Ca să tratez subiectul ales pentru acest material, ar trebui să vorbesc
inițial despre frații Țițeica, personaje alpine pomenite des în mesajele și
articolele mele. Cum rindurile mele s-ar multiplica excesiv, prefer pe
moment să spun, cu o expresie indiscutabil seacă: au fost niște oameni de
munte deosebiți
.
În tinerețea lor, un contemporan remarca faptul că deși, în principiu,
abordabili, nu mergeau cu oricine pe munte. Era un pic de reproș în
constatare, dar e de acceptat că un om echilibrat nu are de ce să se
înconjoare cu o turmă de necunoscuți, doar pentru a fi in centrul atenției
și al stimei profanului, cum facem nu o dată. Bineințeles, în situații
speciale, Radu Țițeica nu a refuzat de pildă invitația organizatorilor
primei școli de alpinism românești de a duce oameni pe munte. Cu rezultate
care se pot vedea într-un Calendar al Turing-Clubului României (semnatar
încîntat, Francisc Severin).
O sănătoasă reticență precum cea de mai sus nu-i împiedică pe "Țițeici"
(expresia aparține celui pomenit imediat mai jos) să aibă însoțitori și încă
statornici. Cel mai apropiat și... util în turele alpine a fost Ion (Nelu)
Cantuniari. Apoi, "în cursul unei ședințe de laborator, la Școala
Politehnică unde eram student, ședințe în care făceam determinari de
duritate a apei cu un dispozitiv portabil, colegul Nicolae Nicolescu spune
colegului Emilian Bratu [...]: `dacă ar fi să măsurăm duritatea tuturor
apelor din Diham, n-am termina ușor`
. Atunci am aflat că cei doi erau
amatori de munte."
. Niki Nicolescu avea să-i însoțească inclusiv în
explorări alpine (Valea Urzicii, de pildă). La munte a fost atras chiar și
dascălul lor, Costin Nenițescu.
Lungind peste limită materialul de față, redau totuși desfășurarea unei
excursii împreună cu familia Nenițescu (reporterul, Serban Țițeica,
demonstrează că inteligența și prospețimea condeiului nu depind de vîrstă
sau epoci)
"Mă, cu muntele a fost bine. Am plecat cu mașina din București pe la vreo 2
după amiaza și am ajuns la Bușteni seara. Am plecat pe o vreme foarte bună
via Poiana Coștilei, Brîul Mare, Mălin (trecerea prin locul scabros din V.
Urzicii s-a făcut în bune condiții) unde s-a halit. Am tras vreo cîteva
poze pe brîul mare pe care i le-am dat lui N... să le developeze. [...] Ne-am
suit apoi pe Mălin în Tibet (platoul Bucegilor, n.n.) [...] Pe Tibet un
vîntișor [...] sub mîngîierea căruia am galopat la Omul. Trasă de mine și
împinsă de Nelu, Nenițăreasa a realizat o performanță extraordinară, că am
ajuns într-un timp record la Omul. Doctorul a rămas mai de căruță, dar mult
mai puțin ca de obicei, ceea ce dovedește un progres. [...] Aici am băutară,
am mîncatăra, și am dormit, fără să fim supărați de colonei imbecili, fiind
singuri în casă. A doua zi, pe un vînt și mai turbat, am luat-o spre (Valea)
Bucșoiului, unde odată intrați, vîntul ne-a mai iertat. Am coborît-o ca cu
babacu (matematicianul Gh. Țițeica, n. n.). Pe dîmb, aproape sus de tot,
d-na Nenițescu și-a scăpat sacul, care a realizat o descindere impresionantă
pîna în fir aproape la crăcana, Nelu s-a cam muncit sa-l pescuiască. Află că
aparatul fotografic n-a pățit nici pe dracu...".
Odată studenția terminată, Radu Țițeica a ajuns și la Timișoara (vreun
îndrăgostit din Banat de istoria alpinismului ar putea face niște săpături
interesante despre trecerea lui RȚ pe la institutul superior de aici). Era
într-adevăr cam departe de dragii lui Bucegi, dar se descurca: în timpul
anului școlar scria vreun articol precum "Etapele explorării Bucegilor", iar
vara doar la Bușteni se oprea. La un moment dat a mers cu el și asistenta
Preduța Bungeteanu. Aceasta a fost încîntată de drumurile pe care a fost
dusă, dar și de îndrumători, motiv pentru care nota într-o scrisoare:
"Am
fost [...] pe brîul Morarului, apoi la Omul, întoarcerea fiind pe Valea
Morarului. Locurile foarte frumoase și greutatea - să-i zicem tehnică -
nulă. N-am întîlnit pe nimeni pe brîu pîna la Omul și toți mergeau (Radu și
Șerban Țițeica, n.n.) parcă reculeși. Poate mai mult decît locurile [...]
m-au izbit două lucruri: bucuria lor la munte, pentru mers, pentru o floare,
pentru o piatră, pentru un aspect. Era o bucurie proaspătă și pătimașă, la
niște oameni care ar putea să fie blazați. Nu sînt cei care să se laude pe
unde au fost si ce-au făcut, nici să alerge la potou. Nu că mi i-aș fi
închipuit altfel, dar nemaiîntîlnind astfel de specimene credeam că există
numai în imaginația mea..."
etc. Sînt scrisele unei tinere femei
îndragostită de natură, dar și de poezie, ea apreciind între altele poemul
"Dacă..." al lui Rudyard Kipling.
Peste numai o lună, la 11 septembrie 1940, cu toții coboară Valea Mălinului.
"Ajunsesem pe o mică limbă de zăpadă, deasupra locului unde valea este
străbătută de Brîul Mare al Coștilei. Preduța, excelentă mergătoare pe
munte, a alunecat pe această limbă de zăpadă [...] cu urmări fatale.
Este o tragedie pe care, lesne de așteptat, nici acum (peste decenii, n.n.)
n-o pot uita"
. Cum va fi fost privit de familia, de apropiații fetei, la
aflarea tristei vești, putem doar bănui.
Radu Țițeica își imputa lor, însoțitorilor din acea nefastă zi,
responsabilitatea nenorocirii: "Poate, cu mai multă precauție, accidentul
putea fi evitat, dacă nu am fi avut încredere în camarada noastră și am fi
legat-o cu frînghia pe limba de zăpadă."
Încrederea fusese însă întemeiată: cu un an înainte Preduța își luase pe
Valea Urzicii, alături de Șerban Țițeica, ceea ce numea bacalaureatul alpin.
Ce aproape e viața de moarte!... Fără fatalul incident, ar fi existat poate
o încîntată confesiune scrisă ori o rememorare verbală seara, lîngă soba
vilei Țițeica din Bușteni...
Și invers. Cum cade, uneori, din înălțime un bolovan imens exact în locul
unde ne aflam cu cîteva (zeci de) secunde înainte...
Mircea Ordean
P.S. 1: Absolut statistic (iertată fiindu-mi expresia, căci la mijloc e
vorba de viața cuiva), relativ în aceeași zonă, Alex. Beldie și Emilian
Cristea au descoperit, cîțiva ani mai tîrziu, cadavrul unui vînător de
capre.
P.S. 2: Și în acest episod redau, spre înseninarea atmosferei, o epigramă -
autor, Nae Dimitriu - avînd la origine o cădere cu deznodămînt fericit, în
Fisura Sudică a Mălinului se pare:
"Trandafir (Ion, n.n.) în astă vară
Încercînd o noua rută
Nu-și mai ia cu el frînghia
Ci o mică parașută".
În încercarea de a escalada același traseu a căzut după aceea, prin 1938, și
Constantin Contes: "La un grohotiș, unde nu se putea bate nici un piton, am
ratat o priză de iarbă și am căzut. Mă filau Edy Aerkeder și Toma Boerescu.
Sub șoc, Edy a luat-o în sus; alcătuiam un fel de lift: eu coboram, el
urca".