Diaries - Pasiune la început de drum

Munţii au fost întodeauna acolo unde se văd şi acum. Ei sunt o imagine din ceea ce ne este obişnuit deja, o imagine obişnuită a vieţi noastre. Mituri şi legende se leagă de fiecare în parte, şi domină lumea cu istoriile lor, întâmplări mărunte dar semnificative, dar deja uitate. Cu măreţie se inaltă Vf. Scaunul Domnului din peisajul Călimanilor privit dinspre sud, asemănând cu o farfurie întoarsă, ca şi după sau înaintea unei cine măreţe şi grandioase. Parcă ar aştepta ca Domnul să se aşeze, şi să guste din lumea noastră, o cină ce ar însemna binecuvântare şi sacrificiu a oamenilor, ce abia aşteaptă, în adâncul sufletului, să se purifice, chiar dacă nu prea arată acest lucru. Cât despre denumirea de scaun, nu prea ştiu multe, dar după cum arată muntele, se poate credea că este chiar un scaun gigantic. Soarele deja s-a răsărit când m-am trezit intr-o dimineaţă de mai in casa noastră dintr-un sat de la 10 km îndepărtare de Scaun, era duminica. Am avut un prost vis, nu neapărat un coşmar, dar totuşi ciudat in felul ei, un vis ce m-a deconectat de restul lumii, m-a condus în lumea mea unică, în mintea mea. Am coborât, dar nu puteam să comunic cu nimeni, nu era nimeni pe "frecvenţa" mea. Lângă micul-dejun mi-am adus aminte de Scaun, şi dintr-o dată am simţit o atracţie deosebită de a o cucerii din nou de a nu ştiu câta oară. Adrenalina mi-a crescut in acel moment, şi deja mi-am şi plănuit traseul pe care o s-o urmez pe, pentru mine deja bine cunoscutul, munte. Alţii in jurul meu au o idee diferită cu referire la aceste "sărituri"ale mele, ele nu înţeleg conceptul purificării, ideea renaşterii din nou, a stabilirii unei graniţe şi a începerii unei noi început. Ei, săpate în treburile de zi cu zi, duc o viaţă cu acelaşi ritm, monotonă, în fiecare zi făcând acelaş lucru, supravieţuind cu grijă în lumea de aici, şi au o ipostază cumva somnoroasă. Mie îmi place să mai evadez căte o data, când simt nevoia, când sunt stresat. Asa sunt eu ca fiinţă şi ca suflet, un visător, un "evadator" din lumile prezente. Nu mi-este uşor să trăiesc după regurile altora, şi niciodata nu cred că voi avea curajul să încerc să fac asta. Sunt un suflet liber, aş vrea să fiu liber întodeauna fără să fiu legat sau dependent de cineva sau ceva. (O nebunie in viaţa de dragoste...dar asta este) Mi-am făcut "bagajul", ceea ce era doar o bluză, celelalte lucruri - considerate nefolositoare - le-am dat tatălui meu ca s-o duca acasă la Reghin, unde era să ne întoarcem în seara aceea. Eu mi-am plănuit drumul ca un pelerinaj spre munte, ultimul inaintea urcării oilor la stâna din poalele ei. Vremea era în favoarea mea, însă nu prea de placul meu, fiindcă soarele deseori mă deranjează. Îmi place vremea cu nori groşi şi negrii, când, deseori natura este mai clară, relieful se poate observa fără a fii deranjat de arderea galbenă a soarelui. Este o viziune baladică, drept a unui stil gotic, ca şi rocile şi stâncile de pe Scaun. Am pornit la drum foarte târziu, c-am la ora 12, şi aveam înaintea mea un drum lung de 12 km. Desigur, pe jos, ceea ce deja mi era obişnuită, fiindcă îmi place sportul, încerc să practic maratonul, chiar seara înaintea acelei zi am stabilit un nou record personal în acesta. Deci, puţin obosit, mi-era puţin greu, dar pasiunea şi dorinţa de a fi sus pe vârf, feeling-ul inălţimii, şi dorinţa de a căţăra stânca de acolo mi-a "anesteziat" durerile, şi drumul înaintea mea cu timpul se micşora. Am avut şi câteva încercări de alergare, însă cea mai mare parte a drumului am parcurs "pe jos", pătruns in gândurile mele adânci despre visul care m-a deconectat de lumea de afară. Aveam un singur scop: de a ajunge acolo sus, de a simţi reuşitul şi mirosul învingerii muntelui, a învingerii unui simbol din viaţa cotidiană, locală dar, - dupa credinţă - , mitică. Asta ar fii o înplinire, faptul că am făcut ceva şi astăzi, n-am pierdut încă o zi din viaţa scurtă a omului. Momentele de gândire ca acestea sunt benefice pentru suflet pentru că te regăseşti în mintea ta. Ajuns în satul din care cărarea ducea spre munte, m-am interesat despre stâna si oile, m-am asigurat că va fi o călătorie sigură fără câini şi ciobani, care toţi vor ceva de la tine. Drumul era, încă pentru o zi, liberă. Am băut apă, şi am pornit spre munte, nu luând în seama norile ce şopteau ploi de pretutindeni. Nu puteam să cred în înălţimea muntelui, ce optic deziluziona credinţa în înălţime. Muntele avea o diferenţă de înălţime faţă de sat de 800 de metri, o distanţă foarte mare de căţărat în sus, dar şi în lungime, mai ales când alergi, (ultimele 800 de metri înainte de SFÂRŞIT sunt foarte grele). 800 de metrii. Nu mult, dar atât aveam de urcat pe o porţiune de drum de cam 6 kilometri. Şi am pornit, şi chiar destul de repede am trecut de faza de început, şi mai departe, mai sus, uitându-mă întodeauna înapoi cum urcuşul îmi dezvăluia întodeauna mai mult şi mai mult din Valea Mureşului, locul unde mi-am petrecut, şi încă mai trăiesc ce a mai rămas din copilărie. Era nemaipomenit să văd cum casele de jos devin tot mai mici, cum îndepărtarea devine mai apropiat de mine. Nu trebuia mult, şi deja nu mă mai gândeam la nimic, numai observam locurile din înconjurul meu. Eram fascinat de câte lucruri noi observi de fiecare dată când treci pe undeva. Pentru mine nimic nu mai era nou, am fost deja de mai mult de 10 ori în acest loc, pe această cărare, dar totuşi vedeam lucruri noi. Şi am început renaşterea... La sfârşitul primului urcuş, cel mai mare pe traseu, m-am uitat înapoi încă o dată. Am încercat să găsesc satul sau oraşul de unde provin, dar n-am avut noroc. O ceaţă cenuşie era aşezată pe vale, semn al civilizaţiei moderne, al poluării lumii, semn al supremaţiei peste natură. Semn al prostiei şi a gândirii numai la prezent, neobservând, că lumea de mâine va inspira aerul poluat astăzi, şi va trăi în lumea ce noi astăzi stricăm. Observi şi ştii câteodată, că viaţa pe Pamânt se strică de zi cu zi, dar simţi că n-ai nici o soluţie pentru a o oprii, pentru a schimba acest fenomen. Te simţi mic, fără putere lângă giganţi din desene animate care distrug lumea în jurul tău, tai creanga de sub tine. Şi ştiu că nu sunt un superman, nu sunt numai un suflet mic, gata oricând să se stingă, şi trebuie să privesc peste stricăciunile celorlalţi. Fără alte scuze, mă întorc şi intru, tăiat de priveliştea nefericită dar frumoasă, în pădure. Şi numai în această clipă observ singurătatea care bântuie în jurul meu. Simt o mică atingere a fricii, simt un vânt slab ce îmi atinge spatele transpirat. Mă îndeamnă să alerg puţin, ceea ce şi fac pe o porţiune ce nu urcă mult. O alergare uşoară, lentă, mai mult pentru speriat şerpi decât pentru înaintare. Într-o clipa îmi aduc aminte cum anul trecut în decembrie, când era să vin aici, în seara înainte de plecare am auzit prin radio despre o ceată de lupi care au atacat un om. Şi îmi aduc aminte de noaptea acela cum n-am putut să dorm, şi că toată ziua următoare, tot pe acest traseu, aveam un cuţit de vânătoare în mână gata de folosire.... O amintire ce îmi aduce zâmbet pe buze, dar e de ajuns să mă uit în jurul meu....Şi mai este amintirea acela de luna trecută când la o "expediţie" am văzut in zăpadă nişte urme de urs şi doi pui ai ei nu departe de vârf. Dar era liniste, şi cred că eram departe de aceste probleme. Am urcat mai departe, şi cu timpul mi-am depăsit frica, credeam că oricum este duminică si mai sunt oameni sus, n-o să fiu singur. Am trecut de câteva puncte din traseu, am văzut Valea Gălăoaiei, un loc care îmi rămâne întodeauna în memorie ca valea în care nu-ţi poţi concentra ochii să vezi clar imaginea din faţa ta. Pădurea văyută de sus este ca un pastel, ca o pictură de nu ştiu ce artist medieval, care nu a ţinut la ideea să deseneze totul cu detaliu. Culorile se contopesc unul cu altul şi nu se pot deosebii. Toamna toate culorile se regăsesc aici, galbenul, verdele, maroul, roşul, şi chiar culoarea gri-albastrui al ceţii ce se apune când soarele răsare sau apune. Este un loc frumos, bun de fotografiat, dar miraculos, fotografiile nu readuc la viaţă această neclaritate. Observ, cum trec de alte puncte din pădure, că viaţa s-a reinnoit după invazia de 1 mai, după care locul arată puţin omorâtă, fapt la care din păcate am contribuit şi eu. Jaluza era nouă, crengile aveau frunze noi, mai verzi ca atunci, şi aerul era mai curată, nu plin de fum. M-am simţit liniştit, măcar aceste lucruri se refac... Apropiindu-mă de vârf mai aveam de urcat un urcuş puţin obositor. Între timp m-am întâlnit cu un şarpe, pe care am vrut să o văd de mai aproape, dat fiind, că lângă râul Mureş există multe şerpi şi sunt puţin obişnuit cu ele. Dar acesta era diferit, şi am vrut să-l observ de mai aproape. Nu mi-am închipuit atunci că ar putea fii ceva mai mult decât un simplu şarpe cenuşiu. Dar înăuntru eram doar un copil mic, şi am vrut să văd. Mă fascina felul lui de mişcare ca unda sinusului. Experienţă unică, bine că nu m-a muscat... Şi am observat înaintea mea câteva oameni deja coborând. Deja eram mai curajos, mai plin cu viaţă dar şi cu transpiraţie pentru că nu prea făcusem drumul încet. Unde puteam alergam, unde nu, urcam cu grăbire. Aveam un orar ce trebuia respectat, aveam tren peste un timp cu care trebuia să mă duc acasa. Deci m-am grăbit mai departe, şi am mai trecut de nişte cupluri bătrâne şi copii. Dar scopul era încă înaintea mea, era la cam 20 de minute de mine. Şi m-am dus înainte, şi număram pasurile care mai aveam de făcut. Eram ca animalele din deşert, care la observarea unei spaţii verzi, îşi măresc ritmul paşilor pentru a ajunge mai repede la apă. Şi în sfârşit am ajuns sus, am ajuns într-o linişte moartă, lipsită de viaţă, numai păsările se auzeau undeva. Am inaintat pe platoul plin cu copaci să ajung în partea de sud, să-mi văd valea natală. Acolo este de obicei locul în care mă opresc, acela este vârful căutat, aici este sfârşitul destinaţiei. Şi am găsit-o. Nu era nimeni sus. Soarele ardea, vântul batea, şi eu eram transpirat şi obosit. Dar faptul că am urcat, era destul să mă mulţumesc cu fapta mea. Ştiu, nu este greu să urci pe un munte atât de mică, dar acesta, făcut singur, este mai obositor mult mai mult psihic decât fizic. Singurătatea ce simţi urcând ore întregi te schimba puţin, şi deseori te îndeamnă să renunţi, să te întorci în societate. Şi eu vreau câteodată să rămân singur, dar un drum atât de lung mă depăşeşte şi pe mine. Dar după ce o faci, îţi vine dorul să te reîntorci în civilizaţie, să te întâlneşti şi să vorbeşti cu oamenii iubiţi. Vrei să fii acasă. Am umplut un flacon de 0.5 litri găsit acolo cu apă şi m-am aşezat pe stânci să mă odihnesc. Am simţit supremaţia înălţimii, învingerea. Ştiam, că am învins din nou, şi acesta era un început pentru alte cuceriri ce simţeam că vor urma. Mi-am dovedit, că şi obosit, fără nici un ajutor, pot să ajung până la destinaţia propusă. Mi-am dovedit mie, mi-am asigurat că de acum pot să mă bazez pe mine, mi-am testat limitele. Şi eram fericit. După ce m-am uscat, m-am aşezat cu burta pe stâncă, şi m-am uitat jos. Simţeam dorul de înălţime, să mă uit jos. Şi golul mi-a plăcut, chiar din primele zile când am venit prima dată aici. Atunci îmi era frică de ea, dar m-am obişnuit. Şi deja îmi trebuie, simt cum adrenalina din mine cere să mă uit jos de pe înălţimi. Şi vin aici sus, mă descarc de adrenalina. Câteodată mă mai caţăr şi pe stânci, dar nu mai aveam chef şi de asta. Era şi aşa puţin periculos, dat fiind că nu era nimeni să mă ajute dacă ceva se întâmpla. Şi se poate întâmpla pentru că data trecută am căzut cu spate în gol cam 2 metrii până am prins ceva. Noroc ca m-a ţinut... Dar timpul trecea, şi am început să fac calcule, că dacă ceilalţi au coborât atât de repede, atunci înseamnă că este deja târziu... Şi am inceput să mă pregătesc să cobor. Dar odată m-am dus să văd şi partea cealalaltă a vârfului, creasta Călimanului. Şi era mai frumos ca altădata, încă mai sclipea o porţiune sub zăpadă albă, parcă încă neatinsă pe vârful Bistricior. Şi atunci mi-am pus următorul meu mare scop. Creasta Călimanului, care părea ceva mai măreţi ca Scaunul. Eu doream ceva mai mult, şi am găsit-o. Un adevărat lanţ de munţi măreţi, dar din păcate prea necunoscut pentru mine pentru a o cucerii. Dar timpul este un învăţător minunat, şi ştiu că o să ajung cândva acolo. Dar până atunci studiez... şi mă grăbesc jos, pentru că timpul trece. Şi era înaintea mea traseul pe care am venit, dar mai uşor, de coborât. Am început să alerg, şi în acest fel am trecut destul de repede de păduri, poiane şi stânci. Trebuia să ajung în urmă oamenii care au coborât deja, şi asta repede. N-am vrut deloc să pierd trenul. Şi am alergat uşor, pentru că mai tare nu mai puteam. Eram la sfârşitul puterilor mele, şi cred că tenisul meu deja era găurit în câteva părţi. Şi mai era lucrul cu singurătatea.... Dar oricum m-am grăbit, în unele locuri m-am oprit totuşi, şi m-am uitat, să mai văd priveliştea o ultima dată. Făceam rezerve, parcă simţeam că pentru mult timp n-o să mai văd locul. Urmează vara, un loc de muncă pentru 2 luni şi o lună de călătorii prin Carpaţii Sudici. N-o să mă mai reîntorc până la toamnă. A trebuit să mă mai uit incă o dată. Şi mi-am continuat de fiecare dată drumul alergând mai departe. La sfârşitul traseului, am ajuns în urmă cuplul bătrân, de la care am întrebat cât e ceasul. Nu-mi venea să cred, că dupa cum mi-am calculat orarul, numai atunci trebuia să ajung sus pe vârf. Am reuşit un nou record personal, ceva ce m-a pus pe picioare din nou. Dar n-a mai trebuit să mă grăbesc. M-am aşezat pe o stâncă ce se găsea aproape peste sat. Şi am stat acolo un timp îndelungat. Nu m-am gândit la nimic, am stat şi am ascultat liniştea din jurul meu. M-am uitat la ce este, ce a fost şi încercam să văd ce va fii din aceste locuri. Şi mi-am închipuit că oare ce era aici de exemplu în vremea dacilor, sau mai înainte, în vremea omului preistoric... Oare el cum se uita la acest vârf, la aceste ţinuturi. Oare cum vedea el lumea atunci? Şi câte întâmplări ascunde acel loc, chiar stânca pe care am stat. Poate că cineva chiar a murit aici cazând în gol...Câte bătălii mari sau mici s-au întâmplat aici...câte secrete are locul acesta şi numai stă liniştit, se uita la noi şi aşteaptă să se mai întâmple ceva, ca să mai aibă încă o întâmplare legat de ea, să mai ascundă şi pe acela undeva în agenda lui în care scrie legenda şi istoria locului. O agenda căutată cu ochii de mine, dar negăsită până în zilele noastre... probabil e pentru totdeauna ascunsă din faţa noastră. Secretul, mitul nepovestit a muntelui. E al lui. Am coborât în sat, şi mi-am cumpărat bilet în gara după un autostop nereuşit. Arătam prea ca un vagabond - într-o zi de duminică -, ceea ce era şi firesc, eram obosit şi prăjit de soare. M-am aşezat pe jaluza din faţa gării, şi am asteptat cam doua ore pentru tren. Mi-era foame, îmi dureau picioarele, dar stăteam drept în poziţie de meditaţie. Şi încercam să mă gândesc la ceva frumos. Şi mi-am amintit că anul trecut în decembrie când am fost cu un prieten, deşi era greu traseul, plin cu zăpadă, am supravieţuit. Şi nu ne-am îngheţat. Dar când am coborât, în gară a trebuit să aşteptăm 3 ore întârziere după tren. Şi acolo în Sala de Aşteptare ne-am răcit de tot. Pantalonii ni erau îngheţaţi până în genunchi şi erau tari, că nu puteam îndoi piciorul.....Am savurat din căldura dată de soare, şi am aşteptat mai departe. Călătoria era pe sfârşite, şi mă simţeam mulţumit de reuşitele mele. Timp de două zile am alergat mai mult de 30 de km şi cam tot atât am parcurs pe jos. Un nou început pentru mine, era ceva extraordinar, ca primul pas, prima iubire şi înplinirea vârstei de 18. Era un punct de referire, şi va ramâne în memoria mea, ca prima tură a mea mai lungă. Şi încet trenul a intrat în gara deja plină cu turişti şi studenţi care se întorceau în oraşe. M-am ridicat, şi ştiam că lumea nu mai este acelaşi cum a fost acum trei zile. În ochii mei pasiunea pentru munte s-a mărit, n-am mai simţit altceva decât dorinţa de a cucerii cât mai multe vârfuri şi să călătoresc cât mai mult. Mi-am schimbat viitorul pentru întodeauna în acea zi, am văzut cum ceva înainte nefăcut de mine se poate face, am observat ca barierele se pot sparge, şi mai ales că peste aceste bariere există şi altele, mai mari, mai dure. Aceste bariere nu se termină niciodată, ele continuie să apară de fiecare dată când ajungi la ele. Este un scop de viaţă să le ajungi pe toate, şi felul cum o faci este stilul de viaţă pe care o duci. Eu mi-am schimbat pe al meu, ca să pot face ceea ce îmi place. Şi schimbarea a fost extraordinară... Am simţit o mare durere în picior, aveam întindere. Dar merita. O săptămână de cură, dar merita să-m înping limitele la maxim. Pentru mine cel puţin..... (Mă scuzaţi pentru greşelile de compunere sau de gramatică pe care le-am făcut. Multumesc)