Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share
Postat de: Kiru Chiş Dorin in de-ale lui chis dorin

Motto: „Într-o pădure se despărţeau două cărări – iar eu, Eu am pornit la drum pe-aceea neumblată Alegere pe care n-am regretat-o niciodată” Robert Frost

Povestea este mai lungă dar începe să aibă consistenţă odată ce am coborât în portul Nuweiba. Vroiam să urcăm muntele Sinai şi pentru asta trebuia să ajungem la mănăstirea Sfânta Ecaterina, despre care ştiam doar că este deservită de o linie de autobus. Soarele coborâse deja vertiginos spre linia orizontului, supraânălţată de creasta zimţată a munţilor, când, ca pe-o pradă, ne-au luat în primire taximetriştii. Seara ce stătea să cadă subţiase destul de mult puntea ce ne despărţea de visul nostru şi negocierile eşuate au exclus posibilitatea rapidă şi comodă de a călători spre munte. Am refuzat ferm serviciile taximetriştilor, chiar şi acelora cu rază scurtă de acţiune ce vroiau să ne ducă doar până în autogara în care am ajuns pe jos.

Autogara din Nuweiba e de fapt o bombă, mai bine spus o staţie, un punct de oprire al autobusului, atât timp cât funcţionarul din chioşc abia are habar de autobusele pentru care vinde bilete, nicidecum să ne informeze despre alte legături. Tot ce ştie despre mănăstire se rezumă la faptul că din Nuweiba nu pleacă nici-un autobus în colo şi că ar fi mai bine să plecăm la Dahab spre care porneşte o cursă în câteva minute. Oscilăm. Dahab nu ne apropie de ţinta noastră şi dacă nici de acolo nu găsim bus...

-Vorbiţi româneşte?

Să fi găsit un diamant în praf şi nu m-aş fi minunat mai tare! Ne-am întors spre femeia ce în pustietatea staţiei ţinea companie unei valize şi am exersat sentimentul reconfortant al regăsirii. Este o româncă plecată demult în Ungaria, venită împreună cu soţul ei pentru scufundări la Dahab, care a fost pentru câteva zile în excursie în Jordania, la Petra, la Marea Moartă. Îşi găseşte mai greu cuvintele fiindcă n-a mai exersat demult româneşte dar ciripim veseli. Nu ne poate ajuta fiindcă nici ea nu cunoaşte cursele din Dahab dar ea merge acolo şi cumva, asta ne hotărăşte să mergem şi noi. Autobusul nu costă mai nimic. Împing banii şi funcţionarul ne rupe două bilete în timp ce apare şi soţul ce nu ştie româneşte dar care ne strânge mâinile jovial.

Autobusul întârzie regulamentar, dar vine, urcăm şi iată-ne din nou pe drum. Din acest punct şoseaua părăseşte coasta şi urcă în pante grele prin peisajul sterp. Intersecţia cu drumul spre mănăstire este blocată de un baraj al poliţiei încropit din butoaie de tablă şi câteva hopuri succesive. Uşa se deschide şi prototipul ponosit al reprezentantului autorităţii urcă să verifice actele fiecărui pasager, apoi prin bezna tăiată de fasciculele farurilor călătorim până la luminiţele Dahabului.

În noua autogară, de astă dată modernă, dar murdară ca un maidanez, nu aflăm prea multe. Ar fi un autobus mâine dimineaţă pe la 9, dar nu e cursa lor, pleacă de undeva din „square”. Până la staţiunea de la malul mării mai sunt 3km şi împreună cu proaspetele noastre cunoştiinţe tocmim un taxi. E ultima zi din an şi la Dive Center din extremitatea golfului luminat feeric deja se sărbătoreşte. Muzică pop, lumină, râsete, bere, o părticică de occident. Cu saluturi şi strângeri de mâini oamenii noştri se reintegrează grupului de care s-au desprins pentru periplul jordanian. Cumva ne simţim acasă şi totuşi străini. Nu mai au locuri de cazare aşa că ne despărţim şi plecăm pe faleza tixită de localuri în căutarea unui hotel. Am fost invitaţi să petrecem noaptea de Anul Nou la Dive Center dar încă plutim, n-avem nici-o bază.

Mă încearcă un sentiment straniu în mijlocul veseliei generale. E noaptea în care lumea se strânge, în care vrei, nu vrei, pluteşte ceva festiv în atmosferă şi noi rătăcim cu ancora în mâini. Găsim o cameră drăguţă şi batem palma pentru preţ când Cosmina face o ultimă încercare:

-Nu este autobus spre Mănăstirea Sfânta Ecaterina?

-Ba da, mâine dimineaţă la 9.

-Dar acum seara?

-Este şi acum.

Parcă nu aud bine, parcă nu înţeleg. Cerem detalii. La 11 noaptea pleacă spre mănăstire un microbus al unei agenţii de turism, cu pelerini pentru vârful Sinai. Wow!!!! Cu asta chiar ne-a făcut praf! Abia aruncasem ancora şi nu e o bagatelă să o tragi din nou la bord. De o parte stă ascensiunea nocturnă chiar la cumpăna dintre ani, cu frigul ce se preconizează, cu efortul, cu noaptea de nesomn, dar şi cu promisiunea unui răsărit deosebit, de cealaltă, camera palpabilă promiţând căldură şi odihnă. La naiba, parcă vroiam pe munte! Facem consiliu şi în final renunţăm la camera de care nu apucasem să beneficiem, ne luăm din nou rucsacii în spate şi revenim în recepţie, unde, telefonic, ni se rezervă două locuri în microbus. Reechipăm rucsacul mic: pun căciula, lanterna, ceva mâncare şi toate hainele groase şi predăm recepţionerului, în custodie, rucsacul-depozit pe care-l vom lua mâine.

Microbusul ne culege de la hotel. Suntem ultimii. Câţiva americani veşnic puşi pe petrecere umplu habitaclul de sunete, şoferul pune muzică pop şi se completează un tabel cu efectivul complet. E ora 12 şi împreună cu Cosmina dau cep unui alt an.

Într-un fel admir tineretul anglo-saxon ce vântură lumea cu nonşalanţă. Sociabili, intrând în vorbă cu oricine, dar şi superficiali, discutând nimicuri. Momentul festiv a trecut aşa că n -am chef de ei acum. Vreau să dorm şi nu pot decât să mă bucur că odată cu stingerea lanternei din plafon se stinge şi piuitul petrecăreţilor.

De obicei dorm adânc, în orice poziţie, dar acum e altceva. Nu se mai aude decât zgomotul motorului trăgând greu pe pantele lungi şi o stare de supraconştiinţă pare să se desprindă din trupul adormit şi să vegheze pe tot parcursul. Înregistrez oprirea la intersecţia blocată cu bidoane de tablă, discuţia cu poliţaii ponosiţi apoi din nou motorul ambalat pe pantele grele şi la 2 dimineaţa liniştea nefirească, zgomotul uşii culisante şi aerul rece, proaspăt, pe care-l simt prima dată în glezne.

Coborâm în parcarea mănăstirii. Lumea e încă adormită. E frig. Câţiva şi-au pus pe spate păturile de la hotel. Două norvegiene au bocanci de munte, pantaloni şi geci Mamut, rucsăcei de firmă, restul, pelerini în haine de oraş, uneori chiar cu plase de nylon în mâini. Se discută cu glas scăzut. Ceva s-a schimbat în atitudinea oamenilor. Ne preia ghidul promis, un tânăr tuciuriu, ager şi descurcăreţ. Se vede că e în branşă căci îşi ştie bine rolul. Nu are steguleţ (inutil în întunericul înconjurător) aşa că va asigura coeziunea grupului, acustic: ne vom numi Ramses. Drumul e bine umblat, nu avem nevoie de ghid, însă nici nu ne deranjează. Practic ne înregimentăm într-un lung şir de pelerini ce urcă continuu spre vârful muntelui pe care, potrivit scripturilor, în urmă cu mii de ani Moise a primit cele 10 porunci.

Pornim. La nici 100m un post mobil al poliţiei ne scotoceşte prin bagaje, în căutarea a ce? Le-au trecut mulţi rucsaci prin mâini aşa că ştiu de buzunarele de sub capac, de cele lipite de spate şi de toate celelalte compartimente, dar îşi fac treaba de mântuială, ca cei convinşi de inutilitatea muncii lor. Urmează staţia de cămile. Raza frontalei mătură drumul câţiva metri în faţă, tăind animalele ce stau ghemuite cuminţi, fără să scoată un sunet. Cocoţată pe picioare lungi, cămila pare şleampătă, însă dacă urmăreşti mersul ei vei descoperi că păşeşte elegant, unduios, ca un cal de rasă. Arabii îşi oferă animalele pentru o ascensiune comodă dar sunt foarte puţini cei ce le acceptă serviciile. Doi s-au luat după grupul nostru, aşteptând probabil ca cineva să clacheze.

Ramses al nostru merge prea repede. Încet mă încălzesc, apoi simt transpiraţia pe tricou, ceea ce mă îngrijorează. Sunt cam 2-3 grade şi ca să nu aştept răsăritul cu tricoul lipit de spate, încetinesc la ritmul meu. În faţă, serpentinele îndepărtate ale vârfului sunt marcate de mici licururici răzleţi ce dansează fantomatic.

Unii munţi sunt şi rămân simpli munţi, alţii însă au personalitate. Personalitatea unui munte nu rezidă din forma lor mai ciudată ce îi deosebeşte de ceilalţi, ci din puterea lor de a influenţa şi dacă această putere există, vedem în el un instrument al puterii cosmice şi îl recunoaştem ca munte sacru. Puterea unui munte sacru este atât de mare încât, cu forţa unui magnet, atrage spre el oameni de peste tot. Nimeni nu atribuie un titlu de sacralitate unui munte, însă toată lumea îl recunoaşte ca fiind aşa. Vârful Sinai ce domină de la 2285m mănăstirea Sfânta Ecaterina este urcat în fiecare noapte de sute de pelerine ce se ostenesc să prindă răsăritul în vârf.

Facem popas la un mic refugiu din piatră, întreţinut de un comerciant ce oferă ceai fierbinte, apă îmbuteliată şi dulciuri. Sub acoperiş sunt întinse nişte covoare bălţate, aidoma celor din casele bunicilor, pe care ne întindem câteva minute înainte de reluarea ascensiunii. Aerul e din ce în ce mai rece, semn că am câştigat altitudine. E multă umezeală şi la un moment dat realizez că fascicolul frontalei capătă consistenţă materială. O ceaţă deasă înăbuşă până şi zgomotele. Îmi place ceaţa, asemeni cortinei ce ascunde ceva, asemeni vălului ce nu te lasă decât să ghiceşti, apărând misterul. Acum e momentul şi aici e locul potrivit pentru a cugeta la jocul Divinităţii, la faptul că Dumnezeu nu apare nicăieri cu claritate, că el nu poate fi decât întrezărit. Divinitatea acţionează fără să se arate, brodind lucrurile în aşa fel încât pentru cel sceptic totul să pară un joc al sorţii. Până în present, nimeni nu a văzut chipul lui Dumnezeu, nici chiar Moise!

Ex 33: 18 Moise a zis: "Arată-mi slava Ta!"

Ex 33: 19 Domnul a răspuns: "Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea, şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur, şi am milă de cine vreau să am milă!"

Ex 33: 20 Domnul a zis: "Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!"

Ex 33: 21 Domnul a zis: "Iată un loc. Mâine vei sta pe stâncă.

Ex 33: 22 Şi când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii, şi te voi acoperi cu mâna Mea, până voi trece.

Ex 33: 23 Iar când îmi voi trage mâna la o parte de la tine, Mă vei vedea pe dinapoi; dar Faţa Mea nu se poate vedea."

Oprim din nou la un alt refugiu. Luna, ca o seceră, lasă să se întrevadă conturul lipsă ca un disc slab iluminat. Absorbit în cugetările mele nici nu am observat când am ieşit din ceaţă. Privind în vale la şirul de luminiţe ce urcă pantele muntelui putem realiza înălţimea la care am ajuns.

-Ramses!

E glasul ghidului nostru ce dă semnalul de plecare. Una din cămilele ce ne urma şi-a găsit muşteriu, cealaltă făcând cale întoarsă pentru intercepţia altui grup. Plecăm mai departe pe drumul povârnit. Din loc în loc, pe marginea cărării s-au trântit, extenuaţi, africani cu respiraţia tăiată. Sunt oameni veniţi din Africa Neagră, cu păr creţ şi buze groase, aşa cum îi vedem în filme. Clima şi altitudinea par să-i scoată din mediul lor şi se prăbuşesc împuşcaţi în potecă. Faţă de oamenii albi însă, au parcă un alt aer: africanii nu sunt turişti. Îndemnaţi de credinţă sunt veritabili pelerini ce urcă muntele pentru a-l găsi pe Dumnezeu.

Poposim la ultimul refugiu. De aici drumul se transformă într-un lung şir de trepte ce conduc spre vârf. Aici se opresc şi cămilele iar aristocraţii trebuie să coboare, să ajungă pe vârf pe picioarele lor. Înăuntru e cald dar e atât de plin de nu poţi arunca un ac. Mai e vreo jumătate de oră până la prima geană. Cei sosiţi mai devreme s-au ghemuit pe covoare sub nişte pături prăfoase. De cum te opreşti, gheara frigului scormoneşte prin ungherele hainelor. Luăm şi noi o pătură aspră ce miroase ca preşul din faţa uşii, însă cum aici altele sunt criteriile, ne învelim cu ea până sub nas şi ne conservăm aşa încă un sfert de oră. La ora 5: 30 pornim ascensiunea finală. Treptele abrupte ne conduc spre vârf, dincolo de care o dungă roşiatică bordează orizontul. Umăr la umăr mulţimea priveşte în aceeaşi direcţie, ca şi cum soarele nu ar răsări în fiecare zi. E poate un fel de speranţă, e o susţinere morală în această scenă încărcată de aparate foto. Locul debordează de o bucurie rezervată, latentă. Există o anume fraternitate a celor ce au reuşit în acelaşi timp şi chiar dacă pe glob naţiunile se uită chiorâş una spre alta, aici, în prima zi a anului 2011, sub suliţa încă rece a soarelui ce străpunge dunga roşie, melanjul de rase se reduce la simpli copii a lui Dumnezeu ce-şi primesc, fiecare, cadoul râvnit. Unii se roagă cu mare fervoare, alţii se strâng în braţe, alţii se fotografiază …

O mare de nori netezeşte peisajul atât de frământat al planetei. Din faldurile ei diafane, câteva vârfuri mai impunătoare se ridică detaşându-se net. E un joc al contrastelor între material şi imaterial, dintre aspru şi diafan, dintre alb şi negru. În depărtare mă fascinează mulţimea tonurilor etalate de culmile successive precum şi transparenţa plafonului ce lasă să se ghicească trupul muntelui de dedesubt. Apoi lumina. Urcând pe boltă, soarele aruncă în cazanul peisajului lasere piezişe ce taie ceaţa în franjuri paralele. Căldura lor readuce peisajul la viaţă şi molatec, aburii se pun în mişcare. În jurul vârfurilor se creează inele de vălătuci într-un joc al presiunilor. Cosmina mă readuce la realitate. Aproape că nu am ridicat degetul de pe declanşator şi constat uluit că în câteva minute am făcut peste 200 de cadre. E momentul să coborâm...

Imaginii altele legate de calatorie la adresa: http://www.proexpedition.org/destinatii/Egipt/egiptindex.htm

-Dorin Chiş - Oradea - ianuarie 2011

Autor: Kiru Chiş Dorin
Vizualizări: 5208, Ultima actualizare: Vineri, 21 Ian 2011


Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii