Album foto complet (MUNTII BUCEGI)
Ora doua dupa-amiaza ne prinde in Busteni. 
Toata dimineata ne fataisem, mergem nu mergem in Bucegi. Prognozele meteo ziceau treburi neserioase, vremea pe afara voia sa contrazica, si tot asa. Pana la urma ne-am luat inimile in dinti si am plecat spre Busteni. Fie ce o fi, de ploua ne intoarcem, de nu ploua, urcam la Omu.
Din Busteni ghicesc drumul spre Caminul Alpin, prin Str. Valea Alba, si incepem sa grabim pasul. 
Deasupra abruptului norii stau a ploaie. Cine stie cum va fi vremea astazi, asa ca e bine sa nu zabovim la drum. De la Caminul Alpin, intram pe poteca cu mai multe marcaje ce se indreapta spre drumul de Gura Diham. Intentia a fost de a merge pe Munticel, dar, daca tot am nimerit pe alta poteca, nu mai are sens sa ne intoarcem din drum. Dupa un sfert de ceas, iesim la drumul carosabil, langa o baraca (cred ca de muncitori de la exploatari). Cerul isi spala norii prin raze de soare; imi mai revin din temeri. Sa tina cu noi vremea.
Pe Plaiul Fanului urcam cu greu. Am reusit de asta data sa plec cu un rucsac mai mic, neincarcat prea tare. Avand planuri sa dormim la cabana, am mai lasat acasa din echipament. De asta data Iulia, cu rucsac nou, trebuie sa se obisnuiasca cu greutate mai mare in spate. Dar macar este mai comod rucsacul, decat in turele precedente. Plaiul Fanului este o poteca destul de antrenanta, cu un urcus continuu si sustinut. Dupa o ora de gafaieli, ajungem aproape de varful Galmei Costilei, si panta de potoleste. Este luni, si poteca este pustie. Doar un alergator de cros montan, parca ratacit prin padure, ne intersecteaza, echipat la sort si bustul gol. Va fi o zi linistita pe o poteca de munte.
Suntem la aproape 1400 metri altitudine, si de aici vom tot cobori cateva minute bune, spre Poiana Costilei. Am si niste emotii, ca nu am mai fost pe aici de cativa ani, si nu mai stiu de mai exista sau nu stana in poiana. Nu de alta, dar numai de scandal cu caini ciobanesti nu am chef astazi. Am plecat de acasa, la pranz, fara prea mult chef de mers, si asta ar pune capac la toate. Ajunem in poiana prin soare. Vremea s-a intors cu fundul in 
sus, si dupa atatia nori grei, acum domina seninul. Costila si Caraimanul ne stau in soare. Ne intra soarele in ochi, privind la dansii. Doar pe Morar, cativa nori grei, ne dau semne ca de emotii tot nu scapam. Uhh, ce mi-as mai intinde oasele la soare in Poiana Costilei. Dar o zoresc pe Iulia … hai, ca de aici mai avem vreo patru ceasuri, si mult din zi nu mai este.
Intram in padurea de molid rar, traversand firul sec al Cerbului. Apa a disparut in pamant, sub pietre, parca sa se ascunda de umbra rece a padurii. Dupa cateva minute, traversam Poiana Vaii Cerbului, unde ne intersectam cu poteca Munticelului. Pe aici, acum vreo sapte ani, am avut de-a face cu vreo trei ursi flamanzi, ce ne-au vizitat o noapte intreaga pe la corturi. Din toate peripetiile de atunci, ne-am ales doar cu vreo doua corturi rupte, si cu paguba in sacii de gunoi, cu amintirea lui Nicu din Targoviste, care a cantat fals toata noaptea, la marginea taberei, doar doar s-o zgaria ursul la urechi si ne-o lasa in pace.
Poteca intra iar in padure, dar din cand in cand ne mai incalzesc razele soarelui, scapate printre copaci. Din stanga, coboara Valea Malinului, cu zapada inca pana in firul Cerbilor. 
Este iulie, si la 1400 metri altitudine gasim zapada veche. Urcam tot mai sustinut, cand pe o parte cand pe alta a vaii, pana iesim in gol alpin. Aici imi place … sa urc, dar sa vad unde urc. Sa nu am senzatia ca poteca este tot o fata morgana. Incet, castigam altitudine, traversam un mic “ghetar” ce curge de-a alungul vaii, si urcam pragul glaciar al vaii Cerbului. Toata valea este plina de flori, multicolorate. Nu ma pot abtine, si ma opresc sa fac cateva fotografii cu valea si cu florile. Cerul se aduna iar a ploaie, iar Morarul este negru. Atata timp cat nu auzim tunete este bine, ca mi-e cam teama sa ne prinda aici in gol alpin vreo furtuna.
In timp ce urcam pragul glaciar de sub caldarea mare a Cerbului, ne intalnim cu un cioban, ce-si coboara magarii spre bordeiul de mai jos. Chiar zarisem bordeiul si ma gandeam, vazandu-l asa parasit, ca ar fi bun de adapost, in caz de ploaie. In schimb aflu de la el, ce eram eu curios … unde-i stana cu caini. Rasuflu usurat, cand realizez ca e tocmai in caldare, sub Cerdacul Obarsiei. Nu vom trece pe langa. In Poiana Costilei se tine doar stana de oi cu lapte, si doar in august. De asta era pustiu azi pe acolo. De pe versantul Costilei coboara un grup de patru turisti. Nu am inteles prea bine de ce au venit tocmai pe acolo, cand am aflat de la ei ca vin de la Omu. Ne-au asigurat ca e deschisa cabana, dar ca e frig rau in cabana. Ehh, cat de frig poate fi intr-o cabana, chiar si neincalzita, vara.
Iesim sub stana, la buza caldarii superioare. A inceput sa bata iar soarele. Vedem oile si cainii, printre petice de zapada. Ei au inceput sa latre, mai mult a salut, ca nu se obosesc sa vina pana la noi sa ne verifice. Parasim firul vaii, si incepem sa urcam serpentinele cele lungi, pe fata Morarului. S-a inseninat de-a binelea, si ma opresc la tot pasul sa fac fotografii cu Costila, Obarsia si Coltul Ocolit. Piciorul stang incepe sa ma supere. Am porniri de carcei la tot pasul. Se cam simt cei 1600 metri, diferenta de nivel. Pana la Vf. Omu, imi fortez totusi muschii de la picioare, si scap de porniri. Prin soare, urcam ultima serpentina si ajungem in fata cabanei Omu, ce mai inalt situata din tara (2507 m altitudine), sub stanca varfului omonim.
Ajuns in fata cabanei, ma aud strigat. Mare surpriza, sa ma intalnesc in varf de munte, cu Gloria, colega din Floare de Colt. De-abia sosita din strainatate, a luat muntii la picior. Intram in cabana, cu vantul in ceafa. Cata liniste fusese pe vale, ajunsi sus am luat vantul in primire. Cabanuta Omu, mica de felul ei, e una din cele mai simpatice din Carpati.
 Sprijinind Bucegii - Costila (2490) - Obarsia (2480) - Coltul Ocolit (2503) |
Am intrat in sala de mese, ne-am lasat rucsacii, cu primul gand de a ne cumpara o ciorba calda, si apoi sa ne cazam. Cu ciorba am renuntat, vazand ca cea mai ieftina era 7 lei noi. Hmm, cam scumput pe aici, dar astia sunt Bucegii. Am ramas la un ceai fierbinte, care costa “doar” 2, 5 lei noi. Pe cazare am dat cate 20 lei noi, la priciuri, in camera comuna. Ma gandeam acum ce diferenta de preturi intre Omu si, de exemplu, Dochia, unde cu 10 lei noi, dormeai in camera cu pat propriu, mult mai atractiva. In Bucegi, asta este efectul faptului ca pe Omu poate ajunge oricine. Preturile sunt pe masura … ca de restaurant/hotel.
In sala de mese, atmosfera de munte, cu multi turisti straini, dar si romani. Nu prea se vedea ca e luni. Cabana era plina, ca in week-end. Am fost dezamagit sa vad ca pe munte mai urca si oameni, care sub povara oboselii traseului, incep sa se certe si sa nu le pese unul de celalalt. Asta am citit la un grup, sosit dupa noi in cabana. N-am inteles exact de unde veneau (cred ca au venit peste Bucsoiu, din Poiana Izvoarelor, sau prin Malaiesti, tot de acolo), au inceput sa se certe in cabana, si nu prea le pasa ca o fata sau un baiat, din grupul lor, ramasese in urma. Erau, intr-un fel, pe principiul ca e problema fiecaruia pe unde a ramas pe traseu. Desi unul din ei a subliniat raspicat ca umbla de foarte multi ani pe munte, nu cred ca era prea familiarizat cu Bucegii, daca le explica celorlalti ca de la Omu pana la Babele, traseul dureaza patru ore.
In schimb, printre straini, veselie mare, pofta mare de vorba. Ne-am imprietenit repede. Era bine si asta, ca maine poate coboram impreuna cu vreunii dintre ei spre Bran, asa cum ne pusesem in minte. Francezi, nemti, olandezi, toate culorile Europei, in varful Bucegilor.
Dupa un apus splendid, de care am avut parte, peste Curmatura Hornurilor si Piatra Craiului, ne-am bagat la somn. De mult nu mai avusesem parte de asa apus (poate egalat doar de cel din Piatra Singuratica, din aprilie), de mult nu mai vazusem Bucegii in flacari. Imi pare rau ca nu am reusit sa imortalizez in fotografii exact ceea ce vazusem acolo, sus, pe crestetul Bucegilor.
Noaptea a fost grea; am adormit greu, mai ales ca mai era ceva chef de vorba prin cabana. Iar peste vorbe a inceput corul de sforaituri (da` aici trebuie sa ma pun si pe mine in calcul, ca am sforait si eu cu spor, alaturi de colegii de camera; bine ca ma suporta Iulia asa “galagios”). Dimineata, ne trezim destul de tarziu, pe la 8 ceas, cu grija sa nu ne ridicam prea brusc, intre tavan si scandurile priciului nefiind mai mult de un metru.
Pe geam se simte o lumina laptoasa. E ceata deasa, desi deasupra parca se simte cer senin. Cel putin nu ploua. Bagajele le facem imediat, si dupa ce luam micul dejun in sala de mese (am observat ca aici cabanierii nu interzic turistilor folosirea primusului, astfel ca-ti mai poti face tu rapid un ceai, o cafea; turistii straini chiar foloseau cu totii primusurile), ne gandim la variantele de coborare. Gloria, cu amicul ei, aleg sa coboare prin Malaiesti, iar noi, cuplati cu un grup de olandezi si francezi, alegem Valea Ciubotei. 
Chiar imi doream, fiind un traseu nou pentru mine.
Plecam pe o ceata deasa, de la cabana Omu. Poteca spre Curmatura Hornurilor se ghiceste bine prin iarba, fiind una destul de umblata. In jurul nostru … doar ceata … multa ceata. Trecem in acest fel si de poteca de vara spre Malaiesti, coborand tot mai accentuat in saua de 2315 metri altitudine. La primul horn, cel mic, ii arat lui Jelmer, baiatul olandez, podul de zapada ramas din iarna in horn. Acum intelege si el, de ce vara este interzisa coborarea prin Hornurile Malaiesti. Curand ajungem si in Curmatura Hornurilor. Hornul turistic nu are zapada in partea superioara, doar pamant ude se poate vedea, pana unde ne lasa ceata. Inspre Valea Gaura, soarele reuseste sa sparga ceata, iar din vale se aud cainii de la stana. Gaura din nori nu dureaza mult timp, iar cand incepe sa urcam muntele Scara (2422 m altitudine), ne invaluie iar. Ne-am incalzit bine de la efort, incepem sa mai dam jos din haine. Pe Scara ajungem incinsi bine. Trecem pe langa urmele fostului refugiu alpin, distrus acum multi ani si ajungem la bifurcatia potecilor. La inceput era sa o furam, din cauza cetii si din cauza potecii slabe, iar cand ne dam seama, cautam in stanga, in vale, poteca noastra.
Dupa podul Scarei, poteca coboara abrupt, prin conglomerate, in partea superioara a Vaii Steioarei. In jurul nostru doar piatra si ceata. In stanga, se vad calcarele din muntele Lancia, una din zonele calcaroase ale Bucegilor. Grupul ramane unit, prin ceata, pana ajungem pe muchia dintre Steioara si Ciubotea. Intre cativa jnepeni ne punem la adapost, sa ne tragem sufletul. Am coborat o diferenta de nivel de 300 de metri, de pe Scara. De aici urmeaza sa coboram in caldarea superioara a Ciubotei, situata la 2000 metri altitudine. Strecurandu-ne printr-un mic jgheab, cu urme de zapada veche, atingem fundul plan al caldarii. Aici ne intampina un camp de flori si iarba verde, o placere sa-ti pui cortul. Nu mai suntem in ceata, dar deasupra noastra tot nu vedem Scara, si Turnurile Tiganesti, printre care se strecoara poteca de pe Clincea.
 Valea Ciubotei |
Privirile ne sunt atrase de cateva capre negre, ce isi vad linistite de treaba pe versantul Muntelui Urlatorii Clincii. Scot un mic monoclu din rucsac, si incep sa le numar. In total sunt vreo cinci. A devenit atat de rar sa vezi capre negre in Bucegi. Saracele, isi cauta si ele linistea prin coclauri mai putin umblate. Aici, doar braconerii le mai deranjeaza din cand in cand, si putinii turisti ce calca aceste poteci. Coboram valea, cu ochii tot dupa capre, iar pe cand ajungem la pragul glaciar dintre cele doua caldari superioare iese si soarele. Ohh, de ce abia acum se indreapta vremea. N-am putut sa ne bucuram de stancile Ciubotei in soare … le-am coborat in ceata, iar acum cand ne apropiem de padure, iese si dansul, sa ne faca in ciuda.
In caldarea de mijloc facem un popas de jumatate de ceas, intinzandu-ne la soare. Radem ca nebunii, discutam tot felul de nebunii cu noii nostri prieteni straini. Aflam ca olandeza Kathrin, are tatal la origine, sas, din partile Mediasului, Valea Vinului, si ca asa au ales sa tot vina in Romania sa viziteze locurile de care i-a povestit parintele, in copilaria ei. Cu greu ne urnim din iarba placuta, si trecem firul vaii pentru a intra in padure. Bine ca am ramas cu pantalonii lungi pe mine, ca am avut de traversat un lan de urzici. Francezul ocoleste, zambind strengareste; este in pantaloni scurti, si nu si-ar dori un tratament pentru reumatism, de la varsta asta. Intram in padure, dar poteca ramane la fel de abrupta. Tot coboram, coboram, si intram tot mai mult in soare. Mai intalni un grup de trei montaniarzi, plecati mai tarziu, dar fara bagaje, intr-o scurta tura prin Bucegi. Ce bafta pe ei, ca ies in gol pe vremea asta.
Intr-un final, ajungem in marea poiana dintre Urlatoarea Clincii si Urlatoarea Mica (Ciubotea), unde gasim o cabana, aparent, parasita. Poate ca este fostul refugiu Salvamont, dintre Vai. Nu am reusit sa descifrez pe el, vreo placa pe care sa scrie. Dar am vazut, ca s-a lucrat recent la amenajarea lui, asa parasit cum pare. Ne odihnim langa captarea de apa din poiana, cu gandul la apa de mai jos, din vale. Pana la modernul refugiu Salvamont Bran, nu mai facem decat vreo zece minute. Ajungem fericiti ca ne putem ostoi setea cu apa rece din rau. Mai jos, la vreo cateva minute, pe un tapsan de iarba, ne intindem iar la soare. Mai ciugulim ceva de mancare, mai tragem un pui de somn. Branul este la o ora de mers. Ce ne mai pasa!?
Traversam Poarta Branului, printre case vechi, cochete, cu gradini frumoase, si pensiuni noi, vile mari, care parca nu se integreaza toate in peisajul acesta frumos. Aceste este Branul, cu vechi si nou, dar in primul rand un sat turistic, care trebuie sa vanda turism ca sa traiasca.
La drumul national, ne oprim la o terasa cu bere. De aici ne vom desparti, dar ne vor lega amintirea unui traseu frumos. Olandezii raman in camping in Bran, francezii vor veni cu noi la Brasov...
 Piatra Craiului in flacari |
... iar pe noi ne vor astepta alti munti. Fagarasul cu izvoarele Dambovitei...
Peste doar doua zile...
Albumul foto complet (MUNTII BUCEGI) - Emi Cristea, Asociatia de Turism FLOARE DE COLT Brasov
Toata dimineata ne fataisem, mergem nu mergem in Bucegi. Prognozele meteo ziceau treburi neserioase, vremea pe afara voia sa contrazica, si tot asa. Pana la urma ne-am luat inimile in dinti si am plecat spre Busteni. Fie ce o fi, de ploua ne intoarcem, de nu ploua, urcam la Omu. 
Deasupra abruptului norii stau a ploaie. Cine stie cum va fi vremea astazi, asa ca e bine sa nu zabovim la drum. De la Caminul Alpin, intram pe poteca cu mai multe marcaje ce se indreapta spre drumul de Gura Diham. Intentia a fost de a merge pe Munticel, dar, daca tot am nimerit pe alta poteca, nu mai are sens sa ne intoarcem din drum. Dupa un sfert de ceas, iesim la drumul carosabil, langa o baraca (cred ca de muncitori de la exploatari). Cerul isi spala norii prin raze de soare; imi mai revin din temeri. Sa tina cu noi vremea.
sus, si dupa atatia nori grei, acum domina seninul. Costila si Caraimanul ne stau in soare. Ne intra soarele in ochi, privind la dansii. Doar pe Morar, cativa nori grei, ne dau semne ca de emotii tot nu scapam. Uhh, ce mi-as mai intinde oasele la soare in Poiana Costilei. Dar o zoresc pe Iulia … hai, ca de aici mai avem vreo patru ceasuri, si mult din zi nu mai este.
Este iulie, si la 1400 metri altitudine gasim zapada veche. Urcam tot mai sustinut, cand pe o parte cand pe alta a vaii, pana iesim in gol alpin. Aici imi place … sa urc, dar sa vad unde urc. Sa nu am senzatia ca poteca este tot o fata morgana. Incet, castigam altitudine, traversam un mic “ghetar” ce curge de-a alungul vaii, si urcam pragul glaciar al vaii Cerbului. Toata valea este plina de flori, multicolorate. Nu ma pot abtine, si ma opresc sa fac cateva fotografii cu valea si cu florile. Cerul se aduna iar a ploaie, iar Morarul este negru. Atata timp cat nu auzim tunete este bine, ca mi-e cam teama sa ne prinda aici in gol alpin vreo furtuna. 
In sala de mese, atmosfera de munte, cu multi turisti straini, dar si romani. Nu prea se vedea ca e luni. Cabana era plina, ca in week-end. Am fost dezamagit sa vad ca pe munte mai urca si oameni, care sub povara oboselii traseului, incep sa se certe si sa nu le pese unul de celalalt. Asta am citit la un grup, sosit dupa noi in cabana. N-am inteles exact de unde veneau (cred ca au venit peste Bucsoiu, din Poiana Izvoarelor, sau prin Malaiesti, tot de acolo), au inceput sa se certe in cabana, si nu prea le pasa ca o fata sau un baiat, din grupul lor, ramasese in urma. Erau, intr-un fel, pe principiul ca e problema fiecaruia pe unde a ramas pe traseu. Desi unul din ei a subliniat raspicat ca umbla de foarte multi ani pe munte, nu cred ca era prea familiarizat cu Bucegii, daca le explica celorlalti ca de la Omu pana la Babele, traseul dureaza patru ore.
In schimb, printre straini, veselie mare, pofta mare de vorba. Ne-am imprietenit repede. Era bine si asta, ca maine poate coboram impreuna cu vreunii dintre ei spre Bran, asa cum ne pusesem in minte. Francezi, nemti, olandezi, toate culorile Europei, in varful Bucegilor. 
Pe geam se simte o lumina laptoasa. E ceata deasa, desi deasupra parca se simte cer senin. Cel putin nu ploua. Bagajele le facem imediat, si dupa ce luam micul dejun in sala de mese (am observat ca aici cabanierii nu interzic turistilor folosirea primusului, astfel ca-ti mai poti face tu rapid un ceai, o cafea; turistii straini chiar foloseau cu totii primusurile), ne gandim la variantele de coborare. Gloria, cu amicul ei, aleg sa coboare prin Malaiesti, iar noi, cuplati cu un grup de olandezi si francezi, alegem Valea Ciubotei. 
Chiar imi doream, fiind un traseu nou pentru mine. 
In caldarea de mijloc facem un popas de jumatate de ceas, intinzandu-ne la soare. Radem ca nebunii, discutam tot felul de nebunii cu noii nostri prieteni straini. Aflam ca olandeza Kathrin, are tatal la origine, sas, din partile Mediasului, Valea Vinului, si ca asa au ales sa tot vina in Romania sa viziteze locurile de care i-a povestit parintele, in copilaria ei. Cu greu ne urnim din iarba placuta, si trecem firul vaii pentru a intra in padure. Bine ca am ramas cu pantalonii lungi pe mine, ca am avut de traversat un lan de urzici. Francezul ocoleste, zambind strengareste; este in pantaloni scurti, si nu si-ar dori un tratament pentru reumatism, de la varsta asta. Intram in padure, dar poteca ramane la fel de abrupta. Tot coboram, coboram, si intram tot mai mult in soare. Mai intalni un grup de trei montaniarzi, plecati mai tarziu, dar fara bagaje, intr-o scurta tura prin Bucegi. Ce bafta pe ei, ca ies in gol pe vremea asta.
