Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Diaries - in afara timpului si a spatiului

Bookmark and Share

in afara timpului si a spatiului

  Toata trupa plecase de la cabana , mai ramasesem eu cu fetele si Alex sa strangem pe acolo, sa lasam cat de cat la fel cum gasiseram, dar si cu speranta unei ture a doua zi. Patru zile cat am stat acolo, nici un fulg de zapada, ne-a cam plans sufletul dupa peisajul hibernal, dar asta e, ne resemnasem cu idea ca in aceasta iarna  natura ne certa in felul ei, privandu-ne de spectacolul alb.

   Si cum ne resemnasem noi in idea unei ierni pustii, parca cineva se hotarase sa ne dea o lectie, una frumoasa si neasteptata. De odata se aude "ninge!". Cateva secunde mai tarziu, cinci perechi de ochii se holbau de la fereastra la firavul  dans ai  fulgilor ce abia isi faceau simtita prezenta, gingasi si tematori asemenea unor domnite. Si mai ca intodeauna omul, iar neincrezator "ehh, nu are nici o sansa, e ud pamantul, nici macar nu o sa se depuna!". Cred ca atunci, in acel moment, ingerii radeau de neincrederea noastra copilareasca, si s-au hotarat ca e timpul sa inceapa lectia.

   A nins toata noaptea. Dimineata cand am deschis usa cabanei sa ii dau drumul  bestiei afara, parca ma trezisem in alta lume, rupta din basmele rusesti, cu zapada pana la fereastra, o lume bantuita de dulceata formelor rotunde, invaluita in mister alb. Obrajii palizi au inceput a prinde culoare, si am inceput sa rad, tot sufletul imi radea;radeam cum uitasem sa mai rad de mult, din copilarie cand bunica ma ademenea in casa cu azma calda si branza dupa o zi la sanius. Radeam ca atunci cand incepeau sa se coaca ciresele si gaseam cate una ce o luase inaintea celorlalte spre a-si gasi sfarsitul pe buzele mele. Cainele a inceput sa latre, plin de uimire, nestiind unde se afla. A incercat sa coboare scarile, insa mai mult sarea decat pasea. Si nu e un  caine mic, are cam 70cm inaltime. Cand s-au terminat scarile a disparut si Buldog, i se mai vedea decat varful  cozii din zapada. A uschito inapoi pe scari speriat de ce i se intamplase. Usor, usor au facut ochi si restul personalului. Parca o alta atmosfera se crease in jurul nostru. Eram mai puri, mai plini de viata, mai veseli. Zapada ne impingea la miscare, ne aducea in armonie unul cu altul. Staticul devenea mobil, visarea devenea credinta, lupta incepea in noi, cutezatorii porneau la drum!

   Erau 5km pana la drumul national,  5 km de drum forestier cu zapada pana la coapse, zapada intreaga, necalcata inca de vre-o forma de viata. Am pus rucsacii in spate, speranta in fata  si la drum, voinicii mei! Cainele isi invatase lectia de dimineata, iar acum statea cuminte in spatele nostru, sarea din urma in urma de teama sa nu se mai trezeasca iar singur intr-un univers alb. Am ajuns intr-un final si la drum, apoi de acolo inca o ora pana in Petrosani, ceva cumparaturi, am lasat bestia la fete, sa il duca acasa, ca deja tura asta  se dovedise ca nu era pentru el. In oras inca mai fulguia, dar firav, la radio se anuntau  nameti de 1m juma, Straja era inzapezita, iar noi radeam, nestiutori si veseli, inca. Ne-am urcat in primul microbus, apoi am gasit o ocazie ce ne-a dus  pana la rascrucea drumurilor. De aici la pas. Era doar Alex cu mine, iar a doua zi  trebuia sa ajunga si  Marius cu Alin. Deocamdata luna ne insotea prin desertul inghetat, eram inca la poalele muntilor, ii vedeam in departare cum isi inalta coamele spre cer, amenintand si impunand respect prin maretia lor, prin noua haina ce-o purtau. De mult timp nu mai prinsesem  o luna plina pe un asemenea senin. Feritiva sufletul de o noapte ca aceasta! S-ar putea sa deveniti mai  buni, mai cinstit cu voi insiva. O noapte ca aceasta dauneaza grav egoului vostru. Te face sa vezi cat de mic esti tu, te face sa vezi ca nu esti singur, ca esti legat de toti si de toate, te face sa vezi adevarata frumusete. Asa ca ramaneti inchisi in casele voastre, in voi insiva atunci cand banuiti ca afara s-ar petrece miracole, caci altfel s-ar putea sa descoperiti ca voi insiva sunteti un miracol, poate chiar cel mai mare miracol din viata voastra!

   Radeam cu Alex, povesteam, mergeam, mai facea cu mana la cate vre-o masina  ratacita pe drumul acela pustiu, si asa s-au scurs vre-o 7-8km, pe nesimtite. Apoi a oprit o masina, ne-a dus vre-o 5km, apoi iar pe jos, iar alta masina, inca cativa km, iar alta masina, si asa am ajuns noi intr-o seara de iarna in muntii. De aici mai eram vre-o 10-15 km de drum  pana la intrarea in traseu, era zece seara, Marius si Alin ajungeau abia maine, nu stiam ce sa facem. Asemenea unor calatori din alte vremuri, din povestile bunicii, am vazut in departare o luminita, firava, abia se zarea printre umbrele noptii. Am gasit si o potecuta ce ducea in directia respectiva, si am pornit tematori, sa dam binete si sa cautam un adapost pana a doua zi. Ne-a raspuns un barbat pe la 40 de ani, un om puternic, om de munte, un om bland si cald, contrastand parca cu trasaturile sale aprige. Avea ceva din vechii daci ce pazeau nu demult aceste locuri sacre, fruntea inalta si senina, maini aspre si mari, pas hotarat si glas puternic. Cand l-am vazut ni s-au inmuiat picioarele, am crezut ca o sa urle la noi asa hotarat pasea prin zapada.

   Cand ne-a deslusit la fata prin intuneric a inceput sa rada, un ras puternic ce producea ecou plimbanduse intre peretii vaii. Ne-am mai linistit noi cat de cat. Incepusem sa ne dam coate unul altui, care sa ii zica, sa il intrebe...ne-a ajutat el. Parca  un alt glas cobora acum din plamanii sai, un glas parintesc, plin de ingrijorare,"ma copii, ce cautati voi la ora asta pe aici, vi s-a urat cu binele?". I-am spus noi cam unde vroiam sa ajungem, i-am povestit ca maine trebuie sa ne intalnim cu inca doua personae, si apoi vine clipa decisiva, il intrebam daca are cumva un loc unde am putea dormi si noi pana dimineata. Omul saracu', il vedem in incurcatura, ne albisem si noi putin la fata,  convinsi ca o sa ne refuze....si ne zice, nu am decat camaruta asta incalzita, si nu am decat un pat, cu mai mult nu va pot ajuta. Putem dormi toti trei aici. Deja parca prinsesem viata cand i-am auzit cuvintele. Abia l-am convins sa ne lase sa dormim pe jos, ca avem izopren, saci, sa nu se chinuie, el saracu vroia sa dormim in pat si sa doarma el pe jos, ca e invatat. A mai pus repede ceva lemne pe foc, a turnat cate un pahar de vin, ne tot indemna sa mancam ceva de la el, din ce avea pe acolo. Noi nu stiam cum sa il deranjam mai putin, el nu stia cum sa ne faca pe plac, intristat ca nu ne poate ajuta cu mai mult. Toata noaptea am stat de povesti langa soba. Am aflat cum a trait acest om o viata intreaga prin aproape toti muntii Romaniei, intamplari ciudate, haioase, triste, toate si-au facut  prezenta pe rand in aceasta viata aspra. Si totusi omul se simtea impacat si fericit pazind vila unui neamt, visand sa-si intalneasca din cand in cand fetita. Dimineata, ne-am despariti unii de altii cu greu, ne-a mai condus inca o bucata de drum insotit de cainii. Vorbisem cu  Alex sa ii lasam 200000 pentru noaptea trecuta, dar nu a fost chip sa il convinegm sa ii ia. A zis ca pentru atat cat ne-a oferit el noua, compania noastra si un gand bun sunt deajuns. Un om cu adevarat!

   Ehh, si de aici incolo, drum intins, drum alb. Era ora 9 dimineata. Sub bocanci, sunetul zapezii porneste spre cer, cand pe stanga, cand pe dreapta raul  taie urme adanci intre peretii vaii. In afara fluxului de lumina, totul e neclintit , inghetat sub patura alba, crescand in intuneric spre o primavara promisa. Am mai mers cam o ora, pana o masina opreste langa noi. Ajunsese si restul grupului. Aruncam rucsacii in masina, ne strecuram printre schiuri si bagaje, si la drum. Lasam masina la baraj, pana acolo  frezele mancasera din zapada, de aici incolo ocean virgin. Era ora 11 dimineata.

Cat au pregatit schiurile  Marius si Alin, eu si Alex am luat-o la picior, taind poteca. Am facut pe curba de nivel , pe o portiune de  700m o ora! Nu ne venea sa credem. Pe cat era de superb peisajul, pe  atat era de greu de inaintat. Zapada inghetata, pulver, nu te tinea deloc la suprafata si avea prostul obicei sa intre si prin cea mai mica crapatura, isi croia drum spre piele pe acolo pe unde te asteptai cel mai putin. Macar nu batea vantul...

  Inca o ora pana jos la nivelul apei. Abia inaintau si baietii pe schiuri,dar noi, pe jos, mergand pe urmele de schiuri, ohhh, pt noi era un adevara chin, cand uneori intre bocanci aveam un zid de zapada mai mare decat lungimea picioarelor. Erau portiuni in care trebuia sa mergem in genunchi, altfel nu puteam traversa troienele. Cand ma gandesc ca in decembrie de la masina pana  jos la rau facusem 20-30 de minunte, si acum 2 ore, imi venea sa turbez.

  Jos, la rau, regruparea, discutii (Alex si Alin erau pentru prima data aici)... "nu a pomenit nimeni de o traversare a raului, doar nu...insinuezi ca trebuie trecut...nu prea vad cum..", "descult, cu bocanci dupa gat!", "esti nebun!", "las ca asa l-am trecut si eu in decembrie, nu iti cad degetele", "si acum spui!", "pai ce, daca iti spuneam acasa, mai veneai?", "nu, clar!", "pai vezi, de aia nu am suflat un cuvant despre asta... ", "maaaa.....pun eu mana pe tine", dar mai bine sa nu intram in detalii. Cam asa am reactionat si eu cu o luna in urma cand m-a adus Marius aici pentru prima data. A fost o experienta, nicidecum placuta, o experienta teribila! Si acum imi aduc aminte, coboram spre rau, si de la departare se zarea un pod, il intreb pe Marius, "pe acolo trecem?", el zice da, si tace malc. Cand ajung eu mai aproape de apa, constat ca...podul era pe langa apa! Cum naiba? Pe sub pod trecea un firicel de apa, cat unghia, si dupa pod, nenorocirea involburata si rece ca ghiata isi astepta victima, picioarele mele. Nu am cum sa va descriu sentimentul ce l-am incercat atunci, si nici privirea pe care i-am aruncat-o lui Marius, ce se distra copios pe seama invatacelului, ba chiar ma intreba pe la jumatea traversarii cand nu mai stiam pe ce lume sunt, "ce faci Anca, dai la pastrav? cum merge, ai prins ceva?", norocul lui ca era pe malul apei, si ca eram prea ingheatata sa mai ripostez, zic eu acum din confortul propiei camere.

   Pana la urma, Marius si Alin au trecut in claparii de tura, s-au udat putin, dar nu grav, eu am trecut in bocanci, cand am ajuns pe malul celalt, am inceput sa imi iubesc bocancii, fericita ca nici un strop de apa nu intrase in ei, iar Alex, ehh, Alex a pus bocancii pe umar si a plecat la pescuit! Pana la urma, ne-am regasit toti intregi si uscati  pe malul celalalt. Am mai facut inca doua ore pe un drum forestier pana la intrarea in traseu. In decembrie, pana aici, facusem o ora, lejer, acum se scursesera 4 ore, si nici macar nu incepuse adevaratul traseu.

   Era patru dupa-masa, mai erau inca  doua ore de lumina, asa trase de par. Cateva sute de metri mai jos era o stana. Am facut acolo un mic popas, sa vedem ce facem, mai continuam, dormim la stana aceea. Marius  a dat o fuga pana jos, s-a intors cu vesti nu prea bune, era o stana  de vara, nu prea bine  izolata, cu doua gauri destul de mari, putea sa dormim, insa nu in conditii acceptabile, focul nu se putea face. Aveam de ales in a petrece o noapte in frig si sa continuam a doua zi pe lumina, ori sa incepem sa urcam, mai mult ca sigur ne va prinde intunericul, insa sus ne astepta refugiul nostru, foarte bine izolat, si cel mai important aspect, caldura, sobita aceea incalzea incaperea in nici 20 de min. Cam grea decizie, mai ales ca de acum incepea urcusul, zapada mare si proasta, abia inaintau cu schiurile, pe jos era chin! Dar pana la urma factorul decisive a fost caldura, si iata-ne la ora patru pornind in traseu, tragand de noi cat mai era lumina.

   Traseu nemarcat, vale salbatica, padure de brad, zapada din ce in ce mai mare, panta din ce in ce mai inclinata, si asta nu in favoarea noastra. Cat a fost lumina, orientarea a mers  ca unsa, cum a inceput sa apara intunericul , cum am inceput si noi sa pierdem din ce in ce mai des directia.pe luminca parca  eram audi A4, pe intunerci brusc acum devnit toti dacie. Erau cateva portiuni in care se cotea puternic dreapta apoi stanga, trebuia doar sa le nimeresti, caci altfel daca continuai in directia ce aparent parea buna, te izbeai de un perete vertical, sau de portiuni foarte greu de trecut vara, dar acum iarna pe zapada asta, nici nu vroiam sa ma gandesc.

  Aceiasi luna plina, acelas cer instelat ne insoteau pasii. Zarim doamna galbena din ce in ce mai rar printre crengile dese de brad, incepe sa se lase gerul. Din cand in cand ne oprim, mai dezbat cu Marius care ar fi directia buna din ce ne amintim amandoi, Alin si cu Alex stau pe tusa si asteapta decizia noastra. Mai cautam cate un semn pe copacii care sa ne ajute, mai mult cautam in memorie, tot alearga ochii de cateva ore dupa un copac prabusit peste poteca, sa stim ca suntem pe directia buna, un fel de semn, indicator, orice. Deja de o buna bucata de vreme, baietii au renuntat a mai urca cu schiurile in picoare, panta e prea mare si zapada la fel, te oboseste fiecare pas. Acum schiurile stau bine ancorate de rucsacuri. Ajungem intr-un final si la probabil cel mai pomenit copac din toata tura, ce bucurie, ce fericire! Parca eram toti patru asemena copiilor, ne bucuram pentru ceva ce altora li se parea banal, lipsit de importanta, ceva ce pentru noi era o certitudine, o noua forta, un impuls.

   Alin a hotarat sa isi lase schiurile acolo, deja ii era destul de greu cu ele, si mai era si groaza ca l-ar putea apuca iar durerea de genuchi. Dupa asta, parca toti scapsem de o povara, parca ne usurarem cu toti de zeci de kilograme de bagaj, glumeam, radeam, spre nemultumirea unora, Marius incepuse sa si cante(ce voce, ce plamani...)! Cat de greu poate sa atarne un gram de speranta, cat de frumosi sunt oamenii cand incep sa creada in acel gram, cat de usor isi pot transforma  speranta in certitudine. Trebuie doar sa vrea, nimic nu e imposibil!

   Trecusem de copac, acum cautam izvorul, de acolo  mai erau 30 de minute pana la refugiu, teoretic, ca practic nu mai indrazneam sa aproximam, nu mai indrazneam nici sa ne uitam la ceas. Nu mai conta timpul, parca mergeam de o viata prin padurea aceea, parca era noapte de cand ma stiam, parca zapada facea parte din mine, imi era prelungirea a bratelor si a picioarelor, nu o mai percepea ca pe un inamic, ci ca parte din mine. Cum as fi putut sa imi fiu propriul inamic? Cum as fi putut sa urasc zapada, ca era rece, ca era mare, ca era alba, ca era acolo, ar fi insemant sa ma urasc pe mine. Nu existau  ganduri, exista doar urmatorul pas, toata fiinta mea traia urmatorul pas, nu exista trecut sau viitor, nu mai percepeam decat prezentul, eram pentru prima data prezenta cu adevarat in viata mea, imi contientizam trairile. Eram pentru prima data simpla, simpla in gandire, in fapte, in vorbe, eram de o simplitate pura. Pot spune ca nimic nu e mai frumos decat simplitatea, nu e nimic banal aici, e poate cel mai greu lucur de obtinut. Multi au sa ma creada nebuna. Incercati sa fiti simpli, veti fi uimiti cat de greu este, iar daca veti reusi, vor fi cele mai frumoase clipe, cea mai placuta stare interioara, cel mai grea traire de obtinut. Atunci te joci cu zeii, te aproprii de propria-ti supraconstiinta. Un exemplu simplu, incearca pentru o ora sa iti contientizezi respiratia, sa respire pentru ca vrei, nu sa respiri inconstient. Asa eram eu atunci, constientizam ca merg, faceam pasul constient. Totul in mine era viu, fiecare particica se trezise la viata , memoria cauta amintirea unor  brazi, sa ma pot plasa intr-o padure pe care o mai vazusem o singura data, si minunea se intampla, nu ne-am ratacit nici macar o data. Ce mai stiam eu, ce mai stia Marius, am data nastere unei potecii perfecte, cand am coborat pe zi, si am vazut cum am mers ne-am mirat si noi de acest miracol, serpentine taiate frumos, fara rataciri, fara intoarceri, nici un metru de poteca in plus. Am eficientizat totul la maxim.

   Intr-un final am ajuns si la izvor, ohh, inca un impuls de energie, inca un gram de speranta venit exact cand se epuizase anteriorul. Marius si Alin s-au oprit sa mance ceva la izvor. Eu si Alex am continuat, era prea frig sa mai stau pe loc, un ger aprig. Nici macar gore-tex-ul nu mai facea fata. Transpiratia pe care o scotea la suprafata  ingheta inainte sa apuce sa se evapore, ajunsesem sa port peste haine o crusta de gheata.am mai mers inca o bucata buna de drum, doar din amintirile mele, fara ajutorul lui Marius.

    Pana la urma ne-au ajuns si ei, tocmai la fix, caci  Alex saracu' nu mai era in stare sa taie poteca prin zapada pana la brau acum. De aici incolo, Marius si-a reluat pozitia de deschizator de drumuri, apoi eu, apoi Alin, si Alex in spate, aproape epuizat, incercand sa se odihneasca putin. Nu ma puteam opri mai mult de 10 secunde, caci simteam cum incep sa inghet, nu mai imi simteam picioarele de la coapse in jos.

  Mergeam cu o speranta, speranta ca nu mai este mult, stiam ca asa e, insa devenea din ce in ce mai greu de inaintat. De multe ori mi se crea iluzia ca in sfarsit se termina padurea, stiam ca atunci cand iesim in gol, de acolo mai eram 200m pana la refugiu, si mintea imi creea imaginare sfarsituri de padure. Apoi iluzia se schimba, auzeam cocosi! Apoi pisici, deja incepeam sa rad, la cum schimbam animalele. Stiam ca sunt doar in mintea mea, dar cu toate astea ii mai ziceam lui Alex, "mah, eu aud cocosi", "unde, ca ar merge o ciorba!", mi se raspundea. Apoi a venit si sfarsitul,  in departare Marius tipa "am iesit din padure". Parca era prea frumos, nu imi venea sa il cred, dupa atatea iluzii, si de teama sa nu fie iar in mintea mea, ii intreb pe restul, "a zis Marius ceva?". A venit si confirmarea de la baieti ca am auzit bine, si am pus iar piciorul la munca, doar mai era putin, nu? Cand am iesit in golul alpin, alt obstacol, stratul de zapda parca primise ajutoare aici si era si mai mare. Vedeam la varful nasului refugiul, simteam  mirosul de fum, il auzeam pe Marius cum taie lemne, dar parac aveam ciment in loc de picioare. Parca am facut ore bune pe acei 200 metri, timpul se dilata, mintea mea nu mai era in stare sa perceapa timpul, era doar urmatorul pas si refugiul. Era miezul noptii...douasprezece ore de mers pe traseu, un traseu de trei ore.

   Am ajuns, am aruncat hainele de pe mine, eram nemancata de mai mult de 24 de ore, insa nici mancare nu imi mai trebuia. Cand am schimbat hainele, am descoperit de ce nu imi mai simteam picioarele, aveau coloarea carnii congelate, ceva alb spre vinetiu, nici nu mai simteam cand le atingeam. Am scos sacul de dormit, si am trecut brusc in lumea viselor, nu cred sa-mi fi luat mai mult de 1 minut sa adorm. Baietii mi-au spus a doua zi, ca vre-o jumatate de ora, chiar mai mult dardaiam sub sac de ziceai ca sunt motor de dacie.

   De dimineata m-am trezit cu o foame de lup, eu care nu mancam niciodata pana in 12, la 9 dimineata infulecam de parca atunci as fi mancat pentru prima data dupa luni de zile.

   A urmat apoi o zi de povestit, de taiat lemne, de lenevit, de refacere a fortelor. A mai dat Marius o tura cu schiurile dupa lemne, dar nimic mai mult. A plecat mai intai spre vale sa caute lemne, dar l-a lovit geniala idee ca e mai usor sa cobori cu lemnul decat sa urci cu el dupa tine, asa ca s-a intors la refugiu si a luat-o de data asta in sus. Inteligent Marius, pacat ca nu ti-ai dat seama dupa, mai radeam si noi putin. Pe seara am fiert ceva vin, am incins o partida de carti, povesteam radeam, ba chiar cineva venise cu idea sa jucam pe porunci, si altcineva inteligent a zis, prima porunca, cel care pierde se duce dupa schiuri, jos la copac...brusc si fara explicatie s-au retras toti participantii.fiecare in mintea lui desfasura actiunea... "cum ar fi sa ma duc pana la ***** dupa perechea aia de schiuri?"

   Ne-am adus aminte ca avem si un aparat de fotografiat la noi, am imortalizat refugiul, ce arata acum mai mult a magazin montan si nici decum a refugiu: prin toate cuiele atarna echipament pus la uscat, manusi, suprapantaloni, geci, polare, caciuli, bocanci, plastici, schiuri. Ce mai indica ca ar fi un refugiu...pe soba o oala mare cu zapada pusa la topire. Deja ne simteam ca acasa, in intimidate, se formase o stare de familiaritate.

   A doua zi, pe la 11 ne luam adio de la refugiu, eu si Alex am plecat primii, pe la izvor ne-a prins si Alin, iar Marius ramasese sa mai taie ceva lemne pentru data viitoare, si urma sa coboare pe schiuri. De data asta am facut 5 ore pana la masina, mers lejer, Alex iar a trecut raul descult. Cand am ajuns la masina, se uitau paznici de la baraj la noi de parca eram stafii, nu le prea venea sa creada de unde veneam, ei ghiceau doar directia, nici macar nu indrazneau sa se gandeasca pe unde am fost.

  Am hotarat ca la vara sa venim iar, sa refacem traseu, sa vedem daca este omeneste posibil sa il facem iar in 12 ore fara sa cedam psihic. Radea Alin, zicea ca isi ia aparatul si fotografieaza fiecare brad, altfel nu are cum sa faca iar 12 ore.

  Un inceput de an fantastic, in forta! Sunt curioasa ce va aduce restul anului, daca inceputul a fost asa, ziceam eu  atunci, cand coboram din munti, o si de atunci pana acum, o tura mai spectaculoasa decat precendenta. Frumos, mi-am zis, sa fiu eu santoasa, ca pe restul le descurc eu cumva. Ca de final, Alex era sa ma urce in trenul de Cluj, in loc de cel de Craiova, ne-am dat jos in ultima secunda...

Author: Anca Ştefănescu
Uploaded by: Anca Ştefănescu
Views: 5986, Last update: Mon, Feb 26, 2007



Links to the Mountain Guide:
Muntii GODEANU  
Comment
Titus Hen Titus Hen, Thu, Mar 1, 2007, 12:54 pm

A fost o placere sa-ti citesc articolul.
Multumesc pentru clipele frumoase petrecute "impreuna":-D
Titus Hen

Fără foto MARIUS-IOAN IACOB, Fri, Mar 2, 2007, 10:58 pm

Am petrecut si eu un revel pe acolo!!! Pacat ca nu ati urcat putin mai sus in creasta. Peisaje superbe spre Gugu si Tarcu!!!:-D

Comments for this article
Login or register to comment