Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Diaries - Mont Blanc 2007

Bookmark and Share

Mont Blanc 2007

Mont Blanc 2007

Mont Blanc era pana acum un an un varf pe care speram sa ajung intr-un viitor destul de indepartat. Nu ma consideram suficient de pregatit pentru un varf despre care banuiam ca este altfel decat ce urcasem pana atunci (Carpatii romanesti si Rila si Pirinul Bulgariei). Visul s-a transformat in realitate mai repede decat am crezut, poate si datorita prietenului Vasi care a urcat acolo in 2006. L-am tras de limba cat am putut si am aflat ca nu este usor, dar nici foarte greu, si cu atentie si rabdare se poate. Asa ca am decis, impreuna cu Magda, sa ne incercam si noi norocul.

Au urmat zile de documentari, pentru ca vroiam sa vedem efectiv in ce ne bagam. Bineinteles ca am optat pentru traseul clasic, cel despre care am citit ca are un grad de dificultate usor spre mediu. Numai ca gradele de dificultate au alta semnificatie pentru astfel de trasee, asa ca tot am avut emotii pana la locul faptei.

Mont Blancul este cel mai inalt varf din Europa de la vest de Marea Neagra. Se pare ca nu are o inaltime constanta, pentru ca de fapt varful propriu zis este acoperit permanent cu un strat de gheata a carui grosime variaza de la an la an. Ca localizare este contestat intre Franta si Italia, pentru ca exista o disputa (pasnica) asupra granitei. Italienii sustin ca este situat pe granita iar francezii ca este in totalitate pe teritoriul lor. In practica insa conteaza prea putin pentru ca poti sa urci linistit pe el de oriunde.

Traseul clasic incepe de pe partea franceza a masivului Mont Blanc, din apropierea Chamonixului. De obicei se urca cu tramvaiul de Mont Blanc pana la aproximativ 2400m, dupa care se continua pe jos. Exista 2 refugii intermediare (refugiul in Franta  insemnand de fapt cabana in toata regula cu personal si aprovizionare), unul la 3167m si altul la 3817m.

In caz extrem se poate urca pe varf intr-o singura zi de la capatul tramvaiului. Insa recomandabil este cu pauze la refugii pentru aclimatizare. La cei 4810m ai Mont Blancului intervin probleme pe care in Carpati nu le avem. Foarte multi dintre cei care incearca sa ajunga pe varf cedeaza din cauza raului de inaltime care se instaleaza la peste 4000-4400m. Noi aveam doua saptamani de vacanta, iar o saptamana era programata pentru munte, asa ca ne-am propus sa ajungem mai incet pe varf decat sa nu ajungem deloc.

Ca si cazare, se poate opta pentru dormitul la refugii. Nu mai cari cortul dupa tine insa trebuie sa iti faci rezervare din timp si e foarte scump. (53 EUR/pers pentru o noapte cu mic dejun si cina la Gouter - 3817m). Plus ca risti, pentru ca daca prinzi vreme rea si nu apuci sa urci pe varf in timpul de stat la refugiu, vin altii cu rezervare. Noi am vrut o aventura adevarata si am luat cortul dupa noi.

Cu optiunile low cost de la noi putem ajunge la Chamonix din Franta (Lyon) sau Italia (Milano sau Torino). Am ales a doua varianta, pentru ca a fost mai convenabil cu orarul de zbor. Si cred ca am iesit mai ieftin si cu transportul pana acolo, pentru ca in Franta costul trenului este urias in comparatie cu Italia.

Ziua 1.

Am zburat asadar pana la Milano. Rucsacii erau plini, bineinteles, aveam si bagaj de mana, bocancii erau in picioare pentru a nu depasi cele 15kg de persoana admise. A trebuit sa ne luam cam tot echipamentul de iarna din dotare, coltari, pioleti, hamuri, coarda, casti, cuie de gheata pentru cort. Toate sunt necesare, altfel nu se poate, sau se poate cu mari riscuri.

Din Milano se ia trenul pana in Aosta, oras asezat in valea cu acelasi nume din Italia, destinatie ideala pentru ski iarna. Biletele sunt ieftine, vreo 10EUR de persoana. Dureaza cam 3 ore si ceva drumul pana acolo, cu schimbare in statia Chivasso, in zona Torino (www.trenitalia.com pentru detalii).

Din Aosta, de unde se termina calea ferata exista autobuze catre statiunea Courmayeur, aflata la poalele Mont Blancului, pe partea opusa Chamonixului. Se face cam o ora cu autobuzul pe care il luam din fata garii si costa cam 3 EUR de persoana. Courmayerul il stiam, fusesem acolo in primavara la ski. Din Italia, masivul este foarte abrupt, pare imposibil de urcat.

Soseaua continua pe sub munte, trecand prin faimosul tunel de Mont Blanc (11.6 km), pentru a iesi apoi in Franta. Sunt autobuze care fac legatura Courmayeur-Chamonix, costul este de 10EUR de persoana. Din pacate, la ora la care am ajuns noi in Courmayeur ultimul autobuz de Franta plecase deja (cred ca pe la ora 17 e ultimul). Campinguri in statiune nu sunt, hotelurile stiam ca sunt scumpe, asa ca variante erau sa facem autostopul sau sa gasim un camping mai departe.

Prima varianta nu ne-a mers. Am peridut cam o ora la sosea, incercand sa oprim pe cineva sa ne duca in Franta. N-am avut noroc, dar ne-am distrat, toti soferii se uitau la noi, radeau si ne faceau cu mana de parca n-ar mai fi vazut autostopisti pana acum. Probabil ca i-am speriat cu rucsacii...

O doamna draguta a venit la noi cu o masina si ne-a propus sa ne duca pana la un camping la cativa km mai sus de Courmayeur langa Plampincieux. Nu ne-a luat bani, bineinteles.

Campingul este asezat la poale de munte, intr-o locatie ideala, privelistea este de exceptie. Nu ne venea sa credem cat de frumos se vede, eram incantati nerabdatori(eu) si emotionati(Magda) de a ajunge sus. Conditii excelente, ca mai peste tot in vestul Europei.

Ziua 2.

Dimineata ne-am intors cu autobuzul in Courmayeur, iar la ora 9 eram in

autobuzul de Chamonix. Traversarea dureaza cam o ora, asa ca am putut admira Mont Blancul de pe partea franceza destul de repede. Se pare ca este una din cele mai mari diferente de nivel din lume, sunt aproape 4000m intre Chamonix si varful Mont Blanc. Inchipuiti-va de vreo 2 ori si jumatate abruptul Bucegilor vazut din Busteni. In Chamonix am facut ultimele cumparaturi, exista acolo o multime de magazine cu articole de munte, gasesti cam tot ce vrei si la preturi comparabile cu ce e pe la noi sau mai ieftine.

Tramvaiul de Mont Blanc pleaca din localitate St. Gervains Les Bains, care e la ceva distanta de Chamonix. Este insa mai ieftin si mai rapid sa luam o telecabina din localitatea Les Houches, pana in punctul numit Bellevue(1800m), unde putem lua tramvaiul de la o statie intermediara. Pana in Les Hoches se ajunge cu autobuzul a carui statie este in apropierea garii Chamonix.

Prima surpriza a expeditiei  a fost cand am aflat ca tramvaiul nu merge decat de jos pana la statia de telecabina Bellevue, pentru ca au fost caderi de pietre si acum se luceaza. Avem deci cu vreo 600 de metri mai mult de urcat cu monstrii in spate, si fix 3000m diferenta de nivel pana in varf. Avantul ne mai scade putin, insa satisfactia va fi cu siguranta mai mare in final.

Este zi perfecta de mers, de la cota 1800m sunt indicatoare catre statia finala a tramvaiului, care ne avertizeaza sa o luam pe un alt traseu decat cel care in mod normal urmareste linia. Se executa lucrari de dinamitare si este periculos pe acolo, asa ca mergem pe o ruta ocolitoare, insa mult mai frumoasa.

Drumul pana la Nid d'Aigle, statia terminus a tramvaiului (2370m) dureaza cam 2 ore si jumatate. Este la inceput pe poteca larga prin padure, iesind la gol alpin aproape de 2000m. Avem o perspectiva impresionanta asupra uriasului ghetar de Bionassay, unde vedem pentru prima data crevase. Pare inspaimantator, sa speram ca pe unde vom merge noi va fi mai bine. Ghetarul isi arunca ultimele limbi la sub 2000m, lucru curios, pentru ca ma asteptam sa nu existe gheata permanenta sub altitudinea asta.

Ultima parte a urcusului pana in Nid d'Aigle presupune o catarare sumara pe niste scari, insa este bine asigurata si nu presupune riscuri pe vreme buna. Turisti sunt foarte multi, pana la 2370m este traseu pentru toata lumea. Sunt si multe capre negre, mai mici decat pe la noi insa mult mai prietenoase si mai obisnuite cu turistii. Presupun ca acolo nu exista braconaj, caprele ne-au lasat sa le pozam de la cativa metri distanta.

Ajungem obositi rau in punctul in care ar fi trebuit sa fie startul. Ne oprim la o cafea pe terasa cabanei de acolo, si admiram ghetarul. Din cand in cand se aud bubuituri din vale, probabil ca se mai desprinde cate o bucata de gheata, pentru ca este foarte cald.

Pana la Tette Rousse, destinatia noastra din ziua de azi (3167m)  ar mai fi cam 2-3 ore de urcat. Prima jumatate, pana la baraca forestiera Rognes  - 2768 (nu e deloc forestiera, pentru ca e deasupra limitei vegetatiei) este fara nici o problema. La peste 2500-2600m, intram in lumea stancariilor goale. Marcaje propriu zis nu sunt, insa se poate distinge o poteca, iar pe vreme buna drumul este destul de populat, asa incat sunt sanse minime de ratacire. Deasupra noastra se vede refugiul Gouter, la care vom ajunge maine seara.

De la refugiul Rognes, drumul coteste cu 90 grade la dreapta si urca destul de abrupt ultimii 400 de metri pana la Tette Rousse. De la distanta ne-am cam emotionat vazand panta atat de abrupta, insa in final s-a dovedit a fi mai usoara decat unele trasee de pe la noi (urcusul spre varful Turnu, spre exemplu). Ultimii pasi spre refugiu ii facem pe ghetarul Tette Rousse, insa nu avem nevoie sa punem coltarii in picioare.

Refugiul Tette Rousse

           

Suntem extrem de obositi, dupa 5-6 ore de urcat cu greutate maxima in spate. Apucam sa ne aruncam privirea peste celebrul Grand Couluoir, considerat de multi drept cea mai periculoasa parte a traseului. Ne punem cortul pe ghetar, ajungem in refugiu unde apucam sa ne gatim cina la primus, in bucataria pusa la dispozitie turistilor. Apuc sa mai beau o bere, savurand altitudinea maxima la care am ajuns pana acum, dupa care ne ducem la culcare, pentru ca a doua zi avea sa fie inceputa de dimineata devreme.

Ziua 3.

Diferenta de nivel intre cele 2 refugii este de 600 de metri, insa sunt 600 de metri aproape verticali. Privit de jos, refugiul Gouter pare langa tine, pentru ca in linie dreapta nu sunt cu mult mai multi. Se urca in panta medie pana la traversarea Grand Couloir-ului, dupa care se merge drept in sus, ca pe o scara.

Grand Couloir nu este atat de dificil tehnic, cat de periculos din cauza caderilor de pietre. Este foarte inclinat si are lungime mare, iar roca este friabila. Noi l-am trecut intr-un minut, pentru ca poteca era deja sapata in stratul de zapada. Exista si un cablu transversal, insa atunci cand zapada este subtire e la o inaltime de cativa metri deasupra potecii si nu il poti folosi decat cu o coarda ajutatoare. Povesti triste cu acest culoar sunt destule, astfel incat in momentul in care il traversezi devii destul de nervos. Am citit cazuri in care au ramas blocati o zi intreaga turistii din cauza caderilor de pietre non stop, astfel incat au trebuit sa fie coborati cu elicopterul de pe munte.

De altfel am avut ocazia sa vad ce inseamna caderi de pietre acolo. Din fericire s-au intamplat dupa ce am trecut de culoar, in timp ce urcam pe muchia spre refugiu. O buna parte din pietrele antrenate de cei in urcare ajung in firul vaii si de aici capata viteze extrem de mari in momentul cand traverseaza poteca. Este pur si simplu chestiune de noroc, insa norocul ti-l poti ajuta mult daca esti atent in traversare si mai ales daca pleci dimineata devreme, cand pietrele sunt stabilizate in zapada inghetata.

Noi am plecat deci la prima ora inainte de rasarit, pentru a prinde intervalul bun pentru traversare. Din fericire nu am avut incidente neplacute.

            Grand Couloir, inainte de rasarit

Dupa traversarea culoarului, traseul o ia aproape vertical in sus, fiind mai mult o catarare decat un mers normal. Sunt insa montate cabluri in multe locuri, asa ca pericolul nu este atat de mare cum ar parea la prima vedere. Sunt necesare castile aici, pentru ca poti oricand sa te trezesti cu pietre in cap de la cei din fata. Este in general foarte circulat cand e vreme buna, noi ne-am intalnit cu foarte multi care coborau, pentru ca zilele dinainte fusesera  excelente pentru atacat varful. Ne-au povestit doi britanici cum au renuntat cu 400 de metri inainte de varf din cauza raului de altitudine. Simptomele sunt diferite, unul spunea ca i s-a facut rau cu greturi si voma, celalalt ca se simtea ca si cum ar fi fost beat, si nu mai putea sa reactioneze normal. In ambele cazuri e bine sa cobori imediat, la nivelul refugiului deja ar trebui sa dispara simptomele.

Urcam din greu, cu pasi mici, dar suntem tot mai aproape de refugiu. Avem timp de o ora senzatia ca suntem langa el, este foarte aproape in distanta liniara, insa deasupra noastra. Am urcat numai pe stanca, nu a trebuie sa apelam la coltari sau la piolet. Am urcat in total in jur de 4 ore, aproape dublu fata de cat stiam noi ca ar fi trebuit sa facem. Timp insa aveam, asa ca nu era loc de graba.

Urcusul de la Tette Rousse la Gouter. In vale se vede Tette Rousse

           

Refugiul Gouter, 3817m, se afla suspendat deasupra vaii, fix la marginea ghetarului. Tabara de corturi se afla la 5 minute mai departe, pe ghetar. Gheata reflecta caldura soarelui, este incredibil de cald acum. Avem noroc si gasim un loc gata facut pentru cort, o groapa de aproape un metru sapata in ghetar la cativa metri de creasta. Este recomandabil sa iti amenajezi un loc de cort cu o lopata de zapada, daca nu gasesti unul gata facut. Eram atat de bine adapostiti incat nu ne faceam griji pentru vremea ce va veni. N-aveam de unde sa stim.....

Tabara de corturi de la Gouter

Restul zilei ni l-am petrecut incercand sa atipim in cort sau socializand la refugiu. Daca nu iti iei pachetul complet la ei, cazare plus 2 mese nu poti sa cumperi decat minimum de mancare de acolo, adica o supa seara. Ceilalti aveam mancaruri mai consistente, care ne faceau cu ochiul, insa n-am avut incotro si ne-am multumit cu mancarea la plic pe care am carat-o pana aici.

Apa nu exista la refugiu decat imbuteliata sau direct din zapada. Este destul de scumpa, in jur de 5 EUR o sticla de 1 ˝ litri, insa merita, pentru ca toata aprovizionarea se face cu elicopterul. Pachetul complet era 53 de EUR de persoana, insa daca esti membru al unui club alpin poti obtine reduceri.

Seara, in jur de ora 6 se anunta prognoza meteo pentru urmatoarele 24 de ore. In general sunt destul de exacti, asa ca poti sa ii crezi pe cuvant. La noi n-a sunat foarte bine, au anuntat vant incepand de noaptea cu 110km/h iar a doua zi ninsoare. Dupa ora 8: 30-9 se da stingerea, pentru ca in mod normal traseul de varf incepe la 2 dimineata, pentru a prinde vremea cat mai stabila. Asa ca ne-am retras la cort o data cu gainile.

Priveliste de la cort. In plan apropiat, Aguille de Midi

Apus de soare la 3800m, vreme incredibil de calma, ne culcam increzatori.

Ziua 4.

Vantul a inceput sa bata brusc in toiul noptii fara sa ne anunte cu nimic. Dintr-o data cortul s-a lasat pe noi complet. A fost furtuna adevarata, n-am mai inchis un ochi toata noaptea. In orice moment simteam ca betele pot ceda, iar in acel moment trebuia sa ne gasim prin furtuna drumul spre refugiu, pe o creasta destul de expusa. Pana dimineata a cedat un singur ancoraj, pe care l-am reparat de nevoie. Seara am numarat 11 corturi, dimineata, cand s-a luminat de ziua mai erau in picioare vreo 4, inclusiv al nostru. Noaptea am auzit zgomot de corturi frante si voci de oameni care se indreptau grabiti spre refugiu. Eram destul de mandri de cortul nostru, insa atunci cand s-a luminat de ziua am decis sa ne petrecem restul zilei in refugiu. Au fost niste fulgere care ne-au convins pe deplin.

Toata ziua am stat in refugiu, fara sa vedem nimic in jur. Eram o mana de oameni, pentru ca cei care trebuiau sa soseasca atunci au ramas la Tette Rouse, iar cei care urcasera pe varf apucasera sa coboare in ziua dinainte. Am decis sa innoptam in refugiu, pentru a ne putea odihni bine dupa o noapte de nesomn. Am reusit sa platim mai putin cu vreo 20 de EUR, pentru ca cel de la receptie ne-a crezut pe cuvant ca suntem dintr-un club de munte. Cina a fost excelenta si foarte multa, ne-a ramas si pentru masa de a doua zi.

Spre seara am dat o fuga la locul de cort sa pun mancarea in frigider. Din pacate tot ce am mai putut vedea din el erau cateva ancoraje sub un strat de 20 cm de zapada. Cortul isi daduse obstescul sfarsit, insa nu din vina lui, ci a mea, caci pusesem niste bolovani mari de gheata pe marginea gropii ca sa ne apere mai mult de vant. Bolovanii i-am gasit peste cort. M-am felicitat in gand pentru decizia de a sta in refigiu.

La 5 jumate eram nerabdatori sa vedem prognoza. Se pare ca vremea se va indrepta, insa din a doua parte a diminetii. Perfect, vom avea parte de un somn bun inainte de a ataca Mont Blancul.

Ziua 5.

Pe la ora 8 dimineata facem ochi, dupa o noapte petrecuta in refugiul aproape gol. Ne aruncam ochii nerabdatori pe fereastra, insa nu vedem nimic. Ceata ne invaluie din toate partile. Ghidul de la cabana este insa foarte increzator in ceea ce priveste evolutia vremii si ne da asigurari ca peste cateva ore va fi vreme buna, ca norii vor cobori sub 3000m. Trece o ora, trec doua si tot nimic, incepem sa ne punem intrebari. In decurs de cateva minute incepem sa vedem lumina soarelui din ce in ce mai puternic, albastrul cerului din ce in ce mai viu, pana cand dintr-o data avem perspectiva marii de nori de sub noi. Muntele ne invita sa-l cucerim, suntem odihniti si gata de plecare. Ii cer ultimele detalii ghidului, pentru ca din poteca atat de clar vizibila acum doua zile nu se mai vede nimic prin stratul nou de zapada. Explicatiile sunt simple. Avem de urcat catre varful Dome de Gouter (4304), vizibil de la refugiu. Ocolim varful imediat prin stanga, la cativa metri diferenta de nivel dupa care urmeaza apoi o coborare de cateva zeci de metri si apoi asaltul final catre Mont Blanc, urmand linia crestei Bosses. Foarte simplu. L-am intrebat daca pana in varful Dome de Gouter exista un anumit traseu sau deschidem poteca pe unde credem noi. Raspuns simplu : n-avem cum sa nu nimerim, pentru ca sunt crevase pe stanga, crevase pe dreapta, iar drumul trece printre ele. Era sa ma bufneasca rasul, eu care nu mai vazusem in viata mea o crevasa decat la televizor. Ca timp estimativ, ghidul ne-a indicat 4 ore pana in varf si 2 inapoi. Deci timp se parea ca este suficient.

Dimineata varfului. Norii s-au lasat pe vale.

Plecam asadar la drum, la ora 11 dimineata, fara poteca si fara alpinisti incercati inaintea noastra care sa ne arate drumul. Suntem 3, caci l-am cooptat si pe Daniel, colegul nostru suedez de camera. Luam totul in serios, asa ca eu si cu Magda ne legam in coarda unul de altul, eu trecand la inaintare si la deschis poteca.

Urcam incet,  panta pana din Dome de Gouter este constanta si nu foarte pronuntata, facem niste serpentine largi pana sub crevasele mari  pe care ni le-a aratat ghidul. Partea delicata a traseului a fost cand a trebuit sa traversam o crevasa acoperita cu zapada, dar care se distingea clar. De ocolit nu am putut-o ocoli, pentru ca era foarte lunga. Asa ca singura solutie a fost sa ii pun pe coechipieri sa ma asigure cu coarda, iar eu am trecut sovaind cei cativa metri latime, podul de zapada putand sa cedeze in orice moment. Din fericire totul a decurs bine, dupa ce am trecut i-am asigurat la randul meu si apoi am continuat increzatori.

Chiar in culmea Domului, aproape de varf, am mai avut de trecut o crevasa, pe care am sarit-o pentru ca avea latime mica. Am aruncat insa o privire in jos si nu i-am vazut fundul, cred ca avea cateva zeci de metri adancime. Au fost emotii si acolo, pentru ca nu stiam daca in momentul aterizarii va ceda zapada, se formase un fel de pod de gheata. Ne-am asgurat reciproc si am trecut-o si pe asta.

Am vazut pentru prima data de aproape tinta noastra, Mont Blancul apare impresionant in prim plan acoperit de gheata. Creasta Bosses se distinge chiar in fata noastra, pare inaccesibila de aici, foarte ingusta si expusa. Avem ceva emotii, insa de obicei la munte multe lucruri par altfel de la distanta. Vom vedea la fata locului daca ne vom descurca.

Varful.CreastaBosses(dreapta) sirefugiulVallot(mijloc-dreapta)

Coborarea in sa o efectuam rapid si incepem urcusul catre creasta Bosses, trecand intai pe la refugiul Vallot, 4362m. Am mai avut de sarit o crevasa in urcarea catre refugiu, insa fara incidente. Refugiul are doua cladiri, una este o anexa stiintifica inchisa pentru turisti, iar in cealalta se poate gasi adapost in caz de nevoie. Nu exista personal permanent. Refugiul se recomanda sa fie folosit peste noapte doar in cazuri extreme, insa in practica nu cred ca te controleaza nimeni. Este impecabil facut, exista acolo statie de emisie receptie pentru a contacta salvamontul in caz de necesitate, are WC in interior si paturi.

Suntem destul de obositi aici, probabil si altitudinea isi spune cuvantul. Cea mai mare teama a mea a fost sa nu fiu doborat de raul de altitudine. Stiam ca cel mai probabil sa se instaleze este in jur de 4400m, iar daca ai patit-o trebuie sa cobori urgent. Simteam dureri de cap, eram putin ametit, insa din fericire asta a fost tot pana la urma.

Dupa jumatate de ora petrecuta la Vallot, timp in care am luat masa si ne-am hidratat cu apa, am reinceput. Cele 4 ore prognozate trecusera, iar pana in varf mai aveam 400m diferenta de nivel si probabil cea mai dificila parte. Era trecut de ora 4 dupa masa, insa acum nu mai puteam sa dam inapoi. Urcarea spre creasta se face pe o panta abrupta, chiar de langa refugiu. Coltarii isi fac insa bine treaba si dupa circa jumatate de ora suntem pe creasta, in bataia unui vant extrem de puternic.

Creasta Bosses

A urmat apoi cea mai frumoasa parte. Nu mai stiam daca sa imi fie frica sau sa ma bucur ca sunt din ce in ce mai aproape. Creasta este foarte expusa pe alocuri, vantul puternic ne-a pus probleme de cateva ori, insa n-am avut privire decat pentru in sus. Nu mergem decat pe zapada sau gheata. Doua ore de lupta cu inaltimile si suntem deasupra Europei. Este 7 seara, avem o mare de nori sub noi, cerul este albastru spre negru aici, iar noi ne imbratisam fericiti. Stim ca ar trebui sa ne gandim la plecare, insa nu putem sa ne desprindem de mirajul varfului. In departare, peste nori se vede Matterhornul atat de inconfundabil. Este ziua noastra, astazi varful a fost doar al nostru.

Ultimii pasi

Finalul

Coborarea pana la Gouter  a durat cam 3 ore si jumatate. Am prins apusul pe Dome de Gouter, la 4300 m, iar la refugiu am ajuns pe intuneric. La ora 10 si jumatate seara, toata lumea dormea acolo. Refugiul era plin, sala e mese era plina. Am gasit cu greu loc pe sub o masa sa ne punem izoprenele. Am adormit cu fata destul de aproape de coltarii celui care dormea pe masa, deasupra noastra.

Deasupra Europei

Pe la unu si jumatate dimineata s-au trezit toti ca la armata. A inceput o forfota generala, toata lumea isi putea echipamentul de atac, s-a facut o coada imensa la bucatarie de unde se servea micul dejun. Noi ne-am ridicat de sub masa si ii priveam pe jumatate adormiti pe toti cum se pregatesc de plecare. Am iesit la un moment dat afara si am vazut un sir de lumini cum se indreapta in sus spre varf. Am simtit din nou bucuria faptului de a fi printre putinii privilegiati care pot merge singuri pe Mont Blanc..

In jur de ora 3 refugiul s-a recufundat in liniste iar noi ne-am ales fiecare un pat cald in care am dormit dusi pana dimineata.

Ziua 6.

Ziua plecarii. Incepem coborarea spre Tette Rousse, pe scara verticala pana jos. Zapada cazuta cu doua zile inainte ne pune probleme, insa cablurile ne ajuta destul de mult. Pe la jumatatea coborarii ne punem si coltarii, decisi sa nu riscam. Mai vedem cativa bololvani mari cum trec in viteza peste Grand Couloir, insa n-avem incidente nici aici. La Tette Rousse ne recuperam hainele pe care le lasasem intr-unul din dulapurile de acolo neincuiat (trebuia sa platim ca sa-l incuiem). Coborarea finala pana la Bellevue, la telecabina am facut-o urmand linia tramvaiului. Sunt cativa kilometri de mars obositor si pe un soare puternic. In cele din urma ajungem la telecabina, iar de jos Daniel ne duce cu masina pana in centru Chamonixului. Au urmat doua zile de relaxare in Chamonix, de unde am vizitat Mer de Glace cu un trenulet turistic si am facut poze cu Mont Blancul de jos. Dupa care inca o saptamana pe Coasta de Azur, unde am promis sa nu revenim prea curand. Dar asta e alta poveste...

           

Author: Sorin Constantin
Uploaded by: Sorin Constantin
Views: 9736, Last update: Wed, Nov 28, 2007


Comment
Emi Cristea Emi CristeaAdministrator Alpinet , Wed, Nov 28, 2007, 6:41 am

Uite ma ca mi-o fost dat sa te vad si cu tricou` de la Carpatia pe Mont Blanc. N-ai putut purta si unu` de la FDC peste?:-D

Emi Cristea Emi CristeaAdministrator Alpinet , Wed, Nov 28, 2007, 6:42 am

Pe Pati unde ati lasat-o?:-)

Teo Paraschiveanu Teo Paraschiveanu, Wed, Nov 28, 2007, 1:41 pm

In ce perioada ati fost si ce cort ati folosit?

Fără foto Sorin Constantin, Wed, Nov 28, 2007, 3:12 pm

Emi,
Pati era acasa, se antrena pentru Piatra Craiului... tricoul de la FDC e cam deschis la culoare, si din cauza asta nu se incalzeste bine la inaltimi mari:)

Fără foto Sorin Constantin, Wed, Nov 28, 2007, 3:16 pm

Teo,
Sfarsit de iulie-inceput de august. Cort Hannah Sioux. Cred ca in cazul asta oricum nu conta, cand cad niste bolovani de mai multe kg pe cort, de la un metru jumate inaltime, nu cred ca rezista vreunul.

ovidiu iordache ovidiu iordache, Wed, Nov 28, 2007, 9:56 pm

CARPATIA super tare!!! la anu mai sunt programati inca patru. speram sa reusim.

Corina Ciuraru Corina Ciuraru, Sat, Dec 1, 2007, 5:04 pm

felicitari! frumoasa experienta...

Fără foto Gavrilă Tiberiu Şerban, Tue, Dec 4, 2007, 9:46 am

Felicitari pentru expeditie, si eu am fost tot in acea perioada pe Mont Blanc pe 25 iulie am inceput uracrea si pe 28.07.2007 la ora 7.oo eram pe varf si seatrea la ora 8.oo eram in Les Hoches. am prins 4 zile de soare dar vant destul de puternic si tot un cort Hannah lighter III super bun. Am prins locuri in pat la 25 eur in Gouter si o noapte gratis in cort.
Felicitari

Comments for this article
Login or register to comment