Diaries - Andre Gide şi Munţii Făgăraş - Alpinet.org

Îmi place mult să citesc. Îmi place mult să ascult muzică. Îmi place mult să urmăresc o piesă de teatru sau un film (exclud violenţa, pornografia sau telenovelele). Îmi place mult să joc şah. Îmi place mult să merg pe munte. Satisfacţiile pe care le simt (evident în forme diferite) sunt asemănătoare: îmi oferă sentimentul unei împliniri spirituale. În timp, au ajuns ca ele să se interpătrundă.

Plonjarea în abis

De mult, în ultimul an de liceu, la orele de Literatura Franceză, am auzit de "plonjarea în abis" realizată de Andre Gide în romanul Falsificatorii de bani, fapt care i-a adus un premiu Nobel. Explicaţiile de atunci au fost sumare şi nu am înţeles mare lucru: se întâmplă ceva care e reflectat în toate celelalte din jur.

După doi-trei ani, mi-a căzut în mână cartea şi, din curiozitate, am început s-o citesc. Mă puteam mândri până atunci cu câteva sute de cărţi citite (desigur, majoritatea erau de aventuri sau de dragoste). După primele 50 de pagini nu mi s-a părut nimic deosebit şi mă întrebam de ce-o fi primit acel mare premiu. După încă 50 am început să fiu tot mai interesat şi, din când în când, dădeam câteva pagini înapoi pentru a relua anumite fire. După încă 50 am simţit ceva ca o iluminare şi mi-am dat seama că am ajuns să înţeleg cu adevărat ce e cu "plonjarea în abis": vedem ce se întâmplă pe scenă, dar vedem şi cum se văd aceleaşi fapte (sub un alt unghi), într-o oglindă sau alta (drepte sau rotunde), aflate pe acea scenă. Şi cum încep noi poveşti, noi istorii...

Nu pot să vă descriu exact ce am simţit atunci, dar vă rog să mă credeţi că mi-au dat lacrimile de bucurie şi, pe moment, a trebuit să las cartea din mână. Şi în acel moment am înţeles cu totul altfel şi sutele de cărţi citite până atunci. Atunci am realizat că am făcut un salt. ("Acumulări mici cantitative, duc la salturi mari calitative" - era o expresie la modă atunci). Şi m-am simţit fericit. Şi din acel moment am putut aborda şi cărţi care mi se păreau de neînţeles până atunci. Şi azi mă pot lăuda cu mult mai multe cărţi citite.

Ceva asemănător am retrăit, după un an de la acel moment, pe munte...

Sibiu - Cabana Suru

Am fost de mai multe ori pe munte până atunci. Fusesem de câteva ori şi la mare şi prin alte locuri de interes turistic. În majoritatea cazurilor în excursii sau tabere şcolare sau studenţeşti. Căutam în general locuri "de top" despre care aflasem la geografie şi care erau la îndemâna oricărui om obişnuit. "Perla Orientalilor" - Ceahlăul, "Perla Văii Prahovei" - Sinaia, "Perla taberelor studenţeşti" - Costineşti, Lacul Roşu, Cheile Bicazului, Cheile Turzii şi altele.

De acasă vedeam, de cum deschideam usa, Vârful Suru din Făgăraş. Străzile din cartier se numeau Negoi, Moldoveanu, Podragu, Bâlea, Suru, Paltinu, Şerbota, Vârtopu, Budislavu, Urlea, iar eu locuiam pe strada Călţun.

Era un titlu de mândrie "să faci creasta" Făgăraşilor. (Tot un titlu de "mândrie?" era în acea vreme şi să faci "creasta" crâşmelor de mâna I a II-a şi-a III-a cu nume de munţi, vârfuri de munţi sau de ape - Oltul, Lotru, Negoi, Bucegi, Cindrel, Dunărea, Jiul, Carpaţi, Cibin, Suru, Caraiman şi altele pe al căror nume nu mi-l amintesc acum - existente în acei ani). Auzisem multe întâmplări petrecute prin locuri cu nume care te înfiorau: Strunga Dracului, Fereastra Zmeilor, Trei Paşi de Moarte. Şi multe sfaturi date unora sau altora.

Deşi eram la doi paşi de ei, a fost nevoie de iniţiativa unui coleg din Satu Mare, Erno, pentru a porni şi eu spre Creasta Făgăraşilor. Au mai fost Mircea, Melinda şi Mihai. Ultimii doi în luna de miere. Cel care mai fusese pe Făgăraş, era Mircea. Cu el am făcut inventarul a ceea ce trebuie să luăm cu noi (haine, încălţăminte, mâncare, hărţi, ţigări). Am făcut aprovizionarea cu toţii, ne-am strâns seara la un pahar (sau mai multe) şi cu hărţile pe masă am făcut planul pentru "expediţie". Spre miezul nopţii am hotărât să folosim "vântul de vest" şi să facem creasta începând cu vârful Suru.

Era noapte când ne-am trezit a doua zi şi era încă întuneric (cel puţin aşa mi se părea mie) la gară. De abia l-am găsit pe "naşul". S-a luminat de zi când a pornit trenul. Stăteam pe culoar, fumam şi verificam dacă le avem pe toate. (Eu poate că aveam o obsesie; de la moşu reţinusem că într-o zi au dispărut şi hectare de pământ şi animale şi atelaje şi visuri şi speranţe...)

Am coborât la halta Sebeş Olt şi am pornit spre munte. N-am avut noroc de nici o maşină aşa că am făcut drumul spre poalele muntelui pe jos. Dădeam "Bună Dimineaţa" oamenilor din Sebeşul de Jos apoi celor din Sebeşul de Sus cu care ne întâlneam şi care începeau încă o zi de lucru şi mă gândeam ce bine e să hoinăreşti fără griji pe coclauri necunoscute.

La ieşirea din sat, se vedea începutul urcuşului şi o parte din traseu. Nu părea nimic să fie dificil. Am mai tras o ţigară până la indicatorul pe care scria două jumate - trei ore până la Cabana Suru. Am început urcuşul cu voioşie şi destul de repede am intrat în pădure. Mergeam grupaţi, încercam să păstrăm un ritm constant şi spuneam tot felul de bancuri şi te mai miri ce.

N-au trecut prea multe minute şi am început să transpir. Am mai dat jos din hainele cu care eram îmbrăcat şi am început să regret că am fumat atât. Eram OK, dar parcă în transpiraţie simţeam şi ceva alcool. Am apelat la tabletele de glucoză pe care le aveam la îndemână, mi-am făcut nişte promisiuni (...) şi am continuat drumul. Nu vroiam să fiu eu primul care să ceară pauză.

Nici ceilalţi nu stăteau prea bine. Mircea părea cel mai fresh. Ne-am hotărât să mergem fiecare în ritmul lui şi să ne aşteptăm unul pe altul, dacă ieşim din câmpul vizual. Vorbeam tot mai rar. Nu ne mai interesau nici florile, nici ciupercile, nici şopârlele. Ne gândeam ce va fi pe traseele de 8 sau de 12 ore pe care le aveam de parcurs în etapele următoare.

Mircea ne încuraja: odată ajunşi sus pe creastă e mult mai uşor, bagajele vor fi tot mai uşoare şi noi tot mai antrenaţi. La intersecţia cu un traseu ce venea chiar din capătul Făgăraşilor, din Valea Oltului, ne-am oprit să mai uşurăm din provizii. După mâncare Erno şi-a aprins o ţigară; mă "ardea buza" şi pe mine, dar m-am abţinut. Cu moralul refăcut şi cu încă puţin efort, am ajuns la cabană şi ne-am bucurat că ne-am încadrat în cele trei ore scrise pe indicator.

Cabana Suru era cam la 1450 m. Azi nu mai este. A ars în împrejurări ciudate, imediat după "revoluţie". Pe atunci era una dintre cele mai căutate cabane ale Făgăraşilor (era şi cea mai aproape de Sibiu şi era punct de începere sau de terminare a traseelor celor mai mulţi dintre cei care abordau Făgăraşii). Cazarea la "prici" costa cam echivalentul a două beri (ieftine pe atunci) şi aveau prioritate cei care veneau de pe creastă sau se angajau s-o facă. Cine era în plus, era adăpostit în sala de mese. Nu erau inventate încă telefoanele mobile şi legătura între cabane se făcea prin staţii radio. Şi prin patrulele salvamont.

După ce ne-am refăcut, fizic şi moral, cu ceva odihnă, o gură de rachiu, mâncare şi (în sfârşit) ceva ţigări, am ieşit puţin în recunoaşterea traseului de a doua zi şi am urcat pentru a "vedea Sibiul de sus". A fost peste aşteptări: am văzut nu numai oraşul, dar şi mult din împrejurimi, până spre ţinuturile Secaşelor, Târnavelor, Hârtibaciului. După înserare, la coborâre, a fost pentru prima dată când am avut impresia că cerul e pe verticală: stele sau lumini în faţă, şi sus şi jos.

Cabana Suru - Cabana Negoi

Dimineaţa, imediat ce s-a luminat de ziuă, ne-am trezit şi am început pregătirile de drum: urma să ajungem pe CREASTĂ. Picioarele ne dureau mai tare decât în ajun. M-am bucurat când i-am impresionat pe mai mulţi privitori cu înviorarea mea şi cu spălatul până la brâu cu apă rece de la izvor. Ne-am luat rămas bun de la cabanier şi l-am rugat să ne anunţe la Cabana Negoiu că vrem să înnoptăm acolo.

Mi-a părut rău când Mihai şi Melinda (proaspeţii căsătoriţi) ne-au anunţat că renunţă în favoarea unui traseu cu barca pneumatică, pe Mureş. Ne-au lăsat nouă bateriile şi "întăritoarele" lor şi am plecat însoţiţi de câinii unei turme de oi aflate în apropriere. S-au potolit abia după ce i-am dat "Bună Dimineaţa" şi un pachet de Carpaţi fără filtru păstorulului care avea grijă de turmă. El ne-a spus atunci că e bine să avem, dacă nu o măciucă, măcar o bâtă bună pe care s-o vadă (fără s-o agităm) câinii cu patru sau cu două picioare. (Nu ştiu dacă avea măcar patru clase, dar sfatul lui mi-a fost de folos de multe ori mai târziu)

Drumul urca mereu, dar nu mai eram în pădure şi vedeam punctele (jaloanele) din traseu pe care urma să le atingem, precum şi cele pe care le-am depăşit. Pe măsură ce se ridica soarele, mai dezbrăcam căte o haină. Ne-am bucurat de apa izvoarelor întâlnite şi n-am mai simţit nici o oboseală a picioarelor. Ne-am distrat când am văzut 4 băieţi ieşind în fugă dintr-un cort după un câine ce le furase o bucată bună de slănină. Apoi i-am compătimit şi ne-am asigurat că proviziile noastre stau bine şi i-am întrebat dacă-i putem ajuta cu ceva.

Până în acea zi, recordul meu de altitudine fusese atins în 1970 pe Vârful Toaca, în Ceahlău. Am fost bucuros când, cu harta în mână, am constatat că am depăşit 2000 de metri.

Pe vârful Suru am făcut un popas de 15 minute. Ţin minte că am comentat că era un teren destul de neted pentru un vârf şi că dacă l-ar vedea "cineva" de atunci, "l-ar reda agriculturii". Eram sus pe creastă, dezbrăcaţi până la brâu şi se deschideau noi perspective. Budislavu era aproape şi începeam să vedem şi culmi dinspre versantul sudic al Făgăraşilor. Poteca trecea pe lângă vârful Budislavu, dar ne-am abătut bucuroşi până la el din dorinţa de a depăşi 2300 m.

Apoi un drum uşor în coborâre până la lacul Avrig. Aici am făcut pauză de masă. Frumos lac. Primul întâlnit în drumul de crestă şi parcă şi cel mai mare ca întindere. Ne-am consultat dacă mergem mai departe sau coborâm spre Cabana Bărcaciu (cu alternativa de a continua spre Cabana Negoi sau a renunţa şi a coborî la Poiana Neamţului).

Am continuat pe drumul de creastă şi am dat de primele "lanţuri". Lanţuri sau cabluri. Era necesară o atenţie mai mare în a ne strecura cu rucsacul destul de voluminos, dar era spectaculos şi după ce-am ajuns sus, aproape de vârful Scara, mi s-a tăiat respiraţia privind în jos, în prăpastie. Drumul pe creastă era splendid: în stânga (spre nord) vedeam până departe spre Podişul Transilvaniei, în dreapta (spre sud) vedeam culmi ale "Regatului". Mircea mi-a arătat nişte coline şi mi-a spus că ar fi ale Dealului Negru (pe unde trece şoseaua naţională dintre Vâlcea şi Piteşti).

Pe această porţiune am ajuns din urmă un grupde patru cehi. (Erau de fapt slovaci, dar aşa-i numeam noi pe toţi cei care erau din Cehoslovacia. Era mai comod.) Ne-am înţeles cel mai mult în engleză, dar şi în franceză, germană şi prin semne, chiar în aceeaşi frază. Ei ne-au dat nişte bomboane energizante, noi câte-o tabletă de glucoză. Şi ei aveau ca obiectiv parcurgerea crestei, dar nu din cabană în cabană cum intenţionam noi, ci prin camparea în marginea lacurilor de pe creastă, fără a mai coborî la cabane, ţinând mereu drumul de creastă. Următoarea ţintă pentru ei era Lacul Călţun.

Cu ceva regret că ratăm Vârful Şerbota, dar neavând cort, ne-am despărţit de ei şi am început să coborâm spre cabana Negoiu. Coborâşul a fost lung şi solicitant. Foarte multe pietre pe munte! Şi frustant! A doua zi era în plan să ajungem la 2535 m şi noi coboram de la aproape 2400 la 1550! Ne-am promis ca data următoare să venim cu cortul, sau propriu, sau închiriat.

După ce am trecut de pârâul Şerbota, până la cabană, prin pădure, ne-a însoţit un câine. Stătea în lateral, cam la 5 m de noi şi nu ne lătra decât atunci când deviam de la traseu. Când am ajuns în poiana în care era cabana şi hotelul ne-a lăsat şi a rupt-o la fugă înapoi, probabil spre alţi turişti. Ne-am minunat şi, în glumă, ne-am întrebat dacă e angajat al OJT-ului sau al Securităţii. (Multe s-au mai spus sau înjurat, fără a pomeni pe Dumnezeu, pe acest traseu!) Am fost bucuroşi că am reuşit să facem traseul sub şase ore. Am acceptat că dacă ar fi fost o vreme rea, altfel ar fi stat lucrurile.

La Negoiu, având de ales, am luat o cameră de trei paturi, la un preţ doar cu puţin mai mare "de fiecare căciulă" decât la prici.. După ce am mâncat "din traistă", la propunerea lui Mircea, am pornit într-o plimbare la Cascada Şerbota.

Poteca de atunci (în 2004 am văzut că e surpată şi impracticabilă de la două treimi din drum) ne-a dus chiar la baza cascadei. La îndemnul meu (experienţa anterioară cu Duruitoarea din Ceahlău), ne-am dezbrăcat şi am înaintat spre şuvoiul apei pentru a "face duş" fără a fi chiar sub apă, ci doar în apropiere. Eu am găsit o piatră de pe care totul era perfect şi m-am întors să-mi chem tovarăşii de drum, dar piciorul stâng (cel de bază pentru mine) mi-a fugit, s-a lovit de altă piatră şi unghia degetului mare s-a rupt aproape de zona albă de creştere. Am căzut în fund şi după ce mi-am revenit un pic, am încercat să-mi mişc degetul. Am tras concluzia (anterior mai avusesem de a face cu fracturi) că am scăpat uşor. Am stat până s-a oprit sângerarea şi ne-am întors la cabană. Aici am apelat la sticla de rachiu "de medicament" de peste 65 grade dată de tata pentru ocazii deosebite. Am turnat un pic peste deget şi un pic pe gât, ca să nu se infecteze rana...

Se punea din nou problema de a continua sau de coborî, fie direct la Porumbacu de Sus, apoi de Jos, fie pe la Bărcaciu, Poiana Neamţului, Avrig. Tineri eram, suferinţe mari n-aveam, sticlade medicament era aproape plină şi am hotărât să continuăm spre Bâlea. Considerată cea mai frumoasă şi cea mai dificilă etapă din traseul Făgăraşilor la acea vreme.

La ora 3 a fost o ploaie de vară cu nişte trăznete şi tunete cum nu mai văzusem şi nu mai auzisem până atunci. A durat mai puţin de o oră şi apoi din nou soare.

Cabana Negoi - Cabana Bâlea

Ziua următoare din nou înviorare dis de dimneaţă şi primii la drum, înaintea deschiderii bucătăriei. Pe mine mă durea degetul de la picior, toţi aveam febră musculară, dar prima porţiune de drum, în coborâre lină spre valea Sărăţii, ne-a făcut o bună încălzire pentru ceea ce urma: urcuşul spre vârful cu cea de-a doua altitudine a ţării.

Până spre Piatra Prânzului au alternat porţiuni de pantă mare cu alta mai lină şi în momentele în care îmi trăgeam mai lung respiraţia mă întorceam cu privirea spre Podişul Hârtibaciului şi încercam să localizez dealurile satului în care m-am născut. Şi din nou, rând pe rând, fâşul, plovărul de lână, cămaşa, maieul au ajuns legate de mijloc sau agăţate de vârfurile cadrului metalic al rucsacului.

De aici în sus urmau şi pietrele, şi Acele Cleopatrei. Cum nu mă puteam sprijinii cu toată tăria pe vârfurile picioarelor, am urcat mai mult ajutându-mă de mâini. Din nou prea multe pietre, de data asta mult mai mari! Şi nu le puteam ocoli. Am pus atunci întrebarea: "Ce-o fi căutat Cleopatra pe aici? O fi alta decât frumoasa regină a Egiptului?" Noroc era cu peisajul generos care se schimba parcă la fiecare mică pauză luată pentru reglarea respiraţiei şi glucoza care completa rezervele de energie consumată.

În momentul în care am ajuns în Şaua Cleopatrei şi am văzut ce aproape e vârful, nu mă mai durea nimic. Nu ştiu dacă de bucurie sau din cauza vântului care venea dinspre versantul sudic, ochii mei, ca şi ai lui Mircea şi ai lui Erno erau mai mult decât umezi. Ne uitam într-o parte şi-n alta, în sus şi în jos, şi eram fericiţi. Şi mândri!

În apropiere de vârf am întâlnit un izvor. Ne-am completat aici, la aproape 2500 m rezervele de apă. Pentru mine a rămas un record. Record invers a rămas apa dintr-o fântână din Dobrogea. Spre deosebire de Suru sau Budislavu, Negoiu e un vârf care nu admite prea multe persoane în acelaşi timp; am aşteptat să facem poze lângă borna care-l marchează, după un grup care venea din partea opusă.

Spre nord priveliştea era minunată până departe. Cineva spunea că "acele culmi mai şterse din stânga" ar fi Munţii Apuseni. Mărturisesc că atunci nu prea mi-a venit să cred, dar o fotografie publicată de curând, luată din Apuseni şi din care se văd clar Făgăraşii, mă face să-i dau dreptate acelui om. Spre sud n-am putut să văd decât câteva vârfuri ce ieşeau dintr-o mare de vată scămoşată. Spre vest am recunoscut Munţii Cindrelului şi ai Lotrului. Spre est erau multe culmi impresionante, dar n-am reuşit să le identificăm cu precizie. M-am bucurat de semeţia cu care se arăta, lângă noi, Vârful Călţun (eu locuiam pe strada Călţun). Mi se părea chiar mai înalt decât Negoiu.

Am făcut comentatarii cu Mircea şi Erno că 2535 m e mult şi puţin. Mult până am ajuns aici şi puţin (ca altitudine) faţă de cât am mers. Am înţeles atunci de ce se foloseşte şi "suma pătratelor abaterilor".

După vârf, aveam de ales: Strunga Dracului sau Strunga Doamnei. Eram în faţa jgheabului aproape vertical ce părea imposibil de coborât în condiţii normale. Erno (dar şi eu şi Mircea ne doream la fel) a decis: "Cine ştie când voi mai ajunge până aici. Nu vreau să am regretul că am ratat ceva, de frică. Nu suntem draci, dar nici doamne!" Am aşteptat să termine urcuşul un grup ce venea de la Bâlea şi apoi, după ce fiecare ne-am aranjat rucsacul şi îmbrăcămintea, am început coborârea. Am urmat sfaturile lui Mircea (care avea la activ ceva ore de box şi ceva ore de gimnastică) şi am lăsat distanţă între noi astfel încât cablul sau lanţul să fie mânuit la un moment dat doar de unul dintre noi. Aveam mare grijă la porţiunile de trecere "de la un etaj la altul", în rest a fost (atunci) aproape o joacă: coboram ţinându-ne cu mâinile de cablu şi sprijinindu-ne din loc în loc cu picioarele. Am coborât atunci într-un ritm pe care azi nici nu mă mai gândesc să-l ating. Eram cu toţii foarte bucuroşi. Erno: "Să fiu al dracului dacă asta-i a dracului". Mircea: "Dar dacă ar fi plouat şi ar fost vânt şi trăsnete?". Erno: "N-aş fi plecat la drum". Mircea: "Dar după trei, patru ore te poate prinde pe drum". Erno: "Important e că am făcut-o! Şi că mă simt mai bine decât pe Cleopatra!" Eu: "Care Cleopatră?..."

Au urmat câteva porţiuni de trecere prin limbi de zăpadă îngheţată: păşeam prin urmele făcute de alţii cu mult înainte. Am răzuit cu cuţitul o urmă din asta şi am văzut că avea multe straturi de culori şi grosimi diferite. Am concluzionat că erau straturi de zăpezi din ani diferiţi cu veri mai scurte sau mai lungi. Mie mi se păreau paşii urmelor cam mărunţi pentru mersul meu obişnuit şi am evaluat riscul unei căzături în cazul în care aş fi alunecat pe crusta de zăpadă îngheţată: am luat o piatră mai plată şi am lăsat-o liberă. A început să alunece, la început cu viteză mică apoi tot mai mare şi s-a oprit într-un grup de stânci fioroase. Am ales să merg pe urmele bătătorite de alţii înaintea mea.

La lacul Călţun le-am spus colegilor că e lacul cu 9 sau chiar 12 culori într-o zi, în funcţie de mersul soarelui şi de anotimp. Citisem odată mai de mult informaţia asta şi, fiind legată de numele străzii pe care locuiam, am reţinut-o.

Programat era să facem pauză de masă aici, dar fiind sâmbătă şi discutând cu cei de la Refugiu despre aglomeraţia de la Bâlea la sfârşit de săptămână, am renunţat. Eu şi Erno am preluat din bagajele lui Mircea, i-am lăsat doar hanoracul de ploaie, papucii de schimb şi mica trusă medicală şi l-am trimis să ajungă mai repede la Bâlea, pentru a obţine cazarea înaintea valului de "turişti motorizaţi". Nici noi n-am lâncezit, mai ales că ceaţa/norii se ridicau tot mai sus şi vizibilitatea începea să fie o problemă.

A urmat Lăiţelul. Un urcuş cu mai puţine "pietre" dar cu mai multe bagaje. Şi la concurenţă cu norii care se ridicau. N-am zăbovit de loc pe vârf. Apoi Lăiţa. La porţiunea cu lanţuri, am avut emoţii mari (îmi place să cred că n-am intrat niciodată în panică). Ritmul susţinut până aici, greutatea bagajului suplimentar, graba de a nu ne prinde ploaia cu tunetele care se auzeau jos dinspre Piscul Negru, m-au făcut să am uşoare ameţeli şi să-mi pară punctele de sprijin mult prea mici. Am reuşit să trec, eu în faţă, Erno la 50 m după mine.

Urcuşul pe Paltinul n-a ridicat alte probleme decât cele ale unui urcuş spre sfârşit de etapă grea. Vizibilitatea era redusă la 20-25 m, dar marcajul era foarte bun. Raţia de glucoză era terminată. Terminată era şi apa, dar ştiam că suntem aproape şi că nu mai urmează alt urcuş.

În Şaua Paltinului eram cu adevărat cu capul în nori. După puţini paşi am început să aud claxoanele maşinilor de pe TransFăgărăşan. Nu vedeam nimic la mai mult de zece paşi. Capătul drumului nu putea fi departe, dar mi-era şi foame şi sete. Mi-era ruşine să mă opresc şi să fac pauză de masă. Mai ales că am întâlnit o doamnă cu un copil cam de 10 ani, amândoi încălţaţi cu bascheţi care erau probabil din una dintre maşinile de jos. Ştiam că într-unul din buzunarele laterale ale rucsacului aveam un măr. Din mers, am băgat mâna, am scos şi am muşcat; nu era măr, era ceapă. Dar era dulce şi am mâncat-o aproape pe toată.

Am ajuns la cabana de pe lac (cea care nu mai este azi decât în fotografii sau vederi vechi) chiar în momentul în care Mircea, după ce a rezolvat cazarea, se pregătea să bea o bere. Am împărţit-o şi ne-am am dus să comandăm alte 3 pentru că ştiam că trebuie să apară şi Erno. Ne-am bucurat şi pentru timpul scos: 6 ore în condiţiile bagajului suplimentar. Ne-am cazat, ne-am schimbat hainele transpirate şi am mai dezinfectat degetul meu mare de la piciorul stâng şi gâtul însetat al tuturor trei. Apoi am mâncat cu o poftă pe care doresc s-o aibă toţi copiii aflaţi în creştere şi sunt subponderali.

Ne-am adus aminte de cea mai ucigătoare avalanşă petrecută în Făgăraş, întâmplată doar cu câteva luni mai devreme. Cele mai multe dintre victimele acelei primăveri erau în primăvara vieţii lor, şi erau elevi la şcoala la care învăţasem şi eu.

Tot în acel an fusese şi cel mai distrugător cutremur cunoscut, din România. Şi mult timp Jully Elington a fost în top cu "Don't Cry For Me Argentina", după ce echipa de fotbal a pierdut la Bucureşti (4 - 6) în faţa Yugoslaviei şi a ratat o calificare, pe care toţi o vedeau deja înfăptuită, la turneul final al Campionatului Mondial. Tot în '77, după aniversarea a 100 de ani de la Independenţa ţării, stadionul 23 August, a devenit impracticabil pentru mult timp. Şi, tot în acel an, o frumoasă fată mi-a întors spatele.

Cabana Bâlea - zi de repaus

La ora trei a venit ploaia cu tunete şi trăsnete. După o oră s-a făcut linişte şi senin şi am putut admira culmile din apropiere. Aşa cum stabilisem încă de la început, a rămas ca aici să fie ziua de odihnă. Şi în această zi un drum dus-întors cu telecabina până la Bâlea Cascadă şi o plimbare/recunoaştere de traseu până la Lacul Capra.

Ne-am bucurat când ne-am reîntâlnit cu "cehii" din zona Vîrfului Scara. Iniţial ei s-au oprit lângă Lacul Capra, dar apoi au coborât să-şi completeze proviziile şi să vadă nu mai ţin minte ce manifestare populară la Bâlea Cascadă. Am fost surprinşi că erau aşa de informaţi. (E drept că pe noi nu ne mai interesau decât informaţii despre vreme, traseu, cazare şi, normal, despre nemurirea sufletului.) Am stat împreună la câteva pahare. Era la modă pe atunci să iei câte un coniac mic şi o bere. Cehii spuneau despre băuturile noastre că sunt mai slabe decât ale lor. Am acceptat în privinţa berii, dar despre coniac le-am spus că noi suntem imediat după francezi. Erno s-a ambalat mai mult la discuţii şi pahare cu ei şi la un moment dat a cerut un "moment al adevărului": 50 grame de rachiu ("de medicament") luat în gură, clătit gura cu el şi înghiţit dintr-o dată. Spre "mândria naţională", ungurul Erno din Satu Mare i-a făcut pe slovacii din Cehoslovacia să o ia la fugă spre lac şi să se adape.

În cabană era aglomeraţie foarte mare. Cabana Paltinul era goală, dar de neatins în acele timpuri. Eram câte doi pe un pat, la prici, cei care am ajuns mai devreme, restul pe jos. Eu şi Mircea trebuia să împărţim patul de sus, de o persoană, care era paralel (nu perpendicular) cu peretele. Risc mare de a cădea din pat. Dimineaţa de abia mi-am găsit ghetele: unul dintre cehi le folosea drept pernă. (Băieţii mi-au spus că de aia doarme aşa de bine că-i dat gata de mirosul meu masculin.)

Am mâncat din nou "din traistă" şi am fost între primii la telecabină. Coboram de la ceva peste 2000 m la ceva peste 1200. Nu era ridicată încă nici-o ceaţă şi priveliştea era grozavă. Sub noi vedeam şerpuirea şoselei (doar cu câţiva ani mai înainte construită), culmile lăturalnice Văii Bâlei, cascada şi departe în faţă Podişul Transilvaniei. La hotel era mare vânzoleală. După liniştea avută în zilele precedente, agitaţia asta ni se părea fără rost. Nu înţelegeam nici graba unora la mici, bere sau la mai cine ştie ce. Timpul nu se termină, iar 5 sau 10 minute contează prea puţin.

După "regimul" din seara precedentă o bere a picat foarte bine. Chiar şi a doua. Ne-am întors "la Lac". A venit ploaia de la ora trei şi după puţin timp, când s-a oprit, am pornit spre Lacul Capra. Pe indicator scria 45 minute până la Şaua Caprei. Fără rucsac, am făcut 20. Am coborât şi am trecut de lac pentru a vedea Valea Caprei şi partea Transfăgărăşanului de la ieşirea din tunel "spre Argeş în jos". Am zăbovit pe malul lacului până la apusul soarelui. Nu voi uita niciodată saltul peştilor din apă, în număr aşa de mare. Părea un dans/balet bine pus la punct de un maestru.

Înainte de înserare, am coborât cuminţi spre cabană. Ne-am culcat devreme ştiind că a doua zi avem treabă. Eram, oricum, impresionaţi şi mulţumiţi de ceea ce realizasem până aici. Ne simţeam, şi-i consideram şi pe ceilalţi oameni, mai buni. Le-am spus celorlaţi că, şi măcar dintr-un singur motiv, (că dădeam ziua bună tuturor celor pe care îi întâlneam, că le spuneam şi, ne spuneau, impresiile si despre greutăţile drumului care urma), şi tot a meritat această aventură.

Cabana Bâlea - Cabana Podragu

Din nou am fost cei care am dat deşteptarea. "Răsăritul" soarelui (în această zonă, pentru că ştiam că la mare, fusese deja de mult) l-am prins pe Şaua Caprei. Pentru că am fost aşa de matinali, am fost răsplătiţi cu prisosinţă. Cred că atunci mi-am văzut cea mai mare umbră din viaţa mea şi le-am arătat şi celorlalţi că am ajuns "oameni mari".

Încă de la prima cotitură după ce am părăsit zona Lacului Capra, am nimerit peste o turmă de peste 10 capre negre ce se adăpau. Erau foarte aproape, la 10 -15 m. Dacă am fi aruncat cu piatra le-am fi nimerit la sigur. Ne-am oprit să le admirăm. Au rupt-o la fugă spre culmi, în urmă rămânând un ţap ce se uita din când în când la noi. L-am salutat (şi eu şi Mircea suntem capricorni) şi l-am consolat pe Erno că a ratat fotografierea turmei din apropriere. După următoarea cotitură la stânga, a reuşit o poză a altora ceva de mai apoape. (În 2004, pe acelaşi traseu şi cam la aceeaşi oră a zilei, n-am mai văzut nici o capră neagră).

Am fost apoi impresionaţi de câteva "alunecări de teren": limbi de zăpadă pe unde erau urmele potecii erau deplasate cu câţiva metri mai la vale. Apoi am ajuns la mult aşteptata "Fereastră a zmeilor". Ne-am uitat pe rând prin ea, să vedem o nouă vale glaciară şi ne-am făcut poze pe rând.

Imediat au urmat "paşii aproape de moarte". Cu lanţurile montate acolo, cu atenţie şi vreme bună, locul era spectaculos, dar nu părea mortal. Cu modestia (care mă caracterizează), le-am explicat tovarăşilor mei de drum că numele nu vine numai de la sălbăticia locului ci şi de la faptul că pe aici au căzut sub focul grănicerilor mulţi oameni care vroiau să treacă clandestin în partea cealaltă, înainte de 1918.

Au urmat urcurşul Arpaşului Mic şi Mare, Monumentul Nerlinger. Vedeam (cam de la 2500m) cu bucurie vârfurile pe (sau pe lângă) care fusesem şi care urmau în traseul nostru. "Vârful din dreapta al trapezului e Moldoveanu!" Părea ciudat poziţionat; după hartă mi se părea că traseul ar trebui să fie mai drept, mai ales că, de sus localităţile mi se păreau mai mici şi mai aproapiate.

Dar până departe mai e mult şi mai întâi un coborâş abrupt la Lacul Podul Giurgiului (un lac de o culoare de la an la an schimbătoare - ultima dată când l-am văzut era verzui, ou de raţă), apoi un urcuş acceptabil la Şaua Podragului. Apoi coborâş spre cabană. După ce am scăpat de partea abruptă, am avut probleme cu izvoarele şi iarba udă care ne făceau probleme în menţinerea echilibrului.

Ţin minte că prima dată am alunecat şi am căzut în fund văzând epava unui elicopter militar, prăbuşit parcă în anii construirii Transfăgărăşanului şi alungării faunei din Valea Bâlei. Azi nu mai e nici o urmă, dar atunci era aşa cum, încă azi. e vaporul eşuat de la Costineşti.

Până să ajungem la cabană, am mai avut parte de câteva căzături (azi îmi dau seama că spre sfârşit de etapă îmi scade atenţia) şi, după una dintre acestea, un tip bronzat şi bine făcut ne-a luat la întrebări "că ce căutăm noi pe acolo?". Înainte de a riposta (toţi trei ţineam la drepturile noastre), l-am recunoscut (după râs şi voce) pe profesorul meu şi al lui Mircea de sport, din liceu. Îşi luase serviciu suplimentar pe perioada vacanţei şi era membru al unei patrule salvamont. Ne-am bucurat de revedere şi ne-a întrebat dacă mai suntem supăraţi pe el pentru normele impuse la cros, flotări şi tracţiuni în braţe.

Am ajuns în cabană în momentul în care de la bucătărie se auzea: "Ultima comandă pentru micul dejun !" Eram tare mândri când unora, care îşi beau ceaiul de dimineaţă, nu le venea să creadă că noi tocmai ajunsesem de la Bâlea.

Ştiu mai multe variante ale proverbului "Cine se scoală de dimineaţă..." Ori că e somnoros toată ziua, ori că ajunge prea departe pentru că adoarme în autobuz sau în tren şi nu coboară la vreme. Eu rămân şi azi adeptul pornirii la drum cât mai de dimineaţă. Temperatura e numai bună de drum şi, pe munte, până ce ceaţa nu apucă să se ridice de pe văi, priveliştea e extraordinară: mai limpede dimineaţa decât după-masa. În plus există o mai mare rezervă de timp.

Cabana Podragu este la peste 2100 m. Cea mai înaltă din Făgăraş, dar şi cea cu preţurile cele mai mari de până acum. Am simţit lucrul acesta încă din momentul cazării. Eram deja în alt judeţ.

Am fost entuziasmaţi de combinaţia pendul-popice care era lângă cabană. În 2004 nu mai era. Am remarcat un tip îndemânatic şi tare vorbăreţ. Pomenea înainte de a mânui bila pendulului de "acceleraţia coriolis" (dacă-mi aduc bine aminte), de "vectorul vânt" şi dădea nişte lovituri grozave. Ne-am bucurat şi-a fost prilej să bem câte-o bere când am aflat că vom fi colegi de cămin, la Cluj. (N-a fost să fie decât pentru o jumătate de an: a murit intoxicat de o conservă ce avea termenul depăşit şi de indolenţa celor de la salvare care au crezut că au de a face cu un student care a băut prea mult.)

Am fost total demoralizaţi de preţurile practicate aici. Pâine, mămăligă, ceai, rom, bere. Mai ales după ce le cunoscusem pe cele din cabanele anterioare. Dar mai ales ne-a demoralizat ploaia care a venit înainte de ora trei şi nu s-a mai oprit.

În plan urmau: Cabana Sâmbăta cu Moldoveanu inclus, Cabana Urlea, Cabana Plaoul Foii cu un salut Pietrii Craiului.

A urmat din nou o consultare: eu aş fi vrut să merg până la capăt indiferent de vreme. Erno vroia să vadă frumuseţea munţilor nu a ploilor. Şi "medicamentul" s-a dus încet, încet pe gât...

Revenirea din abis

Dimineaţa am pornit pe drumul cel mai scurt spre Oraşul Victoria. Oraş inventat de PCR. Oraş fără biserică. După experienţa zilelor petrecute pe creastă, coborârea a fost doar o chestiune de atenţie, de a nu ne împiedica. A fost (acum nu recomand nimănui) o adevărată "plonjare".

Apoi Ucea, accelerat, vagon restaurant, acasa. Regrete pentru mine că nu am mers până la capăt. Promisiuni de la ceilalţi că vom reveni.

Până acum nu ne-am mai reîntâlnit. Vârful Moldoveanu l-am cucerit abia în 2004 împreună cu Ciprian un tânăr coleg care mi-ar putea fi fiu şi care era (convins de mine) la prima tură în Făgăraş. Să refacem traseul propus atunci, azi e imposibil: au ars prea multe cabane de pe traseu. În Galeria Foto am văzut că există poze cu vechile cabane şi m-aş bucura dacă autorii pozelor le-ar asocia articolului meu.

Am refăcut mare parte din trasee şi durata in ore (altădată punct de glorie) a fost luată în considerare doar pentru a merge pe timp de zi.

Toată această aventură, cu împliniri şi cu ratări, mi s-a întipărit în "foaia de parcurs" şi emoţiile trăite atunci revin mereu la concurenţă cu cele simţite în momentul descoperirii semnificaţiei "plonjării în abis". Şi se împletesc cu muzica lui Bach, Mozart, Pink Floyd, Deep Purple sau Rhapsody. Şi a multor altora.

Mersul pe munte este, pentru mine, ca o călătorie în alt timp şi spaţiu, cu alte valori decât cele care le oferă "binefacerile societăţii moderne".