Plouă pe Pricopanul. Prin deschizătura triunghiulară a cortului aşteptăm puhoiul
cu privirea alunecînd peste pantele pîrjolite, pline de spini uscaţi, pînă departe,
pe întinderea imensului şes dobrogean. Aerul încins miroase sufocant a praf umezit.
Pricopanul e o imensă masă higroscopică ce pare că absoarbe apa direct din nori. Cerul
e vînăt. Fulgerele şi tunetele îi sînt arme. E vijelie pe Pricopanul, dar cei
cîţiva stropi căzuţi par o glumă nesărată. La cîţiva metri în spatele cortului,
Fîntîna de Leac, singurul izvor, pare o venă tăiată din jgheaburile căruia se scurg
ultimele picături de apă caldă şi sălcie. Micul adăpost de beton văruit este un
templu de mulţumire adus apei pentru efortul de a rezista arşiţei. Totul în jur are
ţepi. Totul e mort, adormit de vrajă. Fiecare plantă pare că întinde o mînă către
cer implorînd norii negri să dezlănţuie potopul. Şi totuşi... Doar cîteva
picături. Darabana stropilor a încetat. Muţi privim cum Pricopanul acceptă resemnat
sclavia arşiţei, dar nu, o mişcare slabă ne dă de ştire că sub masca lui
neclintită Pricopanul trăieşte. O broscuţă ţestoasă ceva mai mare ca pumnul
înaintează printre bolovani, încet şi sacadat ca un mecanism tras cu cheia. Se
grăbeşte cît îi permit picioruşele şi în scurt timp dispare, carapacea ei
galben-cafenie o camuflînd-o perfect.
Seara se consumă în linişte în jurul unui foc alimentat parcimanios de teama
incendiului. Asemeni statuilor lui Iko din insula Paştelui, uriaşele stînci rotunjite
ieşite din coasta Pricopanului ascund un mister. Misterul unui munte bătrîn şi
înţelept trăind lăuntric sub masca celor 467m altitudine, un mister pe care sperăm
să-l descifrăm mîine.
Dis-dimineaţă atingem creasta după un urcuş pronunţat de-alungul unui vîlcel. Un
mic vîrf constituit din blocuri uriaşe, fisurate şi îngrămădite unele peste altele
trezeşte în noi setea escaladei. Privit de sus Pricopanul nu pare atît de sălbatec.
Pornim pe creasta înierbată, presărată cu blocuri de piatră căzute parcă
dintr-un uriaş monument antic. Pe alocuri, porţiuni dintr-un drum de care şi bucăţi
ruginite de cablu amintesc de prezenţa omului, nicăieri însă nu vedem vre-un ambalaj
al produselor alimentare. Ne strecurăm spre Vîrful Piatra Rîioasă înghimpîndu-ne şi
culegînd pe şosete şi în căuşul bocancilor seminţe ce ne înţeapă picioarele.
Undeva în dreapta, sub noi, construcţia din scînduri a unui fort nord american
slujeşte de decor într-un western romănesc. Pe străzile Măcinului o femeie ne spunea
că aici s-a filmat "Drumul oaselor"... Soarele arde deja, iar apa din bidon are gust
de otravă. În lumina crudă, misterul Pricopanului a dispărut. Muntele îşi arată
scheletul de granit, măcinat şi rotunjit de vitregia vremii. Bolovanii uriaşi stau
uneori unii peste alţii ca şi cum cineva i-ar fi aranjat acolo cu mare grijă. Roca
predominantă este granitul. Începînd din sec. XIX, mari cantităţi au fost exploatate,
încărcate în vase turceşti, greceşti şi mai apoi italiene şi franceze, cu
destinaţia Constantinopol şi Marsilia. Mai recent (în 1970), granitul extras dintr-o
carieră situată la marginea oraşului Măcin, a stat la temelia noului pod peste Dunăre
şi Borcea, la Greci existînd şi azi un atelier în care granitul este cioplit sub
formă de cuburi.
Meditez asupra noţiunii de munte. Oriunde vezi o formă de relief de înălţimea M.
Măcin, spui imediat: deal. Pe Pricopanul însă gîndul îţi fuge la munte. De ce oare?
Ce delimitează aceste noţiuni? Realitatea dovedeşte că înălţimea nu poate fi
întotdeauna relevantă. Ceea ce deosebeşte Măcinul de nişte dealuri oarecare este
aspectul său pietros, ruiniform, precum şi pantele sale deosebit de abrupte ce se
întîlnesc într-o creastă uneori îngustă, ce aliniază vîrfurile pe o direcţie bine
conturată. Din cabina camionului cu care am călătorit între Smîrdan şi Măcin,
Pricopanul etala semeţ o creastă zimţată şi pietroasă.
De pe Sulucu Mare (370m) la care ajungem după ce lăsăm pe stînga o plantaţie
firavă de frasin, privim mozaicul parcelelor cultivate ce împart cîmpia în
dreptunghiuri neregulate, Lacul Sărat şi cele două localităţi ce se zăresc în faţa
şi în spatele nostru: Greci şi Măcin. Undeva departe în dreapta se zăreşte Pasul
Priopcea încadrat de Vîrful Priopcea şi cele două Bujoare, Românesc şi Bulgăresc,
care, ajutate de cîţiva cumuluşi par conurile unor vulcani în erupţie.
Aspectul pietros a dispărut. Coborîm repede peste Vîrful Dealul Îmbulzita (291m)
căci setea ne chinuie. În faţa noastră o turmă de oi stă încremenită. Animalele
îngrămădite unele în altele pentru a-şi ţine umbră stau cu totul şi cu totul
nemişcate.
Natură moartă cu oi.
E glasul unui coechipier, dar nimeni nu-i răspunde. Fugim spre umbra pădurilor de pe
creasta principală a M. Măcin, lăsînd în urmă Pricopanul ostil. Pe drumul de care pe
care-l străbatem, praful ce atinge 3-5cm grosime e punctat de picăturile rare ale ploii
trecute. În faţă, creasta Măcinului ascunsă în totalitate de plapuma verde a
pădurii nu are nimic din sălbăticia Pricopanului. Greu încercaţi de căldură dar
mulţumiţi ne urmăm drumul cu cuvintele geografului Ion Cornea în minte: "drept
aceea, chiar dacă, cititorule, te vei fi suit pe toţi munţii Europei, să sui,
neapărat, şi pe Pricopanu."