Introducere
Rândurile de mai jos reprezintă o
încercare a autorului de a lămuri semnificația, originea și răspândirea unor
vechi toponime întâlnite pe teritoriul României și nu numai, iar în acest scop
am apelat atât la surse de informare pur livrești, precum și la observații și
cercetări persoanale. Ca și metodă și scop am urmărit studiul toponimelor care
formează o tipologie, o familie de toponime identice sau similare ca formă, și
deci, foarte probabil, și ca semnificație, în ideea în care aceste toponime au
un caracter mai ’obiectiv’, reflectă o nevoie onomatologică,împărtășită de un grup uman larg, spre deosebire de
toponimele unice sau ocazionale care pot avea un caracter mult mai arbitrar
fiind și mai susceptibile la erorile de transmitere diacronică. Deasemenea un
aspect important al toponimelor tipologice, uneori insuficient exploatat, este
răspândirea lor spațială, care conține în mod intrinsec indicii privind
originea toponimelor în cauza și poate reprezenta un argument solid în favoarea
unuia sau a altuia dintre etimoanele concurente în cazurile care nu pot fi
decise altfel. Având în vedere caracterul permanent deschis al multor probleme
toponimice, este evident că și explicațiile oferite mai jos sunt perfectibile,
și pot fi oricând revizuite în cazul în care noi informații devin disponibile, iar
în această notă autorul este recunoscător pentru orice informație suplimentară,
remarcă sau chiar critică la adresa celor prezentate mai jos.
Certez, Certej
Semnificația acestui toponim, care
mai era până de curând cunoscută, cel puțin în Apuseni, este acea de ’loc
despădurit prin ciuntirea copacilor pentru a face loc unei pășuni sau a unui
teren agricol’ fiind un derivat al verbului ’a certeji’, ’a ciunti, a ciopârți
arborii’. O hartă aproximativă de distribuție a acesti familii toponimice ar
suna cam astfel: din Banatul montan unde este reprezentat în special în Munții
Almăjului, Aninei (culmea și izbucul Certej), Semenic (Certeja Haiducilor, în
unele surse apare drept Cireșul Haiducilor) precum și în Țarcu și Cernei
(piciorul Certejiu), continuând în munții din jurul depresiunii Hațegului, în
special în Șureanu, incluzând Apusenii în cea mai mare parte (un exemplu mai
cunoscut ar fi cătunul Certege al comunei Bistra), spre nord până în Oaș
(binecunoscuta comună Certeze), Chioar și Lăpuș (cu numeroase microtoponime).
Doar din analiza distribuției acestui toponim se observă o legătură puternică
cu zone recunoscute pentru conservarea unor toponimice vechi românești: Banatul
montan, Hațegul, Apuseni, Maramureș și ținuturile înconjurătoare Oaș, Chioar,
Lăpuș. Indicii suplimentare privind distribuția sunt oferite de lucrări
monografice de la sfârșitul secolului XIX – începutul sec. XX, cum sunt cele
ale lui T. Mager privind ținutul Hălmagiului, Petri Mór pentru comitatul Sălaj sau Kádár J. pentru comitatul Solnoc-Dăbâca care surprind
frecvența mare a tipologicului ’Certej’ ca microtoponim, atestat în diferite
forme, funcție de pronunția locală și de modul de transcriere adoptat de diferiții
autori: Sierciej, Tiertiegel, Certesz, Csertyeze, Cserkez. Se observă ușor
palatalizarea în grad diferit a consoanelor ’c’ și ’t’ caracteristică
ținuturilor transilvane în discuție. Cea ce este interesant este însă
distributia acestui toponim peste hotarele țării noastre aceasta cuprinzând
Carpații nordici în întregime din Ucraina și până în Moravia, ceea ce neîndreptățește să considerăm acest element toponimic
drept unul carapatic (cum sunt de exemplu și toponimele din familiile
’Chiceră’,’Prislop’,’Măgură’), transpus în nordul carpaților în urma peregrinărilor
păstorilor valahi din sec. XIII – XV. Există chiar surse care indică faptul că
în unele dialecte carpatice ucrainiene (rutene) se mai păstrează încă verbul
’certati’ cu sensul ’a ciunti arbori’ semn că apelativul trebuie să fi fost viu
în limbă (sau limbi) pe o arie mult mai mare decât în prezent. Ceea ce lipsește
însă este o etimologie clară pentru acest apelativ iar aici aș avea următoarele
două propuneri, fără a avea pretenția de a fi epuizat subiectul: prima pornește
de la rădăcina slavică ’èrt’,’linei, dungă’ cu forma verbală ’èrtati’ cu sensul
’a trage linii’ dar și ’a tăia, a șterge’ care pare a corespunde atât din punct
de vedere foneic cât și semantic apelativelor ’certati, a certeji’. A doua
propunere pornește de la forma latină ’serculare’ cu sensul ’a curăța de buruieni
un teren agricol’ care a fost păstrată de aromână în forma ’sărcledz, sărcela’
cu aceași semnificație. Similitudinea semantică și pațial și fonetică dintre
apelativul ’ sărcledz’ și toponimele
’certez’ este evidentă deși tranformarea ’cl’ --> ’t’ este totuși dificil de explicat din
punct de vedere lingvistic. În concluzie problema rămâne deschisă, dar
indiferent de originea apelativului, distribuția toponimului este indisolubil
legată de influența civilizației pastorale românești.
Dulbină
Toponimele din această familie derivă de la un apelativ astăzi aproape
dispărut și anume’dulbină’ cu
semnificația ’loc adânc pe cursul unei ape, bulboană’. Câteva toponime
reprezentative: peștera Dilbina pe Valea Poienii în
Trascău, numeroase microtoponime în depresiunea Beiuș, Dulghina Bradului pe
Năruja în Vrancea, eventual și munte Dâlbanu și pârâul omonim afluent al
Gilortului în Parâng. Din punct de vedere etimologic apelativul care stă la
baza acestor toponime provine din slav. ’dluboki’,’adânc’ prin derivare cu
sufixul slavo-român ’-ină’ și se înscrie în grupul de circa 30 de cuvinte ale
limbii române care prezintă fenomenul rar de metateză al lichidei ’l’ față de
presupusul echivalent slav (’dulbină’ în loc de forma așteptată ’dlubina’).
Alte cuvinte din acest grup sunt: ’daltă’ (pentru care echivalentul slav este
’dlato’), ’baltă’ (cu echivalentul ’blato, boloto’) etc.. În general se
consideră că aceste apelative reflectă contactul între proto-română și limba
slavă veche într-o perioadă când această metateză era încă posibilă în slavă
(între sec. VI – VIII, după unii autori chiar până în sec. X) deși această
explicației nu este general agreată. Insistând pe lipsa semnificativă a
formelor metatezate în limbile slavice actuale (puținele cazuri semnalate sunt
dialectale și ar putea proveni din română) alți autori împing acest împrumut
mult în trecut, spre un contact ipotetic între limbile traco-dacice și grupul
slav, caz în care cuvintele menționate ar face parte din substratul limbii
române. Ca o paranteză ar mai fi de observat că acest contact prezumtiv ar
putea sta și la originea înrudirii, destul de evidentă, dintre apelativele ’magula’/’măgură’
care aparțin substratului balcanic și pan-slavul ’mogyla’. Este de remarcat că forma slavică generală ’dluboki’, care
nu prezintă această metateză, a dat și ea numeroase toponime pe teritoriul
țării noastre, mai mult sau mai puțin evidente, cum ar fi: Dăbâca, Glimboaca
etc.
Mălâia, Malaia, Malga
În rândurile următoare voi încerca să demonstrez o legătură, încă neclară
în toate aspectele ei, dar foarte interesantă, între toponime aparținând
spațiului Carpatic respectiv cel Alpin. Este binecunoscută frecvența deosebită
a toponimelor având determinantul ’Malga’ în Alpii italieni. Toponimele derivă
de la un apelativ identic ’malga’ cunoscut în dialectele alpine dar străin în
restul dialectelor italiene cu sensul de ’stână, loc unde se prelucrează
laptele’ dar și ’pășune alpină’. Acest apelativ a suscitat numeroase dispute
între lingviștii italieni care au văzut în el fie un derivat al rădăcinii
latine ’melg’,’a mulge’sau un derivat al iliro-balcanicului ’mal’ cu sensul de
’munte’ în albaneză ori un derivat al lui ’marva, marha’ care semnifică ’vită’
în multe limbi SE Europene sau chiar o proveniență dintro rădăcină arabică
’mlk’, dar nici una din aceste explicații nu a întrunit sufragiile tuturor
specialiștilor. O posibilă soluție pe care o propun, fără a avea pretenția de a
fi rezolvat definitiv problema, pornește de la similitudinea semantică și
fonetică a lui ’malga’ cu aromânul ’mălăghia, mălăâia’ care are sensul de
’pășune, ierbărie’. Cum contactele de ordin pastoral între aromâni și lumea
alpină ne apar a fi fost destul de improbabile iar cuvântul ’malga’ lipsește în
sudul Italiei, explicația naturală ar fi că acest cuvânt este moștenit în
lexicul aromân. Totuși în acest caz ne lovim de dificultatea conservării lui
’l’ intervocalic la fel ca și în cazul apelativului ’mal’, ceea ce ar pleda
totuși pentru un cuvânt împrumutat pe o cale neprecizată încă (doar dacă nu
admitem derivarea dintr-o formă ipotetică ’mălghia’ care ar fi putut conserva
’l’-ul, iar vocala ’ă’ să fi fost duplicată ulterior). Precizez că nu am reușit
să identific vreo rădăcină slavică, albaneză sau neogreacă care să explice în
vre-un fel acest apelativ. Ajungând pe plaiuri Carpatice nu putem să nu remarcă
similitudinea fonetică între forma aromână ’mălăâia’ și următoarele toponime:
vârful Mălâia 1663m în Siriu, sat Malaia și vale afluent al Lotrului, dealul și
valea Măleii în depr. Hațegului lângă Ciopeia, culmea Meleia din Șureanu,
Maleia cătun parte componentă a Petroșaniului și pârâu afluent al Jiului
(toponim atestat la 1493),eventual și
vârful Meleiu din Vlădeasa sau cătunul Malea din com. Zau de câmpie Mureș, care
ar putea reprezenta într-o formă toponimizată, urme ale vechiului apelativ,
astăzi dispărut. Se remarcă faptul că forma cea mai apropiată de presupusul
original aromân este Mălâia din Siriu precum și concentrarea deosebită a
acestor forme în apropierea Hațegului – zonă recunoscută pentru
conservatorismul toponimic. Un alt aspect interesant este că ’mălăâia’ sau
’malaia’ par a fi un dublet al lui ’mălai’ care în acest context pare a avea
sensul de ’plantă, iarbă’ și care poate a dobândit conotații alimentare doar
ulterior. În general se admite că ’mălai’ este cuvânt de substrat (caz în care
este afectat de aceași problemă, și anume păstrarea lui ’l’ intervocalic) sau
de origine expresivă. În încheiere aș schița o tentativă de etimologie: toate
aceste cuvinte par a fi explicate destul de bine atât semantic cât și fonetic
prin cuvântul din greaca veche ’moloche, malache’ care reprezenta numele
plantei ’nalbă, Malva sylvestris’ dar pare a fi avut și sensul de ’ceva de
culoare verde’, sens demonstrat și de numele mineralului de culoare intens
verde ’malachit’ neologism drivat din greacă, via latină și franceză. În
neogreacă sensul de ’ceva de culoare verde’ pare să se fi pierdut, ceea ce face
imposibilă o influență greacă târzie, care oricum nu ar fi putut afecta toponime
și apelative răspândite pe un teritoriu atât de larg.
Muscel, Muscetă
Familia toponimelor Muscel ocupă o poziție binecunoscută în cadrul
toponimiei românești fiind răspândit pe o arie bine determinată în zona
submontană a Țării Românești în special în județele Argeș, Dâmbovița (Ținutul
Muscelului), Prahova și Buzău. Din punct de vedere etimologic pare destul de
clar că apelativul local ’muscel’,’munte mic, culme prelungă submontană’, care
stă la originea acestor toponime, derivă din apelativul românesc ’muncel’ atât
pe considerente semantice cât și baza asemănări fonetice deși istoricul
evoluției formei ’muscel’ nu este pe deplin lămurit. Aș dori să prezint însă un
alt grup de toponime, care deși sunt atestate într-o cu totul altă zonă, par să
fie înrudite cu acestă familie toponimică. Este vorba de toponimele cu forma
’Muscet’ răspândite cu precădere în N țării. Câțiva reprezentanți mai
importanți ai familiei ar fi: Muschet picior de munte și pârâu în M.
Maramureșului, vârful și piciorul Muscetei în M. Rodnei lângă cascada Cailor,
Muscheta deal la S de Moisei Maramureș (în unele surse apare ca Musteața),
Muskiet toponim pe valea Lomnica în Ucraina, eventual Izbucul Muschiat în
Cheile Runcului în Vâlcan și Muslețul (sau Mustețul) deal la Peștiș Bihor.
Aceste toponime formează un grup destul de clar delimitat care după pierderea
sensului inițial a început să fie apropiat prin etimologie populară (sau
necunoașterea celor care le-au consemnat) de apelativele ’mustață’ sau chiar
’muschetă’,’armă de foc medievală’ această din urmă presupusă etimologie fiind
chiar hilară. Pe considerente topografice (toponime sunt îndeosebi dealuri sau
culmi montane pentru care apelativul ’muscel’ este potrivit) și pe baza
similitudinii fonetice dintre ’muscel’ și ’Muscet’ această legătură este
posibilă deși substituirea sufixul ’et’ pentru ’el’ este inexplicabilă. Câteva
etimologii alternative: o ciudată formă colectivă, sugerată de prezența
sufixului ’-et’ de la apelativul ’mușchi’,’plante aparținând încrengăturii
Bryophyta’, sau o corupere de la apelativul descriptiv ’mașcat’ folosit
îndeosebi pentru cereale având sensul de ’bob plin, umflat, măciucat’ având în
acest context sensul probabil de ’vârf sau culme umflată, măciucată’.
Picui
Această formă pare a moșteni direct forma latină ’pico’,’vârf de munte’
care este prezentă în majoritatea limbilor neoromane din zona alpină (italiană,
franceză, ladină) dar pare a se fi conservat pe teritoriul României în primul
rînd ca toponim. Totuși regional se cunoaște sensul apelativului ’picui’,’deal
cu vârf ascuțit’, iar din aceași familie pare să facă parte și termenul
’păcui’,’mică insulă aluvionară’ cunoscut în zona Dunării. Câteva toponime mai
cunoscute din acest grup: vârful Picuiata din Făgăraș, vârful Pecuiu din
Retezat, insula Păcuiul lui Soare de lângă Călărași și un doi reprezentați
izolați vârful Pikuy din Beskizi și Pikun din masivul Gorgany ambii în Ucraina.
Un aspect interesant în legătură cu acest grup de toponime este faptul că circa
60 % din reprezentanții identificați ai acestei familii, sunt concentrați
într-o zonă relativ restrânsă ce cuprinde Câmpia Transilvaniei și valea
Mureșului mijlociu, deși paradoxal, această zonă este total lipsită de înălțimi
cu aspect ’alpin’. Formele atestate în această regiune (Picui, Chicui, Ticui),
sunt afectate într-un grad mai mic sau mai mare de palatalizarea labialelor,
fapt caracteristic graiului vorbit în acele locuri. Împreună cu alte toponime
caracteristice (Contenit, Țiglă, eventual și Gorgan) această formă contribuie
la trasarea unui profil toponimic aparte și original al Câmpiei Transilvaniei.
Sălătruc, Bălătruc
Este vorba de un grup de toponime al cărui sens inițial este astăzi în mare
parte pierdut dar care prezintă o asociere atât de strânsă cu teritoriul limbii
romane încât aceasta nu poate fi întâmplătoare. Din cercetările mele forma
’Sălătruc’ este atestată de cel puțin 28 ori, uniform în toate cele trei
provincii românești, iar cea mai veche atestare ar fi cea din 1442 într-un
hrisov privitor la satul Lucăcești din Moldova (alte cercetări au susținut
totuși că acest document ar fi un fals întocmit în sec. XVI). În prezent doar
regional se mai cunoaște un apelativ ’sălătruc’ cu semnificația ’cotitură de
drum’ care nu poate nici pe departe explica totalitatea toponimelor semnalate.
Câteva exemple mai cunoscute ale acestei familii toponimice sunt: satul
Sălătruc din Vâlcea, sat în Mehedinți și pârâu afluent al Motrului, valeaSălătrucoasa afluent al Râoaei în Țara
Lăpușului, sat și pârâu afluent al Someșului în com. Cășeiu Cluj etc.. Forma
’Bălătruc’ este mai rară fiind atestată doar de 5 ori în Munții Lotrului,
Codru-Moma, Pădurea craiului etc.. În acest caz însă semantica este mai clară,
deoarece apelativul ’bălătruc’ este cunoscut în N Olteniei cu sensul de ’trovant,
bolovan format prin cimentarea nisipului sau a altor roci sedimentare’ iar în
Transilvania de NV cu sensul ’piatră rotundă utilizată la pisat sarea’.
Prezența unei singure atestări a toponimului în afare țării noastre și anume
pârâul Salatruk afluent al Bistriței Nadvorniana în Carpații Ucrainieni, nu
numai că nu zdruncină teoria apartenenței acestui cuvânt la lexicul vechi al
limbii romane ba chiar o întărește, acest toponim fiind atestat într-o zonă
care a aprținut Pocuției medievale și care este marcată de puternice urme de
toponimie românească veche (’Sesory’ provenit din rom. ’Șesuri’ și ’Runguri’
provenit din rom. ’Runcuri’ sânt doar cateva exemple dintr-o pleiadă car ar
merita cu sigurantă un studiu mult mai aprofundat decât ce s-a întreprins până
în prezent). Revenind pe tărâm lexical închei prin a menționa că lingvistul
Iorgu Iordan a propus ipoteza că acest grup de toponime precum și altele conținând
rădăcina ’truc’ provin din rădăcina indoeuropeană ’trkw’ cu sensul de ’răsucit,
strâmb’ ceea ce se pliază logic pe preponderența hidronimică a acestor
toponime, sugerând deci ideea de ’râu, apă strâmbă’. Totuși ar fi de observat
că forma compusă ’Sălă-truc’ sugerată, este extrem de frecventă și bine
conservată ceea ce înseamnă că asocierea presupuselor rădăcini ’sălă’ și ’truc’
nu era întâmplătoare sau ocazională și trebuie să fi avut un sens foarte precis
pentru vorbitori.
Sterminos
Toponimele din această familie provin de la apelativul, cunoscut încă
regional, de ’stârmină’ cu sensul de ’râpă, povârniș, loc stâncos’. Apelativul
este împrumutat din limbile slavice sudice (probabil sârba) unde are forma
’strmin’ și practic același sens. Toponimul este răspândit pe o arie largă
fiind însă mai frecvent în SE României (Banat, Oltenia, Hațeg) ceea ce este de
așteptat din partea unui element de origine sud-slavică. Câteva exemple pentru
aceasta familie de toponime: pârâu Sterminos în Godeanu afluent al Cernei, pârâul
Sterminoasele din S Făgărașului, stânca Stârmina în Trascău la S de Izvoarele
etc.. Este interesant de urmărit cum au fost deformate unele din aceste
toponime pe măsură ce semnificația lor s-a pierdut în unele zone: astfel în
Apuseni avem atestate formele Strivinoasa sau Stredinoasa (apropiat prin
etimologie populară de la apelativul ’a strivi’), în Călimani forma Sterinoasa
(despre care unii autori au considerat că derivă de la slav. ’stara’,’vechi’
ceea ce este incorect deoarece nu se cunoaște sufixul ’-oasa’ în limbile slavice,
iar apelativul ’stara’ nu pare să fi fost cunoscut în limba română populară) și
microtoponimul Râpa Străninosului la Vădurele în Podișul Someșan (apropiat prin
etimologie populară de la apelativul ’străin’). O formă particulară a acestui
toponim, mai puternic marcată de influența sârbească,este ’Streniac’ sau ’Strnjak’ atestată în
Banatul sudic și peste Dunăre în special în regiunea Homolje.
Vlad-Emil Chindea
Târgu-Mureș
18.12.2008