Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share
Postat de: Kiru Chiș Dorin in de-ale lui chis dorin

Dealungul timpului am urcat mulți munți și o părticică din mine a rămas cu fiecare. Unii m-au încântat prin frumusețe, alții prin măreție, pe potecile unora mi-am regăsit liniștea, pe vârfurile altora curajul. Fiecare mi-a fost treaptă, însă, peste toți, există unul special, muntele meu de suflet, și acela e Făgărașul. Cu ani în urmă, când l-am urcat pentru prima oară mi s-a părut șters. L-am străbătut de la un capăt la celălalt în 4 zile și nu mi-a lăsat nici o impresie. Am revenit acasă și l-am crezut uitat, dar peste 2-3 luni, din străfundurile subconștientului meu, s-a ridicat cu aceeași forță cu care, cu mii de ani în urmă s-a ridicat sub presiunea forțelor telurice. Amintirea acelor 4 zile a devenit dintr-o dată vie și abia atunci am realizat măreția fiecărei clipe petrecute acolo. Senzațiile aveau duritatea granitului și ele mă chemau înapoi. De atunci, am revenit de mai multe ori în lumea lui de piatră și fiecare nouă experiență ne-a apropiat. Personalitatea unui munte nu rezidă din forma lui unică, ci din puterea lui de a ne influența și dacă această putere există, vedem în el un instrument al puterii cosmice și îi dăm voie să pună stăpânire pe noi.Eram în Sibiu și aveam 4 zile la dispoziție pentru a urca din nou în Făgăraș. În preziua plecării, pe cer au apărut primele semne ale schimbării vremii iar seara, rafale puternice de vânt vesteau apariția noului front. N-a fost o schimbare de durată, doar că în dimineața în care am urcat în tren eram cu o zi întârziere, ceea ce însemna că nu-mi mai rămăsese pentru excursie decât 3 zile.

            Chiar dacă în ultimii 20 de ani România se schimbase și vechile garnituri de tren erau înlocuite cu moderne „săgeți albastre”, în spațiul comun al personalului de Brașov am regăsit aerul știut: pescari zoriți spre Olt, țărani cu desagi, tineri cu rucsaci, toți povestind întretăiat, contribuind la acea rumoare plină de entuziasm al unei dimineți ce stătea să se reverse de dincolo de crestele Făgărașului. Eram singur, aveam un rucsac bine drămuit și niște bocanci ergonomici ce parcă-mi crescuseră în picioare așa că rumegam ideea de a acoperi ziua pierdută forțând etapele. Neavând cort nu puteam înopta decât la refugii sau cabane dar dacă, în loc să mă opresc tradițional la refugiul Scara, aș sări peste Custura Sărății direct la Călțun? Oricum o suceam și o învârteam etapa ieșea prea lungă! M-am decis să abandonez intrarea clasică pe la Turnu Roșu și să mai merg o stație până la Sebeș Olt, să sui pe Valea Moașei și să ies în creastă direct la Suru. Nu făcusem niciodată intrarea asta și nici nu o aveam pe harta mea ce cuprindea doar zona alpină dar, ineditul mă atrăgea cu atât mai mult.

  În halta aproape pustie am dat de un idicator turistic: refugiul Suru 3 ½ ore. Am estimat încă două ore pentru ieșirea în creastă, am mai tăiat o oră fiindcă mă simțeam plin de vitalitate și da, îmi mai rămânea o jumătate de zi să ajung la Călțun: realizabil. Am pornit încrezător pe șoseaua spre Sebeș, întinzând pasul cât puteam de mult. În ciuda ploii de ieri vremea se îndreptase și o dimineață fără cusur îmi susținea moralul.

N-am reușit să agaț nici o mașină așa că am tropăit din bocanci cei 3 km până în sat. Regăseam satul tipic din Țara Făgărașului, cu porți înalte cu arcadă, cu râul de munte curgând paralel cu ulița, cu flori în fața caselor și sporadic, cu câte-o pictură murală cu subiect religios. Din curțile nevăzute se auzea radioul, câte-un motor de circular sau glasurile oamenilor îndemnând vitele. Am ieșit din sat pe poarta dinspre munte, socotind că după 11 luni de dimineți cotidiene pe care le petreci stereotip, mâncând grăbit pentru a ajunge la servici la ora exactă, e reconfortant să fi martor la cotidianul altora, să privești dinafară mecanismele comunității.

O bifurcație mă pune pe gânduri. Din acest loc se desprinde o potecă ce urcă la refugiu pe muchie. O fi bună? O fi rea? Habar n-am. N-am fost niciodată prin zonă, nu am nici hartă așa că sunt la discreția marcajului. Dacă poteca nu e umblată? Dacă marcajul dispare? Hotărăsc să optez pentru varianta de pe vale care, de bine, de rău este clară și fără să mă mai uit în urmă întind pasul din nou pe drumul forestier ce intră în munte. Din loc în loc, găsesc vreo mașină trasă la marginea drumului veghind corturile așezate jos, lângă râu. Numerele îi trădează: sunt familii venite din alte județe. Au corturi mari, de camping, măsuțe și scaune din plastic, semn că s-au instalat pentru tot concediul. Vederea lor mă binedispune și-mi spun că uite, se mai găsesc și oameni care apreciază natura, că nu toată România întreabă pe forum dacă agenția cutare e de încredere, dacă hotelul cutare e bun sau dacă piscina și all inclusive din te miri ce parte a lumii își merită banii. Încet, încet valea se strânge și în cele din urmă gâtuie drumul forestier ce se transformă într-o potecă. Ca toate râurile de pe versantul nordic făgărășan și Moașa are o puternică energie de relief, prăvălindu-și apele incredibil de curate peste nenumărate săritori și repezișuri.

Mă uit la ceas și mă neliniștesc: au trecut 3 ore de la coborârea din tren. Credeam că sunt în formă și că voi scoate timpi mai buni decât pe indicator dar încă sunt pe firul văii și până sus pe muchie va trebui să urc abrupt. Forțez. Marcajul este aplicat sporadic, cărarea nu e foarte lizibilă și în grabă ies de câteva ori de pe traseu, ceea ce mă întârzie și mai mult. Am transpirat. Mi-e sete. Mă opresc să înghit câteva guri de apă și să mănânc un măr. Așa mai merge.

Zgomotul unei mari cascade răzbate prin pădure. Printre frunzișul arborilor întrezăresc spre trupul muntelui panglica albă a căderii: impresionant! Lângă o stână mă las furat de o umbră de cărare și mă abat serios de la traseu, ceea ce mă obligă să fac apoi cale întoarsă. Au trecut 4 ore de la coborârea din tren și în ritmul ăsta nu mai ajung la Călțun. Sunt obosit, curge apa pe mine. Mi-e sete. Ideea de a străbate muntele în forță tinde să transforme mult aștepatata întâlnire cu Făgărașul în chin dar mă iluzionez că odată ieșit la golul alpin lucrurile se vor schimba și după 4 ½ ore de la plecarea în traseu ajung la refugiul Suru.

Dis dimineața ies din refugiu complet refăcut. Pentru început cobor pe vâlcel în căutarea apei, apoi cu sticluța plină mă așez la masă în fața refugiului. Nemții mei dorm neântorși așa că plec mai departe singur.

Sunt din nou în plină formă. În ciuda parcursului dificl pe care-l am în față îmi propun să lungesc etapa zilei din Fereastra Zmeilor până în Podragu. Ziua se arată nesperat de frumoasă și dezmierdat de un soare plăcut urc Șerbota pe care pun piciorul la ora 9 fix. Îmi permit două minute de odihnă, suficiente pentru un remember...

Vara anului 1993. Făcusem tabăra pe o mică platformă pe la jumatea pantei, acolo unde în seara dinainte picasem de oboseală. Am tras fermoarul cortului și am zărit la doar câțiva metri o capră neagră ce păștea liniștită. L-am strâns pe Mike ușor de picior și când s-a întors mirat spre mine am dus un deget la buze. Cu ochii pironiți la animalul zvelt, am bâjbăit după aparatele foto. Am o singură rolă de film așa că nu-mi permit decât două cadre pe care, de frică să nu rămân fără subiect, le impresionez declanșând instantaneu. Mike, mai perfecționist, încearcă să prindă cadre mai bune ieșind din cort de-a bușilea. La fiecare metru căștigat îl văd cum trage filmul și ticălosul are noroc: capra nu se sperie, ba mai mult, cu dezinvoltura unui fotomodel, se întoarce oferindu-și profilul din toate unghiurile. Cu fiecare secundă ce trece îmi pare rău după cele două cadre pripite. O adevărată luptă interioară se duce în mine: să mai sacrific o poziție? Mike însă nu are prejudecăți. Deoarece capra nu-i acordă atenție, fotografiază tot mai dezinvolt, ba într-un genunchi, ba culcat pe spate, până ce, în cele din urmă capra se plictisește și din câteva salturi arcuite se mistuie dincolo de muchia înierbată.

-Băi, ce noroc! Ai văzut cum poza? Parcă ar fi fost la viața ei fotomodel...

Mike e transfigurat. Mai are încă pe retină toate momentele pe care le-a imortalizat. Se întoarce spre mine ținând aparatul în mână, FED-ul lui argintiu cu capacul de plastic negru ce-i acoperă obiectivul...

În față se arcuiește Custura Sărății pe care o atac îndată.. Rucsacul ușor și bine echilibrat îmi permite să mă strecor cu ușurință printre blocurile de stâncă și după o oră jumate sunt ieșit pe cealaltă parte. Urmează urcușul susținut spre Negoiu pe care pun bocancul puțin după ora 11.

Sunt încântat! Somnul reparator de astă noapte îmi permite un pas elastic și Făgărașul pare terenul meu de joacă pe care din acest punct înalt (2535m) îl panoramez de jur împrejur cu gândul la minunata descriere în versuri a lui Ion Udriște Olt:

„Ospitalier, Negoiul m-a primit pe creasta lui,

Și pe razele de soare a trimis ținutului:

Să nu miște nici-o piatră, nici un nor și nici-o stană

Până când nu voi ajunge, jos în vale la cabană.

Calm, în aurul luminii, își înalță brațul drept

Taie spațiul într-o parte și grăiește înțelept:

Iartă-mă că n-am pe creastă să-ți ofer cafea sau vin

Dar te-ncânt cu bogăția din decorul meu alpin

Foarte clar ți-arăt Ceahlăul, iar pe zare revărsat

Vezi ca-n palmă relieful din masivul Retezat

Piatra Craiului, departe, își înalță diafană,

Ca o antică statuie, creasta ei marmoreeană.

Cu Parângul stau de vorbă, cum grăiesc acum cu tine

Și comorile ce poartă sunt mai toate de la mine.

Iezerul, Păpușa, Codlea, Patra Mare, Postăvarul

Și Bucegii... Pâ`n la dânșii, vizual, îmi duc hotarul.

Și de-aicea Topîrceanu, a văzut plutind la vale,

Jos, pe Dunărea albastră, niște coji de portocale...”


Datorită acestei poezii, popasul pe Negoiu a fost întotdeauna vesel și reconfortant. Se pare că Udriște Olt avea un umor fantastic, așa cum sugerează continuarea poeziei:

„... dar n-am fost scutit desigur să nu-mi am și eu dușmanul

Sus pe creste, unul singur, prea semețul Moldoveanul.

Eu, preocupat, pe vremuri, cu aranjamentul pietrii,

Mi-a știrbit din înălțime, nu mai mult de nouă metri;

S-ar fi cuvenit desigur, să pornesc cu el război,

Și, pentru cei nouă metri, să fac mare tărăboi

Dar mi-am zis să-l las în pace fiindcă nu iubesc războiul

Și-apoi, cu cei nouă metri, nu umbrește el Negoiul.

Doar Parângu-odinioară, m-a făcut să-mi ies din fire

Și-n mod iremediabil să-l trag în nenorocire.

Mai semeț ca Moldoveanul, a dat buzna peste mine

Vrând cu orice preț să-ncalce culmile mele alpine.

Fapta lui necugetată a fost pentru el nefastă:

Cu un singur gest, din slavă, l-am și scufundat sub creastă.

M-a cuprins, pe loc, regretul, și-astăzi dacă-l vezi în viață

Parțial, e că tot mâna mea l-a adus la suprafață.

Incidentul și-a șters urma și azi ne avem ca frații

Prietenie ca a noastră nu găsești în toți Carpații...”


Fac câteva fotografii și mă gătesc să plec mai departe. Locul e irezistibil, la fel și poezia ce continuă:

„...mă ridic ușor, ca umbra, de pe jețul de cleștar

Când Negoiul, ca-ncheiere îmi întinde-o floare-n dar.

Pare ruptă din grădina tainică-a cereștei bolți

Floarea culmilor alpine, care crește sus, pe colți.

Și, zâmbind pe sub mustață, blând o prinde-n pieptul meu:

„Floarea asta să te-ndemne ca să urci pe culmi, mereu”

Îi răspund timid: Maestre, nu-s ființă de granit

Dar așa mărinimie, ca la tine, n-am găsit.

Ți-adresez o rugăminte: n-ai vrea să te ostenești

Să cobori și tu o dată și să vii la București?

Este capitala țării, foarte frumos așezată,

Nu se cade ca Negoiul să n-o vadă niciodată.

Mi-a răspuns: „Veneam desigur, dar o lege suverană

M-a fixat indivizibil, sus în lumile de stană.

Pironit în locu-acesta, eu nu pot fi călător

Am fost pus să stau, în spațiu, rece și nemuritor.

Nu știu cine-a putut crede vorba spusă de-un poet,

Că s-a deplasat pe vremuri, muntele la Mahomet.

Fantezii de felu-acesta cred că azi nu se mai spun,

Uite-acum se face seară, mergi în pace și drum bun”


Pornesc și eu la drum, înspre Strunga Dracului pe care Udriște Olt o descrie cu tot atât umor în poezia lui, însă aici nu mai e timp pentru distracție: pe fisura îngustă prevăzută cu lanțuri este o oarecare circulație așa că nu poți stânjeni oamenii, apoi e necesară toată atenția pentru căutarea prizelor. Pasajul este destul de lung, fără a fi totuși dificil. Scăpat din strânsoarea strungii, traversez rapid căldarea și ies în mica șa ce domină Călțunul. În căușul ligheanului ce adăpostește lacul, umbrele norilor valorează cu tonuri de gri marea de lespezi. Mă opresc pentru câteva fotografii, dar fiindcă stomacul protestează, nu întind prea mult popasul. 


În ciuda microclimatului său dușmănos, la fiecare trecere prin Făgăraș am făcut pauză de masă la Călțun. Probabil peisajul atrăgător, vecinătatea cu pasajele solicitante ale Negoiului sau poate susurul apei ne-au ademenit întotdeauna să adăstăm aici. Iau loc confortabil pe pernițele moi ale pășunii și înfulec ca un cosaș. Din când în când îmi ridic privirea peste pereții verticali ai Vf. Lespezi. Mamăăăă, ce bine este! 


De aici înainte nu mai sunt pasaje dificile. După masa consistentă mă simt în stare să pornesc la drum complet refăcut, ceea ce mă îmi dă speranța că voi răzbi până la Podragu. Cunosc traseul la perfecție și după ce îl desfac pe module și estimez timpii, conchid că e realizabil. Va trebui să cobor în căldarea Bâlii cât să încarc telefonul să sun acasă, în rest sunt liber să zbor cât mă țin bocancii. Ideea mă catapultează, înșfac rucsacul și atac susținut panta dură a Lăițelului. 


Dealungul crestei sunt destule vârfuri ce necesită efort susținut, însă dintre toate, doar Lăițelul și Mircii mă exasperează. Trec fără probleme de zona cu cabluri, după care intru în ritmul de „croazieră”, molcom și apăsat. Respirația devine amplă și regulată, corelată cu efortul constant, ceea ce mă susține să ating Lăițelul fără nici o oprire intermediară. Îmi îngădui un scurt popas pentru depresurizare și pentru panoramare, după care salt ca o bilă de cauciuc pe panta pietroasă ce mă coboară dincolo, urc poteca ce taie oblic curbele de nivel de sub Laița și mă reculeg la izvorul rece dintre lespezile de sub Vf. Paltinul. Sunt în grafic, vremea este excelentă și mă simt minunat. Ce-mi pot dori mai mult? 


Îmi acord exact 5 minute de odihnă după care pornesc mai departe. Începând de la Călțun am întâlnit mereu grupuri de turiști, cei mai mulți fără prea mari bagaje, plecați probabil din Bâlea în ture de o zi. Urc diferența de nivel până în șaua Doamnei, de unde am la picioare căldarea Bâlei. Câtă deosebire! Șoseaua ce permite accesul facil transformă acest loc de o curată frumusețe alpină întro scenă a comediei umane. Nu-i condamn pe acești oameni: nu sunt capabili sau nu au îndrăzneala de a urca în creastă însă vin cu mașinile lor aici, fiindcă muntele îi fascinează, apoi coboară acasă și luni de zile povestesc prietenilor sau colegilor de servici despre puritate și frumusețe. 


Chiar sub șa se găsește parcarea de la capătul nordic al tunelului ce trece șoseaua de pe-o parte pe cealaltă a muntelui, pe sub briciul de piatră al crestei. Îmi îngădui o oprire de un minut. Mă salut cu câțiva turiști gâfâind, ce întrun avânt interior și-au luat oboseala de a se desprinde din parcare și de a urca până aici. Vestimentația lor îi trădează. La fel și suflul. Sunt însă extaziați. Își fac poze, majoritatea cu telefonul. Îmi spun că și aici, la scară redusă, altitudinea e cea care face diferența, separându-i pe vizitatori în funcție de aspirație. La Călțun ajung grupuri de montaniarzi încălțați și îmbrăcați adecvat, obișnuiți cu turele montane, în majoritate tineri. Aici în șa poposesc oameni de toate vârstele, îmbrăcați ca la câmpie, însă cu chemarea muntelui în suflet. Iar jos, pe fundul căldării spre care mă îndrept acum, stau decantați cei care și-au adus la munte mașinile, care nu au timp să realizeze liniștea locului fiindcă nu opresc muzica odată cu motorul și care nu văd nimic din frumusețea locului ci doar ce curbe faine are Transfăgărășanul și cum mașina lor urca cu a treia, chiar dacă panta era „așa”. 


Nu sunt un ascet. Iubesc singurătatea verticalelor dar îmi place să revin pentru un minut, pentru un singur minut, printre oameni. Las în urmă parcarea arhiplină în care vânzători de suveniruri sau de mâncare caută să-și rotunjească profitul și mă îndrept spre vila Paltinul, fosta casă de vânătoare a lui Ceaușescu. Restaurantul e full iar băieții de la bar nu prididesc să deschidă berile și să distribuie cafelele. Îi rog să-mi pună telefonul la încărcat și ies pe terasă unde gălăgia umană amestecată cu flashurile sticlelor ciocnite se pierde, fiind înlocuită cu rumoarea căldării ce reverberează sunetele sutelor de oameni ce viermuiesc printre stânci. Am 15 minute la dispoziție pentru a adăsta. Panorama lacului mă transpune în urmă cu exact 10 ani când împreună cu Cosmina și Mihaela am făcut creasta pornind din Podul Dâmboviței, peste Iezer-Păpușa.

Am ajuns în căldare odată cu seara. Ca și acum, locul era invadat până la saturație de cei veniți cu mașinile. Corturile celor plecați să facă turul țării, sau a celor ce se reîntorceau acasă de la mare, umpleau fiecare spațiu cât de cât plan. Împreună cu noi coborau Reta și Vasile, cabanierii de acum 5 ani de la Bâlea 2, cu care ne întâlnisem întâmplător la Popdragu.

Ne-am trântit rucsacii pe veranda cabanei ajunsă o ruină. Eram un pic obosiți și în lipsa unui loc de tabără preferam să lăsăm în spectrul incertitudinii felul în care vom înopta. Am pătruns înăuntru. Construcția lăsată în paragină se degradase. Foștii ei cabanieri scotoceau cu nostalgie cotloanele, răscolind amintiri. În cele din urmă am ieșit din nou pe verandă.

Soarele dispăruse demult și doar o dungă portocalie ce îngroșa orizontul mai difuza puțină lumină. Primele stele se ițeau pe boltă. Chiar și murmurul uman scăzuse în intensitate. Trebuia să tranșăm problema bivuacului și singurul lucru cert era că nu vom dormi în cabana din care tocmai ieșisem. Cuprinsă de nostalgie, Reta propunea să ne întindem sacii de dormit chiar acolo, pe verandă, însă Vasile își amintea că dincolo de lac, la piciorul pantei abrupte, s-ar găsi loc pentru 2 corturi. Ca să ne convingem, am străbătut malul accidentat până la locul știut și da, chiar dacă nu de nota 10, mica platformă exista. Am privit locul încântați: chestiunea era rezolvată. Singura problemă era Reta:

-Eu nu vreau să dormim aici. Vasile, vreau să dorm în fața cabanei!

Am privit iarba presărată cu bolovani ce se sfârșea doar după câțiva metri în apa întunecată a lacului. Platforma de beton și piatră din fața cabanei nu ne făcea cu ochiul. Poate că în amintirile Retei locul era primitor, dar pentru noi nu era decât anticamera unei ruine. Ne-am uitat spre Vasile:

-Noi întindem cortul aici.

Ne-a făcut cu ochiul și a cuprins-o pe Reta pe după umeri.

-Eu vreau la cabană, repeta fata.

-Hai tu Reta! Nu vrei sa fim rebeli?

Au făcut câțiva pași. Vasile s-a întors către noi:

-Mergem după bagaje!

S-au îndepărtat spre cabana pe prispa căreia își lăsaseră rucsacii.

-Eu vreau să dorm la cabană, se mai auzea vocea Retei.

Bolta era de acum întunecată. Cele două corturi stăteau întinse unul lângă altul, chiar pe malul apei. Nimeni nu vorbea și în tăcerea ce a cuprins în sfârșit căldarea, doar stelele erau vedete. Dinăuntru cortului verde, faciculul luminos al unei lanterne desena pe tendă zig zaguri iar vocea de ardelean a lui Vasile se auzea neestompată:

-No! Ce zici Reto? Fain îi să fim rebeli?

M-am scuturat de amintiri și am intrat în cabana mirosind a bere și a țigări. Telefonul se încărcase suficient cât să sun acasă. Vocea Cosminei era calmă: n-a apucat să se îngrijoreze. Mi-a urat drum bun. Eram pregătit pentru ultima etapă a zilei.

Prima început trebuie să ajung din nou în creastă. Voi urca în șaua Caprei. Am mai trudit pe panta asta de nenumărate ori. Iarna, când omătul încarcă țancurile Făgărașului cu o plapumă grea, șaua Caprei este o destinație facilă pentru cei de la cabană. Deși grea, panta poate fi urcată în 20 de minute.


În urma mea rămâne panglica de asfalt a Transfăgărășanului. Cu cât capăt altitudine, perspectiva se schimbă și șoseaua se conturează tot mai bine prin meandrele reliefului. Pe această porțiune traficul de turiști e încă intens. Magia crestei îi cheamă pe mulți până în șa și remarc cu obidă că par să fie mai sprinteni ca mine. Să fie doar de la faptul că nu au un rucsac în spinare? Mă simt obosit. Cu toate că trag, mai să-mi pierd respirația, abia scot 40 de minute până sus. Ceva nu e în regulă. Sper să-mi revin. 


Lacul Capra dormitează liniștit în găvanul lui. La ora asta oglinda îi este deja umbrită. Turiștii rămân în șa și cobor singurel odată cu poteca spre monumentul de marmură albă ce marchează accidentul „studenților comuniști”. Zgomotele căldării au rămas ca o părere dincolo de creastă și regăsesc Făgărașul așa cum îl știam înainte de șaua Doamnei, pur, nepoluat, aromind a pășuni și răsuflând vânt. Contrar așteptărilor, nu e totuși liniște. Ar fi urât și nepotrivit ca un munte viu să păstreze o liniște de cavou. Dacă te oprești să asculți, vei auzi armonicile șoptite ale locului ce, chiar dacă neconștientizate, îți umplu ființa constituind acel ceva de neînțeles care simți că-ți lipsește acasă și care te cheamă înapoi. 


Pelerinaj scurt la monument. Accidentul s-a produs mai sus, în creasta Arpășelului, așa cum au dovedit fotografiile din aparatele foto găsite asupra trupurilor legate în corzi. Fiind „comuniști”, nu se cădea să le fie pusă o cruce și a ieșit un obelisc de marmură, pe care timpul îl macină încet. Nu cred în răutatea muntelui fiindcă nu există victime ale Făgărașului ci doar victime ale propriilor greșeli. Îmi vin în minte cuvintele lui Alexandru Brăduț Șerban, el însuși chemat la ceruri de pe panta unui munte: "Muntele nu e un ucigaș. E e un bunic, un uriaș blând și bun, care, din joacă nevinovată, din prea multă dragoste îi înnăbușă uneori cu îmbrățișările sale pe prichindeii prea neastâmpărați". Plec mai departe cu sufletul cernit căci sus, pe cumpăna apei mai am o oprire de suflet lângă un alt monument alb. Chiar dacă timpul mă presează, nu pot să nu mă opresc lângă placa de marmură, poartă stelară sau tunel spre un univers paralel. 


Iarna lui 2002. Am făcut revelionul la cabana Curmătura din Piatra Craiului și ne întorceam la Sibiu cu un microbus în habitaclul căruia se revărsa muzica unui post de radio. La ora fixă, buletinul de știri aruncă trăsnetul asupra noastră: patru orădeni sunt dați dispăruți în pe creasta Făgărașului, în zona Bâlea. Muntele e dincolo de geamul microbusului. Acolo e Bâlea, acolo e creasta, acolo sunt prietenii noștri. Primul instinct e acela de a opri mașina și a urca în creastă. Ca să ce? În data de 30 decembrie cei patru și-au lăsat schiurile la cabană și au plecat spre refugiul Fereastra Zmeilor, după care n-a mai auzit nimeni de ei. Salvamontul a fost alertat după data de 1 ianuarie, răstimp în care în zonă s-au semnalat câteva avalanșe. Cunosc bine zona și mai știu ce înseamnă iarna în creasta Făgărașului. Dacă Salvamontul nu i-a găsit la refugiu... Refuz să mă gândesc mai departe și îmi pun speranța în miracole. Până târziu, în noapte, nu pierdem nici un buletin de știri, apoi, înainte de a mă încredința somnului, acest spațiu volatil în care subconștientul se poate deplasa, mă rog fierbinte... Mă visez înspăimântat pe o pantă bulversată de troiene dintre care se ridică 4 umbre negre, învelite în blănuri. Sunt prea înfofoliți pentru a le vedea chipul, însă nu interacționează cu mine și mărșăluiesc hotărât în susul pantei ca atrași irezistibil spre ceva dincolo de simțurile mele. Le ies înainte, mă agăț de ei, dar nici nu tresar, nu șovăie și nu se abat nici măcar cu un pas din drumul ce-i cheamă...

Așez cu pietate o floare galbenă lângă micul monument și recitesc ca pe-o litanie textul pe care-l cunosc pederost: „Când viața e de-abia o picătură între minutul acesta care bate și celălalt, îmi pare ne-nțeles și trist că nu privim la cer mai des, că nu culegem flori și nu zâmbim, noi care așa de repede murim”.


Mă desprind cu greu și o iau șontâc la vale pe poteca serpentinată ce coboară panta aproape verticală spre baza fantasticului perete de sub Turnul Vârtopel. Am spus șontâc? Da, căci în mecanismul de oase și mușchi al piciorului drept se întâmplă ceva. Scurte junghiuri și flashuri dureroase au apărut încă de la coborârea abruptă din șaua Doamnei. Le-am ignorat cu superficialitate fiindcă piciorul nu mă trădase niciodată și odată ajuns în căldare, ele au dispărut total. Nici în urcușul spre șaua Caprei n-au fost probleme însă cum am început să cobor durerile au revenit, parcă accentuându-se. Ce naiba mai e și asta? Probabil o fi obosit genunchiul, căci traseul de azi nu l-a menajat deloc. Pot să înoptez la refugiul Fereastra Zmeilor până la care nu e mai mult de o jumătate de oră de mers dar când sufletul e înaripat, cum l-ar putea opri lestul unui simplu genunchi? Privesc la Arpașul Mic scăldat încă în soare și o vioiciune nebănuită mă ia pe sus. Oooo, cu neputință să mă opresc! Îmi fac un calcul rapid: 20 de minute până la bifurcația spre refugiu, alte 20 până dincolo de pasajul „La trei pași de moarte”, încă 20 pentru a traversa căldarea la monumentul Nerlinger și încă 20 până sus pe extenuantul vârf Mircii. De aici traseul e la vedere și chiar dacă urmează coborârea tare la lacul Podul Giurgiului și urcușul prelung până în șaua Podragului, mai am încă lumină pentru a ajunge la cabană fără a fi pus în situația de a orbecăii prin labirintul de lespezi al căldării. Am observat că piciorul mă deranjează numai la coborâre și, har Domnului, nu am mult de coborât. Așadar înainte! Termin coborârea aproape icnind de durere, după care o iau în pas alert pe cărarea orizontală ce urmează fidel baza peretelui monstruos, peste limbi de grohotiș în pliurile cărora mă aștept să găsesc câteva limbi de zăpadă perenă. A fost un an ploios și pentru prima dată de când bat potecile Făgărașului, zăpada e cvasiinexistentă. Nu pot spune că situația nu-mi convine. Cu ochii pe minutar urc panta spre bifurcația cu poteca ce coboară la refugiu și mă fudulesc interior când scot exact timpul estimat! 


Mai departe. Pe poteca orizontală îmi regăsesc suflul și pasul sprinten. Nu mă mai deranjează genunchiul și zbor nu alta trăgând aer cu nesaț. La Fereastra Zmeilor întâlnesc doi turiști ronțăind dulciuri și după saluturi și două trei vorbe ce se cer întotdeauna când oamenii cumsecade se întâlnesc la răscruci, o iau mai departe la picior. Vai! Poteca coboară într-o custură accidentată și genunchiul meu îmi rupe icnete de pe buze. Abordez sportiv pasajul „La trei pași de moarte”. Simt oboseala în toți mușchii dar entuziasmul e energie pură iar hotărârea îmi întărește tendoanele.

„De poți sili nerv, inimă și vână

Să te slujească după ce-au apus,

Să mergi, atunci când nu mai e stăpână

Decât voința ce le strigă: „Sus!”...”

Și merg! Trec dincolo de pasajul dificil și îmi consult ceasul: sunt în întârziere. Nu-i nimic, am pus cu lejeritate 20 de minute până la Nerlinger și pot scoate mai puțin. Poteca urcă, deci genunchiul nu mai protestează. Pot forța, deci forțez. Pe tricoul transpirat ce mi se lipește de spinare simt răcoarea serii. Crestele sunt încă însorite dar aerul nu mai e același. În văile umbrite deja e rece și procesul de inversiune termică iscă primele rafale ale vântului de seară ce aduce norii pe creastă. Un astfel de nor mă ajunge din urmă și mă trezesc învăluit în plapuma lui albă și rece. Îmi scot polarul protector, promițând căldură și continui pe poteca al cărei orizont se restrânge la doar câțiva metri. Ar fi trebuit să fiu deja în căldare dar prin ceața lăptoasă nu-mi dau seama unde sunt. Mă uit îngrijorat la ceas: pasajul ăsta s-a întins cu mult peste limita de timp prevăzută.  O senzație leșioasă de foame profundă, la nivel de celulă, îmi taie rădăcinile. Îmi promit fructe uscate la Nerlinger și cu gândul la festin continui ciclul pașilor. Urcușul se termină într-un perete pe care sunt nevoit să mă cațăr fără a vedea finalul. Nu-mi aduc aminte de acest pasaj. Oare am deviat? M-am rătăcit? Asta mi-ar mai lipsi. Totuși, până aici poteca a fost clară și n-am avut dubii nici un moment. În plus, în porțiunea asta nu există bifurcații. Deasupra e Arpașul Mic, dincolo de care începe creasta nemarcată și prea puțin umblată a Vf. Museteica, pe care o cunosc dintr-o tură mai veche. Atunci am avut parte de o rafală de ploaie ce ne-a obligat să ne refugiem la Fereastra Zmeilor și fiindcă simțurile îmi sunt captive în închisoarea strâmtă a ceței, îmi permit evadarea în amintiri. Anul 2005. Tot august...


 … pentru ochiul orasanului refugiul nu este mai mult decit un garaj de tabla, pentru mine insa e imaginea desfatarilor alpine: aici am baut sampanie cu Barbatu in 1995 si tot aici mincam acum placinta cu mere de la Mike care plateste astfel pentru toate expresiile deocheate cu care ne-a veselit pe drum. Somn voluptos sub darabana ploii apoi, dupa 3 ore scurse ca un minut, trezirea cu sulita de foc a soarelui strecurata prin fanta usii.

            Imi cresc arcuri in talpi si navalesc pe usa afara. Norii patrund buluc in caldare ca o turma de mioare haituita de ciini, se disperseaza, devin cirpe sub bisturiul razelor de soare si incerc sa surprind aceasta metamorfoza pe pelicula luptind cu imboldul de a profita de clementa naturii si de a lua-o la picior spre crucea alba ce marcheaza virful Arpasul Mic.

            Ne impachetam la repezeala. Corina varsa lacrimi de crocodil: si-a aruncat sacul de dormit la soare pe o stinca si acum, cind sa-l vire in rucsac, a observat ca tocmai a sugativat o mica baltuta cuibarita in gavanul pietrei.

            Ziua e pe sfirsite asa ca, fara fasoane, urcam de-a dreptul spre virf pe un jgheab pe care-l identificam cu greu jucindu-ne de-a v-ati ascunselea cu norii. Foalele plaminilor bat sa se sparga, gambele devin dure iar de sub talpile Vibram lespezile curg la vale, instabile. Dar iata-ne sus ! Uriasa iluzie ! Nimic mai efemer si inutil ca o culme batuta de vint si muiata de plafonul jos al norilor, un pretext pentru coborirea abrupta ce-ti infige degetele dureros in virful bocancului.

            Providential gasim chiar pe creasta de legatura cu virful Buda o mica depresiune strajuita din toate partile de pereti, cam in panta dar in acest decor ostil, paradis al camparilor. Intindem corturile si ne bucuram de spectacolul de lumini si nori al apusului, sus pe virful Arpas. Cita grandoare ! Cit de laudaros e Retezatul atunci cind isi expune fara retinere peisajele superbe, cit de impudica e Piatra Craiului atunci cind se lasa admirata nuda, cit de lipsit de mister e Bucegiul oferind totul vederii pe platourile dezgolite! Pe linga ele Fagarasul e inteleptul care nu-ti ofera nimic, care pare tern, pe care il descoperi acasa dupa 2 luni cind simti ca ceva iti lipseste, cind te sufoca orasul si ti-e rusine si nu mai vrei sa traiesti asa, atunci te apuca un dor nebun de crestele lui, atunci abia realizezi cit e de mare si vertical …

            Amintiri, plute de salvare inscufundabile. Monumentul Nerlinger ce-mi apare în față mă readuce brutal în prezent. Sunt uluit: când am traversat căldarea? Mă uit la ceas și brusc realizez că am reintrat în grafic. De fapt, realizez că am fost tot timpul în grafic, doar că din cauza vizibilității reduse m-am imaginat altundeva. Trebuie să mănânc. Chiar dacă voi îngheța, am promis că-mi voi recompense celulele ascultătoare și-apoi, oricum urmează urcușul greu până pe Vf. Mircii, pe pantele căruia voi produce căldură suficientă.

În timp ce papilele gustative intră în extaz, probabil același nor ce l-a ascuns pe vremuri pe nebunaticul Jupiter atras de frumusețea lui Io, se destramă dezvăluiind sub mine oglinda lacului Buda, exact acolo unde trebuia să fie. Toate aceste mici detalii sunt în stare să mă remonteze și profitând de ultimele raze ale soarelui ce stă să scapete dincolo de Vânătoarea lui Buteanu, o iau încet în sus, urmărit de umbra ce urcă panta în urma mea. Greu. După prima sută de metri îmi dau jos polarul. Chiar dacă vântul e mai rece decât mi-ar fi plăcut, cât timp sunt în mișcare nu e nici un pericol. Îmi fixez ca reper următorul stâlp de marcaj și-mi impun să urc până la el fără pauză, îl ajung și îl iau ca reper pe următorul. Nu mă mai interesează ceasul. Orice ar fi, până la Podul Giurgiului voi ajunge pe lumină iar de acolo până în căldarea Podragului, în care trebuie să se vadă luminițele cabanei, răzbesc și cu ochii închiși.

            Sus mă iau în primire alte rafale înghețate. Înainte de a coborâ, îmi pun iarăși polarul. Lacul se vede sub mine mic și albastru ca cerneala. Pe malul lui sunt întinse câteva corturi. Ce n-aș da să pot înopta acolo! Îmi fac curaj: trebuie să plec.


La primul pas în jos, genunchiul ce părea că s-a cumințit mă fulgeră cu o durere ascuțită. Nu e de glumit. Încerc să nu las greutatea pe el și aproape sărind într-un picior, ba ajutându-mă și cu mâinile acolo unde bolovanii mai mari îmi permit, încep lunga coborâre către omuleții punctiformi din fundul hăului. Dacă până acum mai speram că piciorul se va întrema după o noapte de odihnă, mi-e din ce în ce mai clar că mâine, în loc să urc pe Moldoveanu, o voi lua direct către casă. Într-un fel mă mângâi cu faptul că voi coborâ pe la Turnuri pe valea pe care acum 17 ani am urcat prima dată în Făgăraș și la cabana în care apoi am petrecut câteva revelioane de pomină dar nu pot să nu fiu îngrijorat când mă gândesc că tot drumul va fi la vale, așa cum nu-i place genunchiului meu. Măcar de-aș avea o fașă elastică! Am fost poate prea optimist atunci când am plecat în această tură fără nici un fel de trusă de prim ajutor. În rucsacul meu utilat parcimonios nu găsesc decât sacul de dormit, două trei piese de lenjerie, polarul, o geacă de goretex și ce a mai rămas de mâncare pentru ziua de mâine. Să ajung numai la lac! Toată voința mea e concentrată în aces unic deziderat și urmăresc exasperat încetineala cu care omuleții dintre corturi se fac din ce în  ce mai mari.

            Cu fiecare pas junghiurile din genunchi sporesc. Măcar de-aș avea un toiag! Sunt singur așa că pot slobozi mici strigăte de durere ce parcă mă mai alină. Să ajung numai la lac!


Odată cu înserarea ajung pe malul lacului. Lângă corturi un primus sâsâie pe sub oale și doi trei tineri își fac de lucru pe lângă ele. Ne salutăm.

            -Încotro? mă întreabă unul.

            -La Podragu.

            -Nu mai e mult. Dar de unde veniți?

            -Din Scara.

            O vreme nu zice nimic, apoi, probabil realizând distanța se miră vizibil. Să-i spun că sunt terminat și că forțând, m-am descalificat singur? Mi-e ciudă …

            -Noi mâine vrem să ajungem în Bâlea. Putem?

            -Nu știu cum mergeți, dar distanța nu e mare. În mod normal, în trei ore ar trebui să ajungeți.

            Ne urăm cele bune și pornesc mai departe. De aici poteca urcă ușurel. Contrar așteptărilor, genunchiul a început să doară și la urcuș. Stomacul mi-e gol. Nu mai pot. Trebuie să mănânc ceva, orice. Scot un măr și-l mestec încet. Mă voi târâ cumva până la cabană însă nu știu în ce hal voi fi mâine. Poate mă ajută cineva cu o fașă elastică. Plec mai departe încetișor. Hai! Hai până în șa!

            Mărul s-a volatilizat și digestia odată pornită îmi accentuează și mai tare foamea. În șa mă las din nou pe iarbă și deschid un pachet de biscuiți. Poate să pară straniu dar cu toată îngrijorarea, sunt fericit. Omul nu trăiește doar cu biscuiți și mere, ci și cu trăiri și senzații, capitol la care Făgărașul mă alimentează din plin. Îmi masez genunchiul bolnav, îmi încalț bocancii și încep coborârea spre cabana de piatră din căldare.

            Seara se transformă cu repeziciune în noapte. În mod normal coborârea nu ar dura mai mult de 15 minute însă sar de-a dreptul într-un picior și asta mă întârzie. Pe cărare merge cumva dar când ajung la lespezi trebuie să-mi folosesc și piciorul bolnav. La naiba! M-am rătăcit. Tot cu ochii la vârful bocancilor am uitat să urmăresc marcajul și sunt pe fundul căldării, printre lespezi, lipsit de vizibilitate. Nu e prima dată când mi se întâmplă: am mai pățit-o o dată în ceață. Cam știu pe unde e drumul și înaintez cu viteza maximă de care sunt în stare până când, undeva sub mine zăresc luminițele cabanei. Ion Udriște Olt îmi răsună din nou în trompa lui Eustache:

“După moarte omul speră să ajungă în Nirvana

Fericirea-n munte este când, trudit, zărești cabana.”





Îmi abandonez rucsacul pe hol și intru în sala de mese animată la această oră de câțiva turiști. După ce-i salut, mă las să alunec pe una din bănci. O dulce durere îmi reverberează în toate oasele în timp ce frisoanele îmi scutură trupul. Trebuie să mănânc și o ciorbă caldă ar fi nemaipomenită. Mă târăsc la gemulețul bucătăriei să-mi command zeama și până să o primesc rezolv și problema cazării. Sorb ciorba cu voluptate, apoi mai bag două ceaiuri calde. Încep să-mi revin. Stau nemișcat ca șopârlele la soare. Ce bine e! La masa vecină, doi turiști ce tocmai s-au cunoscut discută despre starea jalnică a  cabanelor românești, vis-à-vis de suratele lor din Tirol. Îmi place să stau acolo, să nu fac nici o mișcare, doar să ascult. Ciudați suntem noi oamenii. Cu ani în urmă am cunoscut un neamț căruia-i plăcea atât de mult la Podragu încât devenise un obișnuit al locului. Venise de atâtea ori, încât învățase și limba și avea în țară o grămadă de prieteni. Pe siteul lui, avea un capitol întreg dedicat Făgărașului.

             Scuturat de friguri îmi ridic fără poftă rucsacul și cu pași mici urc în camera comună în care, în paturi suprapuse sunt cazati vreo 20 de insi.

            Fără a fi cine știe ce, camera e totuși decentă. Două becuri cu incandescență alimentate probabil de la un generator ce duduie singur în vreo anexă, sporește senzația de confort. Știind că după o anumită oră se dă stingerea,  îmi pun în buzunar mica lanternă cu LED-uri.

            Patul meu e la etaj. Cu genunchiul paradit va fi incomod să urc și să cobor. Habar n-am ce poate fi stricat în mecanismul rotulei. Îmi amintesc de o inscripție din sfera protecției muncii, afișată la loc vizibil în atelierul școlii: „omule, nu uita că te-ai născut fără piese deschimb!”. Asta era acum mai bine de 20 de ani, între timp au apărut transplanturile și chiar dacă e adevărat că la naștere n-a primit nimeni săculețul cu perii colectoare și siguranțe fuzibile, tot se mai poate face ceva. Mă gândesc ce aș putea face eu în situația dată. Variantele ar fi: unguent, frecții, comprese, odihnă. Unguent nu am, frecțiile nu cred că sunt indicate, comprese aș putea încerca iar odihnă, doar până în zori. Scot husa de la izolir, mă târăsc în baia decrepită să o îmbib cu apă glacială, revin în cameră și cu o sforțare mă sui în pat. Îmi suflec cracul pantalonului și-mi strâng husa în jurul mădularului bolnav. Mi-e milă de el ca și cum n-ar fi al meu. Dacă n-ar fi paradit, nici măcar cu o privire nu l-aș fi învrednicit. Așa însă îl gratulez cu compasiunea pe care o ai față de cineva pe care ști că starea de sănătate precară îl va supune în viitorul apropiat unor grele încercări. Strâng cârpa rece cât de mult pot și-mi dau drumul pe spate. Simt dureri în tot corpul și frisoanele încă nu m-au lăsat. În mod clar etapa de azi a fost prea lungă și cu toată beleaua în care sunt vârât, interior mă simt excelent: fuga peste creste, peisajele văzute și faptul că sunt aici, în Făgăraș mă aliniază cu fata care la spovedanie primește o lămâie să o mănânce: măcar să i se șteargă zâmbetul.

            Colegii mei de cameră discută potolit. Toată lumea e plină de bun simț și discută în șoaptă, lucru care mă bucură fiindcă au fost cazuri în care am împărțit noaptea cu nesimțiți... Nu vreau să-mi amintesc dar gândurile fug totuși într-acolo...

 

*

Sosim la Șpirlea în faptul serii. În ultimele zile a nins abundent. Cu toate acestea însă, găsim poteca bătută până la ușa refugiului.

            În câteva PET-uri apa e înghețată monobloc. Pe etajere găsim niște capete de lumânări și o plasă cu ceapă mai mult decât degerată. Nici-un capăt de lemn. Godinul e înfundat de sus până jos cu plăci gudronate, monolitizate la cald, pe care suntem nevoiți să le picamerizăm îndelung. Profităm de ultima geană de lumină pentru a strânge un braț de lemne, topim gheața din PET-uri și adormim optimiști cu focul trosnind protector. Din când în când vântul face crize de isterie și atunci îl simt rece pe obraz: cu tot lambriul aplicat peste pereții de bârne, o infinitate de găurele fac refugiul să “răsufle”. Către dimineață se termină lemnele și în maxim o oră din acel moment în refugiu e frig ca și afară.

            A doua zi tragem de dimineața până seara pentru a face aprovizionarea cu lemne. Spre seară pică niște puștani din Zărnești ce discută molcom pe marginea unei sticle cu vin. De astă dată noaptea e caldă. Punând pe foc parcimonios, reușim cu destul de puține lemne să menținem în refugiu un climat normal și suntem bucuroși să constatăm că în urma noastră vor rămâne lemne pentru eventualii turiști picați, ca și noi, în faptul serii.

            La miezul nopții ușa se dă la perete și cu tropăituri și urlete o trupă ce se vrea veselă invadează refugiul. Nici măcar nu se învrednicesc să arunce o privire pe priciuri, să-i salute pe cei pe care cu siguranță i-au trezit. Au venit aici să-și țină cheful anual, bucuroși că s-au regăsit: Brașoveni, Bucureșteni, Zărneșteni. Îi dau cu băutura și țigările, apoi cu potoalele și iar cu băutura, înșirându-și zgomotos isprăvile: ce chefuri au tras în ultimii ani și cum într-o vară, rămași fără bani de băutură au înființat un fictiv fond de reparații pentru Șpirlea, la care doi bătrânei, turiști de modă veche, au contribuit cu 500.000 lei, după ce au fost asigurați cu legitimațiile de club că banii vor ajunge unde trebuie. În tot acest timp godinul a fost alimentat până la refuz cu lemne, căci ăla nu e chef la care nu se moare de cald. Îmi amintesc povestea unui prieten, bun cunoscător al Craiului, care-mi relata un episod asemănător în care, în superioritate numerică, niște Zărneșteni au ținut să-i scoată afară transformând Șpirlea în saună. Cu tirajul la maxim godinul arde stiva de lemne ca la un concurs de viteză. Lumea e la tricou, apoi la un moment dat cineva se sesizează și se crede chiar politicos invitându-ne la un vin fiert pe care-l refuzăm monosilabic. E încă întuneric când sătui de spectacolul grotesc ne facem rucsacii. După atâtea ore în care ne-au ignorat, acum le pare rău că plecăm (de parcă am fi chefuit împreună) și culmea ipocriziei, speră că nu ne-au deranjat. Insistă să rămânem și refuzul nostru mârâit îi jignește în așa hal încât cel ce se recomandă a fi Soldatul nu s-ar da la o parte nici de la o bătaie.

            Ieșim în aerul rece și curat al zorilor.

             “Negrule cireșule

            Gândul rău te-mprejmuie

Jinduiesc la fructe coapte

Guri sosite-n miez de noapte…”

*

E întuneric beznă. Generatorul a fost oprit și lumea doarme. Nimeni nu mai șoptește și printre respirațiile regulate, doar zvârcolirile și suspinele inconștiente trădează un somn agitat. Cu puterea minții penetrez zidurile și ies în căldarea tăcută. Tăcută? Muntele are zgomotele lui. Dacă stau să ascult atent, se aude glasul miilor de firișoare de apă ce se strecoară fără odihnă pe sub lespezi.

Frisoanele m-au lăsat și din mușchii flasci a dispărut aproape total durerea, ca un zgomot de fond. Îmi mișc cu precauție genunchiul: doare. Cârpa e aproape uscată. Îmi pun frontala și cu grimase estompate de întuneric, cobor să o revigorez cu apă rece.


*

E dimineață. Cârpa e din nou uscată și genunchiul încă doare. Nu știu dacă voi fi în stare să cobor la șosea. Îmi fac rucsacul și cobor la ferestruica bucătăriei să-mi comand un ceai.

-Nu aveți cumva o fașă elastică? o întreb pe fata de la bucătărie

-Nu mai avem. Am avut câteva astă primăvară dar le-am tot dat turiștilor...

Îmi mestec mâncarea căutând să-mi amintesc traseul. De la cabană se coboară ușor până la rămășițele elicopterului prăbușit, se trece de gâtuitura văii apoi urmează o lungă porțiune pe curbă de nivel, coborâșul dur prin pădure până la cabana Turnuri, continuarea tot dură, serpentinată pe vale, apoi o lungă porțiune pe curbă de nivel șerpuind peste vreo 3 muchii, o nouă coborâre serpentinată prin pădure și apoi drumul forestier ce iese după aproximativ 7 km în orașul Victoria. Lung. Îmi trebuie un toiag. Scotocesc cu privirea în colțul odăii, acolo unde sunt adunate câteva mături laolaltă cu mopuri și alte scule de făcut curat. O coadă neverosimil de strâmbă nu mai păstrează nimic la capăt și o confisc pentru un scop mai nobil. Îmi termin mâncarea, îmi iau rămas bun de la cabanieri și sprijinindu-mă ca Moise în toiag, ies în fața cabanei.

Afară e frig și ceață oarbă. Știu că asta nu înseamnă nimic, că este doar urmarea orei matinale și că odată ce soarele se va iți peste creastă, ceața se va volatiliza lăsând atmosferei limpezimea de cristal. La anexe doi tineri pun samarele pe măgari, pregătindu-se să o ia la vale după marfă. Îmi iau inima în dinți și pornesc. Piciorul și-a mai revenit de aseară dar tot mă fulgeră cu durere de câte ori mă las pe el. Sper că după ce se va încălzi, durerile vor mai ceda și în plus, încerc să-l suplinesc cât pot de mult cu toiagul pe care îl folosesc încă cu stângăcie.

Cobor destul de iute până la elicopter. La începutul anilor `90, când am trecut pe aici prima dată, fuselajul era încă întreg. De atunci însă, odată cu restrângerea activității sau chiar închiderea multor uzine din orașele de la poale, oamenii au urcat, au făcut bucăți aluminiul scump și l-au cărat la centrele de preluare obținând bani pe măsura trudei. A mai rămas în iarbă, drept mărturie a accidentului aviatic, doar blocul motor, mare și greu, de neurnit. Pentru mine locul nu are o valoare emoțională deosebită, drept urmare nu fac aici decât un scurt popas, doar ca să bifez atingerea primului reper din parcursul de azi.

Poteca trece de gâtuitura văii și se angajează pe fața abruptă a versantului în câteva serpentine. Am mai pierdut din altitudine și astfel am ajuns sub plafonul de nori ce constituiau „ceața” din căldarea superioară. Mă opresc ca să-mi scot geaca de Goretex. Din acest punct pot urmări cărarea până la pădurea de brad de deasupra cabanei Turnuri și îmi propun să nu mă opresc până acolo.

Pe curba de nivel piciorul nu mai protestează și iau viteză. Aud în spate talăngile măgarilor și în minte încropesc un concurs stupid cu aceste dobitoace: nu mă voi lăsa depășit, cel puțin nu până la coborâșul abrupt din pădure. O vreme mă țin bine însă talăngile se aud tot mai aproape. În final reușesc. La limită.

Prin pădure pierd altitudine cu repeziciune. Acum șontâcăiesc în spatele măgarilor pe care doar faptul că poteca serpentinează sub mine mă ajută să nu-i pierd din vedere. Acoperișul roșu al cabanei Turnuri se zărește ca o pată mică dedesubt.

Mi-am propus o pauză la cabană și cu gândul captiv la această binefacere, uit o vreme de necazuri. Când ajung, în sfârșit, pe mica terasă de piatră din fața intrării, îmi spun că nici n-a fost atât de greu. Situația e de natură să-mi crească moralul: după elicopter, este al doilea reper atins. Hai că merge!

Intru pentru câteva clipe în sala de mese pe care o găsesc neschimbată. Aici am petrecut, acum mai bine de zece ani, câteva revelioane. Pe atunci, ajutor de cabanier era Ajax, uriașul Saint Bernard ce parcă dormita tot timpul. Bietul, s-a dus demult. Îmi aduc aminte de noaptea de revelion în care coșurile de pâine dispăreau misterios și de Corina care, în clipele de confuzie generală, le scotea de sub fața de masă, goale, în timp ce șoptea ca pentru ea:
            -Mănâncă, purcelașule...
            Ies la aer și mă așez pe o băncuță. Din cămăruța cu priciuri se ivește un turist cu periuța de dinți în mână. Băieții cu măgarii au poposit și ei, convenind cu cabanierul asupra mărfurilor pe care le vor aduce din vale. Plec mai departe.
            De la Turnuri poteca coboară abrupt în serpentine. O vreme, piciorul odihnit face față, apoi, când să protesteze, poteca se îndreaptă urmând curba de nivel. Parcursul de până acum mă îndeamnă să fiu optimist. Cu pauze, încet, încet, nu am nimic altceva de făcut toată ziua decât să ajung la șosea.
            Tropăitul mărunt al măgarilor mă ajunge din urmă. Acum poteca serpentinează din nou abrupt și mă trag din potecă pentru a le face loc să se bulucească spre râu. Știu că aici, la adăpostul unei uriașe stânci există o mică băncuță pe care mă așez pentru un scurt popas. Curentul de aer, antrenat de râu, îmi face bine. Rămân o vreme pe băncuță ascultând vuietul râului, apoi îmi dau cu apă rece pe față și plec mai departe. De aici înainte, poteca se strecoară în coborâre lină dealungul văii, pe sub brazii bătrâni. Câte-un buștean căzut în cărare sau uneori vreun bolovan mă întârzie obligându-mă să mă folosesc de toiag, apoi apar din nou serpentinele, dealungul cărora recunosc cu bucurie o sumedenie de indicii cum ar fi „amenda de la țeava cu gaz”. Ochii îmi sunt deajuns ca să mă ghideze în prezent, în timp ce gândurile mele fug înapoi în timp, în iarna lui 1993, când împreună cu toți cei aflați la cabană am coborât voluntari pentru a căra cu spinarea bucatele viitoarei mese de revelion. Eram pentru prima dată în Făgăraș și Costi, băiatul de care mă atașasem, îmi arăta secretele traseului:
            -Aici, la trunchiul ăsta prăbușit ce seamănă cu o țeavă cu gaz, începe o scurtătură ce ne scoate aproape de indicatoare...
            Costi lucra la una din fabricile de muniție de sub munte și un accident de muncă, o explozie, îl lăsase fără partea din față a danturii. Ne-am împrietenit imediat și la sfârșitul turei, când fiecare a luat-o către casă am refuzat să ne schimbăm adresele:
            -Dacă e să ne întâlnim, ne vom mai întâlnim, sus pe munte...
            De la indicatoare poteca se domolește din nou, tăind pe curbă de nivel cinci muchii. Într-unul din pliuri, la câțiva zeci de metri de râul ce coboară din versant, Costi mă scoate din potecă și mă împinge să sui un perete abrupt de pământ, pe sub brazi. Aproape acoperit de zăpadă, un mic monument marchează neștiut, o viață frântă:
            -A fost o prietenă. A luat-o avalanșa, chiar aici.
            Nu-mi vine să cred. Panta nu e mare, în plus locul e împădurit. Cum se poate una ca asta? Dar viața ne este întortocheată și plină de neprevăzut și micul monument pe lângă care lumea din potecă trece fără ca măcar să bănuiască, marchează concret acest lucru.
            Iată râul, iată și taluzul de pământ pe care-l urc cu inima bubuind. Micuțul monument e tot acolo, credincios. Ridicat în calea uitării unei ființe dragi, are pentru mine o altă semnificație. Semnele timpului au pus stăpânire pe loc, acoperind piatra cu mușchi și înegrind metalul până la a face aproape ilizibile literele de pe plachetă, însă amintirile mele sunt vii, curate, exact ca în clipele ce le-au zămislit. Au trecut 17 ani de atunci. Cu Costi nu m-am mai întâlnit niciodată.
            De aici înainte drumul e monoton. Ajuns în drumul forestier, știu că sunt ca scos din munte. Piciorul mă deranjează în continuare dar drumul e relativ drept și în plus, de aici înainte sunt șanse să prind vreo mașină. Până în oraș mai sunt șapte kilometri. Nu mă grăbesc...

Autor: Kiru Chiș Dorin
Vizualizări: 2182, Ultima actualizare: Marți, 6 Nov 2012


Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii