gasit pe nicaieri pe acest pamant. Poate acum rad si isi bat joc de acest popor, insa si-au cladit imperiile financiare si cresterea economica pe spatele nostru si a celor asemenea noua, cand sute de ani au perceput biruri si taxe ce astazi ar fi considerate incalcari ale dreptului omului, dar atunci erau normale, caci doar cel puternic trebuia sa il subjuge pe cel slab si sa ia ce nu i se cuvenea, doar prin forta armata. Nemtii, ungurii si austriecii ne privesc ca si pleava societatii si nu ar da doi bani pe noi, si atunci de ce apropape 1000 de ani au salivat dupa Ardealul nostru? Tot evul mediu si-au ascuns dupa titluri de vasalitate adevarata natura a vlahilor pentru ei, si aceea de sclavi. Pai si atunci cand ei si-au finantat cu bogatiile noastre cresterea lor economica din secolele XVII-XIX, pe baza carora acum sunt atat de avansati, acum cum pot ridica privirea spre noi cerandu-ne sa recuperam ce ei au furat de la altii secole de-a randul. Iar cand la finalul secolului XIX Romania ajunsese principalul exportator de grane si petrol din Europa iar tara avea propiul ei lant industrial, ne-au lasat prada Rusilor, caci erau sigur ca vor face o treaba buna in a distruge ce reusisem sa construim, ca nu cumva sa ne ridicam mai mult decat era permis. Si acesta este unul din motivele pentru care nu voi pleca niciodata privirea in fata vre-unui strain ce imi va spune ca Romania e o tara de mana a treia, iar ei sunt cei civilizati. Daca notiunea actuala a civilizatiei presupune nimicirea celui slab si traiul unora pe munca altora, atunci trebuie sa ne inventam noi o alta societate! Dupa un astfel de pasaj multi vor eticheta rapid persoana in cauza ca fiind o idealista si vor trece mai departe, pentru ca e mult mai usor sa etichetezi fara sa te chinui sa intelegi de ce acel om gandeste sau simte in acel mod, caci doar traim in secolul vitezei cand nimeni nu mai are timp de nimeni si coeziunea sociala incepe sa devina mai rara ca florile de colt. Somnul se asterne peste cabanuta aducand cu el vise pentru fiecare, lui Dan un paianjen viu colorat si cu prea multe picioare, pentru Robert probabil un topor din titan, ca prea zambea dimineata, eu stiu ca am visat ceva, dar cumva nu am mai tinut minte ce, iar probabil Zaris a visat ca a intalnit vre-o catelusa, prea dadea din labe. Cum soarele nu a intrat peste noi sa dea trezirea, am facut ochi abia pe la 10, si ne-a dat in cap sa ne uitam cat e ceasul abia dupa ce am mancat. Fiind innorat, nu am vazut cat de sus era soarele pe cer, pamantul era plin de roua, si cum de 4 zile nu mai aveam semnal, telefoanele erau bine indesate in rucsaci, asa ca atunci cand de curiozitate am deschis unul si ne-a intampinat triumfatoare ora 12 ne-am ofilit. Am strans sacii si izoprenele in fuga si da-i la drum caci azi aveam aproape 1000m difernta de nivel de urcat pana in pasul Jiu-Cerna si inca pe atat de coborat spre Cheile Butii pe de-a lungul mai multor km decat am fi vrut noi sa fie. La cinci minute dupa ce am intins pasul a inceput sa ploua, dar s-a oprit destul de rapid. Mai din mura in zmeura, mai manati de zgomote suspecte de prin padure ajungem la Rapa Dracilor dupa trei ore de urcat sustinut. Am infulecat pe fuga cativa biscuiti si iar la drum. Pe langa noi trece domnul cu masina plina de data aceasta de oamenii ce au fost la afine, il salutam si ne continuam drumul ca turbatii. Ajungem intr-un final la ceea ce stiam ca era o exploatare forestiera temporara, insa nu mai gasim nimic si ne continuam maratonul stiind ca de aici mai sunt doar vre-o doi km pana in pas. Pe la 5: 30 izbim sa ajungem in poienita din pas leoarca de sudoare, dupa aproape 20 de km de urcat. Din dreapta, de pe creastea Oslei si din stanga de pe Piatra Iorgovanului coborau nori plumburii, iar noi la mijloc, la confluenta celor doua fronturi atmosferice. De aici coborare si ca drept urmare am marit pasul spre o alergare usoara, caci nici vremea nu tinea cu noi, si iar eram manati de noapte de la spate, iar pana in Campu Mielu, la primele locuri de campare aveam cam 13-15 km. Dupa vre-o doi km ne prinde o ploaie infernala, cu fulgere si tunete, de data asta si mai aproape de noi. Se simte cum pocneste aerul de la electricitate, iar apa curge de zici ca cineva a dat drumul la vre-un baraj. Abia mai vedem la cativa metrii in fata. Nu avem ce face decat sa ne oprim, scoatem folia de cort si ramanem in expectativa pe marginea drumul. A fost cea mai oribila jumatate de ora din viata mea, nu mai vreau sa traiesc nicicand sentimentul de neputinta asociat acelor momente, cand stiam ca trebuie sa o luam din loc, dar eram expusi la fulgere daca ne miscam. Abia jumatate de ora mai tarziu s-a mai calmat furtuna, a continuat sa ploua, dar trecuse partea cu extrasul la loto. Cand am ajuns la table, ultima geana de lumina se stingea. Ne oprim sa scoatem lanternele si de undeva de sus pe partea dreapta inspre Oslea auzim zgomote. Initial am crezut ca sunt ciobani, dar cu cat incercam sa deslusim sunetele mai bine cu atat pareau mai ciudate si indescriptibile. Cu emotionalul la pamant dupa episodul de mai sus cu fulgerele, am simtit un fior mai rece decat mi-ar fi placut pe sira spinarii tot incercand sa descifrez zgomotele. Parca erau de om, dar parca nu erau, parca animal, parca nu, initial parca erau caini, dar daca ascultai putin mai mult isi schimbau inflexiunile si treceau in alt registru, parca schimbau frecventa de la inalte la medii si apoi la joase, tot fluctuind, incat creierul meu si al celor de langa mine ramane suspendat in vid, neputand sa asocieze zgomotul cu nimic cunoscut. Am tipat, am strigat, degeaba, nu ne-a raspuns nimeni. Am hotarat sa o luam la pas ca pierdeam timp pretios si inca eram sus ca altitudine, si oricand furtuna se putea intoarce. Nu am facut nici 10 pasi, ca prin negura noptii apar pe drum doua lumini in departare. Ne-a cam inghetat sangele in noi vre-o cateva secunde pana cand Dan a tipat: masina! Ce ne-am speriat noi, da ce s-o fi speriat omul sa vada trei siluete pe drum la ora aia in asa furtuna. Noroc ca l-a impins curiozitatea sa opreasca, si i s-a facut mila de noi. Sa vezi ce repede au incaput trei oameni si un caine cu rucsaci cu tot intr-o Lada veche, de pe vremea bunicii. Cred ca i-am albit parul pe drum omului de atatea multumiri. In juma de ora eram in Cheile Butii, exact la fix, caci incepuse sa toarne iar cu galeata. I-am platit omului drumul, ca mult bine ne facuse si ne-am bagat in terasa cabanei. Robert era la receptie sa negocieze o camera pentru noi si o solutie pentru Zaris. Cat l-am asteptat, au iesit din terasa un grup vesel, bine afumat al carui membrii se invarteau in jurul varstei de 50 de ani. Ma vad pe mine fleasca pana la piele, pe Dan dardaind zdravan si imi intind o sticla de palinca pe jumatate plina, razand ca noi avem nevoie mai mult de ea decat ei. Eu negociam cu Dan sa punem cortul, caci stiam cam ce preturi piperate au la cazare, Dan nu se lasa induplecat, si disperat dupa un pat uscat pluseaza o ciorba fierbinte la masa de seara, apoi ia o mutra de milog si da verdictul nemilos”sa te vad eu cum pui tu cortul pe vijelia asta”, si tocmai atunci ii mai da o rapaiala, iar la streasina terasei era cortina neintrerupta de apa. Se intoarce si Robert, ia o gura de apa de foc sa mai decongeleze sangele si ne da vestea ca a reusit sa ia o camera cu balcon in care sa il tinem pe Zaris. Ne scotocim prin buzunare de cate 50 de lei fiecare, platim si o luam spre camera. Cand auzisem eu balcon, am crezut ca e pe la etaj camera…era la parter, iar balconul nu prezenta nici un impediment pentru Zaris sa il tina inchis, asa ca mai de har, mai de mar, bagam cainele intr-un colt al camerei pe cele doua izoprene. Zaris cand a vazut el ca e cald, ca e camera, si ca suntem toti a tras pe dreapta instant. Printre sforaieturi si horcaieli, ne schimbam si noi, insa in rucsaci cu greu mai gaseai ceva uscat sau macar pe jumatate uscat. Bagam o ciorba fierbinte cu un pahar de palinca si ne retragem in camera. Ce somn am tras in noaptea aia, asa adanc, nici nu m-am miscat in pat de frica sa nu fie un vis si sa ma trezesc iar uda si cu frigul in oase. A doua zi am facut expozitie de echipament de nevoie prin curte si pe balcon sa uscam echipamentul. Facem o recenzie a banilor si constatam cu frustrare ca nu mai aveam bani si de intors acasa si de cumparat provizii pt urcatul in Retezat. Am tot marait si suspinat cat am strans bagajul cu gandul ca sunt cu nasul la poalele Retezatului, ii simt crestele si nu pot sa urc, dar pana la urma m-am resemnat, invinsa de chestia asta, numita ban, si am luat-o spre casa. Cand am plecat noi de acasa se anunta vreme frumoasa si stabile, dar in alea doua zile cat am stat prin Herculane s-au emis chiar pe zona Godeanu-Retezat doua coduri rosii de furtuni si descasrcari electrice, asa ca fara sa stim noi inaintam spre furtuna, iar cum semnalul de telefon a lipsit din prima zi pana in ultima, nu am avut cum sa primim nici o instiintare. Iar pe drumul de la izvorul Cernei (care il depaseste in debit pe al Dunarii) pana in pasul Jiu-Cerna, putin mai jos de Rapa Dracilor, am aflat ca trecusem fara sa stim pe langa unul din locurile de hranire a ursilor de peste 20 de ani, care e la cam 30 de metrii de drum. Cu toate acestea a fost o tura superba, chiar ciudatica pe alocuri. Sa auzim numai de bine!
Autentifica-te sau
inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii
|
Membri: 29725
Autentificaţi: 0 Vizitatori: 708 |
© 1999-2024, Proiectul Alpinet Utilizarea site-ului şi a materialelor prezentate presupune acceptarea notiţei de copyright şi a regulilor de utilizare Copyright şi reguli de utilizare Despre noi | Publicitate | Întrebări frecvente | Contact |