Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio București


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Miscellanea - Nicolae Baticu

Bookmark and Share

Nicolae Baticu
Nicolae BaticuSe naste la 1909 in Bucuresti, in zodia mintii intotdeauna mobile − Gemenii −, mai exact in decanul acesteia influentat de cerbicia invecinatului Taur. Ramine fara mama exact in luna declansarii primului razboi mondial, evenimente care nu puteau ramine fara urme adinci in sufletul si conduita unui copil. Se apropie, inevitabil, de tata, un comerciant extrem de constiincios («Vii la magazin intotdeauna cu un ceas mai devreme, ca sa pui lucrurile in ordine, in vederea vinzarii»)- De la acesta, activind intr-o breasla ce-a suferit mai mult decit altele influenta alogenilor. este posibil sa fi mostenit Niculae Baticu o trasatura care i-a caracterizat intreaga viata: antisemitismul.

Și tatal pare sa i se fi prapadit inainte de vreme, motiv pentru care tinarul cauta, o data mai mult, niste reazeme spirituale in viata. Îl intilnim in consecinta in Liga Apararii national Crestine, unde este remarcat chiar de presedintele acesteia, profesorul A.C. Cuza. Ține de asemenea sa-si satisfaca stagiul militar, desi unele deficiente fizice (prilejuindu-ne asemanari cu Hans Dulfer) il indreptateau sa obtina anularea acestei obligatii.

Cunostinta cu muntele face in 1929, prin intermediul unui coleg de serviciu. Dupa 193, revenit din armata, isi reia turele montane (in Bucegi si Piatra Craiului, indeobste), atras fiind cu timpul de zonele mai dificile. Initial patrunde in asemenea locuri impreuna cu grupul Olgai Geresch, pentru ca, in august 1934, sa fie initiat in folosirea corzii si pitoanelor, pe flancul nordic al Coltului Malinului. În aceasta din urma intreprindere, Baticu il urmeaza pe avocatul Nae Dimitriu, «sufletul clubului Alpin Român» (proaspat infiintat), care ulterior a tinut sa-l aiba in grupare pe tinarul vadind incontestabile calitati de catarator.

Initial, Dimitriu il incurajeaza pe noul sau cirac, alaturindu-si-l de pilda in premiera Acului Mare (fata nordica). Avocatul continua sa-l incurajeze si dupa ce Baticu abordeaza si ture similare pe cont propriu; un motiv va fi fost, fara indoiala, concurenta pe care intemeietorul C.A.R. o avea cu Nicu Comanescu, cel mai bun «grimpeur» al epocii.

La numai un an de tura in Coltul Malinului de care am amintit, Baticu executa in cap de coarda premiera Fisurii Galbenelelor si, curind dupa aceea, a peretelui Galbenelelor (traseul Furcile), prima ascensiune de acest fel din Carpatii nostri, ce depasea net realizarile alpinistilor nostri de pina atunci. Izbinda nu i se urca peste masura la cap subiectului nostru, care nu isi intinde superior coarda in sufrageria casei Omul si nici nu-si atirna pitoanele la briu prin Gara de Nord, precum al tii. Merge fara ifose cu vechii amici pe munte si conduce excursii in abrupt pentru incepatori. Initiaza de asemenea doua scoli de alpinism, iar in paralel, dorindu-si perfectionarea calitatilor in alpinism, urmeaza doua cursuri de profil in Italia si German ia. Totusi, Baticu aduce cind e cazul, critici sustinute liderilor Clubului Alpin, indeosebi a lui Nae Dimitriu. El protesteaza, de pilda, impotriva unor articole neserioase din Buletinul C.A.R., depunindu-si chiar demisia (retrasa insa balcanic, la scurta vreme).

În paralel, Baticu se alatura in aceasta perioada idealurilor legionare, purtind in cele mai neasteptate ocazii camasa verde (o atitudine contestabila, dar de analizat pe cu totul alte criterii decit ale istoriografiei comuniste). Îsi cunoaste acum si viitoarea sotie, Madeleine (medic), sora camaradului montaniard Victor Knapp. Nu pare sa fi fost afectat prea mult de instaurarea regimului autoritar carlist, insa prigoana ordonata de Ion Antonescu in iarna 1941 il obliga sa petreaca mai multe zile pe munte, undeva in zona Portitei Caraimanului. Lucrurile s-au domolit intrucitva ulterior, cind il aflam pe Frontul de Rasarit, in calitate de aviator. Nici acum balcanismele noastre de tot felul nu-l lasa indiferent (le-a relatat intr-un material respins de cenzura anului 1980). Nu le acceptase de fapt nici altadata. În iarna 1934-35, de pilda, respinsi de Hornurile Vaii Seci a Caraimanului, refuza propunerea coechipierului de a raporta drept izbindita ascensiunea.

Aceasta atitudine, care ii confera personajului nostru o adincime morala unica intre corifeii alpinismului românesc, avea sa-i aduca destule necazuri, dar si o seninatate din care va fi decurs vitalitatea de exceptie (inclusiv la senectute). Nu pare sa fi avut insa vreodata ocazia manifestarii din plin a acestui spirit critic. Imediat dupa 1944, de pilda, Niculae Baticu este un adevarat proscris; prin urmare, la vremea unui diferend privind oportunitatea mutarii Refugiului Costila cu citiva metri de pilda, Nae Dimitriu il ameninta (nu stim cit de serios) cu dosarul. Iar dupa venirea la putere a comunistilor, indiscutabil surdina se va fi accentuat.

Anul 1946 constituie apogeul carierei alpine a lui Niculae Baticu. Ea coincide dupa toate aparentele cu intiia perioada de maturitate a acestuia (grabita de anii razboiului), cind boema lasa loc setei de performante concrete, alpine si nu numai. El nu mai suie acum doar in dorul lelii, efectuind de pilda ca altadata premiere pentru a inlesni patrunderea intre membrii CAR activi a vreunui poet legionar. Vizeaza zone necunoscute, fiind interesat totodata de acuratetea cataraturii, cit si de armonia in escalada a echipei pe care o conduce. Reusitele sale in aceasta perioada se numesc Creasta Policandrului (Vulturilor), Pintenul Vaii Albe si, mai ales, Traseul celor Trei Surplombe.

Norocul il paraseste insa tot acum, pentru o lunga perioada, pe Niculae Baticu. În 1947, porneste sa urce Fisura Albastra, dar un incendiu ii zadarniceste tentativa. Se apropie de peretii Cheilor Bicazului, dar intervine un accident de bicicleta care il tine o vreme departe de munte. Peste toate vine miezul lunii mai 1948, cind noua stapinire depune la puscarie cea mai mare parte a adversarilor ei politici.

Niculae Baticu a ramas inchis 16 ani (precum Jean Valjean, cum ii placea sa spuna). În ciuda susotelilor ulterioare ale unor cunoscuti, se pare ca nu a facut compromisuri cu oficialitatile, nici atunci si nici mai tirziu. A refuzat de pilda reeducarea din 1964 (au fost, dupa spusele sale, 6-7 asemenea indaratnici din 400, la Aiud), o atitudine extrem de riscanta, care i-a permis si ea sa tina fruntea sus, inclusiv dupa iesirea de dupa gratiile vizibile.

Legat de ultimul amanunt, trebuie spus ca la jumatatea deceniului sase majoritatii românilor ii fusese deja frinta coloana vertebrala, capacitatea de a rationa corect, putinta de spune ca albul e alb iar negrul negru. Într-o asemenea lume (cea montana, dar nu numai), Niculae Baticu s-a straduit sa mentina mugurii unei vieti normale. În consecinta, el a fost a ajuns sa fie privit drept pilonul opozitiei (nu fatis, dar extrem de eficace) la miscarea alpina oficiale din epoca. Ca atare, destul ocupanti ai fotoliilor din domeniu l-au privit chioris, masa de manevra a acestora fiind constituita din interesati, dar si din insi care au luat de bune spusele mentorilor lor alpini.

Virf de lance in aceasta directie a fost mai-marele (nedeclarat, al) alpinismului românesc postbelic, Emilian Cristea, care la 1964 s-a trezit pentru prima oara, dupa multi ani, cu un adversar pe masura. Fostul vulcanizator s-a opus vehement legitimarii competitionale a lui Baticu, iar apoi, a manevrat pentru suprimarea excursiilor colective initiate de acesta la asociatia «Sanatatea». Cristea s-a opus de asemenea tiparirii incendiarelor «Amintirii ale unui alpinist» (de pilda, prin discutii indelungi cu redactorul cartii, iar ulterior adevarate denunturi la conducerea Radioului), care aveau sa-i sifoneze serios imaginea, indeosebi in ochii tinerei generatii. Pentru aceasta, Niculae Baticu ajunsese in deceniile opt-noua o legenda vie.

O tenacitate de exceptie (pe care nici infarcturile n-au reusit s-o tempereze) au condus ulterior la aparitia unei a doua carti (“Pe crestele Carpatilor”, 1984, alaturi de Radu Țiteica), i-au permis sa patrunda in paginile conservatoarei reviste "România Pitoreasca" si, mai ales, a dus la incropirea unui cerc neoficial de iubitori ai muntelui. Acest grup (alcatuit, se pare, dupa modelul din epoca al fostilor aviatori) a permis reprezentantilor diferitelor generatii de alpinisti sa se cunoasca in tre ei, fenomen salutar intr-o perioada cind informatia circula neinchipuit de greu.

Relatarea noastra de pina acum poate fi tratata drept favorabila lui Niculae Baticu (fara a egala, ce-i drept, ditirambii editoriali gazduiti acum trei ani de o revista carpatina). Iesirea din pestera, la 1989, a relevat insa in cazul personajului nostru citeva trasaturi mai putin onorabile. Sau in orice caz neasteptate. Și care dau inca o data dreptate dictonului: “De vrei sa cunosti un om, ofera-i puterea".

Activitatea lui Niculae Baticu in ultimul deceniu al secolului este legata de pozitia de lider al reinfiintatului Club Alpin Român. În aceasta (mai mult decit indreptatita, initial) calitate, el a dovedit o flexibilitate straina trecutului sau, dar insuficienta fiintarii unui organism social. Atitudinea lui corespunde de fapt celei manifestate de multi cogeneri ai sai, in societatea româneasca de dupa 1989. Ei au fost acceptati imediat dupa Revolutie in locuri de frunte, ca posedind o experienta de viata libera superioara generatiilor urmatoare, dar si drept rasplata a suferintelor din inchisori. Totodata, in cazul lui Baticu au contat eforturilor (chiar materiale) fara egal depuse pentru reinfiintarea asociatiei nationale a cataratorilor. Curind s-au ivit insa neintelegerile. Unele s-au datorat inerentelor diferente de vederi (in privinta acceptarii cataraturii sportive, de pilda) intre generatii cu diferente de virsta de pina la saizeci de ani.

Pe acest fond, el a intrat succesiv in conflict cu mai toti colegii vadind oarece personalitate. De notat este in context "razboiul" din 1991-1992 cu un numeros grup (avind drept lider aparent pe Sergiu Cunescu), pe care presedintele CAR finalmente l-a cistigat, cauzind insa gruparii o hemoragie de valori ce nu a fost compensata nici pina astazi. Au plecat atunci condeieri montani de valoare, dar si insi cu incontestabile calitati organizatorice. În acelasi timp, impresia lasata publicului larg a fost una penibila, care a descurajat o data in plus adeziunile de calitate. Din acel moment, poate cu o exceptie, N. Baticu nu a mai intilnit rezistenta printre membrii clubului, dar nici nu a mai putut cladi ceva. Cu o exceptie, s-o recunoastem: redobindirea juridica a Caminului Alpin din Busteni. S-a ajuns si aici la o forma fara fond, de prima importanta fiind de pilda achitarea cotizatiei la UIAA, si nu o revista ori excursii regulate cu incepatorii pe munte.

Niculae Baticu a plecat dintre noi acum trei ani, in ianuarie 1998. Ca l-ai simpatizat sau nu, iti este imposibil sa nu-i recunosti o anvergura umana fara intre montaniarzii nostri egal (poate Carl Lehmann sa-i fie prin preajma, intre altele cu peripluul sau prin Rusia lui Lenin).

Mircea Ordean
Author: Mircea Ordean
Uploaded by: Cătălin Olteanu
Views: 6555, Last update: Mon, Jan 22, 2001


Login or register to comment