Diaries - Godeanu. Ceata in vechiul imperiu

Mereu ascuns in ceturile de la miazanoapte, cateodata stralucind in splendorile departarii. Asa mi-a aparut intotdeauna coloana vertebrala a muntilor din miazanoaptea Olteniei, coloana care este arcul de peste 70 de km al crestei Godeanu - Cerna.

Dincolo de pitorescul si salbaticia muntelui, intalnirea cu Godeanu a fost un prilej de ragaz, de respiratie, de meditatie. Linistea umeda a diminetilor in care ceata ne inconjura din toate partile, in care inaintam prudenti si curiosi, cu ochii pe micutul aparat ce devenise ghidul nostru. Da, asta nu o mai incercasem... o liniste ciudata iti patrunde in suflet cand te vezi mic si ascuns printre lespezile sure iar civilizatia si lumea in sine par atat de departe...

Pentru ca Godeanu este o adevarata lume pierduta. Departe, izolat de tot ce inseamna poteci si drumuri. Sumbru uneori, insorit alteori. Ce straniu sentiment traiam cand doar cateva pale de vant ridicau negurile si ne dezveleau vai intregi, munti, stane si turme ce statusera pana atunci ascunse!

Tot stranie a fost si dimineata gri din saua Paltina cand aceeasi ceata insistenta ne tinea parca pe loc, parca sa ne faca in ciuda ca vrem sa patrundem in cetatea Godeanului. Fantomatice, se aud in vale latraturi. Pesemne este vorba de dulaii de la stana Soarbele, insa nu ii vedem si nici ei pe noi.

Orbecaim la propriu pe platoul Sturu - Paltina. In fata noastra iese ca din pamant cate o movila de pietre sau lespezile ruinate de pe varfuri. Urcam, coboram, mergem drept, pentru noi e totuna. Nu vedem nimic, ne grabim spre nicaieri iar linistea ce se asterne cand ne mai oprim, ne intra in oase, odata cu umezeala.

Ciobanii apar pe parcursul zilelor urmatoare la fel de ciudati, de incremeniti ca si muntele caruia apartin. Par la fel de infipti in locurile acestea precum si movilele de piatra ce ne mai indruma, ici colo, pasii obositi.

Intr-o dimineata muntele ne face insa un dar neasteptat. Soarele invadeaza temerar caldarea Scarisoarei. Ne urmam drumul pe creasta, privind inapoi la banutul lucios care este lacul Scarisoara, ce numai cu o seara mai devreme se ascundea in ceturi.

Varfurile si crestele se succed ore dupa ore. Marturii ale unor ere trecute, fostele borne de hotar ale imperiului sunt niste calatori in timp. Si in cele din urma, punem piciorul, dupa un urcus pe un decor selenar, pe fruntea sumbra a Godeanului.

Soarta este insa fidela comportamentului sau din ultimele zile. Ceata alba, rece si umeda. Vant aspru ce ne rascoleste aici, la peste 2200 de metri altitudine. Rar, foarte rar ceata se subtiaza si vedem un cer incredibil de albastru.

Coboram apoi, pret de cateva ore. Din nou, caini, oi si ciobani. Aici si muntii poarta denumiri ciudate, pastoresti: Balmos, Bulz, Olanul, Oslea, etc.

Singuratate si tacere peste tot. Plaiurile se despart si trebuie sa fim grijulii sa nu ne pierdem din nou, chiar daca ceata a ramas in urma. Printre picioarele noastre serpuiesc - incredibil - urme de atv-uri. Da, omul vrea sa ucida si linistea pasunilor alpine, si emotia urcusului pe propriile picioare...

Seara, din nou. Raul Ses. Stranie si potrivita denumire! Suntem aproape intr-o campie prin care serpuieste un rau rece si repede de munte! El vine de sus, de sub Godeanu si ocoleste o tara intreaga, as zice, pentru a se arunca in lacul de la Gura Apelor.

Imi era teama ca vom pleca din munte si nu vom avea ocazia sa stam de vorba cu unul dintre ciobani. Iata ca la Raul Ses am taifasuit in faptul serii cu Ion Duma din Teregova, care avea stana nu departe de locul nostru de campare.

Ciobania este grea si bataia de cap este multa. Nu sunt oameni dispusi sa stea cateva luni din an in varful muntelui, lupii si ursii sunt un pericol real, controalele si conditiile de prelucrare a laptelui sunt si ele din ce in ce mai aspre.

Dar eram seara pe munte, si soarele cadea asa frumos in spatele Tarcului, si dulaii se asezasera pe iarba langa noi, incat toate necazurile vietii pareau foarte indepartate...

Si am urcat apoi a doua zi spre alte culmi. Curmatura Olanelor am traversat-o intr-o ploaie rece, batuta de vant. Nu credeam desigur ca Godeanu ne va lasa sa plecam fara sa ne dea un semnal al puterii sale. Iar cand zarile s-au luminat, ne-am bucurat sa vedem printre zdrentele de nori, culmile rotunde ale Tarcului si Cernei.

Caci aveam de trecut masivul munte Dobrivir sau Varful Dobrii cum apare el pe harti. Un ocol lung, pe curba de nivel, pret de aproape 2 ore, ne-a ajutat sa facem asta si am ajuns apoi la izvoarele Craiovei, ce isi deschide o vale parca uriasa spre miazazi...

Si apoi alte culmi, parca fara numar. Oricum renuntasem sa mai numaram varfurile pe care le treceam, ci doar meditam asupra toponimiei foarte batrane a locului: Boldoveni, Babelor, Mlaci, etc.

Foarte departe, in pacle ce tremura zarim capatul nostru de drum: Arjana. Insa pana acolo campam inca o data in creasta, undeva la 2-3 km nord de Vlascu, chiar deasupra obarsiilor Iaunei Mari.

O seara si o noapte chiar in creasta. Un apus calm, aproape de toamna, ne invaluie intr-o lumina portocalie. Umbrele Muntilor Cernei se astern peste Varful lui Stan si peste culmea mai joasa a Mehedintilot.

Decorul este definit de un singur cuvant: pustietate. Undeva, la cateva sute de metri, o movila de pietre, o silueta, sparge monotonia orizontului. Pare un martor tacut. Imaginatia o ia la galop si o transforma intr-un om de piatra ce se va pune in miscare odata cu caderea noptii.

Vantul de culme nu ne da insa pace si se intareste. Cortul se scutura in toate partile. Adorm in tot acest vuiet, cu gandul la culmile acestea foarte dragi mie pe care le voi parasi curand...

In puterea noptii ma trezesc fulgerele. Intai am crezut ca am naluciri insa intr-adevar, fulgera. Ceasul arata 3.35. Cu exceptia vantului de afara insa, nu se aude niciun zgomot. Nici macar cel mai indepartat tunet nu strabate pana unde ne aflam noi. Furtuna este foarte departe insa ma cuprinde o usoara ingrijorare si incep sa ma gandesc ce ar fi totusi de facut in cazul in care ar ajunge pana la noi. Nu ajung cu meditatia prea departe, oboseala ma doboara si alunec din nou in somn...

E iarasi dimineata. Ultima dimineata in Muntii Cernei. In nici 2 ore suntem pe Vlascu, pe care il strabatem de-a lungul. Frumoase privelisti spre Topenia si spre Cornereva. Un sentiment de regret ne invaluie cand coboram de pe Zglivar, mult prea repede si mult prea mult. Ne pregatim sa parasim golul alpin in care am intrat acum 5 zile, tocmai in Saua Plaiul Mic. Padurea este insa din ce in ce mai aproape.

Lasam si Cusmita in dreapta si coboram destul de tare pana in Prisacina. Aici ne descumpaneste caldura puternica si hatisul de poteci ce leaga o gospodarie de alta. Cerem lamuriri si in fine reusim sa prindem drumul spre Dobraia. Ne oprim pentru inca un popas si admiram intreaga panorama a Muntilor Mehedinti.

Ne apropiem de final. Picioarele noastre cer popasuri dese. Ne cotropeste si mai tare canicula zilei de august. Din fericire, de la bisericuta din Dobraia, poteca merge numai prin padure. Izvoarele de pe drum ne mai alina oboseala.