Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Diaries - Aripi de zapada (Jurnal de la Straja)

Bookmark and Share

Aripi de zapada (Jurnal de la Straja)

"Dar eu, fiind sarac...

Tot ce am sunt visele mele;

Pe toate ti le-am adus ofranda la picioare

Vezi cum calci...

Sa nu calci pe ele!"

Drumul cu trenul dura de vreo 4 ore, dar nu ne-am plictisit. Singuri in compartiment de personal, dar bine incalzit, eram doar 3 din toata armata de oameni care se anuntasera ca ar vrea sa vina. Increzatori si plini de speranta, priveam avizi pe geamul trenului, sa vedem daca putem spera sa gasim zapada suficienta acolo sus, sau nu. Valea Jiului abia se zarea prin lumina slaba a zorilor si prin spatiile goale intre tunele. Vedeam un loc, o vale, incepeam sa intrezarim ceva, apoi bezna, tunelul si, brusc, ieseam in cu totul alta parte. Daca nu merg cu trenul, parca nu simt ca am plecat de acasa. Zgomotul atat de binecunoscut, metalic, al tararii trenului pe sine, imi aminteste mereu ceea ce e cel mai important: am plecat de acasa, am evadat din orasul meu, ma indrept iar spre o destinatie cunoscuta, dar spre trairi si aventuri necunoscute... merg spre munte. Si am ca scop sa invat sa schiez. Niciodata nu am pus macar piciorul intr-un clapar, sa nu mai zic ca nici macar nu am atins vreo pereche de schiuri. Dar pentru toate exista un inceput, nu? Ah, de-ar mai fi zapada la fel ca anul trecut... Privesc la cei doi de langa mine, fratele meu si Bogdan, care ne-a insotit si in cea mai frumoasa excursie realizata de mine pana acum, in august 2001, a treia mea intalnire cu Parangul... Mi-ar fi placut sa fiu inconjurat de toti prietenii mei, insa atunci cand vreau sa-i strang, sa-i am langa mine, nu gasec decat unul sau doi prieteni care sa mearga, pentru ceilalti existand mereu cate un motiv. Ba ca nu pot sa vin singur/a intre straini, ba ca nu am bani, nu am timp, nu pot acum, nu-mi place muntele, e prea frig, frica de avalanse, poate ma mananca ursul... poate alta data. Poate alta data nu va mai veni nicodata! La asta nimeni, niciodata nu se gandeste. Decat atunci cand realizeaza ca acel altadata nu o sa mai vina... niciodata. Nu doresc nimanui sa mai vrea sa vina o data posibilitatea de a face fara sa mai zica altadata, care nu va mai fi niciodata! Pentru ca stiu cum e... Mi-ar placea sa pot pleca intr-o tura pe munte sa am toti prietenii si amicii mei langa mine, toate persoanele care inseamna ceva pentru mine. Dar sunt multi, imprastiati prin multe orase si mi-ar fi imposibil sa-i am langa mine, sa-i strang pentru o excursie. Sper doar sa ma intalnesc cu fiecare, pe rand, cu ocazii diferite. Insa atunci, in tren, mi-am dat seama ca mai mult decat a-mi vedea visul implinit de a avea toti prietenii mei langa mine, mi-asi dori ca langa mine sa fie o anumita persoana. Prin simpla ei prezenta ar fi facut totul de zece ori mai frumos, ar fi transformat personalul in caleasca de aur trasa de cai inaripati. Dar ea e acasa, doarme in patul ei si probabil ca viseaza, fara a se gandi la mine... Atat de repede s-a vestejit tot ceea ce abia inflorise!

Zgomotul trenului pe sine si rasetele celor din jur (caci desi eram doar 3 am ras cat pentru tot vagonul) ma trezesc din visare. Mirosul de praf din compartimentul jegos in care ne aflam imi reaminteste starea jalnica in care se afla aproape totul in Romania. Mai ales viata studentilor neobisnuiti ca pe langa facultate sa mai aiba si o alta activitate aducatoare de venit, motiv pentru care personalul este cam singura solutie de a evada in lume.

Inca ma mai intreb ce e cu mine in acest loc al vietii? Aici am fost cand am descoperit o farama din adevaratul eu, aici mi s-au deschis drumuri in fata, alegeri, la aceasta rascruce de drumuri sunt inca si acum!!! Ce mai caut aici? Astept, stau sub acoperisul casei in care am crescut asa cum un drumet nehotarat se opreste pe timp de ploaie sub un acoperis oarecare sau sub un copac; numai in trecere, numai ca musafir, numai de frica lipsei de ospitalitate a departarilor. Ma simt ca un musafir in propria mea viata! Viata mea nu mai e decat o amanare si o pregatire a despartirii de tot ce e vechi, pentru a porni pe noul drum ce mi se deschide in zare, total necunoscut. Dar pana atunci, continui sa ma bucur de tot ceea ce viata imi ofera. Am citit recent o mica poveste: "Un calugar budist alerga prin padure urmarit de un tigru imens. Aluneca pe o rapa si se trezeste atarnand deasupra unei prapastii adanci si fara putinta de intoarcere, pentru ca deasupra il astepta tigrul! Tinandu-se bine, observa langa el o tufa cu fragi care crescuse intr-o crapatura a stancii si care avea fructe coapte. Brusc, calugarul, lasand la o parte orice grija, intinde mana, ia o fraga si o savureaza incantat." Asta e tot. O parere ar fi ca acest calugar era un iresponsabil inconstient care s-a apucat de mancat intr-o situatie stresanta de viata si de moarte. Dar daca e altfel? Privind povestea din punct de vedere temporal, tigrul este trecutul. Trecutul nu poate fi controlat, nici nu e cazul sa il regretam prea mult. Ce-a fost a fost! Important e ce vom face de acum inainte. Prapastia reprezinta un posibil viitor. Viitorul nu poate fi prevazut sau controlat decat prin poarta prezentului, prin ceea ce facem acum. Ce putea sa faca in situatia data, calugarul? A savurat ce ii oferea mai bun clipa prezenta! Si-a transformat spaima in incantare si a trecut  pe un nivel superior de a trai! A reusit sa traiasca viata cu incantare chiar intr-o situatie in care cei mai multi dintre noi s-ar fi stresat teribil. Mi-a placut povestea asta... Deci, ce putem face? Incetinim ritmul pana la viteza la care suntem in stare sa ne bucuram  de ceea ce facem, de ceea ce ne ofera clipa. Si asta nu imi va "incetini eficienta", pentru ca incetinesc pana ajung sa ma bucur, sa savurez ceea ce fac, orice asi face. Iar faptul ca sunt in stare sa ma bucur de ceea ce fac acum, elimina stresul si reduce mult oboseala. Deci creste capacitatea mea de munca, gandirea este mai limpede, vederea de ansamblu este mai clara! Si pot sa ma ocup in continuare, cu o viata fericita si organizata superior, de rezolvarea problemelor...

Dar iata ca am iesit si din ultimul tunel, valea Jiului se largeste si suierul locomotivei ne anunta ca e momentul sa coboram. Am ajuns in Livezeni.

Prima zi  (24.02. 2004)

"Daca soarele n-ar mai rasari dimineata, pana si un orb ar vedea diferenta..."

Din fericire insa, soarele a rasarit, reamintindu-mi ca am o viata de trait. In halta Livezeni am asteptat cam o jumatate de ora personalul spre Lupeni. Acolo am fost asaltati de vreo 4 caini vagabonzi, care cerseau din ochi mancare. Apropape ca au intrat peste noi in halta... Le-am dat mai mult de 3 sferturi de paine sa manance, dar mi-am dat seama ca nici la o masea nu le-a ajuns. Atmosfera "incantatoare" din "sala de asteptare" Livezeni ne-a facut sa preferam aerul racoros de afara... am luat bagajele, le-am asezat pe o banca afara si, pentru a ne omora timpul, am dat cu bulgari la tinta... un stalp de pe calea ferata pe care am reusit performanta ca in vre-o 20 de minute sa-l nimeresc de... o singura data. Soarele a inceput sa-si faca simtita prezenta peste creasta Parangului, proptindu-se pe coama muntilor mai mici, din grupa Valcan. Varful Carja din Parang era complet in nori. Insa deasupra noastra era senin. Nu era semn bun pentru noi... ne temeam pentru stratul de zapada... era mult mai cald ca anul trecut cand, pe 18 februarie, la ceeasi ora, tremuram in Halta Livezeni la -15 grade poate chiar mai frig... insa atunci zapada sus la Straja avea peste 1 metru grosime... acum cat o fi? Vine si personalul nostru, ochim un vagon cu compartimente dar usa nu se deschide, intram in cel de langa, fara compartimente, cu intentia de a trece prin el in cel compartimentat... Noi am vrut, dar usa faramata dintre vagoane, care se deschidea doar cat sa se strecoare o pisica, nu a vrut... Asa ca am ramas in acel vagon. Pana in Lupeni nici nasul nu a venit la noi... probabil era blocat in vagonul compartimentat:)...

Din Lupeni am luat-o la picior, hotarati de acasa sa urcam pe jos. Intr-un articol primit de pe alpinet prin mail de la un prieten, cineva spune ca telescaunul costa 50000 lei, dar a uitat sa specifice ca 50000 costa cu urcarea si coborarea, adica 25000 urcarea sau 35000 dus-intors in aceeasi zi. Noi am crezut ca pretul este de 50000 urcarea si cum aveam bagaje voluminoase si stiam ca trebuie sa platim bilet si pentru ele, am decis sa mergem pe jos, sa facem economii. Si am urcat pe jos 10 km, prilej numa' bun pentru Bogdan sa imi adreseze numai "cuvinte de lauda", de fiecare data cand, oprindu-se frant de oboseala sa-si mai traga sufletul putin, eu il incurajam spunandu-i ca nici la jumatate nu suntem... si tot asa, pana sus. Starea partiei de sub telescaun, prima pe care am vazut-o, ne-a dezamagit - era impracticabila. In schimb, pe celelalte se vedeau cativa temerari, iar teleschiul functiona... asta era cel mai important pentru noi. Eram fericiti ca o sa avem zapada. Cand am ajuns la Salvamont, la punctul terminus al telescaunului... eram in plina iarna. Soarele stralucea dar temperatura era sub zero grade, iar in jur totul era acoperit de zapada, insa stratul era subtire... primavara se ghicea, undeva, in departare... Venind de la campie, de unde de mult nu mai era zapada, m-am simtit ca in miezul iernii. Ecourile indepratate lasate de frenezia sarbatorilor au trecut, pe ici pe colo se mai vedea cate o ramasita a ceea ce fusese candva instalatie luminoasa sau ornament de sarbatoare, iar gerul iernii asterne tacerea peste natura inconjuratoare. Sub patura de omat este, totusi, activitate. Ascunse de privirile indiscrete, semintele germineaza si se pregatesc sa rasara o data cu venirea vremii favorabile... Oare oamenii ce mai asteapta? Care sunt semnele omenesti care anunta venirea vremii favorabile pentru a iesi in viata, in lume? Ce am de facut in acet an? Dar in aceasta viata? Cum putem sti care ne este menirea pentru care am venit pe lume? Exista vreo menire, vreun rost pentru care am venit? Asa ar fi normal... Exista vreo forta care se opune vietii, indeplinirii rostului nostru in aceasta viata? Sau totul este o expansiune inerta, o continuare a unui impuls initial, a unui Big-Bang de necuprins cu gandul? Exista vreo provocare care echilibreaza impulsul creator? Exista un "NU" care sa se opuna lui "DA"? Si, cea mai importanta intrebare pentru mine: cum putem afla aceste raspunsuri - singuri, sau impreuna? Are cineva vreun raspuns??

Priveam oamenii care misunau prin satul de vacanta, si majoritatea pareau niste umbre, niste elemente componente ale peisajului inconjurator... ca si mine. Insa in fiecare exista un vis, o speranta, un dor... oare cate vor ajunge sa se indeplineasca? "Miraculos, gandeam eu, iata, fiecare dintre sutele de oameni si-au faurit propria relitate, propriul fel in care sa vada lumea si viata, pentru a le fi mai usor sa traiasca si sa-si accepte propria conditie!" Desi realitatea lumii este aceeasi pentru noi toti, fiecare insa o vedem asa cum vrem noi sa fie: de aici putem deduce ca fiecare om traieste in propria lui irealitate. Fiecare om isi creeaza in propria sa fiinta, micul sau cer instelat. Miraculos si de neinteles era de fapt totul, chiar si plantele, pana si pietrele. Absolut totul. Poate ca locuitorii acestor locuri minunate vor continua sa traiasca vreme indelungata pe aceste meleaguri, sa umple peisajul cu trupurile si constructiile lor, fara sa realizeze insa, vreodata, minunile care se intampla zi de zi in jurul lor si importanta lor, ca persoane, in istoria lumii... cine stie ce se va alege de ei, de aceste locuri, peste 20 de ani! Dar de mine ce se va alege? Totul era de neinteles, si, de fapt, trist, desi era si frumos. Nu puteai sti nimic. Traiai si alergai pe pamant sau colindai prin paduri si multe se uitau la tine atat de provocator si de amenintator si-ti trezeau nostalgii: o stea in faptul serii, o floare albastra, o balta napadita de ghiata, ochiul unui om sau al unei vaci si cateodata parea chiar ca intr-o clipa se va intampla ceva inca nevazut, dar de mult jinduit, o sa cada valul de pe toate, dar clipa trecea si nu se intampla nimic si taina nu se dezlega si vraja secreta nu se spulbera si pana la urma imbatraneai  si aratai ca toti locuitorii acestor locuri; si poate ca tot nu stiai nimic, asteptai si continuai sa pandesti cu urechea.

Am trecut de satul de vacanta, urcand pe drum in sus, cu varful Straja in fata. I-am spus lui Bogdan ca intentionez sa urc pe varf azi, ca e prea tarziu sa mai inchiriez azi schiuri. Era deja 12, pana ajungeam, pana ne cazam, pana ne intorceam inpoi, nu mai ramanea timp nici sa mi le pun in picioare. Am amanat pe a doua zi... eram foarte emotionat: oare cum va fi, cum ma voi descurca prima data cand voi pune schiurile in picioare? Oare voi reusi in cele 2 zile sa cobor 10 metri, fara un monitor? Ca nu aveam bani si de instructor de schi. Instructorul nostru urma sa fie Bogdan, care mai schiase... o singura zi, anul trecut, la Poiana Brasov. Dar vazuse/ auzise la instructorii din jur ce trebuie sa faca si asa a facut si el si ceea ce a auzit urma sa ne zica si noua, urmand ca noi sa ne descurcam cum vom putea. Ne-am cazat tot la cabana Straja (cabana veche) la pretul de 80000 lei cazarea. O cabana care mai pastreaza ceva din farmecul adevaratelor cabane de munte... un singur lucru ar trebui schimbat la aceasta cabana: grupurile sanitare si tevile... si peretii de la baie! Eram singurii turisti din cabana. Am fost cazati intr-o camaruta mica, dar cu 6 locuri. Nu avea soba, incalzirea acelei camere se facea cu un radiator improvizat. Avantajul ca nu mai simteam miros de fum de carbune, dezavantajul ca nu puteam face caldura cum imi place mie. Dar am avut caldura suficient, nu au fost probleme.

Ne-am instalat, am mancat ceva, apoi am iesit afara, in recunoastere. Bogdan nu prea era convins ca vrea sa urce pe varf... dar a iesit si el... cand i-am aratat unde vrem sa urcam, a palit... Dar a mers cu noi desi a protestat tot timpul. Era foarte obosit si s-a vazut clar ca nu avea chef sa urce, dar ii era greu sa ramana singur si apoi era omul ideii de turma... adica trebuia sa faca ceea ce se hotaraste, chiar daca ii convenea sau nu. Eu nu sunt de acord cu asta, i-am spus ca daca nu ii face placere sa urce nu are rost sa se chinuie si ca nu-l obliga nimeni. S-a suparat, pe motiv ca daca suntem impreuna, trebuie sa facem toti acelasi lucru. I-am zis ca eu vreau sa ma dau cu capul de prima stanca iesita in cale, asa ca il invit si pe el sa faca la fel ca mine, ca doar suntem impreuna. Da, suntem impreuna si facem in linii mari acelasi lucru, dar daca eu vreu sa urc pe varful Straja si el nu vrea, ar fi corect sa nu urc nici eu, sa renunt la o dorinta a mea nascuta inca inainte de a pleca de acasa, inca inainte de a sti cand voi ajunge la munte, doar pentru ca el nu are chef? Nu cred ca asta inseamna spirit de echipa: suntem impreuna, dar fiecare din noi are cateva lucruri pe care vrea sa le faca si care nu trebuie neaparat sa-i includa si pe ceilalti. Daca am fi fost 10 acolo si nici unul in afara de mine nu ar fi vrut sa urce, eu tot asi fi urcat, chiar si singur. Si nu din incapatanare sau ambitie, ci din dorinta... pentru ca asta imi doream, pentru asta am venit acolo. Am venit si sa schiez si mi s-ar fi parut aiurea ca daca cineva din grup nu ar fi avut chef, sa nu schieze nimeni. Nu ma consider un om incapatanat, si nici foarte orgolios: tuturor orgoliosilor le doresc sa nu duca lipsa niciodata de superiori mai prosti ca ei. Nimic nu-i mai de folos impotriva trufiei!

A doua zi daca eu asi avea chef sa stau numai pe partie, iar altul ar obosi si ar vrea sa mearga la cabana sa se odihneasca, ar trebui ca vreunul din noi sa faca un compromis si sa renunte la dorinta lui si sa-l urmeze pe celalalt? Nu cred ca e necesar... daca unul ar ramane pe partie iar celalalt s-ar duce sa se odihneasca, numai bine, amandoi ar fi multumiti si asta nu ar insemna ca nu au fost "impreuna la munte". Sincer, nu l-am chemat niciodata sa vina cu mine, cand m-am dus la buda:)... Dupa el insa ar fi trebuit sa mergem impreuna, ca doar am plecat impreuna la munte...

Am decis sa urcam ca si anul trecut, pe partia de langa cabana Straja, pana sus si de acolo, in functie de starea zapezii si de conditiile meteorologice sa decidem daca urcam mai sus sau daca renuntam... Partia nu mai arata la fel ca anul trecut, cand era acoperita de un strat zdravan de zapada. Acum era impracticabila... dar la fel de abrupta si de greu de urcat. Chiar mai periculos, pentru ca in urma cu cateva zile inainte de a ajunge noi plouase, iar zapada era foarte inghetata la suprafata in unele portiuni, aderenta lipsind complet. De la jumatatea partiei in sus, deja Bogdan zicea ca nu se mai uita in spate ca ameteste... si avea motive intemeiate sa zica asta. Stanci sanatoase, pe care anul trecut nu le-am vazut, acum isi faceau loc pe partie... si brazi de aproximativ un metru inaltime ieseau din zapada in unele locuri, impungand cu acele lor spre albastrul cerului... Am avut si portiuni foarte grele de trecut, pentru ca terenul era numai gheata... am mers in patru labe pentru a putea inainta. Daca vreunul din noi avea norocul s-o ia la vale, nu avea de ce sa-si faca griji, pentru ca urma sa se opreasca in drum... vreo 200 m mai jos. Dar am ajuns cu bine si sus. Am zarit un loc in care vroiam o poza si l-am pus pe fratele meu sa-mi faca una, care prindea in spate toata partia. Bogdan vorbea la telefon, mi-a zis ca sunt nebun sa ma duc acolo, dar a venit si el sa apara in poza. Desi ii place sa se planga mereu, asta e mai mult asa, de atmosfera. Ca in rest, ii place si lui. Altfel nu ar mai planui acum cu noi sa mergem iar la munte de 1 Mai, desi l-am chinuit (zice el) in Paranag si la Straja.

Sus, pe creasta, zapada era destul de tare asa ca nu aveam probleme in a inainta spre varf. Pe creasta Retezatului s-a lasat ceata si nori... se vedea ca acolo s-a stricat vremea. Nici noi nu urma sa avem o priveliste insorita de pe varf, dar ce ni se putea intampla? Bogdan era ingrijorat de vreme. Mi se parea imposibil ca vremea mi-ar putea pune piedici la intoarcere, oricum ar fi fost ea. Si apoi, erau sperante ca vremea sa se strice ceva mai tarziu... La noi era inca acceptabila vremea, asa ca am pornit spre varf. Am urcat putin de la baza de sus a teleschiului numarul 1, cel care urca exact din fata cabanei Straja, care deserveste partia pe care am urcat noi, pana am iesit in creasta si de acolo am continuat pe diferenta de nivel, urmand niste urme putin vizibile, mai vechi, care, prinse de ploaie, s-au intarit si nu ni se scufundau picioarele in zapada. In apropiere de instalatia teleschiului 2 (cel mai lung de la Straja, pe care in cele 3 zile cat am stat nu l-am vazut deloc functionand), fratele meu a vazut un arbust care s-a luptat cu intemperiile inaltimilor si le-a supravietuit, cum isi ridica triumfator spre cer cele cateva ramuri ale sale, chinuite, dar bucuroase de reusita, pe care viscolul plamadise forme superbe de zapada si gheata... toate crengile, aveau dinti de zapada si gheata ce pieptanau vantul ce avea un iz vag, de primvara... Era superb, un adevarat spectacol, iar fratele meu s-a hotarat sa imortalizeze momentul intr-o fotografie. Din pacate, lipsa experientei si-a spus cuvantul, iar in fotografie copacelul vizat, acoperit de zapada, se suprapune peste coama alba, inzapezita, a varfului Straja, nemaiiesind in evidenta ca in cazul in care ar fi fost prins pe fondul padurii intunecate de brazi ce se desfasura ceva mai jos. Bogdan a ramas complet dezamagit ca am stricat o pozitie de pe film. Dar ca sa va faceti o parere de cum a iesit fotografia respectiva, si de cum arata imaginea surprinsa in poza, inainte de a pleca am promis persoanei care imi doream atat de mult sa fie si ea acolo, cu mine, la munte, ca atunci cand ma voi intoarce de la munte, ii voi da prilejul sa aleaga ea ce poza vrea din toate pe care le-am facut si i-o voi oferi. Si ce fotografie credeti ca a ales, din toate cele 36 cate am facut? Chiar pe aceasta cu copacelul respectiv, facuta de fratele meu. Dar iti trebuie ceva in plus, in alcatuirea sufletului tau, sa intelegi frumusetea care se desfasoara mereu in fata ochilor... Eu cred ca o ramura ca a cestui copac, o petala de floare in mijlocul primaverii sau un viermisor de pe drum in mijlocul verii, graieste si cuprinde mai mult decat toate cartile unei biblioteci. Cu litere si cu vorbe nu se poate spune nimic. Cateodata scriu o litera oarecare si, daca rasucesc pixul numai putin, litera da din codita si e un peste si intr-o clipa recheama in amintire toate paraiele si raurile din lume, tot ce e racoros si umed, sau litera se preschimba in pasare, isi salta coada, infoaie penele, se umfla, rade si pleaca in zbor. Ei bine, probabil ca multi oameni nu apreciaza asemenea litere. Dar eu va spun: cu ele a scris Dumnezeu lumea.

Am fost acuzat de mai multe ori ca sunt un visator... un romantic incurabil. Si asta ma bucura, pentru ca firile de felul acesta, cei care se lasa fascinati de un "banal copacel inghetat", cei cu simturile viguroase si delicate, cei insufletiti, visatorii, poetii, afectuosii, le sunt, mai intotdeauna, superiori ganditorilor, adica oamenilor rationali. Ei traiesc in implinire, lor le este data puterea de a iubi si a putea participa cu tot sufletul la trairile lor. Ganditorii, desi par adesea a-i indruma si conduce, nu traiesc in plenitudine, ei traiesc in uscaciune. Visatorilor, celor cu suflete delicate, romanticilor din fire le apartine belsugul vietii, lor sucul poamelor, lor gradina iubirii, tara frumoasa a artei. Patria lor este pamantul, a ganditorilor, ideea. Pe ei ii ameninta inecul in lumea simturilor, pe ganditori, sufocarea intr-un spatiu fara de aer. Primii sunt artisti, ceilalti cugetatori. Cei din prima categorie dorm la sanul mamei, ceilalti vegheaza in desert. Ganditorilor le straluceste soarele, visatorilor, luna si stelele...

Dupa ce a facut fratele meu poza, am trecut eu inainte pentru a gasi drumul cel mai potrivit spre varf. Bogdan imi mai atrage o singura data atentia la norii care sunt peste Retezat, insa pentru ultima data. De aici incolo inaintam aproape in liniste spre varf. Cand am atins linia crestei, vantul batea cu putere dinspre sud. Cred ca acest vant bate vesnic acolo, caci ne-a intampinat si anul trecut. Fratele meu a inceput sa ramana in urma, spunand ca nu se simte prea bine si se oprea de prea multe ori decat de obicei... de obicei, el era inainte! Bogdan, subtire imbracat, incepe sa simta muscatura gerului. Ii dau eu un hanorac al meu, care-i prinde foarte bine. Il ia pe sub geaca si isi arunca in cap gluga, peste fesul lui, astfel avand curaj mai mult sa infrunte vantul crestei. Fratele meu are probleme cu urechea, ii sufla vantul din dreapta in ea, prin caciula si il doare... Merge cu mana la ureche. Scot din rucsac o punga de plastic si i-o dau sa o bage pe sub caiula, in dreptul urechii drepte, dincotro batea vantul. Nu a mai avut probleme. In drum spre varf, fratele meu a mai zarit un stalp d emarcaj frumos acoperit de zapada si gheata... scoate aparatul sa-l fotografieze, dar, pana se pregateste el, ajunge Bogdan la stalp si, fara a sti d eintentiile fratelui, meu, il loveste cu ciuda si il scutura, pe motiv ca-l enerveaza zapada cum sta pe el. Fratele meu, ce sa mai zica!? A bagat aparatul la loc si am pornit mai departe. Am ajuns si pe varf... De data asta, privelistea nu mai era la fel ca anul trecut. Acum era foarte multa ceata, Parangul abia se zarea... priveliste buna era spre valea Jiului de Vest si spre Petrosani, dar dincolo de Petrosani, depresiunea era complet ingropata in ceata. Vantul batea ca un nebun... Si imi aduc aminte de zilele petrecute in oras, in asteptarea acestor clipe. Cred ca noi, oamenii, traim mereu in asteptare: asteptam prima zi de scoala, prima vacanta, primul examen important, prima excursie fara parinti, prima zi de liceu, primul sarut, prima iubita, asteptam examenul de facultate, apoi rezultatul, apoi prima sesiunea; mai asteptam mereu sa infaptuim  ceea ce planuim, sa facem ceea ce ne dorim... asteptam implinirea primului vis, prima zi de lucru, primul salariu, casatoria, primul copil... Apoi o luam de la capat: asteptam prima zi in care copilul va vorbi, ziua in care va face primii pasi, ziua in care va merge prima data la scoala... dar cel mai mult si mai mult omul asteapta in viata indeplinirea dorintelor sale, ale viselor sale. Eu, personal, traiesc de la implinirea unui vis in asteptarea implinirii urmatorului... Vis sau dorinta, pana la urma, e cam acelasi lucru. Si iata-ma acum pe vraful Straja, o clipa atat de mult asteptata in zilele de iarna petrecute in Craiova, asteptand ziua de maine, prima zi cand voi pune schiurile in picioare. Si mai astept ceva... Insa acum, ma bucur de ceea ce am in momentul prezent. Si totul este atat de frumos. Vantul sufla de suntem nevoiti sa strigam sa ne auzi si primul lucru pe care-l facem cand ajungem pe varf, este sa gasim un loc adapostit de vant sa ne asezam la adapost de el. Simteam ca traiesc cu adevarat... eram in al noualea cer. Totul mi se parea prea frumos, insa, in realitate, era mult mai frumos decat mi se parea mie. Masivul Parang incepe sa dispara, acoperit fiind de nori si viscol. Vantul se inteteste parca si mai tare asupra noastra si... surpriza: fulgi de zapada. Ne uitam inapoi: ceea ce vazusem deasupra Retezatului, era acum deasupra noastra... De-asi trai in fiecare zi ce am trait in acea prima zi la Straja, stiu ca nu m-asi plictisi niciodata. Ne-am apucat sa scriem sms-uri la persoanele dragi de acasa. Dar degetele aveau prostul obicei sa inghete pe taste, iar cand sa trimiti mesajul, aveai surpriza sa iesi, temporar, din raza de acoperire. Cred ca rar ar fi ras cineva mai mult decat daca ne-ar fi vazut cum cautam semnalul pe varf, pentru a trimite mesajele. Dupa ce le-am trimis, am mai acordat o clipa admirarii privelistii care incepea sa se inchida, din cauza viscolului care se cam intetea. Se vedeau orasul Lupeni, Vulcan si Petrosani destul de bine. Orase miniere, cu o arhitectura specifica acestor orase, care au fost construite fara pic de respect fata de oamenii care urmau sa locuiasca in acele blocuri... Privirile insa mi s-au indreptat spre Parang, de fapt sre ceea ce se mai vedea din Parang, iar amintirile au inceput sa vina val-vartej in mintea mea. Am peste 200 de poze numai in Parang si o cantitate nemasurata de amintiri de acolo. Acum priveam spre acele locuri atat de bine cunoscute si de dragi mie. Imi aduc aminte de prima tura in Parang, cand am petrecut o dupa-amiaza intreaga, plictisindu-ne pe varful Parangul Mic, fara a sti ca lacul Mija e la o aruncatura de bat de noi si fara a-l vizita in acea tura. Apoi ziua a doua cu 13: 30 ore de mers pe jos, de la parangul Mic pana la Obarsia Lotrului, cu trecere pe Parangul Mare si pe la lacul Calcescu si fara a gasi din prima cazare la destinatie.... si tot ce a urmat, inclusiv ultima tura din iulie 2003, cand, pentru a repara greseala din trecut, am campat in prima noapte pe malul lacului Mija. De pe varful Straja cuprindeam cu vederea intreaga vale a Jiului  si pana dincolo de rau, muntii atat de dragi mie, lant dupa lant, printre micile pauze ale viscolului si intaplatoarele sparturi in nori, pana in zare, unde muntii si cerul se intalneau intr-un joc alburiu si nu se mai puteau deosebi. Picoarele mele calcasera tot cuprinsul acestui tinut si inca mult mai departe decat putea razbate ochiul, pana in fascinantul Fagaras, toate aceste meleaguri, care acum nu mai erau decat departare si amintire, fusesera candva apropiere si prezent. In codrii aceia dormisem unele nopti, tremurasem de frig sau ma sufocasem de cald, peste acele coame de munti si creste indraznete colindasem, fusesem vesel si trist, proaspat si ostenit. Toate locurile acestea, multe, imprastiate, crestele si padurile, lacurile si stanele, precum si toti oamenii pe care-i intalnisem acolo, fie ca-i voi mai vedea vreodata fie ca nu, eu ii stiam prezenti in sufletul meu si legati intre ei in amintirea mea... Oare cand voi mai ajunge din nou pe acolo? Am auzit de multe ori zicala: ce nu vad ochii, inima nu simte. Sau ochii care nu se vad, se uita! Nimic nu este mai fals; cu cat sunt mai departe sentimentele pe care incercam sa le innabusim si sa le dam uitarii, cu atat sunt mai aproape de inima. Daca suntem in exil, vrem sa pastram cea mai neinsemnata amintire despre radacinile noastre. Daca suntem departe de persoana iubita, fiecare persoana de pe strada ne trezeste amintirea ei. Evangheliile si toate cartile sfinte ale tuturor religiilor au fost scrise in exil, in cautarea intelegerii lui Dumnezeu, a credintei care pune in miscare popoarele, a pelerinajului sufletelor ratacitoare de pe fata pamantului. Stramosii nostri nu stiau, dupa cum nici noi nu stim ce anume asteapta Dumnezeu de la viata noastra - si tocmai intr-un atare moment sunt scise cartile, pictate tablourile, deoarece nu vrem si nu putem uita cine suntem.

Acolo, pe varful Straja, se dadea o lupta: intre vantul turbat care nu stiu ce-l apucase si vointa noastra, de a mai ramane... pana la urma a invins vantul. Am facut rapid doua fotografii "compromitatoare" (Bogdan stie:)) si ne-am indreptat spre cabana. Vantul batea in continuare si viscolea, insa cerul nu prezenta nici un pericol momentan... era doar un nor trecator, o santinela... grosul se vedea la orizont. Ne-am grabit sa coboram, chiar am alergat, pentru a scapa cat mai repede de vantul care batea ingrozitor, de data asta dispre stanga... De data asta am hotarat sa urmam poteca de vara, care cobora direct prin padure si iesea la rampa de imbarcare pentru teleschiul nr 2. Ne-am incumetat, pentru ca zapada nu era mare si nu era riscul sa inotam prin ea, ca anul trecut cand, in padure, ne scufundam pana la brau. Insa prea era mult ocol pe creasta, pe unde venisem. Trebuia sa ocolim pe creasta pana la Cruce (caci nu mai aveam de gand sa coboram pe aceeasi partie pe care urcasem) si de acolo sa ne intoarcem prin padure. O distanta de cel putin 4 ori mai mare decat cea prin padure. Ne temeam de o alegere gresita. Sa nu cumva sa credem ca vom ajunge mai repede dar de fapt sa ajungem mai tarziu. Dar... nu exista drum gresit. Exista doar 2 drumuri. Drumul tau, cel pe care mergi tu si cel adevarat, cel care iti e harazit, cel pe care ar trebui sa te afli. Daca drumul tau coincide cu cel adevarat, te vei simti implinit sufleteste, altfel vei avea multe dezamagiri. Dar pentru a te afla pe drumul care iti e harazit, in primul rand trebuie sa afli cine esti tu cu adevarat. Sa descoperi autenticul din tine. Daca inca nu ai descoperit cine esti, vei fi intotdeauna altceva si altundeva decat trebuie. Viata ta va fi un lung sir de greseli, si indiferent ce vei face, nu vei fi multumit. Insatisfactia va fi singurul gust al vietii tale.

Cu sau fara convingerea ca exista sau nu drum gresit, noi, pe risc propriu, am ales sa coboram direct prin padure, pe ceea ce este numit partia de snowboard de la Straja. La coborare, am urmat de pe varf pana la cabana, marcajele potecii de vara. Poteca nu am putut s-o urmam propriuzis, pentru ca statea ascunsa, sub zapada. Vantul contiunua sa sufle, dar norii s-au spart deasupra noastra. Insa in departari sa strangeau armatele... Cand am inceput sa coboram spre padure, vantul ne-a parasit... el a ramas acolo unde avea treaba, adica sus, pe creste. Inainte de a ajunge in padure, zapada era inghetata la suprafata, mergeam pe ea ca apostolul Pavel pe apa, chemat de Iisus... nu ne scufundam in ea deloc, nici macar nu lasam urme. Poate suna placut, ca nu era greu de mers... dar numai placut nu era, pentru ca era numai gheata si aluneca foarte rau. Am facut doua poze si am continuat sa coboram anevoios, caci bocancii nu intrau deloc in zapada, nici macar 1 mm care sa ne dea si noua cat de cat aderenta... Cand am intrat in padure am pierdut orice urma de marcaj pentru poteca, dar nu mai erau decat cateva sute de metri de mers pana la cabana, pe partia ce se scurgea pe o vale pana in spatele cabanei. Valea continua in jos, noi speram sa ne oprim la cabana...

Si pe cat de inghetata si incapatanata era zapada in a ne lasa picioarele sa se afunde cat de cat in ea sus, pe cand coboram spre padure, cand am intrat in padure, a fost invers... Oricat de mult incercam sa ne afundam mai putin, picioarele se scufundau chiar si pana la genunchi. Stratul oarecum inghetat de la suprafata a facilitat patrunderea prin efractie a zapezii in bocancii nostri, prin locul deschis de stratul gros de zapada de deasupra care, atunci cand bocancul se afunda in zapada, ridica pantalonii peste el... Parazapezi, pauza! Am crezut ca nu o sa avem nevoie. Pe langa acest mic neajuns cu zapada la galosi, mai era un altul: atunci cand credeam ca am dat de o portiune mai tare de zapada, prindeam curaj si totodata si viteza. Insa, dupa cativa pasi, piciorul scos la inaintare se afunda brusc pana la genunche in zapada si, datorita elanului pe care il aveam, rezultatul era expunerea fetei spre reprezentare suprafetei inghetate de zapada si, in functie de faptul daca vorbeam sau nu in momentul caderii, se strangea o cantitate mai mare sau mai mica de zapada in gura. Eu trebuie sa marturisesc ca atunci cand am dat prima data prin padure de o portiune de zapada tare, am zis ca de aici e joaca de copil si, cu mainile la spate, am inceput sa zburd inainte explicandu-i cu voce tare lui Bogdan cum trebuie sa calce pentru a nu se scufunda prea mult si razand de cat de atent mergea el. I-am strigat, de fapt am vrut sa-i strig sa se uite la mine. Dar exact in acel moment, dreptul, piciorul scos l-a inaintare, s-a scufundat brusc, fara nici o vertizare, pana la genunche... cum eu eram cu fata la vale, prabusirea era inevitabila. Fraza mi s-a oprit la jumatate, ochii s-au bulbucat, iar sprancenele au fost surprinse de contactul cu zapada ridicate a mirare sau surpriza. Gura surprinsa larg deschisa in incercarea de a-l determina pe Bogdan sa se uite la mine sa vada ce frumos zburd peste zapada, s-a umplut instantaneu cu o portie sanatoasa de gheata si zapada. Mainile erau in continuare la spate. Am cazut exact cum cade un copac, atunci cand drujba il reteaza fara mila. Din cauza vitezei, reactia a lipsit cu desavarsire. Dupa ce m-am ridicat din zapada, scuturandu-mi zapada de pe sprancene si scuipand-o pe cea din gura, observ ca si Bogdan era pe jos... de ras. M-am ridicat si, privind la chipul meu imprimat pe suprafata zapezii, m-am scuturat si am pornit mai departe, de data asta foarte atent si grijuliu. Nemaifiind cu capul in nori, am inceput sa privesc in jur. Peisajul il stiam de anul trecut, numai ca acum brazii nu mai erau imbracati in zapada, ca atunci. Partiea era de fapt firul unei vai, pe care, probabil datorita torentelor de ape, nu a crescut nici un brad. Pentru o suta sau doua de metri, senzatia era ca te afli in mijlocul unei paduri fara iesire. Pura iluzie! Dar mi s-a nazarit asa, o intrebare: ce s-ar petrece daca n-asi mai gasi niciodata drumul si ar trebui sa raman vesnic aici, in padure? Mi-am dat seama fara prea mare greutate ca ar fi o mare nenorocire. La urma-urmelor, ar fi cu putinta sa ma hraneasc numai cu ce-mi ofera natura, de asemenea, sa dorm pe muschi sau ramuri de brad, in barloguri improvizate, in pesteri sau in culcusuri facute in zapada, in afara de asta, fara indoiala asi reusi sa-mi dureze o coliba, poate chiar sa aprind focul. Insa ar fi trist si de neindurat sa raman mereu si mereu singur, sa salasluiesc printre trunchiurile tacute si adormite ale copacilor, si sa traiesc printre vietuitoare care fug de mine si cu care nu pot vorbi, sa nu intalnesc nici un om, sa nu spun nimanui buna ziua si noapte buna,  sa nu mai pot privi chipuri si ochi, sa nu mai vad fete si femei, sa nu mai simt un sarut, sa nu mai joc jocul tainic la buzelor si al trupurilor, o, ar fi de neinchipuit! Daca asta mi-ar fi harazit, ma gandeam eu, atunci asi incerca sa devin un animal, urs sau cerb, chiar renuntand la mantuirea vesnica. Sa fii un urs si sa iubesti o ursoaica nu ar fi rau, ar fi, cel putin, mult mai bine decat sa-ti pastrezi ratiunea si graiul, si toate celelalte si, avandu-le, sa traiesti mai departe, singur, si trist, si neiubit.

Da, asta asi face. Dar iata ca, pana sa ma gandesc eu ce asi face, eram deja in fata cabanei. Am mai aruncat o ultima privire in spate, drumului pe care l-am parcurs si apoi am intrat in cabana. Eram foarte obositi, mai ales psihic, pentru ca aveam peste 30 de ore de cand nu mai dormisem. Toata noaptea precedenta nu dormisem deloc, aceea fiind rezervata ultimelor pregatiri si drumului cu trenul. Am bagat multa cofeina sub diferite forme, insa rezultatul a fost sa ne dea doar o stare de agitatie, extrem de enervanta. Bogdan avea ce avea cu cartile, vroia sa joace carti. Planuim sa coboram jos, dupa ce mancam, la sala de mese sa jucam carti si sa incarcam telefoanele. Cu aceasta ocazie observam ca semnal in cabana nu avea nici un telefon. Apoi, pe la 22, planuiam sa mergem la cruce sa-i facem poze, asa, luminata. Aveam ideile pentru cateva poze. Mancam si zicem sa mai stam putin pana coboram jos. Intre timp trecuse putin peste ora 19. Cat stam putin intinsi, frate-meu trage patura pe el. Dupa cinci minute era de mult pe calea viselor. Avea o fata asa fericita!!! Cand il vede Bogdan striga la el, incearca sa-l trezeasca. Dar mai degraba avea sperante sa trezeasca masa la viata, decat pe fratele meu. Ce facem acum? Unul a cazut! Coboram jos sa jucam noi carti. Dar in 2 nu aveau farmec, Bogdan plictisindu-se mereu si schimband mereu un joc cu altul... dar nu ne lipsea hazul: ne lipsea cheful si aveam prea multa oboseala in noi. Hotaram sa ne ducem sus sa-l trezim si pe fratele meu, ca asa zisese, sa mergem la cruce. Da, sigur! Nu am reusit sa-l trezim. Eu ii zic lui Bogdan ca ies putin afara, sa caut semnal sa dau cateva telefoane. Era in jur de ora 21. M-am imbracat si am iesit. Cand am deschis usa cabanei de afara, am ramas surprins. Ningea atat de frumos, iar stratul nou de zapada era mai mare de o palma. Ce fericire... ce bine o sa fie maine pe partie. Si noi nici nu banuiam de acolo, din cabana. Iata ca armatele nu se strangeau degeaba in departari, azi, pe inserat... Am pornit spre partia pe care am urcat pe zi si, la baza ei, am gasit si semnalul. Se ratacise pe acolo. Am dat cateva telefoane persoanelor dragi de acasa si am privit spre lumina de la nocturna de pe partia Platoul Soarelui si de la Crucea Eroilor, care se reflecta pe suprafata norilor foarte josi. Si continua sa ninga, cum rar am mai vazut. Era ca intr-un basm. Mi-am lasat sufletul sa zboare liber, iar fulgii de zapada i-au construit rapid aripi usoare. Aripi de zapada... aripi ce-mi permiteau sa zbor, sa ajung acolo unde vroiam, sa fac ce vreau. Eram liber, caci numai cand te simti liber, poti sa zbori. Asa ca daca cineva simte ca si-a pierdut libertatea, inseamna ca a uitat sa zboare... a uitat sa viseze... Eram asemenea unui fulg. Le fel de trecator, ca si el... Totul era atat de minunat, superb, fascinant... Ma simteam bine, dar pe langa sentimentul de buna-dispozitie, aveam si un regret imens: nu era nimeni cu care sa ma bucur de toate acestea. Nu aveam cu cine sa le impart. Caci atunci cand ai cu cine imparti tot ceea ce te face fericit, te simti implinit. Te simti in al noualea cer! Cabana zacea in linistea noptii, tacuta ca moartea si doar 2 neoane aruncau lumini si umbre pe fatada cabanei... pe peretii cabanei, se vedeu umbre jucause ce reprezentau caderea zglobie a fulgilor de nea. Nici urma de viata. Nici macar un caine. Doar la doua geamuri ale cabanei, 2 pete de lumina semnalau existenta vietii in acest loc. Iar eu singur, pierdut in infinitatea naturii, ma bucuram de tot ceea ce ma inconjoara, inchipuindu-mi cat de frumos ar fi daca n-asi fi singur. In prezent, cel mai mult imi doresc sa am cui zice "pe maine"! Fulgii s-au depus in trat consistent pe hainele mele si nu se auzea decat fasaitul lor pe hainele mele sau printre crengile copacilor, precum si suierul vantului prin varfurile inalte ale brazilor. Jos era adapost, dar nu si la mine, unde vantul patrundea pe culoarul facut de partia pe care ma aflam. Venea tocmai de sus, de pe creasta, din bezna noptii si aducea cu el zvon de singuratate... Desi totul era pustiu, eram inconjurat de vietati ce stateau ascunse in culcusurile lor in asteptarea incetarii viscolului, a diminetii sau a primaverii... Totul isi urma calea in aceasta viata, constient sau inconstient... Continua sa ninga si un zvon ciudat, adus de vant, mi-a adus in suflet spaimele intunericului. Dar am stat totusi pe loc... era prea frumos! Ma bucuram de clipa respectiva, pentru ca nimeni nu-mi putea garanta ca voi mai prinde si seara urmatoare... TRAIESTE CLIPA si continua sa te bucuri in fiecare zi pentru ca soarele a rasarit din nou. Asta e unul din motivele care trebuie sa ne bucure cel mai mult, pt ca o noua zi ne astepta sa o traim... pt ca inca nu s-a sfarsit. Si m-am intrebat: Ce s-ar intampla daca in noaptea asta asi muri? Maine va zbura o pasare prin vazduh si eu nu o voi mai putea vedea, o fata va zambi la fereastra si eu nu o voi mai vedea zambind, raurile vor curge, purtand cu ele apele rezultate din topirea zapezii, pestii cei intunecosi vor inota in tacere, se va isca vantul si va spulbera zapada cazuta peste noapte, vor straluci soarele si un intreg cer de stele, tineri se vor indrepta spre partie sau spre locuri de joc, peste muntii indepartati se va asterne strat proaspat de omat - si totul va continua, toti copacii isi vor culca umbra alaturi de ei, toti oamenii vor privi veseli sau tristi, din ochii lor vii, cainii vor latra, vacile vor mugi in grajduri prin sate si totul se va petrece fara mine, nimic nu-mi va mai apartine, voi fi smuls de langa toate... da, asta se va intampla! Si va mai trebui sa-mi iau ramas bun de la propriile mele maini, de la proprii mei ochi, de la foame si sete, mancare si bautura, de la dragoste, de la muzica, de la somn si desteptare, de la toate.

Ramasesem stana de piatra in mijlocul ninsorii, privind drept inainte... doar eu si gandurile mele... si mi-am zis: e prea frumos afara sa ma duc sa dorm, oricat de obosit asi fi. Eram hotarat sa ma duc peste cei 2 din camera, sa-i umplu de entuziasmul meu, sa-l trezesc pe fratele meu si sa-l iau si pe Bogdan, se mergem la cruce, sa ne bucuram de vreme si de tot ce era mai frumos in acea seara...  Am pornit spre cabana incantat, hotarat sa-i scot afara din pat, sa-i iau la Cruce ca era prea frumos. Dar cand intru eu fericit in camera hotarat sa-i entuziasmez si pe ei... frate-meu dormea iar Bogdan, in pijamale, se bagase deja in pat. Pe cine sa mai scot!? M-am bagat in pat si eu. I-am zis lui Bogdan sa stinga lumina, ca era mai aproape, dar nu am mai apucat sa stiu daca a stins-o sau nu. Am adormit instantaneu.

A doua zi (25.02.2004)

"Inima are ratiuni pe care ratiunea nu le cunoaste." B. P.

"Ar trebui sa ne mandrim cu durerea - orice durere ne aminteste de rangul nostru inalt."

Ne-am trezit, am mancat, am coborat jos sa-mi incarc putin telefonul mobil la o priza din sala de mese si acolo am aflat de la domnu' cabanier ca avem semnal doar langa geam. Si langa geam, daca nu ma inseala memoria, cum a ajuns acolo Bogdan a si primit un telefon. Dupa ce ne-am echipat, am pornit spre salvamont sa inchiriem schiuri. Afara era o ceata ceva de speriat. Teleschiurile nu functionau niciunul, vizibilitatea nefiind mai mare de 30 m. Ne-am speriat ca poate asa va fi vremea toata ziua, si ca partiile vor fi inchise. Dar la Salvamont ni s-a zis ca partia Platoul Soarelui e deschisa si instalatia de teleschi functioneaza. Doar acolo. Nu ne interesa instalatia de teleschi, inca... Nu stiam nici sa punem schiurile in picioare, deocamdata. Am gasit eu si Bogdan clapari potriviti, fratele meu nu. Am lasat bocancii acolo si am pornit spre partie. Cu claparii in picioare, un adevarat chin. Si cum nici nu stiam cum sta treaba, i-am luat pe primii care mi s-au potrivit. Piciorul era prins in ei ca in menghina, iar pentru a face pasul nu puteam indoi deloc talpa. Era un adevarat chin. I-am lasat deschisi la toate curelele, pentru a-mi mai usura un pic soarta. Si am facut o jumatate de ora pe un drum care in mod normal il faceai in 5 minute. Am ajuns si la partie, acum odihna. Fratele meu s-a dus si el sa inchirieze schiuri. A gasit si el... Lume nu prea era multa pe partie. Acum, la drum. Cu schiurile in spinare, am inceput sa urcam pe partie, pana intr-o zona mai lejera, pe care o stiam de anul trecut, intre partia Platoul Soarelui si partia ce coboara pe langa Crucea Eroilor, unde urma sa invatam sa schiem. Iata-ma la inceputul implinirii unui vis. Mi-am amintit de cativa sedentari care mi-au zis: "Esti nebun? Cum te duci acum, iarna, sa schiezi, cand tu nu stii sa schiezi!" Zambesc si acum de astfel de expresii. Ce sanse asi mai avea sa invat sa schiez, daca m-asi teme sa ma duc la schiat, pentru ca nu stiu??? Dar asa sunt oamenii: le e teama sa faca ceea ce nu stiu inca sa faca, fara sa stie ca doar incercand pot sa invete. Singura modalitate de a invata este prin actiune.

"Majoritatea oamenilor nu vor sa inoate, inainte de a sti sa faca acest lucru." Fireste ca nu vor sa inoate! Ca doar s-au nascut sa traiasca pe pamant si nu in apa. Si fireste ca nu vor sa gandeasca! Iar cel care gandeste, cel care considera ca esentialul este sa gandesti, acela poate sa avanseze oricat in acest domeniu, dar totusi el a confundat pamantul cu apa si, odata si odata, se va ineca.

Prima data cand mi-am pus schiurile in picioare si am pornit la vale, dar in lateral, nu direct spre vale, am simtit ca prind viteza si, incercand zadarnic sa fac plugul cum imi zicea Bogdan, m-am prabusit de toata frumusetea, pe partea stanga. Pe parcursul acestei excursii am luat peste 100 de cazaturi insa, in mod paradoxal, numai pe partea stanga. Doar de 2 ori am cazut pe dreapta. Doar atat. Nu stiu de ce. Nu are rost sa ma apuc acum sa povestesc fiecare incercare a mea de a cobora cu bine pana jos si fiecare cazatura. Insa, treptat, treptat, distanta in care ramaneam pe schiuri crestea, am luat si prima curba, m-am oprit si prima data corect facand plugul, am cazut de zeci de ori pana cand am inceput sa am o oarecare stabilitate pe schiuri. Am fost si sa bem un ceai la cabana Platoul Soarelui. Si m-au fascinat ochii fetei care ne-a servit. Alina. I-am retinut si numele. Il avea scris pe ecuson. Acei ochi frumosi au completat peisajul din jur, asa cum luna completeaza peisajul instelat al cerului... Mai era o fata acolo, cu parintii, doar ce ajunsesera. Dupa alte cateva incercari soldate cu multe reusite, am decis sa plecam la cabana sa ne luam bocancii de la salvamont, sa mancam, sa ne odihnim putin, apoi sa revenim pe partie. Imi placea foarte mult. Fratele meu ramasese mai in urma cu prinsul jmecheriei. Eu am fost mult mai receptiv, dar am si luat cazaturi mai multe si mai spectaculoase. La un moment dat m-am imprastiat tot cand am incercat sa iau o curba si schiurile mi-au intrat unul sub altul... cum stam intins si incercam sa ridic putin capul sa vad ce e cu mine, opreste un barbat pe schiuri langa mine si imi zice: daca vrei sa te ridici, trebuie sa fii cu schirile la vale. Eu eram cu ele in deal. I-am raspuns: "Stiu, dar asa cazui". A inceput sa rada si a pornit la vale.

Am pornit si noi spre cabana noastra. Am pornit pe poteca ce ducea la Salvamonbt, la punctul terminus al telescaunului, pentru a ne recupera bocancii de acolo, urmand apoi a merge la cabana pe drumul pe care urcasem in prima zi. M-am ingrozit la gandul unei asemenea distante de strabatut cu claparii in picioare. Asa ca, viteazul de mine, am decis sa cobor de la cabana Platoul Soarelui pe poteca din padure spre Salvamont, pe schiuri. Zapada pe poteca era batatorita si inghetata. Si cand am vazut ca am viteza in crestere, din ce in ce mai mare, ca plugul nu-mi reuseste deloc si cand am mai vazut si grupul de 5 persoane mai in varsta care urcau agale in fata mea pe poteca, m-am panicat si mai ca nu mi-am pus mainile la ochi, sa nu vad ce o sa fac... insa, decat sa omor saracii oameni, m-am bagat prin padure, la deal, nu la vale, ca daca o luam la vale nu cred ca mai aveati ce sa cititi acum, in speranta ca prin zapada mare imi va fi mai usor sa ma opresc. Dar schiurile zburau, am ocolit la milimetru primul copac, asta pentru ca mi-am pus mana stanga la spate, insa cei doi copaci gemeni din fata era imposibil sa-i mai feresc. Si, pentru a nu ma infige intre ei cu toata viteza, am decis sa ma arunc intr-o parte, la sacrificiu. Nu stiu cum s-a facut, ca tot pe stanga am cazut, dar de data asta zdravan. Am curatat zapada pe vre-o 3 metri, schiurile mi-au zburat din picioare si am starnit un adevarat nor de praf de zapada... Cei care urcau se uitau la mine si au zis: "Wow... ati vazut ce a facut ala!?" Si eu ma indoisem de zile mari. Am luat schiurile pe umar si am mers schiopatand pana jos in vale. Durea rau... M-a ajuns si Bogdan, care venea tot cu schiurile pe umar. Jos, pentru a nu ma chinui in clapari, am pus iar schiurile si m-am impins cu betele pana la salvamont. Am recuperat bocancii, m-am incaltat in ei si am luat claparii in mana. Asta a fost, intradevar, o idee buna. Si, schiopatand, am ajuns la cabana. Am mancat ceva si apoi am pornit iar, dupa o ora si ceva, spre partie. De data asta insa nu am mai coborat pe drum. Am urcat pe o poteca prin padure, care ne-a dus sus, pe parttie, deasupra Crucii, chiar deasupra punctului terminus al teleschiului Platoul Soarelui. Deci, cand am ajuns sus, aveam de coborat o partie intreaga. Ne-am facut curaj si am pornit. Am coborat in serpentine foarte largi, caci nu aveam curaj sa cobor drept, insa am reusit sa ajung jos fara sa cad. Asta era cel mai important. Pentru a sarbatori victoria, am propus sa mergem sa mai bem un ceai. Tot acolo, serviti de aceiasi ochi albastri. Cand am iesit din cabana, ne-am ingrozit la cat avem de urcat iar, pentru a schia. Bogdan, satul de urcat, se hotaraste sa urce cu teleschiul. Eu inca nu ma simteam in stare, nu credeam ca am inca experienta si stabilitatea necesara pentru a urca. Si il las pe Bogdan sa urce, sa-mi povesteasca cum e. Iar eu stam si asteptam lansarea lui... Cand i-a venit randul, a prins teleschiul intre picioare si, aranjandu-se el cat timp s-a intins cablul, in momentul in care s-a intepenit cablul si a inceput sa-l traga, l-a luat prin surpindere. Fata lui a aratat surprinderea clara, trupul i-a ramas in urma si dupa 2 metri era cu cracii in sus, ba chiar pierzand si un schi. Doi tipi care stateau pe o banca, mari experti, au strigat razand dupa el: "Ia ba si schiurile cu tine..." Patetic! Acei oameni bineinteles ca au uitat ca si pentru ei a existat o "prima data pe sciuri, prima data in teleschi..." Acum au trecut acele vremuri si isi varsa frustrarile pe cei care sunt acum incepatori, asa cum altii au facut-o cu ei...

S-a intors Bogdan si a doua oara nu a mai ratat startul, a fost mai atent. Si a ajuns cu bine pana sus, unde a trebuit sa dea drumul teleschiului si, in panta, sa se intoarca. Bineinteles ca a cazut si acolo, sus, dar, sincer sa fiu, e mult mai greu sa-i dai drumul decat sa-l iei... ma refer la teleschi. Am urcat si eu putin, l-am asteptat pe Bogdan sa coboare si l-am descusut cum sta treaba. Imbogatit cu aceste cunostinte, am decis sa urc si eu cu teleschiul. Am luat bilet si cand am ajuns la lansare, i-am spus celui de acolo ca sunt la inceput si, cu ajutorul lui, am pornit cu bine. Am mers pana sus cu bine, insa acolo, sus, caderea a fost inevitabila. De fapt, pe parcurs, de cate ori am urcat cu teleschiul, nu am reusit decat de vreo 5 ori sa raman in picioare acolo, sus. Si asta numai la teleschiul Platoul Soarelui, ca la teleschiul numarul 3, sus, am cazut de fiecare data. Si iar am coborat pe partie. Acum problema era rezolvata. Urcam cu teleschiul. Dar acest teleschi, desi e cel mai scurt de la Straja, costa 15000 lei urcarea. Si cobori in 2 minute. Un cost in plus, la care nu ne-am gandit si care ne-a usurat rapid buzunarele. La un moment dat, coborand pe partie, m-am oprit si vorbeam cu Bogdan ca nu inteleg cum fac cei care coboara in serpentine scurte, slalom cred, ca eu nu reuseam decat in serpentine foarte largi, caci dupa fiecare curba luata aveam nevoie de ceva timp pentru redresare si de ceva timp pentru a-mi face curaj sa o iau pe urmatoarea si astfel coboram mai mult pe diferenta de nivel, decat drept, la vale. Un barbat pe schiuri, imi spune ca nu e asa greu, dar ca mai intai trebuie sa ai curajul sa ridici piciorul dinspre partea interioara a curbei. Si mi-a aratat cum. I-am zis ca sunt la prima zi de schiat. Deja se intunecase afara, se aprinsese nocturna. Si, urmand exemplul lui, am luat curbele mai lejer, dar tot la fel de largi. Am ajuns jos fara sa cad si el ma astepta sa ma felicite, ca pentru prima zi ma descurc foarte bine. Am zarit-o pe partie si pe fata pe care o vazusem in barul cabanei, prima data cand bausem un ceai. Si aveam sa o mai vad. Acum o saptamane, mergand prin centrul Craiovei, am vazut o fata care imi era foarte cunoscuta. Si nu mica mi-a fost mirarea cand am recunoscut-o pe tanara care a invatat sa schieze la Straja, in aceeasi zi cu noi, impreuna cu parintii ei. Felul in care m-a privit a demonstrat ca-i paream cunoscut, dar nu cred, cel putin fata ei nu a aratat ca si-ar fi adus aminte. Era cu colegii ei de liceu...

Inainte de a ajunge la cabana sa mancam, pe zi, aveam la noi aparatul foto intr-un rucsacel pe care-l purta Bogdan, ca noi cadeam prea spectaculos... dupa masa, nu l-am mai luat cu noi, pe motiv ca risca o cazatura zdravana si nu era nici vreme de facut poze: prea multa ceata. Insa seara s-a inseninat si era mult prea frumos. Ce poze am fi facut cu nocturna de pe partie sau cu crucea luminata! Dar aparatul foto era la cabana. Le-am spus celor 2 ca urc iar cu teleschiul si apoi trec pe la cruce. Bogdan a zis ca nu are ce sa vada acolo.

Am luat teleschiul si cand am ajuns sus am cazut iar. Vine unul in spatele meu si ma mir cu voce tare ce frumos si-a dat el drumul. Imi spune ca nu e mare lucru, imi explica cum... iar eu ii spun ca sunt la prima zi de schiat. Iar el raspunde: "Nu are importanta, ca tot asa trebuie sa-ti dai drumul." Cel care a vorbit a pornit la vale, au am ramas admirand Crucea Eroilor, care era luminata de o multime de becuri. Are 18, 5 metri inaltime. Privind acest simbol considerat de origine crestina, m-am gandit si la ceea ce reprezinta crestinismul: o credinta in masa, oarba, bazata pe dogma: "Crede si nu cerceta!" Daca Iisus a zis ca "Adevarul va va aduce la lumina", de ce sa nu cercetam atuncim, in cautarea adevarului? Hmm... Dumnezeu exista si nu are nevoie de atatea dogme care sa il reprezinte. El pur si simplu exista. Prin toate credintele si dogmele religioase, oamenii nu fac decat un singur lucru: injosesc prea mult providenta, atribuindu-i cuvintele lor, de ciuda ca nu o pot intelege... Multi oameni sunt chinuiti de ideea ca a recita rugaciuni este, la urma urmelor, o stradanie copilareasca fata de un Dumnezeu care nu exista sau care nici nu-i poate ajuta. Si asta pentru ca nu mai inteleg nimic din tot ceea ce li se spune, din tot ceea ce vad si aud... Insa nu ai de ce sa te intrebi daca Dumnezeu iti asculta rugaciunea sau daca acel Dumnezeu, pe care ti-l poti reprezenta exista in fond sau nu. Si nici n-ai de ce te gandi ca stradaniile tale sunt copilaroase. In comparatie cu cel catre care ni se indreapta rugaciunile, toate faptele noastre sunt copilaroase. Trebuie sa iti interzici orice gand copilarios si rosteste-ti rugaciunea, daruieste-te cuvintelor, incarca-te de ele, la fel cum, bunaoara, in timp ce canti din gura sau la un instrument, nu urmaresti cine stie ce ganduri intelepte sau deductii, ci executi un sunet sau o pozitie a degetelor pe cat poti de curat si desavarsit. In vreme ce canta, nimeni nu sta sa se gandeasca daca este sau nu de folos cantecul lui, ci canta pur si simplu. La fel trebuie sa te si rogi.

Am pornit la vale, trecand pe sub teleschiul 2, indreptandu-ma spre cruce care era luminata de mult mai multe becuri decat anul trecut. Am ajuns si am oprit perfect langa ea. Si totul in jur era scaldat in lumina, iar Valea Jiului se vedea in toata splendoarea ei. Luminile licareau pana in departari, pana in Petrosani. Iar unele case de pe versantii opusi, aveau becuri ce pareau a fi focuri de tabara. M-am asezat pe banca si mi-am adus aminte de anul trecut. Doamne, cat de trist eram atunci. O lume intreaga mi se prabusise, in viata mea era numai praf si intuneric... Aveam senzatia ca nimic bun nu mi se mai poate intampla. Si Doamne, cat puteam sa ma insel! Nu o sa pot sa-mi explic niciodata cum un om care poate percepe si iubi atat de profund un parfum de floare, soarele in zori, un cal, un zbor de pasare, se inversuneaza atat de mult sa creada ca nimic bun nu se mai poate intampla in viata sa. A fost nevoie de ceva sa-mi deschida ochii... La doar 2 luni jumate de cand am fost la Straja, ceva s-a intamplat si am fost retrezit la viata, de data asta intr-un mod atat de trainic, incat niciodata nu cred ca voi mai putea sa cad in depresie sau sa nu mai pot sa zambesc.  Viata mi-a oferit o optiune, am ales sa particip la niste cursuri cu plata la care n-am invatat nimic, insa zambetul cu care ea mi-a aparut acolo, desprins dintre toti participantii, nu-l voi uita niciodata si nu-mi va mai permite niciodata sa ma deprim iremediabil. Zambesc in fiecare zi. Nu am un motiv intemeiat pentru asta. Zambesc doar pentru ca stiu ca o noua zi ma asteapta sa o traiesc asa cum stiu eu... Chiar la prima ei sarutare am simtit ceva cum se topeste in mine si ma doare intr-un fel minunat. Toata nostalgia, simtita vreodata, toate visele, toate temerile dulci, toate tainele adormite in mine s-au trezit, totul era reinviat, atins de vraja, totul dobandise un sens... acum nu mai e langa mine, dar ceea ce mi-a adus in suflet, va ramane vesnic acolo. Si ii multumesc pentru asta. Pentru ca m-a trezit la viata si mi-a reamintit ca lucrurile cele mai bune se intampla atunci cand ne asteptam cel mai putin. Si pentru ca de atunci m-am ales cu cel mai bun prieten... Ea nu-si poate da seama ce a insemnat pentru mine. A insemnat izvorul dintr-un desert, copacul inflorit dintr-un pustiu. Ei ii sunt dator ca nu mi s-a uscat inima, ca mi-a ramas un suflet, care mai poate fi atins de har. I-am dat un telefon, de acolo ei si unei alte bune prietene, din Timisoara. In primul caz, niste voci care radeau de ceea ce vorbea ea, poate fara nici un rost, au stricat farmecul care inconjura totul si mi-a taiat cheful de vorba. Am inchis cat mai repede, pentru a ramane doar eu, peisajul din jur si amintirile mele. Intalnirile cu adevarat importante din viata noastra, au fost aranjate de sufletele noastre cu mult inainte ca trupurile sa se fi cunoscut. In general, aceste intalniri au loc atunci cand ajungem la o limita, cand avem nevoie sa murim si sa renastem din punct de vedere emotional. Intalnirile ne asteapta, dar de cele mai multe ori evitam sa ca ele sa aiba loc. Totusi, daca suntem disperati, daca nu mai avem nimic de pierdut sau daca suntem foarte entuziasmati de viata, atunci necunocutul se manifesta si uiversul nostru o apuca pe alt drum. Toti stim sa iubim, caci ne-am nascut cu darul acesta. Unii o fac firesc si spontan bine, dar majoritatea trebuie sa o reinvete, sa-si reaminteasca cum se iubeste si toti - fara exceptie - au nevoie sa arda pe rugul emotiilor lor trecute, sa retraiasca unele bucurii si dureri, prabusiri si recuperari, pana ce izbutesc sa discearna firul conducator care exista pe urmele fiecarei intalniri: caci da, exista un fir.

Viata este uneori foarte zagrcita: trec zile, saptamani, poate chiar luni si ani fara sa simti nimic nou. Totusi, o data ce se deschide o usa - si acesta a fost cazul meu cu EA - o adevarata avalansa patrunde prin spatiul deschis. Acum nu ai nimic, iar in clipa urmatoare ai mai mult decat poti accepta. A aparut cu un zambet in viata mea atunci cand eu nu mai aveam nicunul de daruit! A aparut ca o raza de soare, de speranta, in bezna pustiului din viata mea... si de atunci, multe s-au schimbat. Am invatat multe... dar cel mai bine am invatat ca atunci cand pierd, nu trebuie sa pierd si lectia si sa privesc cu incredere spre viitor... caci undeva acolo, soarele va rasari intr-o zi si pentru mine. Asa a fost mereu si as ava fi si de acum inainte! In viata voi avea si infrangeri si reusite, e imposibil altfel. Si de atunci traiesc bucurandu-ma de fiecare reusita, de fiecare insucces, pentru ca orice ar fi, daca mi se intampla, inseamna ca traiesc... si asta e cel mai important, iar tot ceea ce se intampla, se intampla pentru o ratiune anume care, de cele mai multe ori, este intr-un sens cat mai pozitiv pentru evolutia noastra spirituala. Nu exista alegere gresita! Exista doar ceea ce aleg eu...

Candva am mai fost pe aici si am admirat crucea luminata si departarile si am fost foarte trist. A trecut ceva vreme de atunci. Acum, sincer, nu-mi mai pot aduce exact aminte ce anume ma intristase atat de mult. De fapt, acum, nu mai pot intelege. Asa se intampla: trece si tristetea, trec si durerile si deznadejdile, aidoma bucuriilor, trec, palesc, isi pierd adancimea si valoarea, si pana la urma vine o vreme cand nu mai esti in stare sa-ti aduci aminte ce anume te-a durut atat de rau. Si durerile palesc si se vestejesc. Nimic nu e trainic, nici suferinta. Cu schiurile indreptate spre vale, sprijinindu-ma in bete, am mai aruncat o ultima privire crucii, una departarilor si, facandu-mi vant, am pornit la vale, hotarat fiind sa ma intorc noaptea sa fac cateva fotografii, pentru ca lumina de la becurile crucii, lumina de pe partie precum si lumina oraselor din vale mi-au dat cateva idei.

Ajuns jos, nu i-am gasit pe partie pe fratele meu si Bogdan. Am mai luat un bilet la teleschi si, de sus, de unde am reusit sa ma eliberez fara sa cad, am zarit 2 siluete pe banca, la Cruce. Am banuit ca sunt ei si le-am mai facut o vizita, insa, din cauza vitezei, am ratat oprirea si am luat o cazatura zdravana, prima pe partea dreapta... Am mai stat putin acolo, apoi am pornit la vale, hotarati sa luam pentru ultima data in acea zi teleschiul pana sus, de acolo sa mai urcam putin cu schiurile pe umar si sa coboram pe poteca din padure, pe care venisem, pana la cabana... era bezna afara, dar mai bine preferam sa riscam orice prin acea padure, decat sa fim nevoiti sa mergem pe jos aproape o jumatate de km, pe drum, cu claparii in picioare. Am ajuns si sus si ne faceam curaj unul altuia. Era o bezna totala, era imposibil sa vedem ceva jos. Ne ghidam doar dupa dunga de cer ce se vedea deasupra, printre copaci, care ne indica faptul daca mai suntem sau nu pe poteca. Din fericire, poteca era ceva mai lata, cam 2 metri, asa ca aveam timp sa ghicim daca suntem sau nu pe drumul cel bun. Cerul era senins, un sfert de luna se ghicea undeva in departare... Mii si mii de stele ne priveau si ne zambeau. Le zambeam si eu, gandind ca poate si drumul meu este scris undeva, acolo sus, in ele. In fond, astrologia cred ca nu e nimic altceva decat o incercare de a ordona si a sistematiza multele feluri de oameni, destine si chemari, deosebite intre ele. Dar totusi, e ceva!

Am pornit, eu primul, Bogdan dupa, apoi fratele meu. Am zis ca o sa coboram incet, dar mi-am dat drumul, vazand ca nu prea pot sa franez. Am trecut printr-o portiune cu multe damburi, la finele careia pana si eu m-am mirat ca am mai ramas in picioare si, cand am vazut iesirea din padure, m-am indreptat cu spor spre ea. La iesire din padure m-am oprit. A aparut ceva mai tarziu si Bogdan, insa fratele meu abia dupa 10 minute. Comunicand prin tipete, am inteles ca a cazut si nu poate sa-si prinda schiurile. Cand a venit si el, am coborat panta, fara a banui vreodata ca asi fi putut cobora pe acolo. Eu credeam ca sunt inca pe partie... Dar am ajuns cu bine la drum, la cabana, am mancat, ne-am spalat, am terminat berea pe care o mai aveam si ne-am culcat, fericiti. O noua zi ne astepta si trebuia sa ne odihnim, pentru a o trai.

A treia zi (26.02.2004)

"Incrucisarea a doua priviri, o clipa de tacere intre doi oameni, un simplu cuvant care nu ajunge pana la urechile celuilalt, pot fi un strop de istorie universala."

Dimineata ne-am trezit cam pe la 8, si am coborat sa mancam jos, la sala de mese. Si atunci am vazut ce se intampla afara. Ningea viscolit, un viscol cum foarte rar am vazut... de fapt, daca stau bine sa ma gandesc, asa un viscol n-am mai vazut! Zapada proaspata era de peste 30 de cm, iar vantul sufla nebuneste... vizibilitatea era foarte redusa iar fulgii intrau in ochi de cum deschideai usa la cabana. Frumoasa zi de schiat, ne-am zis noi! Dar, cum era ultima noastra zi de schiat, ne-am hotarat sa profitam de ea asa cum era. A doua zi urma sa plecam. Dupa masa, ne-am facut planul sa coboram pana la cabana Salvamont si de acolo sa urcam cu teleschiul nr 2 pana sus, in varful partiei. Zis si facut. Am pus schiurile in picioare si am coborat pe ele, pe drum. Eu am pornit inainte. Zapada era foarte grea. Afanata si mare, si fara nici o urma pe ea... nu coborase decat o singura persoana, cu bocancii... erau singurele urme. Nefiind panta forte mare, la inceput, prin padure, nu aveam viteza foarte mare... am iesit cu bine din padure si, pe scurta portiune fara inclinatie pe care trebuia sa ma imping cu betele, pana porneam iar la vale, m-am saturat de viscol. Nu pot sa explic in cuvinte cum era. Ceata si ninsoarea si zapada ridicata de vant nu permiteau sa vezi la mai mult de 30 m departare, iar vantul baga toata zapada in nas, in ochi, in gura, unde putea, incat mergeam numai cu ochii inchisi. Nu am inca ochelari pentru schi, iar ochelarii de soare pe care ii am sunt de oras si nu am vrut sa-i iau pe o vreme care nu avea nici o legatura cu soarele. Auzeam vantul cum sufla si fulgii mergeau paralel cu pamantul, nu se asezau pe el... Am trecut de aceasta portiune si am pornit la vale. Panta inclinata a drumului a facut sa prind viteza, si cum nu vedeam mai nimic in fata si nici expert in schiat nu sunt, asa in viteza cum eram, mi s-a infipt un schi in zapada si am plonjat ca in piscina in zapada afanata de pe drum. Capul si jumatate din partea de sus a corpului era sub zapada... m-am chinuit sa ma ridic, sa ma scutur de zapada, dar nu puteam sa scot schiurile nici din zapada, nici din picioare. Il asteptam pe Bogdan sa ma ajute, dar nu venea nici el. Patise si el acelasi lucru, ceva mai sus. M-am ridicat pana la urma din zapada, si am pornit la vale, mai grijuliu si am ajuns jos cu bine. Am mai platit pentru inca o zi pentru schiuri, si ne-am indreptat toti 3 spre teleschiul numarul 2. Am urcat in el, fratele meu ratand startul... am aflat asta sus. Pana cand am ajuns in dreptul Crucii, a fost bine in teleschi ca eram adapostiti de vant tocmai de panta pe care o urcam. Insa cand am ajuns in dreptul Crucii, am ramas singuri si neajutorati in fata viscolului. Pe jos zapada nu prea era deloc, doar gheata peste care trecea purtat de vant un praf subtire de zapada, astfel schiurile fiind foarte greu de manevrat si cerand multa atentie, sa nu pierzi teleschiul. Cu o mana tineam batul de la teleschi, cu cealalta betele pentru schi si, nici eu nu stiu cum, am reusit sa nu cad si sa nu iau nici un stalp in brate. Urcusul continua lin, dar frigul m-a patruns pe unde a putut el mai bine. Peste caciula aveam trasa o gluga, insa prin urechea drepta vantul starnea ecouri... Nu puteam sa deschid ochii aproape deloc, decat daca intorceam capul intr-o parte, pentru ca viscolul venea aproape perpendicular pe mine. Am simtit ca daca mai dureaza mult o sa intepenesc. In sprancene mi se stransese deja ghiata... noroc ca nu aveam barba, ca altfel m-asi fi transformat intr-un veritabil Mos Craciun. Norocul meu cu un pulovar de lana cu guler pe care-l aveam, pentru ca l-am tras pana in dreptul ochilor... totusi, nu mai vedeam nimic, nu mai rezistam si i-am strigat lui Bogdan in spate ca eu nu mai pot, imi dau drumul. Dintr-un grup de persoane din stanga mea, pe care nu i-am vazut, aud o voce care-mi zice repezit: "Pai aici trebuie sa-ti dai drumul". Noroc cu baiatul ala, ca pancarda pe care scria "debarcarea obligatorie" era complet ingropata in zapada. Mi-am dat drumul, dar debarcarea se facea pe o zona plina de gheata si in panta, asa ca am luat-o la vale, cu spatele, schiurile mi s-au impotmolit in zapada si in cadere s-au rasucit, sucindu-mi si mie genunchiul... M-a durut o saptamana dupa aceea. Ingropat in zapada, cu schiurile blocate in zapada si cu piciorul intors, mi-am pus toate sperantele in Bogdan care tocmai ajunsese si ii ceream sa ma ajute, sa-mi scoata schiul din zapada. Dar Bogdan mi-a zis sa astept sa se scuture si el de zapada... M-am ridicat pana la urma singur si am privit in jur. Nu vedeam mare lucru. Daca nu asi fi "simtit" incotro e valea, nici nu asi fi stiut incotro sa o iau. Vantul sufla atat de tare ca eram nevoiti sa tipam sa ne auzim. Si ningea atat de abundent! Fata ma ustura din cauza fulgilor de zapada care erau zvarliti, parca in dusmanie, de catre vant. Simteam ca nu mai rezist, te obosea si psihic acea inversunare a naturii... era obositor si inspaimantator, dar in acelasi timp fascinant! Un adevarat spectacol. Natura se joaca putin si deja m-am ingrozit? Ce m-ai face insa daca s-ar supara? Nici nu vroiam sa ma gandesc, singurul meu gand fiind sa ajung cat mai repede jos si sa intru in cabana sa beau un ceai cald. Era tot ce imi doream. Nu vedeam partia, dar mi-am dat seama ca eram in afara partiei, eram pe partea stanga de teleschi. Bogdan zice sa coboram pe unde suntem, dar cum nu stiam ce e in fata, nu am riscat. Mai tarziu am vazut ce era, cand s-a mai potolit ninsoarea... si nu am regretat ca nu am coborat pe acolo. Am asteptat un spatiu gol intre teleschiuri si am trecut pe partie. E foarte greu sa mergi pe viscol si zapada mare, proaspata si afanata, nebatuta. Mai ales cand esti incepator. M-am mai infundat de vre-o doua ori in zapada, pana sa ajung jos... asta nu era vreme de schiat, si nici zapada nu era buna. Pe partie, maxim 5 sau 6 persoane... cu noi cu tot. Insa teleschiul functiona. Chiar amandoua. Ningea de ingropa si singura optiune pentru noi era un ceai cald, care s-a continuat cu un vin fiert, servit de aceeasi ochi albastri, indiferenti... dar nu reci. Priveam la ninsoarea de afara, la fulgii desi si mari, la tot ceea ce ma inconjura si puteam jura ca sunt intr-un basm. Viata e frumoasa, atunci cand nu renunti sa o traiesti, atunci cand refuzi pasivitatea si alegi sa actionezi. Orice ai face, numai sa faci ceva... sa dai din maini si din picioare, sa demonstrezi ca esti viu. Caci e destul timp pentru nemiscare, la final. Cineva m-a sunat. Am vorbit. Am incercat sa povestesc ce simt, ce vad, dar era o problema. Acea persoana ura zapada... Reintors pe scaun, m-am lasat coplesit de o moleseala placuta, provocata de caldura si de vinul fiert. Ma simteam bine, in acel moment. Priveam fulgii. Ce viata scurta are un fulg! Se formeaza si atinge pamantul, in cateva minute... cele cateva minute reprezinta viata lui de fulg. Insa drumul pe care-l are de ales pana jos, nu prea depinde de el. Depinde de conditiile meteo. Nasol! Bine ca macar noi ne putem alege drumul. Dar totusi, si noi suntem influentati... Sau doar credem ca-l putem alege, in realitate urmand un drum deja scris. Nu, nu are cum sa fie asas, oricum nu are rost sa-mi bat capul cu asta acum. Ceea ce e cel mai important, este ca un fulg nu dispare. Odata ajuns pe pamant, se uneste cu toti cei asemenea lui, formand un tot unitar, de neoprit: omatul. Odata ajuns aici, desi fulgul isi pierde propria identitate, participa cu propriile-i forte, nesemnificative, in intarirea puterii omatului. Iar acesta, poate fi devastator. Caci putine fenomene naturale fac mai multe distrugeri intr-un timp atat de scurt, precum avalansele. Odata indeplinita misiunea pe care o are, oricare ar fi ea, si zapada isi pierde identitatea, transformandu-se in suvoaie de apa, uneori chiar in viituri, urmandu-si necontenit drumul spre mari si oceane. Astfel, fulgul se reintoarce de unde a pornit, pentru a purcede iar la drum... intr-o noua viata, cu o noua misiune. Asa e si cu noi! Dar cum am putea oare face ca in viata asta, cea prezenta, sa nu trecem prin ea fara a lasa ceva in urma? Ceva care sa aminteasca generatiilor viitoare ca o data am trecut si noi pe aici? Sa traiesti clipa, sa iti traiesti viata din plin, s-ar putea ca la un moment dat sa nu te mai multumeasca. Sa simti ca mereu se intampla lucruri noi, dar ca toate trec si nu ramane nimic in urma. E intradevar rusinos sa fii astfel dus de nas de viata, e de ras si de plans! Ori traiesti, iti lasi simturile sa-si faca de cap si atunci poti gusta, ce-i drept, voluptati supreme, dar nu ai nici o aparare impotriva efemerului; esti o ciuperca de padure, azi impestritata de culori frumoase, dar putrezita maine. Ori te aperi, te inchizi intr-un "atelier" si cauti sa inalti vietii fugare "un monument" - si atunci trebuie sa renunti la viata, nu mai esti decat o unealta, stai intradevar in slujba nepieirii, dar in acelasi timp te usuci si-ti pierzi libertatea, plenitudinea si placerea vietii.

Ah, si viata intreaga nu capata sens decat daca pot dobandi si una si alta, daca viata nu ar fi ciopartita de acest searbad ori-ori. Sa crezi fara sa platesti cu pretul vietii! Sa traiesti fara a renunta, totusi, la nobletea creatiei! Oare nu e cu putinta? Poate ca exista oameni care izbutesc asa ceva. Poate ca exista soti si parinti carora, fidelitatea, nu face sa le piara placerea simturilor? Poate ca exista sedentari, carora lipsa libertatii si a primejdiilor nu le seaca, totusi, inima? Poate. De vazut inca nu am vazut niciunul...

Toata existenta pare sa se intemeieze pe dualitate, pe contrarii; esti femeie sau barbat, rational sau simtitor, etc. - nicaieri nu poti trai concomitent inspiratia si expiratia, barbatia si feminitatea, libertatea si ordinea, instinctul si spiritul, intotdeauna unul trebuie platit cu pieirea celuilalt, si intotdeauna si unul si celalat sunt la fel de importante si demne de a fi traite! Femeile au, poate, o soarta mai usoara. Pe ele natura le-a plamadit astfel incat placerea isi aduce ea insasi fructul si din fericirea dragostei se naste copilul. La barbat, aceasta fertilitate simpla este inlocuita de nostalgie. Oare Dumnezeu, care le-a oranduit pe toate in felul acesta, a fost suparat sau a ras pe seama propriei sale creatii? Nu, nu a putut fi suparat daca a faurit cerbii si caprioarele, pestii si pasarile, padurea, florile, anotimpurile. Dar fisura strabate totusi creatia Lui. Si de ce sa fie aceasta nostalgie si insatisfactie un pacat? Nu din ea se isca oare tot ce este frumos si sacru, tot ce omul a creat si i-a redat lui Dumnezeu, in chip de ofranda a recunostintei sale? Oricum ar fi, atata timp cat viata mea este o gradina in care infloresc asemenea flori vrajite de genul celei ce m-a trezit la viata sau a celei ce am zarit-o de curand, diferita de toate celelalte, nu am voie sa ma plang...

Noi am contiuat sa ne lasam in voia senzatiilor. Am contiunat sa schiem desi zapada nu era tocmai buna, am facut poze desi nu era vreme favorabila, am ras, am cazut, am obosit. Am pornit de la Platoul Soarelui, spre teleschiul 2 pentru a urca cu el si apoi sa coboram prin padure la cabana, pe poteca pe care am coborat seara trecuta. Pentru a ajunge la teleschi, trebuia sa coboram pe aceeasi mica poteca prin padure, pe care cu o zi in urma ma imprastiasem incercand sa evit niste persoane si sa evit sa nu o iau de-a dreptul prin padure. Cu ceva mai multa experienta si cu zapada pe poteca mai buna, nu doar gheata, m-am bagat iar la coborat si am ajuns cu bine pana jos, desi pe ultima portiune imi tremurau picioarele de frica vitezei pe care o luasem si pe care nu mai puteam s-o controlez.  Insa am ajuns cu bine. Pana la teleschi ne-am intalnit si cu o caprioara (cred ca era mascul) si i-am facut 2 poze... juri ca e magar. Am urcat sus, pe acelasi viscol de nepotolit, si am ajuns cu bine si la cabana, pe poteca din padure, pe zi, fiind o adevarata placere sa schiezi. Am avut cea mai mare viteza. Am mancat si eu eram nerabdator sa ma intorc pe partie, numai ca Bogdan obosise, vroia chiar sa doarma putin si mai si joace carti. Ehee... asa se ducea ziua. Dupa o ora si ceva am pornit inapoi, pe acelasi drum pana la teleschiul numarul 2. Bogdan si fratele meu au pornit inainte, eu mai in urma, dar am luat viteza (imi placea!!!) si am trecut pe langa ei. Trebuia sa ne oprim la un magazin sa luam paine, dar le-am zis ca eu nu ma mai opresc. In fata mi-au aparut 4 persoane. Doi baieti mai in spate si un cuplu mai in varsta, ceva mai in fata. Am crezut ca cei doi ma vor auzi venind, dar ei vorbeau, vantul batea... nu m-au auzit. Cand am vazut ca mai am 3 metri si intru in ei, le-am strigat sa-mi faca loc si m-am incadrat pe dreapta, pe unde era putin loc. In stanga si in dreapta erau mormane de zapada, singurul loc de trecere fiind doar pe drum. Luati prin surprindere, cei doi s-au dat repede la o parte. Unul in dreapta... celalalt in stanga. Asta e! Nu am mai avut ce face. Am intrat in el cu toata viteza, l-am agatat cu umarul. Nu stiu daca el a patit ceva, dar eu m-am imprastiat pe vre-o zece metri. M-am oprit numai bine, exact in fata magazinului... dar nu aveau paine. Am pornit la teleschi si cand Bogdan si fratele meu au pornit, am observat ca se rupsese ceva la schiuri si am coborat sa-i schimb. I-am schimbat, am ajuns iar la rand, dar cand sa pornesc mi-am amintit ca uitasem ochelarii unde am schimbat schiurile, la salvamont... De data asta ii luasem si mi-au prins bine, ca puteam tine si eu ochii deschisi. M-am intors, i-am luat. Intre timp, cei 2 ma asteptau sus. Si se mirau: "De cate ori cazu ala ma, de nu mai ajunge!? Ori pierdu teleschiul mai jos?" Am urcat si eu si povestea a continuat: ne-am bucurat din plin de zapada, de tot ceea ce acea zi nea oferit. M-au socat, pot spune, fetzele copiilor de la scoala de schi... puteam sa jur ca sunt veniti din cel mai uitat de lume sat... si totusi, veneau din orasele miniere de pe valea Jiului... De la oras! Am ramas surprins sa constat cata influenta poate avea mediul in care traiesti, conditiile de viata, asupra aspectului fizic... Si cam acelasi lucru se intampla cu toti cei din jur, cei care erau angajati sub o forma sau alta in buna functionare a acelei statiuni. Prea multi oameni care visau la viata frumoasa pe care o duc cei care vin sa se distreze. Prea multe persoane care sperau ca salvarea sa le vina de la turistii ce veneau acolo sa scape de problemele lor... sa-si caute propria lor salvare! Prea multe vise spulberate o data cu plecarea fiecarui turist in parte... si prea multe care apareau cu venirea urmatorului... Prea multi ochi invidiosi asupra noastra, fara sa stie ca, poate, noi avem mai multe probleme decat ei... cel putin, ei, si-au pastrat autenticitatea. Noi habar nu avem cine suntem... nici ei nu stiu, numai ca ei nu au insomnii din cauza asta!!! Am schiat toata ziua, am cazut, am urcat pe partie cu teleschiul pana nu ne-au mai ramas bani decat de tren si de o paine. Doar atat. Apoi am urcat pe jos, am ras, am obosit... Nici bani de ceai nu mai aveam. Pe la 9 seara am hotarat sa plecam. Fratele meu a urcat cu teleschiul, ca isi pastrase un bilet, noi trebuia sa o luam cu schiurile pe umar, la picior. Trebuia sa urcam pana sus, pe jos, pentru a porni de acolo pe schiuri ca in seara precedenta, pana la cabana. Cat de mult era de urcat, tot era mai convenabil decat sa mergem pe drum. Am fi ocolit prea mult! Jos, la baza partiei, imi faceam curaj sa urc, asteptandu-l pe Bogdan (nu stiu unde era) sa pornim la urcus...

Si atunci am vazut acei ochi albastri pentru ultima data... In cursul zilei, dupa ce am terminat de facut pozele, am lasat la ea rucsacul cu aparatul foto... nu a avut nimic impotriva! Acum statea in spatele geamurilor termopan, la caldura, si privea afara. Fiind in lumina, o vedeam foarte bine... si nu am pierdut privirea ei... oare ce gandea? De ce ma privea cu acea urma de regret? Ce avea in mintea ei? Ce spera? De ce imi zambea atat de sters??? Cred ca am fi ramas amandoi socati sa aflam ca, poate, ne gandeam la aceleasi lucruri! Poate ca ar fi trebuit sa... sa ce? Multe lucruri trebuia sa le facem in viata si nu le-am facut. Dar nu are rost sa regreti ce nu ai facut, pentru ca nu ai de unde sa stii ce ar fi urmat... nu are rost nici sa regreti ceea ce ai facut, pentru ca a fost alegerea ta. Doar pe viitor trebuie sa ai grija sa faci ceea ce iti va face placere, ceea ce e cel mai bine pentru tine. Fiecare ar trebui sa stie ce anume.  Dupa ce a privit putin pe fereastra, s-a intors apoi, resemnata, la masa unde statea patroana si a intrat in vorba cu ea, cu spatele la geam. M-am resemnat si eu, desi, sincer, nu inteleg de ce simt ca m-am resemnat. Asa se intampla mereu, cand calatoresti: intalnesti oameni carora simti ca le-ai putea oferi un loc foarte larg in inima ta, dar iti dai seama ca, dupa ce s-au dus, nici macar cum se numesc nu mai stii. Te intelegi bine cu ei, poate chiar te ajuta sau ii ajuti, de multe ori sunt alaturi de tine cand toti prietnii te parasesc si asta pentru ca nu au nici un interes. Partea buna a sufletului omenesc ii indeamna sa faca asta si apoi dispar, te lasa doar cu amintirea unui chip ce se sterge treptat, ca o poza veche pe care se aseaza praful, urmand ca in final sa nu mai fie decat o pata alba care reprezinta un lucru bun ce ti s-a intamplat o data anume. Si oricat ai incerca apoi sa reintalnesti vreuna din aceste persoane, nu ai nici o speranta... pentru ca nici macar nu stii pe cine sa cauti. Si regreti ca nu ai zis tot ceea ce ai fi avut de zis, atunci cand ai avut ocazia... asa cum fac eu acum, desi zic eu ca nu ar trebui sa regreti nimic. Ce frumoasa ar fi viata de am reusi sa traim azi, fara sa regretam nimic maine!

Totul e gresit pe lume! Soldatul merge la razboi ca sa-si ucida dusmanul? Nu, merge ca sa moara pentru tara lui. Femeii ii place oare sa-i arate sotului cat este de multumita? Nu: vrea ca el sa vada cat i se devoteaza, cat sufera ca sa-l vada fericit pe el. Sotul se duce oare la munca socotind ca-si va gasi implinirea personala? Nu: isi pune in joc sudoarea si lacrimile pentru binele familiei. Asa se intampla, din pacate, mai peste tot:  copii care renunta la visele lor ca sa-si bucure parintii, parinti care renunta la viata ca sa-si bucure copiii, durerea si suferinta justificand pentru mai toti oamenii ceea ce ar trebui sa aduca doar bucurie: dragostea. Totusi, eu am descoperit in cele din urma, ca dragostea reala nu este un lant de evenimente provocate de energia amoroasa: indragostire, angajament, casatorie, copii, asteptare, bucurie, parc de distractii duminica, iar asteptare, batranete in doi (desi aceste mici bucurii ale vietii pot fi cu adevarat minunate) si asteptarea se termina, si in locul ei vezi pensionarea ta, a perechii tele, bolile si senzatia ca e mult prea tarziu ca sa traiti impreuna tot ceea ce visaserati. Dragostea e mult mai mult de atat! Cine nu intelege ce vreau eu sa zic aici, probabil ca nu a iubit niciodata cu adevarat!...

Fiecare om o sa moara... nu are rost sa te mai temi de asta! Insa important este ceea ce faci inainte de a muri. Asta e tot ceea ce conteaza! Lumea asta e prea plina de moarte... Tocmai pentru ca lumea e atat de plina de moarte si de groaza caut mereu sa-mi consolez inima si sa culeg florile frumoase, care cresc in mijlocul acestui iad. Gasesc placerea si pentru un ceas uit ororile. Dar datorita acestui lucru ele nu exista mai putin. Nu demult am intalnit si am cules pret de cateva clipe o floare foarte rara, crescuta in acest iad, dar foarte pura si pretioasa, care m-a readus la viata. Din pacate, vantul vietii mi-a zburat-o din mana... Ea a fost singurul lucru cu adevarat pur care mi s-a intamplat pana acum, in viata. Si bineinteles ca ea nu stie asta!

Acum, o alta floare mi-a atras atentia.

Am urcat si panta aceea, pana sus, si am ajuns fara suflare sus. Am odihnit putin, viscolul continua sa sufle si am coborat iar prin acea padure. Fara incidente, cu bine, am ajuns jos. La cabana am mancat si, fiindca aceasta era ultima seara, si aveam vreo 2 litri de vin de care nu ne atinseseram inca, ne-am imbatat...

Ultima zi (27.02.2004)

"Intreaga suferinta din lume, apare din dorinta egosista de fericire doar pentru sine. Intreaga bucurie din lume, apare din dorinta de ai face fericiti pe ceilalti..."

A venit si ultima dimineata la Straja. Ne-am trezit devreme, ca la ora 9 trebuia sa predam schiurile. Am pornit tot pe drumul ce cobora spre Salvamont, spre telescaun, tot pe schiuri. Insa, desi era 9 dimineata, zapada era topita, apoasa, pe unele portiuni de drum gasind numai apa deasupra zapezii... era sa si cad intr-o balta din asta, care era ascunsa sub un strat subtire de zapada si pe care schiurile mi s-au oprit aproape brusc. Nu am mai avut parte de viteza, in aceasta zi, din pacate. Am predat sciurile, ne-am intors, am eliberat camera, am predat-o cabanierilor, am mancat ceva si apoi, in jur de ora 12, am pornit pe jos, spre Lupeni. De data asta stiam ca telescaunul nu este decat 25000 lei. Dar degeaba, ca noi nu mai aveam bani nici de o paine, in afara de cei de tren. Ultima paine o cumparasem dimineata, cand am lasat schiurile. Era un soare criminal, toate partiile erau inchise, din cauza baltilor care se formasera deasupra zapezii. Se topea totul in mare graba, pe drum deja se formasera canale mari de scurgere a apei, de parca ar fi fost urme de tractor ce a derapat in zapada apoasa... Am coborat numai prin apa, caci tot drumul, de sus pana jos, a fost numai apa sau zapada cu apa. Pana la urma, apa si-a facut loc si in bocanci. Baieti isteti, noi am mai si scurtat prin padure, nu am mers numai pe drum. Cum mergeam o data prin padure, pe urmele lasate de altcineva, simt o data cum tremura pamatul. Ma uit inapoi... cazuse fratele meu. La ultima scurtatura pe care am facut-o, am calcat intr-o mocirla ascunsa de un strat subtire de zapada... pana la genunche mi s-a dus piciorul. Abia l-am scos... dar cata mocirla era pe bocanci si pe pantaloni pana la genunche!!! O jumatate de ora am spalat la ei cu zapada...

Am ajuns si in Lupeni, uzi bine la picioare, acolo am asteptat o ora in halta venirea trenului si am avut ocazia sa cunosc si jmecherii de Lupeni. Stateau toti in jurul unei sticle de bere, o pasau de la unul la altul si o savurau care mai de care mai spectaculos, mai "in scheme". Apoi, probabil pentru ca nu s-au facut remarcati de felul cum savurau acea bere, au lovi in fata cu bulgari de zapada un batran ce trecea prin fata lor. Si ce s-au mai distrat! Pai de ce nu? Cine mai avea curaj sa faca asa bravura? Erau tari!!!... vai de mama lor...

In personal, pana in Petrosani, unde trebuia sa mai stam cam o ora, ne-am schimbat ciorapii, am mai uscat un pic bocancii. In Petrosani, ne-am mai plimbat putin, cu buzunarele goale, insa norocul ne-a suras. De la mare distanta ne-am vazut salvarea: un bancomat. Mai departe, cu bani in buzunar, ne-am luat si noi ceea ce ne mai poftea sufletul.

Aceleasi fetze triste si ratacite in Petrosaniul asta. In nici un alt oras nu am vazut oameni mai plictisiti de viata, ca aici. Aceste fenomen l-am observat mereu in acest oras. Si am trecut prin el de 6 ori pana acum... Iarasi pe strada, iarasi primbarea prin frigul serii, printre cladiri de beton, total lipsite de frumustete, ca in majoritatea oraselor romanesti. Ne-am incrucisat cu un grup de tineri care iesisera probabil dintr-un bar; erau veseli, bausera putin, erau tineri, plesneau de sanatate, peste putin timp aveau sa-si termine studiile (oricare ar fi fost ele) si aveau sa inceapa ceea ce se numeste "adevarata viata": serviciu, casatorie, copii, televizor, amaraciune, batranete, senzatia a numeroase lucruri pierdute, frustrari, boala, invaliditate, dependenta de ceilalti, singuratate, moarte. Ce se intampla?

Hotaram sa ne mai plimbam putin, sa nu ne plictisim asteptand in gara, cautam suc si luam Coca-Cola la 2 litri, cautam si bere, dar nu gasim... inca. Am trecut si pe langa o pescarie si, intr-un acvariu, am vazut o multime de crapi vii, inghesuiti acolo, care se invarteau in cerc, cautand oxigenul de care aveau atata nevoie. Ma intreb, daca tot intri intr-o pescarie, de ce trebuie sa cumperi pestele viu? De ce sa vrei sa fii martor la agonia acelei biete fiinte? Mai stii, poate vine vreunul si mai si pescuieste acolo, sa-si incerce norocul... Imi inchipuiam oameni cu burtile iesite din pantalonisi si pe femeile lor, venind sa admire, sa aleaga... "Proaspat, proaspat vrem... de-la din acvariu!" Mi-i inchipuiam, privind prin geam la acei bieti pesti, pe vanzatori cum se reped sa scoata din acvariu pestii racorosi, argintii si sa-i ofere, cum pestii se lasa cuminti, in voia mortii cu gurile cascate dureros si ochii holbati si plini de spaima sau cum se apara de ea, furiosi si deznadajduiti. Am fost cuprins de mila fata de acei pesti si de o trista indignare, impotriva oamenilor: de ce sunt atat de nesimttitori si grosolani, atat de neinchipuit de saraci cu duhul si de natangi, de ce nu vad nimic, nici vanzatorii, nici cumparatorii ocupati cu tocmeala lor, cu nehotararea lor ("Cat? Un kil, doua?..."), de ce nu vedeau gurile acestea, ochii acestia speriati de moarte, cozile acestea care izbeau salbatic primprejur, aceasta lupta deznadajduita, inspaimantatoare, inutila, aceasta insuportabila transformare a fiintelor misterioase, miraculos de frumoase, cand ultimul tremur le infioara pielea si apoi zac, moarte si stinse, doborate, niste jalnice halci de carne, pregatite pentru a desfata cerul gurii mancaciosilor? Nimic nu sunt in stare sa vada, nimic nu stiu si nu baga de seama, nimic nu le graieste! Ei nu vad nimic, nu-i misca nimic! Sunt cu totii multumiti sau preocupati, au treburi importante, se grabesc, striga, rad si ragaie, fac galagie, fac glume,  se ciorovaie pentru doi bani si tuturor le merge bine, toti sunt impacati si multumiti peste masura de sine si de lumea intreaga. Unii oameni sunt mult mai rai si mai gretosi decat niste porci! Ei da, si eu m-am aflat destul de des, in trecut, in mijlocul lor, m-am veselit printre cei asemenea lor, am alergat dupa fete, am ras si nu m-am infiorat deloc mancand pesti prajiti. Asta e drama vietii mele... Insa necontenit si adeseori pe neasteptate, ca printr-o vraja, bucuria si linistea ma paraseau, iluzia aceasta de imbuibare ma sufoca, aceasta multumire de sine, trufie si trandava tihna a sufletului se scuturau de pe mine si ceva ma indemna la meditatie, la contemplarea suferintei, a mortii, a zadarniciei oricarei actiuni, indemnandu-ma sa privesc fix, in abis. Iar uneori, din deznadejdea atotcuprinzatoare, starnita in mine de aceasta panorama a lipsei de sens, inflorea dintr-o data in mine o bucurie, o dragoste violenta, dorinta de a asculta un cantec frumos sau de a admira; sau in vreme ce miroseam o floare, ma jucam putin cu o pisica, regaseam bucuria copilaroasa a vietii. Sentimentul acesta dura o vreme si lumea devenea iarasi buna, minunata. Pana cand se instapaneau din nou celelalte, tristetea, ingandurarea, dragostea disperata, sufocanta, pentru pestii muribunzi, pentru animalele chinuite fara sens de nebuni, pentru florile gata sa se ofileasca, spaima de o viata natanga, porceasca si de oamenii ce se holbeaza, fara a fi in stare sa vada ceva! Ce mult ma bucur ca m-am trezit la viata, m-am descoperit cat de cat pe mine, am avut curajul sa ma recunosc si sa traiesc asa cum sunt eu facut.

Am parasit cu sufletul greu acei pesti ce-si traiau ultimele clipe ale vietii, expusi in vitrina, pentru a fi vazuti zi si noapte de trecatori indiferenti... iar eu, daca nu eram indiferent, dar nici nu faceam nimic, ma diferentiam cu ceva fata de ceilalti? NU. Ce asi fi putut face? Asa facem cu totii... zicem ca nu avem ce face si mergem mai departe, fara sa facem nimic... in nici un sens.

Ne-am intors in gara, am luat si bere si pe tren am avut asa o pofta de ras, incat toti trei am ras pentru tot trenul... pentru tot anul.

Porneste trenul, iar eu privesc inapoi, regretand ce las in urma: MUNTELE. Indiferent cum va fi vremea, acolo sus, eu mereu voi iubi muntele, asa cum ma va primi; pentru ca (nu-i asa?) iubirea este neconditionata. Mi-am luat ramas bun de la munte, pana data viitoare. Foarte curand...

Din Targu Jiu a urcat multa lume si a fost imposibil sa pastram compartimentul doar pentru 3 persoane. A mai urcat o femeie in varsta si 2 fete... dar noi aveam chef de ras. Si am ras pana cand le-am facut si pe cele 2 fete sa rada cu lacrimi, iar acea doamna, incerca sa para serioasa si sa se abtina, dar bufnea in batista si cateodata lesina si ea de ras. Nu stiu de unde atata pofta de veselie pe noi, dar, pe langa faptul ca aveam chef de ras, scoteam si niste perle din noi (nu stiu de unde) de era aproape imposibil sa nu razi. Si am continuat sa radem pana am ramas iar singuri in compartiment. In Craiova ne-am intalnit cu un prieten care urma sa plece in acea seara la Straja. Am vorbit cu el, apoi am luat taxiul si am pornit spre casa, parandu-ne rau de ceea ce am lasat in urma... de toata acea aventura si veselie.

Dar stiam ca va mai veni.

Azi voi sterge din agenda mea doua zile: ieri si maine. Ieri a fost invatatura si maine va fi consecinta a ceea ce eu pot face azi. Azi voi intampina viata cu convingerea ca aceasta zi nu se va mai intoarce. Azi e ultima sansa. Eu trebuie sa o traiesc intens pentru ca nimeni nu ma poate asigura ca voi vedea rasaritul maine. Azi voi fi destul de curajos pentru a nu permite nici unei sanse sa treaca pe linga mine, singura mea alternativa este sa reusesc. Azi voi investi in cea mai valoroasa resursa: timpul meu;  in cea mai transcedentala lucrare: viata mea. Voi petrece fiecare minut cu pasiune pentru a face din ziua de astazi o deosebita si unica zi din viata mea. Azi voi depasi orice obstacol care apare in drumul meu avand credinta ca voi reusi. Azi voi rezista pesimismului si voi cuceri lumea cu un suras, cu o atitudine pozitiva si asteptand intotdeauna numai binele. Azi voi face din orice munca obisnuita o expresie sublima. Azi voi avea picioarele pe pamant intelegand realitatea si privind stelele imi voi proiecta viitorul. Azi imi voi face timp sa fiu fericit si voi lasa fructele muncii mele si prezenta in inimile celorlalti. Azi imi voi face timp pentru persoanele cu adevarat importante in viata mea... Azi, va invit sa incepem un nou anotimp in care putem visa ca orice dorim sa realizam este posibil si vom indeplini asta cu bucurie si demnitate.

Privind stelele, din taxi, am gandit: fiecare apus vine pentru a lasa locul unui nou rasarit. Si am zambit:).

Oare care din cele 7 minuni ale lumii, este mai importanta pentru noi si mai minunata, decat iubirea?

Claudiu Craciun                                

23.03.2004

PS: Orice ai face in viata, lupta pentru a schimba ceva si nu pentru a pedepsi!!!

Author: Claudiu Craciun
Uploaded by: Claudiu Craciun
Views: 11331, Last update: Thu, Mar 25, 2004



Links to the Mountain Guide:
Muntii VALCAN  


A photo [Not found]

An article [Not found]

A trail
Orasul Lupeni-Izvorul Rosia-Izvorul Ciurgau-Cabana Straja-Pasul Vulcan-Sub Varful Zanoaga-Casa Buliga-Mt. Priporu Mare-Valea Vijoaia-Satul Pleja-Popasul Turistic Bumbesti

 

Login or register to comment