Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Diaries - Ofrande Abeonei - IX - Tara cainilor albi si tara cainilor negri

  • Alpinet
  • Articole
  • Ofrande Abeonei - IX - Tara cainilor albi si tara cainilor negri
Bookmark and Share

Ofrande Abeonei - IX - Tara cainilor albi si tara cainilor negri

(Obcina Mestecănișului – Suhard. 18-20 iulie 1988)

 Sunt un mare încăpățânat. Nu știu sigur dacă-i încăpățânare, cum spun unii, sau dorința de a realiza ce mi-am propus indiferent de ce piedici apar în cale. Cu toată vremea închisă și ploaia din ziua precedentă iată-mă, după o călătorie de aproape o noapte, pe peronul autogării de la Câmpulung Moldovenesc așteptând cu răbdarea de care numai eu sunt în stare, autobuzul care mă va duce până la Moldova Sulița, pe valea râului Moldova, pentru a-mi finaliza visul de luna trecută când tentativa de a străbate în lung Obcina Mestecănișului mi-a fost întreruptă la jumătate de vremea care s-a stricat.  Acum cerul s-a limpezit uimindu-mă cu albastrul pe care-l are numai deasupra Bucovinei. Aerul este rece și încărcat cu miros de rășină. Pe munții din jur se plimbă scame de ceață dar, ca o bună vestire, stânca Rarăului se vede strălucind albă în lumina dimineții. Aflat la a treia ieșire pe munte de anul acesta pentru a mă îmbăia în frumusețe, pentru a-mi trudi trupul dar pentru a-mi odihni sufletul, intenționez să parcurg În sens invers porțiunea din Obcina Mestecănișului rămasă de luna trecută, de la vârful Hrobi la vârful Mănăilă, iar de aici să cobor pe culmea Dadu la Cârlibaba, pe valea Bistriței. Să urc apoi pe Suhard și să străbat masivul în lung, pe creasta principală, de la nord la sud apoi să cobor în Vatra Dornei.

  Cu o întârziere de 35 minute, plec din Câmpulung și privind pe fereastra autobuzului la peisajul încântător de pe valea Moldovei, presărat cu case pe măsură, nici nu știu când s-a scurs o oră și  jumătate până ajung la Moldova Sulița. Rog pe șoferul autobuzului, care are capăt de traseu la Izvoarele Sucevei, și acesta acceptă, să mă lase în cel mai apropiat punct de vârful Hrobi.  Cețurile s-au retras spre culmile munților, cerul este parțial acoperit cu nori dar soarele frige când scapă de sub perdeaua lor. Timpul este excepțional pentru drumeție. Urc continuu, în pas ușor, spre stâncile care marchează vârful Hrobi. Coastele muntelui sunt împodobite cu sălașe și stâni risipite pe plaiuri. Urc fără marcaj pe un drum care merge printre fânețe înflorate și frumos mirositoare. Tai curbele direct prin iarbă și, din când în când, dau de mici pâlcuri de fragi care înroșesc pajiștea ca niște picături de sânge. Le culeg, iar aroma lor împrăștiindu-mi-se prin gură mă face să cred că mănânc visuri frumoase. Când soarele începe să scapete din înaltul amiezii ajung pe vârful Hrobi. Ascult muzica sufletului și privesc Obcinile Bucovinei care se văd ca în palmă. Cei 1507 m. ai vârfului nu sunt cine știe ce dar faptul că nu este împădurit și în imediata apropiere nu este vre-o înălțime mai mare, lasă privirea să alerge liberă spre stâncile Țibăului, spre Omul Suhardului estompat de pâclă, iar departe, Ineul Rodnei își arată cu zgârcenie coama. O adiere ușoară de vânt  îmi răcorește fața înfierbântată de efort. Cobor ușor într-o șa  după care urc abrupt pe vârful Lucina. Servesc prânzul la 1588 m.. Stârnesc apetitul unui șoricar ce se agață de cer cu un fir nevăzut și acoperă soarele cu aripile-i roșcate. Stă acolo sus nemișcat  iar când își descoperă prada prin  iarbă se prăvălește glonț și o înhață, înălțându-se iar spre ceruri; caută un colț de stâncă unde dă drumul prăzii să se zdrobească și apoi se ospătează. Îmi fac siesta privind plaiurile blânde din jur acoperite de pășuni. Am în față culmea prelungă a Obcinii Feredeului, iar în plan îndepărtat Obcina Mare. Totul este estompat de o ceață diafană din care cauză nu pot identifica unele locuri pe care le cunosc. Asta în față, pentru că în spate nu am curaj să privesc. Acolo sunt munții Țibăului și munții Suhardului, iar în spatele lor Munții Rodnei. Și acolo domnește un întuneric de iad care se îndreaptă spre mine. Aoleu!! Ce ploaie vine!!... Vântul s-a mai liniștit și e cazul să-mi spun:”mână Costele ca te prinde ploaia”. Merg și la tot pasul dau de urme vechi de tranșee ca niște cicatrici urâte pe fața muntelui.

  Merg pe o culme prelungă spre vârful Chițcăul Lăncii(1431 m.). Priveliștea din jur se vede în toată splendoarea ei. Nu rezist să nu mă opresc la o cișmea  cu multe jgheaburi cioplite în trunchiuri de molid; apa curge pe un uluc de lemn umplând un jgheab, apoi de aici, din unul în altul, se umplu toate. Proptesc bățul de schi ce ține loc de  de toiag, de care, cu câteva sfori leg o oglinjoară și mă bărbieresc. Observ că sunt un om norocos; ploaia mă ocolește stropind numai locurile prin care am trecut mai înainte. Plec mai departe ca la o simplă plimbare și urc ușor vârful Lăncii de unde se văd construcțiile hergheliei de la Lucina. Cunosc dintr-o emisiune de la T. V. și dintr-un  reportaj din revista România Pitorească câte ceva despre aceasta. Astfel știu că este singura herghelie de cai huțuli din țară și că aceștia pasc în libertate pe munte. Îi zăresc peste tot, câte unul sau mai mulți. Încep să cobor către culmea ce duce spre vârful Chițcăul Mare (1357 m.). Din pădure apare o herghelie de cai având în frunte un splendid exemplar feminin pe spatele căreia puteai amenaja un pat pe care să dormi în voie. Într-un tropot strașnic îmi taie calea avântându-se în deal. Trecând prin dreptul meu, conducătoarea saltă coada și trage, în cinstea mea probabil, o salvă de salut de au hăulit văile.  Am în față, puțin spre dreapta, un con imens, împădurit, care parcă mă sfidează. Este Bâtca Tătărcii (1549 m.) a cărei siluetă mă frapase când fusesem la stâna din Dadu Bașca. Fiind în criză de timp nu o pot escalada, așa că merg înainte spre ținta mea. Merg pe un drum pe sub culme și am vizibilitate doar spre valea Bistriței. Deși pe hartă poteca este marcată cu bandă roșie, pe teren nu-i nici urmă de ea. Mă apropii de vârful Mănăilă pe care se zărește, pe deasupra brazilor, sonda. Drumul se apropie pe neobservate de culme și o traversează pe versantul celălalt, spre valea Moldovei. Când ajung sus, dau nas în nas cu fiara; rămânem nemișcați, la fel de surprinși amândoi. Dulăul, alb ca neaua și lână ca de oaie, își revine primul și îmi arată colții, parcă făcând reclamă la vre-o pastă de dinți. Apoi cască gura arătându-mi bolta neagră a cerului gurii și dă glas spre cei din vale. În zadar îi fac semn de tăcere ducând degetul la buze. El, nu și nu! De după culme încep să apară capete: unul, două, trei, patru, cinci și cu pârâtorul șase. Șase jivine gata să mă facă ferfeniță! Ne mai având încotro aplic varianta din învățăturile revistei România Pitorească. Mă așez ușurel jos, îmi fac cruce cu limba în cerul gurii (asta din proprie inițiativă) și-mi spun: “Dumnezeu cu mila!” Cerberii mă înconjoară ușurel și mă încadrează: trei în spate, unul în dreapta și altul în stânga. Le aud numai mârâiturile înfundate, amenințătoare, pentru că nu îndrăznesc să-i privesc. Cel care nu-și ținuse gura începe să se apropie de mine privindu-mă țintă și arătându-și colții spunându-mi parcă “dacă te miști, te halesc!” Apare și ciobanul, un băiat tânăr, și-i cheamă. Și așa  rămân cu experiența neterminată, spre marea-mi ușurare. Mulțumesc și după ce schimb câteva vorbe cu el îmi văd de drum.

  De după ridicătură am priveliștea liberă către culmea Dadu la capătul căreia, deasupra Cârlibabei, se vede o foarte frumoasă clădire în care îmi propun să înoptez. Urc direct prin pădure spre vârful Mănăilă dar când zăresc stâna baciului Flocea, mă abat către ea. Îi găsesc pe ciobani iarăși la muls vaci și oi.   Stau de vorbă cu baciul care-mi spune despre clădirea pe care am văzut-o că este o cabană a minei de pe Dadu și sigur pot dormi la noapte acolo.

  Prind un  drum care merge numai pe culme și după aproape o oră ajung la mina de mangan. Văd pentru prima dată o exploatare minieră. De suprafață este aceasta, unde minereul se exploatează prin decopertare; adică, dupa ce se descoperă zăcământul, dacă nu este situat la o adâncime prea mare, se înlătură stratul de rocă de deasupra până la acesta. Mina aceasta arată ca o groapă imensă, verticală în munte, în care scurmă uriașe escavatoare arătând ca niște gângănii, privite de sus. Cu excepția găurii urâte, ca o bubă, peisajul este excepțional. Loc nimerit pentru un  sanatoriu de odihnă.  Apelez la ospitalitatea celor de aici și sunt găzduit de artificier în camera lui, care rămâne liberă pentru la noapte, el coborând în sat. Nu are prea mult timp la dispoziție decât atât cât să-mi spună că dacă nu vine schimbul mâine dimineață, până plec eu, să las cheia la bucătărie. Deasemenea mă informează că mâine dimineață, în jurul orei 6.30, am autobuz care mă poate duce la Vatra Dornei. Îmi dă o cărămidă imensă de șamotă, cu o rezistență de nichelină groasă cât degetul, să-mi fac cald în cameră. Mă instalez, servesc cina și deschid geamul pentru a asista la spectacolul sosirii nopții pe munte. Cărămida răspândește o căldură plăcută, stelele se aprind pe cer una câte una și vremea se ameliorează. Cețurile care mai înainte începuseră să bântuie împrejurimile au dispărut. Mă simt excelent. În minte îmi vin versuri dintr-un cântec:

 “Ce bine e să ai pe lume-o casă    

  Să te sărute-n ea zorii de zi.”

 *

 Teama de a nu pierde autobuzul mi-a fragmentat somnul. Nu pot spune însă că nu m-am odihnit pentru că deși la intervale de aproximativ o oră mă trezeam numai ce mă uitam la ceas și adormeam din nou. Acum privind pe geam văd că văile sunt înecate în cețuri, semn că peste zi va fi vreme frumoasă. Astăzi mă așteaptă un drum lung și cu porțiuni grele, în mod deosebit ascensiunea de pe valea Bistriței, de la Câlibaba, până pe vârful Omul Suhardului, apoi drum lung pe culmea Suhardului până la Vatra Dornei pe care aș vrea să-l termin astăzi. Îmi pregătesc mușchii picioarelor făcându-le un masaj zdravăn cu revulsin. Tocmai când sunt gata de plecare apare și schimbul celui care m-a găzduit. Facem cunoștință din fugă apoi cobor rapid la autobuzul gata de plecare.  În mașină sunt eu, șoferul și încă o femeie. Coborâm cei câțiva kilometri până la Cârlibaba printr-o pădure cu exemplare impresionante de brad și molid. La un moment dat ne taie calea, cu salturi elegante, un cerb impunător. Intrăm mai întâi în stratul de ceață și apoi în sat. Șoferul îmi explică pe unde s-o iau ca să prind drumul spre Culmea Stânișoarei.

  Îmi iau rămas bun de la cel care mă adusese până aici și pentru că refuză să primească bani nu-i pot răsplăti serviciul decât cu mulțumiri. Trec un pod peste Bistrița și urcând puțin în amonte prind un drum care atacă muntele direct spre sud. Urmând firul unui izvor urc printre pajiști având ca reper apa și zidul verde al pădurii care se vede în dreapta. Merg cam o oră și ceața începe a se subția. În față zăresc umbra muntelui care stă gata să se prăvălească peste mine. Ajungând la sorgintea firului de apă ce l-am folosit drept călăuză, vreau să-mi umplu termosul. Când mă aplec asupra izvorului se produce catastrofa; binoclul ce-l am atârnat de gât se balansează și lovind termosul mi-l face țăndări lăsându-mă fără posibilitatea de a-mi face rezervă de apă. Fluier o melodie, cât a pagubă, cât să nu spun altceva, bag lichid în mine cât încape și atac urcușul care se asprește. Ieșind din ceață și de pe pășune ajung la pădurea în care pătrunde un drum de tractor pe care-l voi urma. Nu există marcaj dar mi s-a spus, iar eu am văzut ieri cu binoclul, că drumul duce la obiectivul călătoriei mele. Ajung într-o rariște de pădure unde fac popas și-mi las sufletul să cânte admirând împrejurimile. Perspectiva spre E și NE este splendidă.  În față am Obcina Mestecănișului; pot vedea locurile pe unde am fost ieri: vârfurile Hrobi, Lucina, Mănăilă, culmea Dadu cu cabana intreprinderii miniere unde am dormit azi noapte și-mi dau seama că mi-am uitat acolo bățul de schi pe care-l foloseam drept toiag de drumeție.       În vale se vede o porțiune din Bistrița Aurie și a Cârlibabei.  În zare, prin pâcla dimineții, se zărește ca o părere Giumalăul.  Timpul este splendid, ceața de pe văi s-a risipit, iar soarele arde îndemnându-mă să mă dezbrac pentru plajă.   Îmi continuu mersul. Nu peste mult timp copacii prind a se rări. Drumul se înscrie clar pe creastă, printre stânci cu forme bizare. Ajung pe un vârf (1613 m.) dar nu văd nimic nou în jur. Începând să suflu din ce în ce mai greu, din cauza efortului, continuu urcușul. Din dreapta, o culme, pe spinarea căreia și-a găsit loc un drum, vine și se unește cu cea pe care merg eu. Ajung pe vârful Stânișoara la 1698 m. Spre vest o culme sălbatică îmi dă frisoane; pinteni împungând cerul, creste prelungi, ascuțite ca un  fierăstrău, coaste abrupte pe care se văd albind dâre (de zăpadă, mi se pare mie). Simt un regret covârșitor că nu m-am născut cu aripi să mă avânt peste păduri și văi într-acolo. Dar cum, totuși, “Marele Proiectant” m-a prevăzut cu două picioare îmi propun ca într-un viitor apropiat să mă folosesc de ele pentru a călca minunățiile care se văd în zare și care sunt Munții Rodnei.                                                                 Plec în continuare spre sud, pe drumul care se strecoară printre stânci, și mă aburc pe un alt vârf care nu mă lasă să văd ce-i în direcția în care merg. Este vârful Jneapănul (1673 m.). Se vede drumul pe care voi merge și care se strecoară pe sub pintenul înfipt în cer al vârfului Omu. Din drum se desprinde o potecă ce urcă în serpentine, printre jnepeni, pe greabănul Omului. Și mai departe,  cât văd cu ochii, culmea sinuoasă, prelungă a muntelui, urcând pe vârfuri și coborând. În jur, peste tot, se văd aceleași cicatrici din Obcina Mestecănișului: urme de tranșee.  Neastâmpărul din mine nu mă lasă să zăbovesc prea mult și o iau, aproape în fugă, spre ispita care m-a adus în Suhard. Merg o porțiune de drum exact pe culme având vizibilitate perfectă spre valea adâncă a râului Omu la est și valea mai puțin spectaculoasă, dar mai largă, a pârâului Jneapănului la vest. Încep un urcuș abrupt printre bolovani și jnepeni înalți și ajung stors de vlagă pe…fesele Omului care stă lungit pe burtă aici, sus, pe masivul Suhardului, de milioane de ani. Dar dumnealui, Omul, mă primește cam cu dușmănie. Timpul se schimbă radical. Abia am timp să fac câteva fotografii pentru că o ceață groasă și rece mă înconjoară din toate părțile; vizibilitatea se reduce la câțiva pași; un vânt tăios mă face să caut urgent prin rucsac haine groase. În speranța că ceața va fi trecătoare cobor pe “greabăn”și încep să urc spre “capul”Omului (1932 m.) atacându-i “ceafa” abruptă. Neoamenii l-au maltratat scrijelindu-l, găurindu-l, bombardându-l. Refuz să-mi imaginez cum a fost atunci. Și totuși dacă și acum, după atâtea zeci de ani, se cunosc urmele, atunci ce s-o fi întâmplat? Câți oameni au murit aici fără sens, datorită unor tembeli puși să conducă destinul națiunilor? De ce acei care au murit precum și cei care au fost mai mult sau mai puțin norocoși nu ar fi hălăduit pe aceste meleaguri să-și bucure sufletul, asemenea mie, în loc să aibă drept unic scop acțiunea de a ucide? Calc pe urme de sânge vrăjmaș care, poate, era tot atât de nevinovat ca și a celor care erau în drept  să apere aceste locuri. Pentru că nu am cunoștință de un război declanșat de vre-un  soldat care s-a dus conștient  să moară pe câmpul de luptă.                                                                                                                                                       Ajung la punctul topografic marcat de un trepied din bârne pe care găsesc, făcut cu vopsea, marcajul crestei Suhardului, bandă roșie, care de aici are să mă însoțească întregul traseu. Lipsa de vizibilitate menținându-se nu mai are rost să zăbovesc, așa că-mi consult busola, mă orientez spre sud și plec din nou la drum.  Toată coasta fiind acoperită cu blocuri de piatră, cobor pe ele ca pe niște trepte; pe măsură ce cobor ceața se subție, iar când ajung la marginea desișului de jnepeni care îmbracă muntele mai mult decat am văzut pe Șteflești sau Giumalău, dispare cu totul.  Puțin mai târziu, parcă pentru a-mi face în ciudă, își ferește și Omul căciula de pe cap. Spre dreapta se vede o turmă de oi și, cum unde sunt oi sunt si câini, o ocolesc prin stânga cât se poate pe departe. De după dâmb se insinuiază  iarăși un val de ceață reducându-mi din nou vizibilitatea. Ajung la un sălaș din care a mai rămas doar podeaua din scânduri groase, iar în imediata apropiere, prin ceață, zăresc o vietate cu patru picioare, de culoare închisă și care stă nemișcată. O studiez atent prin binoclu dar nu mă edific asupra speciei din care face parte. Mă apropii cu prudența având toate simțurile în stare de alertă. Când desleg misterul scuip ușurat/înciudat. Ptiu, drace! O sobă solidă din fontă păzea ce mai rămăsese din refugiul pastoral Omul, care figura pe hartă, și sumedenie de schelete ruginite de paturi de fier. Cred că și peste un  secol soba se va găsi tot aici pentru că nu văd cine ar fi nebunul care și-ar pune în gând să fure mastodontul. Dau de un indicator care arată direcția de mers și timpul până la cabana Rotunda. Eu îmi văd de drumul meu coborând în șaua de sub vârful Runcu; regret că nu am cocoașe precum cămila, care să-mi înlocuiască termosul spart, și-mi umplu din nou burta cu apă de la izvorul de aici. Urc ușor spre vârf având sub ochi văile de pe  versantul sud-vestic, spre Munții Rodnei, care se ascund, însă, în dosul unei perdele de ceață. De pe vârful Runcu poteca se mută pe versantul estic, spre valea Bistriței. Merg pe deasupra văilor afluenților acesteia despărțite de o serie întreagă de culmi brăzdate de drumuri forestiere care te îndeamnă parcă să le calci cu piciorul. Mergând pe sub creastă poteca se strecoară printre jnepeni deși scoțându-mă pe vârful Pietrele Roșii (1773 m.). Perspectiva în direcția de mers se deschide mult în față, spre vârful Diecilor. Marcajul este excelent dar necesar doar pe ceață. Culmea este despădurită și vizibilitatea excelentă, putând urmări traseul cu ochiul liber. Drumul este foarte ușor poteca parcurgând golul de munte prin pășunea a cărei iarbă se întinde ca o saltea groasă și moale atenuând tăria pietrei. Merg drum întins oprindu-mă din când în când să cercetez prin binoclu împrejurimile. Soarele a trecut de ceva vreme de amiază; sunt conștient că nu pot ajunge la Vatra Dornei dar noaptea  vreau să mi-o petrec cât mai aproape.  Fac popas pe vârful Diecilor, punct cu o splendidă perespectivă în jur. Doar Munții Rodnei pândesc din dosul perdelei de ceață. Dinspre pădurea din vest aud deodată un huruit de parcă ar fi tunat. Privesc încordat într-acolo și văd apărând în plin avânt vre-o zece cai, unul mai impunător ca celălalt. Când dau cu ochii de mine încremenesc devenind niște statui și mă privesc. “Șeful” lor, unul alb cu o ținută marțială, cel mai frumos dintre ei, mă studiază cu capul sus, gâtul încordat și urechile drepte ca niște stegulețe. Scot încet aparatul de fotografiat și reușesc să fac două poze dar la o mișcare mai bruscă se sperie și dispar de unde au venit.                                                                                                                  Plec mai departe pe plaiul prelung, fără a avea probleme deosebite; ajung pe vârful Diecilor(1631 m.) de unde se vede ca în palmă șaua Diecilor. Loc în care poteca se ramifică în mai multe direcții: spre vest coboară pe valea Coșnei, spre NE pe valea Diaca și spre E drumul pe culmea principală. Sub vârf, puțin mai jos, un stol de corbi se înfruptă din stârvul unei vaci. Nu departe de mine un dulău îmi simte prezența înainte de a-l vedea însă se mulțumește să-mi arunce în silă două ham ham-uri neîndurându-se să-și întrerupă siesta. În partea opusă șeii se vede o stână lângă care face amiaza turmă de oi. Sunt sigur că unde sunt oi sunt și câini; folosindu-mă de binoclu descopăr doar unul singur. O iau pe ocolite dar dulăul mă simte și dă alarma. Spre ușurarea mea văd că e legat și, încrezător, o iau spre turmă. În drum dau peste altul care fiind între oi și asemănător lor l-am luat drept altceva. Intrat în panică alerg la singura salvare, ciobanul care tocmai ieșise din stână. Mai deranjez încă alți doi câini îmbrăcați în blană de oaie. Cu toții însă, în loc să sară să mă sfâșie se mulțumesc  să-mi arunce câteva lătrături leneșe. Încep să bănuiesc că au fost la festinul oferit mai sus și fiind cu burțile pline nu pot face mai mult. Satisfăcut le dau nota zece la purtare și după ce primesc de la cioban informații asupra locului unde mă aflu și a drumului ce-l am de făcu în continuare îmi iau rămas bun de la câinii cei mai cuminți din Suhard apoi plec mai departe.  Ocolesc pe la nord piciorul muntelui Diecilor și intru în pădure pe un  drum larg de tractor, pe o culme (Obcina Diecilor), trec pe sub un vârf împădurit lăsându-l în dreapta și ies din pădure deasupra lacului Icoana pe care însă nu-l văd din cauza unui dâmb. Poteca face o curbă largă îndreptându-se spre NE urmând în arc de cerc culmea muntelui Șvițeria ce arată ca o imensă pășune. La capătul arcului de cerc se află antena unui releu radio și tot acolo, pe hartă, figurează cabana pastorală  Recele. La ieșirea din pădure, chiar la drum, dau de o stână la care am văzut singurul câine de care nu mi-a fost frică; un puiuț de vre-o două luni, mic și negru ca noaptea, care văzându-mă a început să facă așa un tărăboi de parcă ar fi fost cel mai vajnic apărător de oi din Carpații Răsăriteni. Doi ciobani au ieșit din stână să vadă despre ce este vorba. Discut cu ei; îmi dau speranțe spunând că până în seară pot ajunge la Vatra Dornei. Dar speranțele se risipesc privind după degetul unuia, al cărui vârf urmărește drumul ce-l am de parcurs. Mă uluiește uriașul amfiteatru de la obârșia râului Băncușoru, formată din o sumedenie de izvoare ce țâșnesc din coastele munților Icoana, Ștefanu și Șvițeria având ca strajă, în fund, vârful Bâtca Târșului. Pe povârnișul muntelui turmele de oi croiseră poteci circulare, urmărind curba de nivel, care amplifică senzația că mă aflu într-un amfiteatru antic.  Mă smulg din reverie și o iau la drum printre pășuni, ocolind vârfurile mai mici dar nu pot să nu escaladez vârful Bâtca Târșului (1548 m.).                                                                                                               Se apropie seara, iar de pe coaste de munte ciobanii își strigă peste văi adânci mesaje numai de ei înțelese. O mică ploaie mă stropește dar mai mult mă afectează faptul că a udat iarba care, la rândul ei, îmi udă picioarele. Drumul marcat ocolește pe la est muntele Fărăoane îndreptându-se spre sud, după ce de la Bâtca Târșului o luase spre SE. Muntele mă vrăjise ieșindu-mi mereu în cale când am fost în Obcina Mestecănișului sau pe Rarău, pe Gimalău sau pe Pietrosul Bistriței. Nu pot trece nepăsător pe lângă el și ca să răzbun abandonul de luna trecută, în Obcina Mestecănișului, nu iau în seamă faptul că soarele se lasă spre orizont și încet, căutand poteci de animale și ținând dunga, strecurându-mă printre jnepeni și escaladând doi pereți care mi se pun în cale, urc pe vârf. Am impresia că sunt în cosmos, așa de înalt pare Fărăoane în comparație cu împrejurimile. Urmăresc drumul pe care am venit și constat că am avut spor bun la mers. Îmi dau seama că ciobanii care mi-au spus că pot fi până în seară la Vatra Dornei au avut dreptate. Dacă aș fi ocolit toate vârfurile, iar de sub Oușorul voi fi coborât în Dorna Candrenilor aș fi putut face drumul până la căderea întunericului. Dar făcând așa aș fi venit degeaba pe munte.  Observ ca astăzi mi-a dispărut teama de distanțe. Privesc drumul ce-l mai am de făcut și nu simt nici cea mai mică ezitare de parcă l-aș face cu mașina și nu cu tălpile mele care uneori mă ustură de atâta mers. Cobor de pe Fărăoane la poteca marcată și-mi servesc prânzul (cam spre seară) lângă un izvor ce tocmai l-am descoperit, plec apoi mai departe hotărându-mă să încep a căuta loc de înnoptat.  Trag tare pe poteca ce se strecoră prin pășune, la început, apoi intră în pădurea de pe Tarnița, cu copacii schilodiți de fierăstrău și cu cabluri de funicular agățate prin ei. Ocolesc vârful pe la vest, las în dreapta vârful Stegii, mă aburc din greu pe sub vârful Icoana și iată-mă ieșit din pădure în poiana imensă de sub vârf, care se întinde într-o șa largă până spre Oușorul. Și aici stâne, saivane, sălașe, să tot ai de unde alege un loc de mas. Mă orientez spre o stâna care-i făcută din bârne proaspăt cioplite. Mă și imaginez visând frumos la aroma de rășină. Apuc spre ea dar nelipsiții cerberi albi și lățoși, în număr de patru de data asta, îmi ies în cale. Aplic metoda de-acum experimentată, și pe care o scriu pentru eventualii cititori care vor avea probleme asemenea mie.                           Deci, dragul meu posibil cititor, când vei auzi primul hămăit să știi că nu ți-i adresat ție. El este ca un fluierat din degete adresat celor din ceată sau un fel de “haideti, băi, să-l băgăm în boale pe un biped hoinar!”. In timpul care-ți mai rămâne până se adună flenduroșii venind de pe dealuri, din văgăuni sau dintre oi, fiecare de pe unde se află, te sfătuiesc să-ți alegi un loc curat și uscat (dacă-l vei lăsa ud nu are importanță) și să te așezi. E de preferat dacă ai asupra ta vre-un băț sau ceva asemănător să-l pui ușurel de o parte și când javrele sunt lângă tine să te ferești ca de foc de tentația de a întinde mâna spre el. Apoi, calm, aștepți ca ceata adunată să se apropie în goană de tine. Hei, și de acum începe distracția!!! Tu, foarte calm, dacă ți-a înțepenit limba și nu-ți poți face cruce cu ea în cerul gurii, poți să cânți în gând o melodie, de exemlu “ sunt poștărița Irinel…”. Inima poate să bată cât de tare că nu-i deranjează.  Ei, dulăii, se apropie de tine înconjurându-te și arătându-ți colți ca de elefant pe care și i-au pus în gură să te sperie, mârâie aruncându-ți un fel de înjurături pe limba lor. Unul din ei, probabil șeful, mai bătrân, mai flenduros, cu botul brăzdat de fel și fel de cicatrici și cu ochii bătând într-un  roșu aprins, cu scaieți și curnuți atârnați de blană, ca decorațiile pe pieptul unui mareșal sovietic, se apropie de tine privindu-te țintă, parcă te-ar hipnotiza. Și apoi începe a te mirosi cu de-amănuntul. Nu are nimic dacă auzindu-i răsuflarea lângă lobul urechii tale ți se face pielea de găină, pentru că nu-l deranjează. Dacă-i simți botul rece cum îți atinge mâna nu te gândi ca ți-o sărută dar nici nu te speria că te mușcă. Și tot acest ritual se petrece sub ochii celor cinci, șapte, zece sau mai mulți (eu am numărat odată șaptesprezece) tovarăși ai lui care, fiecare face ce-i trece prin cap; unul latră, altul se curăță de purici, celălalt își face foarte concentrat igiena intimă. În timpul acestui ritual ciobanul, în general, nu are nici un cuvânt de spus așa că nu-l condamna dacă, ajungând prea târziu, nu intervine. Toată tevatura poate dura de la cinci minute în sus. Dacă “ínspectorul”ajunge la concluzia că ești băiat de treabă îți întoarce coada și se îndepărtează. Ca la o comandă toți ceilalți te lasă în  pace și se duc la treburile lor. Nu știu cum procedează dacă ajung la concluzia că ești băiat rău dar e ușor de închipuit. Tu, după aceea, mulțumește-i bunului Dumnezeu că ți-a oferit o asemenea aventură, angajează-te că de atunci încolo să fii mai îngăduitor cu semenii tăi, ia-ți bagajele și du-te. Dar să nu faci greșeala să nimerești între oi, că nici armata a XIV-a nu te mai scapă. Și de data asta, după ce au văzut că nu am intenții rele în ce privește avutul lor, m-au lăsat în pace.                                                                                                                                              Ajung la o strungă unde mai mulți ciobani trăgeau de țâțe oile pe care le mâna un puști ce pocnea dintr-un bici și umpleau donițele cu lapte. Am strigat făcând semn să vină careva  la mine dar parca vorbeam chinezește pentru că nu mi-a răspuns nici unul. Nevăzând câini m-am îndreptat spre ei și dacă nu venea puștiul repede spre mine nu știu ce aș fi pățit de la haita care mă înconjurase apărând de cine știe unde. Apropiindu-mă de ciobani le-am solicitat găzduire dar de data asta am dat greș; scuzându-se că sunt mulți și nu au paturi mă îndrumă la sălașul de vite ce se vede la 300-400 m. mai încolo spunându-mi că sigur voi fi găzduit. Mai merg preț de vre-o zece minute până la ocolul de vite aflat sub Oușorul, în imediata apropiere a fostului canton pastoral Romega care figurează pe toate hărțile dar în realitate este distrus. La chemarea mea nu răspunde decât lătratul celor trei câini (bineînțeles, albi) care păzesc sălașul. Ocolul fiind închis cu scânduri nu ies afară așa că nu sunt nevoit să aplic “metoda” și să mă așez în băligarul de vacă ce inundă împrejurimile.  De după deal aud strigăte și zgomot de tălăngi; mă apropii prudent, văd vacile si, nu departe, un pusti de care ma apropii îndată, el fiind cel mai sigur apărător în cazul unui atac al câinilor. Mă liniștește spunându-mi că nu au câini cu ei. Răspunzând întrebărilor mele mă informează că mă aflu la văcăria satului Dorna Candrenilor, că aici se află o familie formată din soț, soție, copil și un nepot. Învăluind cireada de vaci pentru a o băga în ocol apare și Aurel Rusu, mai marele familiei. Acceptă amabil să mă găzduiască dar se scuză că nu-i prea comod la ei pentru că nu există condițiile de la oraș sau măcar a unei case din sat. Îl lămuresc că nu-i prima dată când dorm în stână și că un acoperiș deasupra capului și niște oameni de omenie e tot ce caută un drumeț care a trudit toată ziua pe munte, este transpirat și obosit. Mă întreb: oare acolo unde ar fi fost condiții, mi-ar fi oferit careva un pat cu cearșafuri albe?  Și iarăși stau și mă întorc cu gândul, cu mulți ani în urmă, când aflat într-o excursie prin țară, cu motoreta, aceasta mi s-a defectat la Mintia, lângă Deva. Acolo familia Parva (Cornel si Cornelia) m-a primit în casă și m-a omenit, culcându-mă în camera și patul fiului lor, cameră în care nu mai dormise nimeni de când, cu doi ani în urmă, la numai 18 ani, acesta murise într-un accident, înecându-se în Mureș. Camera era îngrijită de parcă Corneliu, așa îl chema pe fecior, trebuia să sosească dintr-un moment în altul. Iar la plecare când am insistat să le plătesc găzduirea s-au supărat foc. Mă gândesc și-mi spun: da, în peregrinările mele de până acum am întâlnit numai oameni de omenie.  În timp ce sunt lăsat singur să-mi schimb hainele transpirate de peste zi, gospodarul sparge lemne cât pentru toată iarna, iar gospodina se luptă cu o vacă încăpățânată care, deși îi trage cu un par peste coaste (sau poate tocmai de aceea), nu vrea să dea nicidecum lapte. Privesc și mă întreb ce s-ar întâmpla dacă vaca ar ști că-i mult mai puternică decât stăpâna?  După ce a terminat de bătut vaca (că mai mult a bătut-o decât a muls-o) gospodina, încă furioasă, intră și aprinde focul. Răsuflu ușurat când gospodarul și copiii se aciuiază și ei în încăpere. Nu de alta dar nu sunt sigur că robusta bucovineancă și-a descărcat complet mânia. Încet-încet, trosnetul lemnelor din soba de fontă și mirosul laptelui care fierbe pe plită mai domesticesc atmosfera, fălcile femeii se descleștează, fruntea i se descrețește și din ochi îi dispar lucirile dușmănoase. Chiar este frumoasă! Aurel Rusu, volubil, antrenează lumea în discuții și aruncând câte o glumă, din când în când, o determină pe consoarta-i, la un moment dat, la un gest de care nu o credeam capabilă. Râde!  Atunci îmi mai vine și mie inima la loc și ne așezăm la povești. Între timp grișul cu lapte este gata și iată-mă pus la masă unde, vrând-nevrând, mănânc un castron uriaș cu cel mai gustos griș cu lapte pe care l-am mâncat vre-o dată. Și uite așa, pe nesimțite, se face ora 23.00 și pleoapele încep să devină grele. Mă culc cu copiii într-un pat exagerat de înalt și în zori mă trezește trosnetul lemnelor din sobă. Se lăsase rece și gospodarul mai făcuse un foc. Adorm din nou.

 *

  Mă desprind din căldura culcușului și ies afară unde dau nas în nas cu o dimineață cețoasă și rece.  Îmi fac bagajele pregătindu-mă de drum dar nu sunt lăsat să plec până nu  este gata masa. Îmi pun burta la cale cu jumări cu ouă și o cană mare cu lapte, îmi iau tarhatul la spinare, le mulțumesc gazdelor pentru ospitalitate (bani nu vor să primească) și o iau la picior spre Vatra Dornei cu gând să nu mai urc pe Oușorul, din cauza ceții. Îmi propun să cobor pe o potecă la Dorna Candrenilor și de la șosea, cu o ocazie sau cu vre-un autobuz, să merg la Vatra Dornei.                              Deci plonjez în ceață, iar cum  marcajul pe stâlpi fiind destul de des nu se pune problema orientării. În plus, drumul este bătătorit. După vre-o jumătate de oră de mers ceața se ridică. Încep să regret că m-am pripit ocolind Oușorul și când în dreapta mea se ridică o fâșie despădurită demonul drumeției îmi dă un ghiont făcându-mi semn cu ochiul. Atât îmi trebuie. O iau pieptiș și după o jumătate de oră de efort, la limita posibilului, ajung la muchia care urcă de pe vârful Livada pe Oușorul. Pajiștea de aici este magnifică; îmbracată într-o superbă rochiță de floricele mov îmi este milă să calc pe ea. Urc voios dar deodată, de după o muchie, apare din nou, perfida, ceață. Nu mai pot da înapoi și-mi continuu drumul, doar pentru a stabili performanța cuceririi celor 1639 m. ai Oușorului. Ajung la o ridicatură care am impresia ca e cota maximă și puțin mai jos, în ceață, zăresc ceva ce pare a fi o stână. Ciulesc urechea pentru a auzi hămăit de câini sau sunet de talancă, însă liniștea este absolută. Studiez atent cu binoclul umbrele ce le zărisem și rămân ferm convins că ceea ce am în fața mea este o stână. Încep să înaintez pregătit în orice moment să mă așez din motive cunoscute de acum. Este suficient însă să fac nu mai mult de zece pași pentru a scoate un enorm răsuflat de ușurare. Ceea ce se zărește în fața mea la alți zece pași (ceața îmi jucase festa amplificând distanțele și formele) nu este decât refugiul turistic Oușorul, așezat într-o cută de teren, iar ce mi se păruse a fi împrejmuiri nu sunt decât niște bârne risipite în jur, provenind de la vechiul refugiu care fusese incendiat nu de mult.  Refugiul este o construcție micuță din scândură de brad, iar înăuntru o masă cu bănci și un prici, poate oferi adăpost pentru vre-o zece turiști mai puțin pretențioși. Pe pereți, foarte multe semnături ale celor care au trecut pe aici.  Imediat în fața refugiului, la câțiva metri mai sus, dau peste borna cu cota maximă a vârfului. Ceața îmi răpește posibilitatea cercetării împrejurimilor și de aceea încep să cobor, orientându-mă după busolă, spre sud, intenționând să ajung la Vatra Dornei prin Dorna Candrenilor. Ajung la marginea pădurii și intru printre molizii drepți și înalți. Cobor direct și ies sub plafonul de ceață. Panta este foarte accentuată  de aceea, pentru a-mi fi mai ușor,  caut hățașuri, iar dintr-un limpeziș, de unde se deschide o oarecare perspectivă spre vale, studiez terenul cu ajutorul binoclului. Descopăr o potecă de picior pe care o urmez schimbând direcția de mers, încep să urc ușor și ajung într-o poiană. Zăresc în vale o stână ce pare a fi părăsită, iar deasupra mea, Oușorul eliberat de cețuri. Simt o urmă de regret că nu ajunsesem aseară pe vârf, nu pentru că aș fi nemulțumit de găzduirea ce-o primisem, ci pentru că mi-ar fi surâs să petrec o noapte singur în creierul muntelui pentru a gusta și această experiență pe care oricum trebuie s-o fac cândva. Spre NE se vede culmea ușor împădurită a culmii Runcului pe care, schimbându-mi planul, decid să cobor direct în Vatra Dornei. Vremea se anunță excepțională, iar timp la dispoziție am suficient fiind abia ora nouă dimineața. Prin  fața stânii din vale se vede un drum de căruță. Cobor mergând pe trunchiurile uriașe ale unor brazi răsturnați recent de cine știe ce furtună, sar gardul și îngrăditura stânei ce într-adevăr e părăsită și prin iarba înaltă  până mai sus de genunchi ce formează un covor policrom ajung la drum unde găsesc un marcaj cu cruce albastră. Urc ușor urmărindu-l și trec de o altă stână din a cărei colibă se aude glasul adolescentin al unui vajnic apărător al oilor aflate acum la păscut, care se dă de ceasul morții simțind “putoare” de om străin prin apropiere. Ies din pădure și trecând pe sub o stâncă pătrund într-o splendidă șa, largă, numită “Șesul Muntelui”. Vre-o trei stâne se află aici.  Părăsesc marcajul pe care venisem și de la un indicator cu săgeți prind un marcaj cu bandă albastră. O iau la dreapta și urc lin, intrând în pădure. Poteca este largă și înierbată. Pădurea cu molizi uriași, sănătoși și curățenia care domnește aici îmi crează senzația că mă aflu într-un oraș, plimbându-mă printr-un parc foarte bine îngrijit. Mă uit în jur nedumerit că lipsesc băncile și perechile de îndrăgostiți. Doar zvâcnirea unei căprioare care-mi taie brusc calea și liniștea cosmică ce domnește aici îmi amintesc că mă aflu în pădure.               După vre-o oră de mers, liniștea se tulbură sfâșiată din când în când, fie din stânga de pe valea Bistriței, fie din dreapta de pe valea Dornei, de fluierat de locomotivă și huruit greu de tren. Trec printr-o poiană imensă îmbrăcată în haină de afiniș prin care trebăluiesc câteva femei și copii “pieptănând” afine. Îmi înnegresc și eu degetele și limba în sfertul de oră, timp de odihnă ce mi-l îngădui. Sar un pârleaz și după puțin timp îmi dau seama că am nimerit în împărăția taurilor. Merg cu ochii în patru, gata să mă cațăr în cel mai apropiat copac, de-i nevoie. Trec pe lângă o pereche unde “el”, înfocat, face o curte asiduă “ei”de aceea nu are ochi pentru mine. După un timp, transpirat de emoție, sar un alt pârleaz, punând din nou gardul între mine și ei. Mai încolo văd o bucată de placaj prinsă în cuie pe un copac dar inscripția este pe partea cealaltă. Mă întorc și curios o citesc: “Atenție! Urmează o porțiune cu tauri deosebit de periculoși!”. Mulțumesc oameni buni și grijulii! Puteam să mor de bătrânețe fără să știu prin ce mare pericol am trecut! Ajung la concluzia că tot mai bine este cu câinii. Ăștia latră înainte de a te ataca; taurii, nu. La câini nu-i nevoie de tăblițe de avertizare. Doar prin unele curți în care vegetează vre-o potaie mai vezi la poartă: “atenție, câine rău, mușcă!”.                                                                                                                                              Scăpat și de această cumpănă ies din pădure deasupra motelului Runc, în marginea orașului Vatra Dornei. Mă trăsnesc mirosul de fum și benzină, urlete de aparate de radio și casetofoane, țipete și chițcăieli determinate de cine știe ce jocuri ale celor care făcuseră imensul efort de a urca cele câteva sute de metri până la marginea pădurii. Pătrunsesem brusc în miezul civilizației. Aud: Ionel, Vasilică, Bogdan, etc. nu mai alergați!... Vezi că te murdărești!... Vin la mama să-ți mai pun o flanelă că-i frig!... Mă, nu transpira că răcești!...etc. Văd copii pe care-i ucide grija prostească a părinților. Simt priviri ațintite asupra mea; unele disprețuitoare (de unde a mai apărut vagabondul ăsta?), altele pline de compătimire (vai săracul, ăsta nu-i zdravăn la cap!) ale celor pe lângă care trec. Nici eu nu mă las mai prejos; nu dau nici o atenție pigmeilor care împânzesc împrejurimile.  Ajung la un restaurant și, amintindu-mi de paharul cu vin băut  cu două luni în urmă la Zugreni, intru. Localul frumos, lambrisat cu brad, pe pereți trofee de cerb transformate în corpuri de iluminat dar gălăgie, miros de tutun și băutură. Mă duc la bar și aruncându-mi privirea prin rafturi îmi aleg soiul de vin. Îl comand împreună cu paharul de apă minerală. Aproape îi simțeam aroma pe limbă când ce crezi că-mi aud urechile?                                                                                                                                       -Cu vin vă putem servi dar nu avem apă minerală. Da! Ați citit bine, NU AVEM APĂ MINERALĂ!!! Aici unde până și găinile beau apă minerală de la borcutul din fundul grădinii! Îmi vine s-o rup la fugă înapoi până în Dadu Bașca, la cișmeaua unde apa izbucnește din inima pământului, să-mi bag capul sub șuvoiul de apă care țâșnește la lumina soarelui și să stau așa până mă voi transforma eu însumi în apă, apoi să mă strecor în fundul pământului să scap de aceste două cuvinte pe care le auzi la tot pasul în aceste zile “de belșug” din România: NU AVEM! Beau în dușmănie o sticlă de bere poloneză și cobor în oraș. Conform tabietului vreau să intru într-un restaurant civilizat să mă delectez cu un coniac la început, cu un pahar de vin la sfârșit și între acestea să pun o friptură cu tot dichisul.  Merg la restaurantul hotelului Căliman dar aici se servește masa numai la abonații stațiunii. Zărisem un restaurant lângă muzeul orășenesc dar fumul de tutun și mirosul de băutură proastă mă întorc încă din stradă. Îmi amintesc de altul situat deasupra cofetăriei din apropierea haltei C. F. R. Vatra Dornei Băi. Intru, și-mi place. Despărțit în două, localul este format dintr-o braserie unde se bea în dușmănie coniac și bere la halbă, cot la cot bărbați și femei de cele mai diverse categorii sociale, iar în dreapta, restaurantul. Intru aici. Este liniște. În micile separeuri, despărțite prin stanoage, ca la cai, lume puțină. Lumina pătrunde din belșug prin ferestrele mari. Îmi permit să aleg o masă în apropierea uneia pregătit să stau aici aproape două ore până la sosirea trenului care mă va duce acasă.  Mă uit la mesele din jur să văd ce se mănâncă. Peste tot cârnați. Sunt sigur că altceva nu au. Îmi spun că e bine și așa. De mine se apropie ospătara și mă întreabă ce doresc. Mi se confirmă presupunerea despre”bogăția” meniului, deci comand cârnați. După câtva timp sunt încunoștiințat că la bucătărie se face inventar, în consecință mâncare se va putea servi doar peste vre-o oră. Îmi înghit vorbele, îmi iau micul bagaj (pe cel mare îl lăsasem la gară) și, blestemând obiceiul acesta de a face inventar la bucătărie la ora 14.00 când lumea e mai flămândă, plec spre alt restaurant pe care-l știam pe undeva în grădina publică. Cu chiu cu vai reușesc să dau de el (aflu ca se cheamă “Casa Dorneană”) și intru. Impresia este favorabilă și mă așez plin de speranță la o masă punându-mă pe așteptat. Ospătara apare surprinzător de repede și la întrebarea mea răspunde că de mâncare nu au decât pizza. Nu prea sunt eu sigur ce-i asta dar știind că-i o mâncare italienească mă gândesc c-o fi destul de scumpă. Îmi amintesc anunțul de la intrare care menționa că aici se prepară “toci”, o mâncare cu specific bucovinean, foarte simplu de preparat despre care auzisem, asemenea ca de pizza, dar nu mâncasem vre-o dată.

-Toci puteți prepara?
- Nu avem 
smântână, mi-o taie scurt ospătara.                                                                                                        

    
Cum nu vii tu Țepeș, Doamne!” Auzi, în țara Dornei, țara laptelui și a tot ce se poate prepara din el, NU ESTE SMÂNTÂNĂ!!!... Poate nici cartofi?!...În schimb ciuperci marinate(importate din China), suc de roșii (importat din Bulgaria), piper boabe și alte năzdrăvănii pentru a pregăti această mâncare “venetică” în țara Dornei au! Poate dacă insist mă aleg și cu picioare de broască, șarpe marinat sau tocăniță de pisică!!!  Dau din mână a lehamite și accept pizza, fără a renunța la coniacul de început. Parcă pizza asta ar aduce-o din Italia pentru că ospătara trece din când în când pe lângă masa mea și privind la paharul gol mă întreabă dacă nu mai doresc un coniac. Să fi acceptat de fiecare dată, cred că aș fi băut vre-o zece sute până a apărut, în sfârșit, mâncarea lui Dante sau Bocaccio.  Trăsnind puternic a piper, având o culoare ce ar fi scos din minți un  taur, respectivul fel de mâncare mi-a stârnit totuși curiozitatea. Mânuind cu măiestrie cuțitul și furculița (ca un fost un sârguincios elev al Ceciliei în ceea ce privește manierele elegante) am început să acționez asupra mâncării ce se întindea în sute de firicele, ca de ață, și încet-încet o dau gata. Nu sunt sătul ca după o friptură dar curiozitatea mi-a fost satisfăcută. Un amalgam de gusturi: acru, dulce, sărat, pipărat (iuțeala am alungat-o cu un pahar de vin băut în sila).                                                                                                              Cu o întârziere de vre-o patruzeci de minute, urc în trenul ce mă va duce acasă. După ce acesta se desprinde din strânsoarea Bistriței, și prinde a urca pe coasta Barnarului stau cu ochii țintă spre muchia Fărăoanelui care se vede imensă, de aici, fardată cu pete întunecate de jnepeniș și simt că nu mai am inima în piept. Îmi rămăsese pe creasta Suhardului să asculte înfiorată lătratul câinilor albi.  După ce, trecând de Gura Humorului, mirosul de cetină a ramas doar în memoria-mi olfactivă m-am simțit teribil de trist. Mi-am dat seama că descinzând de pe munte, pătrunsesem în miezul civilizației.                                                                                                                                                       În împărăția câinilor negri.

 ------------------------------

 -------------      -------------

 -------------      -------------

Author: Constantin Asandei
Uploaded by: Constantin Asandei
Views: 7092, Last update: Tue, Mar 4, 2008



Links to the Mountain Guide:
Muntii SUHARD  


A photo [Not found]

An article [Not found]

A trail
Vatra Dornei-Popasul Turistic Runc-Varful Runc-Sub Varful Ousorul (1634)-Varful Faraoane (1715)-Varful Sveitarita (1562)-Varful Diecilor (1631)-Mt. Runcu-Sub Varful Omului (1932)

 

Login or register to comment