Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio București


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Diaries - OFRANDE ABEONEI -X- Dragoste la prima vedere.

Bookmark and Share

OFRANDE ABEONEI -X- Dragoste la prima vedere.
OFRANDE ABEONEI-X-
Dragoste la prima vedere.
 
(Suhard-Rodnei-29 septembrie-3 octombrie 1988.)
 
Cu hărți și ghiduri turistice împrăștiate pe masă, cu coatele printre ele și bărbia în pumni privesc țintă la peretele din fața mea. Sunt rupt de realitate, iar acolo unde privesc văd culmi de munți, văi adânci, câini albi și umila-mi făptură plutind peste ele. Mă scutur și revin la prezent. Nu mai am decât puține zile până când voi pleca în prima  mare și reală aventură a vieții mele. Plec din nou pe munte. Ce-i drept nu pentru prima dată dar voi face pentru prima dată niște lucruri:
-primul traseu foarte lung, în zone unde la vremea asta nu prea sunt mulți oameni;
-prima dată când plec pentru o durată mai mare de trei zile, adică aproximativ șapte, durata presupunând și un bagaj mai greu (alimente, haine);
-pentru că zona pe care o parcurg este lipsită de locuri amenajate pentru cazare (cabane, hoteluri, refugii) este posibil ca majoritatea nopților să le petrec de unul singur în cine știe ce adăpost;
-o bună parte din traseu este la mare altitudine, osciland în jurul a 2000 m., prin zone destul de sălbatice, așa cum am văzut de pe Omul Suhardului că arată Munții Rodnei.
 In mine, două simțăminte duc o luptă pe viață și pe moarte.
Rațiunea: mă, nu fi prost! Ce rost are să-ți fărâmi picioarele? Să umbli, poate, prin frig și zloată, să te mănânce fiarele, să te prăduiască hoții, fantomele să-ți bântuie visele. Stai cuminte acasă, în fiecare seară ai adăpost sigur, ai filme, cărți, prieteni…
Dar pasiunea, nu și nu! Du-te Costele la marele spectacol al naturii care este cu totul altceva decât imaginile dintr-un dreptunghi alb, desenat pe perete sau din cutia de lemn și sticlă. Înlocuiește iluzia cu realitatea. Nu lăsa trupul să trândăvească, pune-l să muncească și răsplata va fi frumusețea celor văzute. Nu te teme de fiarele pădurii, teme-te de fiarele lângă care trăiești fiecare clipă  și despre care crezi că-ți sunt prieteni. Să te prăduiască hoții pe vârful muntelui, auzi ce prostie! Hoțul pradă de lângă el fără să depună prea mare efort. Fantomele și le făurește omul; nu ai decât să nu ți le faci și atunci nimeni nu-ți va mai bântui visele.
 Rațiunea și pasiunea, îngerul alb și îngerul negru care stau fiecare pe câte un umăr șoptindu-mi sfaturi la ureche. Care-i îngerul alb? Rațiunea? Pasiunea? Care-i îngerul negru? Pasiunea? Rațiunea? Care și pe ce umăr stau?
 Gata, Costele!  Bagă de seamă câți se uită la tine și căutând în mintea lor  cuvântul care li se pare cel mai jignitor îți spun cu dispreț: “băi…filozofule!”
Hai să fixăm traseul.
 Plecarea s-o fac din Iași cu un personal ce pornește în pragul miezului de noapte spre Pașcani. De aici, după o scurtă așteptare, voi urca în acceleratul care merge la Vatra Dornei, venind de la București. Voi coborî odată cu răsăritul soarelui la Iacobeni și cu vre-un mijloc oarecare de transport voi merge pe valea Bistriței până la gura Diacăi, iar de aici, pe jos, voi urca pe valea Diaca la început, apoi pe valea Omu, până pe creasta Suhardului și trecând pe sub vârful Omu voi coborî în Pasul Rotunda de unde voi începe a urca pe creasta Rodnei urmând Culmea Gajei. De aici să prind extremitatea răsăriteană în vârful Roșu și luând creasta în lung să ajung la Pietrosul Rodnei de unde să cobor în Maramureș, la Borșa. Apoi cu trenul acasă, la Iași.
 Deci pun una lângă alta hărțile Suhardului și Rodnei, iau creionul, compasul și o coală de hârtie și hai să facem planul.
 Prima zi; tren de la Iași la Iacobeni, mașină de la Iacobeni la  gura Diacăi, cu piciorul pe valea Diacăi cam trei kilometri în amonte până la gura râului Omu unde figurează un canton forestier (valea apei am văzut-o de pe vârful Omu și se poate face în câteva ore…problema e să nimeresc fâșia de pășune ce străbate jnepenișul), capăt de etapă sub vârful Cățurii unde sunt figurate mai multe stâne.
 A doua zi; cu “sfânta talpă” de la locul de înnoptare spre Pasul Rotunda (marcaj bandă roșie), Dosul Gajei (marcaj bandă roșie); de aici am de ales între două variante:
      -prin Ineuț spre Roșu și apoi Roșu-Ineuț-Ineu (bandă roșie) sau,
      -trec Culmea Gajei spre lacurile Lala(punct roșu-Lala Mare și punct albastru șaua Ineuțului) și de aici direct pe Ineu;
 de la Ineu pe creasta principală până în șaua Galațului, iar de aici retragerea pe versantul nordic la cabana Puzdrele (punct albastru) unde voi înnopta.
 A treia zi; zi de pauză la cabană și eventual să dau ajutor la reconstrucția ei, așa cum se face apel într-un articol din revista România Pitorească.
 A patra zi; plecare de la Puzdrele în șaua Galațului și de aici continuarea traseului de creastă marcat până la vârful Pietrosul Rodnei (bandă roșie până în șaua Tarnița La Cruce și apoi bandă albastră), unde să înnoptez la cabana meteo.
 A cincea zi; cobor de pe Pietrosul pe valea Vișeului urmând Piciorul Moșului, la Borșa; cazare la hotel.
 A șasea și a șaptea zi; vizitarea împrejurimilor, contacte cu maramureșenii să văd ce fel de oameni sunt, apoi plecarea cu trenul prin Vișeul de Jos, Salva la Iași.
 Mă uit pe hârtie și planul este splendid; parcă mă și văd zburând pe munte Dar socoteala de acasă…
 Acum pune mâna pe sacoșă și hai să facem provizii pentru cele șapte zile. Umblu ca bezmeticul și cu mare greutate reușesc să procur două borcane cu pește conservat, două cu costiță cu fasole și gemuri. Trag o fugă în pădurea de la Tomești (localitate din apropierea Iașiului) și strâng bureți; mai reușesc să descopăr un pachet de halva și, cu mare greutate, o bucată de slănină. Când te gândești că Cecilia  lucrează în comerțul cu produse alimentare și prin ea am destule relații în acest sector!!! Îmi vine să zic multe, dar lasă să ajung în Munții Rodnei.
 Trec în revistă echipamentul și mai fac unele reparații. Îmi cumpărasem o pereche de bocanci, chipurile de munte, dar din Suhard cât pe ce să ajung desculț acasă; ceea ce credeam eu că-i piele se dovedise a fi pânză lăcuită. Nu am ce repara la ei și nici de unde să-mi cumpăr alții, așa că apelez la bocancii de schi. Colegii de serviciu se uită cu compătimire la mine, iar când cred că nu-i văd învârtesc degetul în jurul urechii, adică eu sunt cam…tra-la-la! Când stăm de vorbă mă întreabă dacă nu-mi este frică. De ce mi-ar fi frică? De fiare sălbatice? Mai teamă mi-e când trec pe lângă vre-un restaurant. De singurătate? Nu, pentru că nu-mi este teamă de mine însumi. De un eventual accident? Departe de mine gândul accidentului voit. Au mai rămas atât de mulți munți de colindat, încât voi fi extrem de prudent până ce-i voi fi călcat cu piciorul absolut pe toți. Dar oare nu-i mai groaznic să mori de inimă, de cancer sau, mai nou, de sida? Nu-i mai groaznic oare să devii, pentru un timp, cadavru viu provocând silă celor care până atunci te-au iubit și pe care tu, sigur, încă-i mai iubești? Să simți durerea sfredelitoare din suflet ghicind dorința lor, firească poate, de a se termina totul mai repede!
 Încep să-mi fac rucsacul și cântăresc fiecare lucru pe care-l pun. Îmi dau seama că nu am cel mai nimerit tip de rucsac și împrumut unul, cu cadru, de la un vecin. Fac socoteala la greutate și-mi ies 40 kg.. Mă îngrozesc dar mi-e imposibil să reduc mai mult de 5 kg..
 În sfârșit totul e gata și pot pleca în prima zi a excursiei mele.
*
Câteva becuri chioare multiplică umbrele navetiștilor ce sunt în vagonul etajat cu care călătoresc târându-mă, parcă, cu fundul pe șine, așa sunt de jos. Unul din ei citește “Fabrica morții” și-l distrează grozav fotografiile făcute oamenilor de experiență din lagărele de concentrare, mai ales acelea ale bărbaților dezbrăcați pe care le arată și colegilor lui. Ce să-i faci? Cu sensibilitatea te naști, nu se cumpără.
 Ajung la Pașcani. Spre marea-mi surprindere, acceleratul sosește cu o întârziere de doar zece minute. Trenul nu este cu locuri rezervate dar imediat găsesc un compartiment aproape gol. Îmi aranjez bagajul și mă pun pe somn.
 La Gura Humorului mirosul de munte năvălește în vagon prin toate crăpăturile și mă apucă, în joacă, de nas trezindu-mă. Mă lipesc de fereastră și privesc lacom  prin pâcla dimineții ce prevestește o zi splendidă, priveliștea oferită de munții cu văi înecate în ceață și vârfurile scăldate în lumină. Din stânga, Rarăul îmi urează bun venit. La Pojorâta Eva, prinzând un moment de neatenție a lui Adam, îmi trimite cu vârful degetului o sărutare.
 Ultimele umbre ale nopții fug ascunzându-se prin cine știe ce văgăuni, iar trenul urcă luând în răspăr valea Putnei, provocând la întrecere mașinile de pe șosea, se înfinge apoi în coasta muntelui pentru a ieși dincolo, chiuind un salut spre Fărăoane. Mă pregătesc și odată cu razele de soare ce năvălesc printre molizii Mestecănișului cobor în Iacobeni. Aerul rece mă îmbată și-mi provoacă așa o stare de euforie, că abia mă stăpânesc să nu alerg. Ies în spatele gării la șosea dar nu am răbdare să stau într-un loc. Încep să urc spre ramificația care merge pe valea Bistriței. Aud din spate zgomot de motor care trage din greu. Mă întorc, văd un autobuz și disting tăblița pe care scrie: Vatra Dornei-Botoș. Știu că e în direcția în care merg eu, și-i fac semn. Șoferul oprește și urc. Sunt locuri libere dar neastâmpărul din mine nu mă lasă să mă așez; stau în față lipit de  parbriz și mă hrănesc cu imagini. Sufletu-mi cântă. Iată bifurcația șoselei. Șoferul sucește ușor volanul spre stânga și autobuzul se lipește de firul Bistriței Aurii. În intersecție face cu mâna un bărbat. Îl ia și pe acesta. Este un neamț de vre-o treizeci de ani, cam până la umărul meu dar bate peste suta de kilograme. Îmbrăcat în niște blugi cam de pe vremea inventatorului lor și o cămașă roșie, în carouri, cu adidași veritabili în picioare și cu o tășcuță atârnată de umăr este imaginea opusă acelor nemți pedanți pe care i-am cunoscut in 1967 când lucram cu ei la Fabrica de Mase Plastice.
 Cu vre-o trei cuvinte rusești și vre-o două nemțești, apelând la un limbaj onomatopeic, vorbim… de ne dor mâinile. Aflu că locuiește în Berlinul de Est și lucrează la calea ferată dar nu găsește gestul potrivit pentru a mă lămuri ce anume muncă face; se pare că-i conductor. Face o călătorie traversând Polonia, U. R. S. S., România, Ungaria și Cehoslovacia. Aflu că acum merge spre Borșa. Face și o caracterizare a națiunilor pe care le-a vizitat.
 -Romenien, schon! Cotnari, Murfatlar, gut!!!... Polonez, schon!... Rus, nein!... Ungar, aici a ridicat nasul sus de tot, arătând cum sunt ungurii.
 Scot din buzunarul hanoracului harta Munților Rodnei,îi arăt cu degetul pe unde voi merge eu la Borșa și-i fac semn;
 -Hai cu mine! Văzând diferențele de nivel și distanța, face speriat:
-Oi, oi, nain! Apoi întreabă, restaurant est?
-Uite restaurant! Și-i arăt rucsacul. Face iar;
-Oi, oi!
 Neavând un ghid turistic al munților Suhard, mă folosesc pentru orientare de harta publicată pe coperta unuia din numerele revistei România Pitorească. Pentru că se apropie capătul liniei de autobuz, scot revista să o consult. Văd că din capătul nordic al satului Botoș mai sunt vre-o doi kilometri până la gura Diacăi și pentru a fi mai sigur îl întreb pe șofer. Acesta se oferă să mă ducă până acolo cu autobuzul spunând că nu-i departe de capătul traseului. Pe prima copertă a revistei, scăpată cine stie cum, este poza unei femei cam de talia neamțului, care, într-un costum de baie ce respectă moralitatea proletară, se lasă mângâiată de valurile mării. Nemțoteiul întinde un deget spre revista și gângurește, zâmbind, ceva pe limba lui. Crezând că dorește să răsfoiască și el revista, i-o întind amabil.
Interpretând greșit gestul meu zâmbetul se lărgește până spre locul unde copiii își atârnă cireșe, ia revista și exclamă fericit:
-Aaa! Souvenir! Danke! Și o ascunde în tășcuța de pe umăru-i, lăsându-mă fără ea. Îi arunc un  zâmbet care se vrea amabil dar îl simt fioros și-i răspund”.
 -Bitte(care suna cam a …bâtă!). Autobuzul întoarce la podul care, trecând peste apa Bistriței, te plasează pe drumul forestier ce urcă pe firul apei Diaca. Șoferul nu acceptă sub nici o formă un supliment la plată și ne despărțim,  eu mulțumindu-i, iar el urându-mi drum bun.
 Nu mă îndur să-l las de izbeliște pe neamțul cel prăduitor și stau cu el până aud zgomot infernal de motor și fierăraie urcâd pe Bistrița, spre noi. De după o curbă apare o basculantă; îi fac semn și șoferul oprește. Mai aștept câteva secunde să se oprească și hodorogeala tăblăriei, apoi îi explic ce și cum. Îmi spune ca el merge la mina din Dadu dar că-l poate duce pe neamț până la Cârlibaba de unde un  autobuz face curse spre Borșa. Neamțul se aburcă pe grămada de fiare și într-un vălmășag de fum, praf, rafale de mitralieră și zgomot de fierărie dispare fără măcar să rostească un … „danke”.
 Deci, iată-mă în gura Diacăi, în atmosfera încă răcoroasă a primelor ore ale dimineții, gata să plec în necunoscut; rețin că este ora opt zero cinci și, tipa-tipa, o iau pe Diaca în sus. Merg cu spor pe un drum excepțional; vuietul apei și foșnetul ușor al brazilor mi se par un concert de bun venit dat de munte în onoarea mea. De departe observ un loc larg cu mai mulți bușteni aruncați de-a valma. Ajung mai aproape si văd ramificația, iar aici un  canton. O femeie îmbracată într-un halat alb trebăluește prin fața unei uși deasupra căreia tronează o firmă. “Punct alimentar”. Mă gândesc că poate voi mai pune ceva de mâncare la traistă; o întreb de conserve și-mi spune că are dar numai cu cartelă, pentru muncitorii de la pădure. Ridic ochii spre acoperișul cantonului îngânând unul din cântecele patriotice foarte la modă acum, și-mi spun că poate informațiile nu sunt la cartelă. Îi explic femeii, care de alt fel se arată a fi foarte amabilă, unde vreau să ajung, adică pe vârful Omu, urcând pe firul pârâului
-Da, cunosc drumul pentru că am fost și eu după afine. Mergi dumneata în lungul apei și la prima ramificație o apuci spre stânga. Pe acolo prinzi rărișul dintre jnepeni; dar să ai grijă, mi-au spus zilele trecute niște oameni că prin pădure umblă o ursoaică cu pui. Nu te teme, nu te atacă dacă ai grijă s-o ocolești când o auzi. Și-mi dă o mulțime de informații cum pot depista ursoaica; în primul rând, animalul de câteva sute de kilograme face un mare zgomot de vreascuri rupte când merge, iar pământul se aude dupăind de pașii ei; în plus puii sunt foarte neastâmpărați și se joacă făcând mare zarvă.
 Îi mulțumesc din inima care a prins a bate cu putere și mă arunc cu voioșie la drum urmându-i întocmai indicațiile. Urc și calea se asprește. Ajung la ramificație și văd cum drumul urcă pieptiș în urcuș spre stânga. O apuc într-acolo și nu după mult timp acesta devine o potecă îngustă care urcă abrupt, urmând firul apei, pe o coasta plantată nu demult cu puiet de brad. Din față aud ceva ce-mi suna în urechi a răget de fiară. Inima-mi stă în loc dar picioarele se precipipită spre dreapta ocolind locul unde cred că se zbenguie puii ursoaicei. Mă simt vulnerabil printre puieții de brad înalți de un lat de palmă, iar până la dungă unde se vede adăpostul întunecat al pădurii sunt câteva zeci de metri. Simt că explodez când mă prăvălesc printre trunchiurile ce sprijină albastrul bolții celeste. Mă lungesc printre ferigi  cu rucsacul peste mine și după ce respirația mi se liniștește îmi ațintesc auzul spre locul de unde dăduse glas sălbăticiunea. În urechi nu-mi răsună decât vuietul sângelui și curgerea apei care se aude undeva în vale. Până când organismul își revine la parametrii normali pun la punct strategia ce o am de urmat. Ca să ocolesc locul de unde am auzit răgetul fiarei trebuie să urmez culmea pe care mă aflu. Din fericire aceasta este orientată spre apus, exact în direcția în care se află vârful Omu. Urc pe panta ușor înclinată, cu urechea ațintită la zgomotele din jur. Predominant este doar zgomotul inimii mele. Brusc ies din pădurea de molid și mă proptesc cu nasul într-un desiș de jnepeni întins cât văd cu ochii. Nu-mi pot continua mersul fără să schimb direcția, iar aceasta este spre valea de unde se auzise ursoaica. În zadar încerc să iau în răspăr tulpinile de jneapăn. Înalț ochii spre cer, pun palma pe buzunarul din dreptul inimii unde am crucilița de lemn de la Mormântul Sfânt și plec curajos pe poteca de la limita dintre pădure și jnepeniș care coboară lin spre sud ocolind o stâncă și ajung la o vale seacă de unde se deschide, larg, un limpeziș printre jnepeni, spre apus, în direcția pe care trebuia s-o urmez conform hărții. Parcă recunosc traseul pe care-l fixasem de pe vârful Omu. Ceața dimineții se risipise demult și dintr-un loc mi se deschide o măreață perspectivă spre Omu. Am impresia că dacă întind mâna îl pot atinge dar am învățat să nu mă mai las amăgit de părerea că distanțele sunt mai mici ca în realitate. Soarele luminează încălzindu-mă cu mărinimie. Locul de unde a izbucnit răgetul de fiară rămâne undeva jos, în partea opusă direcției în care merg. Fac un  scurt popas și deodată un nou răget, venit nici eu nu știu de unde, mă pune în mișcare. Urc pe o potecă ce scoate sufletul din mine urmărit mereu de răgete care vin din toate părțile. Spaima mi-a dispărut rămânând în locu-i o irezistibilă curiozitate de a stabili sursa urletelor care acum vin de peste tot, din jur. Chiar încep să-mi placă, timbrul lor părându-mi-se foarte cunoscut. Oare unde l-am mai auzit? Sunt conștient că nu am avut unde și totuși sentimentul că mi-e foarte cunoscut mă domină. Ajung la un izvor și simt că mi-e foame. De sete nu mai vorbesc, că rezerva de apă o terminasem demult.
  Mă opresc, ne mai băgând de seamă răgetele generatoare de groază și scot ceva de mâncare. Mă pomenesc surprinzător de liniștit. Inima-mi bate normal, răgetele mă încântă, setea mi-am potolit-o. Privesc culmea de deasupra mea și pe un pinten despădurit ce se desprinde dinspre sud, descopăr un cerb. O coroană impozantă, care parcă pune în inferioritate trupul puternic, îi împodobește capul. Privește încordat, undeva în vale, întinde gâtul într-acolo, deschide gura și…rage ca ursoaica ce băgase groaza în mine.  Îmi trag un pumn în frunte și după ce mă trezesc din amețeală mi se luminează mintea. Îmi amintesc cum, cu ceva timp în urmă, văzusem la televizor o emisiune despre boncăluitul cerbilor și-mi rămăsese în memorie mugetul lor cu un timbru deosebit. De aici impresia că am mai auzit “răgetul ursoaicei”; iar ce-mi stârnise mie groaza aproape o jumatate de zi  nu era altceva decât strigătul de dragoste al cerbilor. Pentru că nu are cine, mă satirizez singur, îmi arunc cele mai ascuțite ironii, a propos la “curajul meu nemaipomenit”, după care, răzbunat, mă arunc asupra ultimilor metri care mai rămăseseră de străbătut până la fiara de fontă care mă pusese pe zdruncin cu două luni în urmă când, trecând peste Omul Suhardului, pornisem spre Vatra Dornei. Pe la trei după amiază ajung la indicatorul care-mi arată că aș mai avea de mers încă vre-o patru ore până la cabana Rotunda. Sunt foarte obosit și simt că ar fi prea mare efortul să ajung până acolo. Totuși…”încercarea moarte nu are”. Ascund rucsacul printre bolovani și urc liber pe vârful Omu. Pâcla pe care am întalnit-o și data trecută se pune ca o perdea și nu mă lasă să văd clar coasta Munților Rodnei. Urmăresc drumul care ocolește vârful pe la sud și după o dungă, sub o fâșie îngustă de pădure, zăresc două stâne. Ispita și teama sunt două simțăminte care se bat cap în cap. Ispita mă îndeamnă să înnoptez în stână, iar teama, văzând semne sigure că stâna este părăsită, mă sfătuiește să mor dar numai după ce ajung la cabana Rotunda. Ispita, precum la strămoșul Adam, învinge. Cobor la rucsac, mi-l iau, și când soarela este încă sus pe cer ajung la cele doua stâne. Mă opresc la cea mai de sus. De la vre-o cincizeci de metri o studiez cu binoclul. Mă conving că nu este nici un suflet prin preajma ei, așa cum bănuisem. Locul uscat din jur mă face să presupun că oile au plecat de cel puțin o săptămână. Nici urmă de fum și nici miros care să dovedească faptul că aici se face brânză. Mă apropii; când ajung la câțiva pași strig, pentru orice eventualitate, dar, cum era de așteptat, nu primesc răspuns. Mă îndrept spre ușa pe care o găsesc legată cu sârmă, bat în ea cu mânerul bățului de schi și cum nu-mi răspunde nimeni îmi deschid singur.
 Este o construcție mică, cam un sfert decât cea din Dadu Bașca. Un prici intact pe care pot dormi în voie trei oameni  mi se dezvăluie în fundul stânii. Într-o margine, vatra în care se află o mână de cenușă, atârnate sub grinzi instrumente pastorale care așteaptă vara viitoare pentru a fi din nou utile. Și peste toate, dominând, mirosul de stână: fum, zer, oaie. Îmi las rucsacul din spate, scot securea ce o am împrumutată de la un coleg de serviciu și mă pun pe treabă. Îmi fac provizia de lemne pentru la noapte când focul trebuie să ardă continuu. După ce rezolv treaba asta îmi desfac rucsacul apoi aranjez pe prici un culcuș pe cinste. Găsesc o cutie de conserve pe care o umplu cu cenușă și-n care înfing o lumânare groasă, mai pun alături vre-o trei de rezervă, scot apoi perna pneumatică pe care o umflu,  așez la îndemână un Rebus și cum afară-i încă lumină ies să mai văd împrejurimile încercând să ghicesc cam pe unde va duce drumul meu de mâine.
 Dacă în timpul zilei depărtările erau estompate de ceață, iar creasta Rodnei abia am putut s-o zăresc de pe Omul, acum negurile s-au ridicat și sub ochi am creasta Munților Rodnei cu un pisc uriaș în prim plan, probabil vârful Ineu. Totul se vede extraordinar de clar, ca desenat cu creionul pe fundalul cerului aurit de apusul soarelui. Într-un târziu soarele dispare în spatele Munților Rodnei, iar aerul din jurul meu se materializează căpătând o nuanță albăstruie. Ca la o comanda, rupând liniștea, din pădure izbucnesc strigătele de dragoste ale cerbilor ce-și cheamă “mândruțele”.
 Aerul rece, dar si o urmă de teamă, mă înfioară făcându-mă să intru repede în stână. Leg pe dinăuntru, zdravăn, ușa cu niște sfori și aprind un foc strașnic. Trag un butuc cioplit ca un scăunel și mă așez aproape de foc. O căldură moleșitoare mă înconjoară și parcă mă adoarme. Scutur oboseala de pe mine și ies din nou, curajos, în răcoarea de afară; liniștea este întreruptă de trosnetul focului din stână și, din când în când, de mugetul blând-drăgostos al vre-unui cerb. Încet-încet noaptea pune stăpânire pe munte și odată cu ea tăcerea. În jur nu se mai aude nimic. Doar țiuitul urechilor mele. Ascult liniștea. Undeva în vale izbucnește un zgomot de motor care apoi se pierde în depărtare. Stau în întuneric și simt un fel de teamă. Teamă de ce? Habar nu am. Nu mă uit nicăieri. Privesc în mine și parcă teama dispare. Prin minte îmi fulgeră o idee; omul se teme de imensitate, de ce când întru în mine însumi teama dispare?
 Ies din mine însumi și …întru în stână. E cald și plăcut aici. Aprind lumânarea și mă lungesc pe priciul confortabil amenajat. E devreme și vreau să adorm cât mai târziu, spre miezul nopții, ca să mă trezesc doar dimineață. Îmi iau Rebusul și creionul, mă lungesc pe burtă  și încep a-mi frământa mintea…
 Mă trezește frigul. Mă uit la ceas și văd că-i puțin după miezul nopții. Mă apropii de ce a mai rămas din foc, răscolesc cenușa până dau de jar, apoi pun lemne. Fumul iute îmi pătrunde în nas și în ochi alungându-mă din stână. Ajuns afară mă așez pe un leaț din gard copleșit de frumusețe. Deasupra capului luna, nefiresc de mare și strălucitoare, luminează împrejurimile până hăt-departe; pot distinge detalii din Munții Rodnei și-mi dau seama că ce mi se păruse ziua a fi zăpadă este altceva; nu știu ce dar nu este zăpadă. Puțin mai în vale, zidul pădurii de molid pare desenat. Din stânga, se aude clipocitul izvorului din care se naște un șarpe lung de argint ce se strecoară spre pădure. De undeva, nu-mi dau seama din ce direcție, ajunge până la mine șoapta de dragoste a unui cerb. Rafala de trosnete si lumina jucăușă care izbucnesc pe ușa deschisă a stânii îmi vestesc că focul s-a aprins. Mă retrag înfiorat de răcoarea nopții, sting ce mai rămăsese din lumânare și mă culc fericit. Scăpasem de sentimentul de frică.
*
Bună dimineața soare, bună dimineața munte, bună dimineața îți zic ție celei de a doua zi a pelerinajului meu de toamnă! Sar din așternut și un intens sentiment de fericire mă copleșește. Iată, a trecut o noapte petrecută de unul singur în inima muntelui și nu m-au vizitat urșii, nici lupii și nici măcar stafiile care ne bântuie pe fiecare din noi.
 Din movila de cenușă, un firicel subțire de fum se insinuiază spre acoperișul stânei strecurându-se afară albăstrindu-se puțin în lumina unei raze de soare, apoi este împrăștiat de adierea ușoară ce urcă spre culmea muntelui. În timpul nopții când se terminau lemnele de pe foc, răcoarea  mă trezea pentru a-l alimenta din nou  dar zorii mi-au adâncit somnul și focul s-a stins.
 Ies udându-mi bocancii în roua groasă de afară, fac câteva mișcări de gimnastică, apoi mă duc la izvor și mă bărbieresc. Trebuie să arăt frumos. Merg doar la întâlnirea cu Munții Rodnei.
 Îmi fac apoi masă dintr-un butuc, în fața stânei, și iau micul dejun cu ochii alergând în jur. Fără harta munților Suhard, care acum este în drum spre Berlin, mă servesc de cea a Munților Rodnei ce cuprinde și extremitatea nord-estică a Suhardului dar fără prea multe detalii. Din această cauză nu pot stabili cu precizie locul unde mă aflu. Iar ca o consecință a acestui fapt nu pot stabili nici numele vârfului care mă vrăjeste de nu-mi mai pot  lua ochii de la el. Bănuiesc că mă aflu sub coasta muntelui Cățurii, iar priveliștea extraordinară din față este a vârfului Roșu. Voi putea stabili cu precizie identitatea vârfurilor doar când voi ajunge în Pasul Rotunda.
 Dimineața este splendidă, adierea de vânt din primele ore s-a liniștit; totul pare încremenit. Albastrul adânc al cerului, fără vre-o urmă de nor, îmi provoacă fiori și simt nevoia de a mă agăța de ceva pentru a nu mă prăbuși în imensitatea lui. O pâclă subțire îneacă depărtările făcând abia ghicită culmea Călimanului care se zărește, ca un perete întunecat, spre sud.
 Este abia trecut de ora opt. Îmi iau rucsacul greu în spate și urc vre-o sută de metri până la poteca marcată cu bandă roșie. Traseul merge aproximativ în arc de cerc de la  SE spre NV ocolind sumedenia de izvoare de la obâarșia Someșului Mare. O vale adâncă se deschide în stânga mea, spre care graviteaza radial pâraie ce, unindu-se, vor forma Someșul Mare.
În dreapta se înalță  o culme de munte care este orientată în direcția în care merg. Poteca ocolește obârșia adâncă a unui izvor, iar de undeva de departe, din vale, se ridică zvon de talancă. Pun binoclul la ochi și descopăr o turmă, pe un tăpșan însorit. Ciobanul mă vede și trage un chiot care probabil vrea să însemne ceva dar eu nu pricep. Cum nu am voce, iar chiotul meu de răspuns ar fi semănat cu răgetul vre-unui măgar, rezist ispitei. Mă descoperă și câinii care, bineînțeles, sunt albi. Cum era de așteptat încep să mă blagoslovească pe limba lor și se năpustesc spre mine. Măsor din ochi distanța și obstacolele care ne despart și-mi permit să scot limba strâmbându-mă la ei. Șocați de gestu-mi de batjocură, se opresc apoi îmi întorc scârbiți coada.
 Dau de un izvor la marginea drumului și mă opresc pentru popas. Cețurile au dispărut, iar timpul este minunat. De undeva, se aude zvon îndepărtat de mașini semn că mă apropii de Pasul Rotunda. Totul în jur este extraordinar dar eu nu am ochi decât pentru creasta care se ridică în fața mea. Privesc vârful care mă sochează și încep să fiu convins că e vârful Roșu. Cobor poteca ce acum a devenit drum veritabil, cu urme de tractor. Tai serpentinele largi, trec pe lângă marginea de sus a unei păduri și ajung pe o muchie dincolo de care coboară o coastă abruptă, puternic înierbată, iar în vale se vede șoseaua care urcă de pe Someșul Mare. Nu departe de șosea se vede, la adapostul unui pâlc de copaci, o clădire. Este Pasul Rotunda.
 Mă îndrept într-acolo, trec pe lângă casă și, de pe peretele ei, o firmă mă încunoștiințează  că mă aflu pe pășunea Rotunda. Mă opresc la marginea șoselei, las jos rucsacul și-mi pregătesc sufletul. Cu mâinile goale, ușor, trec cei vre-o zece pași cât este lățimea șoselei și iată-mă în Munții Rodnei. Într-adevăr vârful ce-l văzusem este Roșu, iar mai spre dreapta și puțin mai în spate Ineuțul. Din șoseaua mare se desprinde un  drum care se îndreaptă spre apus străbătand o fâșie îngustă de pădure. Pe acesta se continuă traseul ce coboară din Suhard și urcă spre Rodnei.
Îmi urmez…destinul. Trec pe lângă niște cazemate de beton care, în intenția de a fi aruncate în aer nu au putut fi decât răsturnate ca niște cutii. Urc ușor spre o culme transversală, culmea Prelucile, trec printr-o stână pusă în drum dar care acum  este pustie și cobor în șaua Prelucile. Drumul se lărgeste; se vede că a fost cândva amenajat și foarte bine întreținut; încep să urc spre vârful Nechitaș pe care-l ocolesc apoi pe  curba de nivel și mă înscriu pe urcuș abrupt, pe serpentine scurte care-mi scot sufletul, spre Culmea Gajei. Ajung deasupra obârșiei Prelucilor unde, pe fundul unei gropi imense, se vede o stână impozantă cu o construcție asemănătoare unei cabane și o mulțime de acareturi în jur. În continuare drumul urcă ușor  pe sub culme, de-a lungul ei.
  Soarele se află  la crucea amiezii și încălzeste copios; totuși, din când în când, câte o adiere de vânt îmi răcorește fruntea. În față și în stanga  se deschid splendorile muntelui: căldări glaciare, vârfuri colosale, șanturi adânci în coasta muntelui rupte de scurgeri imense de grohotiș. Mă opresc sub vârful Gajei. Este ora 14.00, nu-mi este foame dar picioarele au început să-mi tremure. Din ce am în „traistă” încerc să încropesc un prânz, să-mi refac rezerva de energie. Mai mult simt extazul ce mă cuprinde hrănindu-mă cu imagini decât gustul alimentelor pe care le ingurgitez.
 Apoi, cu harta, compasul și ceasul fac bilanțul comparând cât am mers și cât mai am încă de mers până la capătul etapei ce mi-am propus-o pentru astăzi. Se pare că voi căuta adăpost pentru diseară la vre-o stâna. Plec dar părăsesc poteca urcându-mă pe vârful Gaja (1847 m) și decid să urmez muchia de pe care am priveliști magnifice, în același timp, de pe valea Lalei în dreapta și de pe valea Someșului Mare în stânga. Vreau să țin evidența numărului de vârfuri pe care le trec și pentru a-mi veni mai ușor iau în buzunar câte o piatră de pe fiecare. Mai trec peste un vârf apoi cobor în  șaua Gajei. Aici traseul se ramifică și ajung în situația câinelui care a murit de foame fiind pus între doua bucati de carne, nehotărându-se pe care s-o mănânce mai întâi.
 În fața mea urcă, pe o impetuasă muchie, traseul spre vârful Ineuț, iar în dreapta coboară printre jnepeni cel care duce la lacul Lala, în splendida căldare ce se vede într-acolo. Cum să fac?  Să urc pe Ineuț și apoi să cobor la lacuri nu-mi rămâne timp să urc pe creastă și să caut vre-o stână să înnoptez (Doamne, ce bine mi-ar prinde un cort!). Să cobor la lac trebuie să renunț la ascensiunea pe Ineuț. Îmi amintesc că sunt un om și nu mă las să mor precum câinele. Transformându-mă într-un…țap negru o apuc spre dreapta, cobor în valea Lalei luând coasta în diagonală, sar din piatra în piatră pe poteca dintre jnepeni, mă aburc pe un pinten de munte înecat în rugi de afin și iată-mă, minuscul, în grandoarea muntelui. Pentru că aici totul e grandios.
 Mă aflu pe fundul unei pâlnii imense ai carei pereți mozaicați cu râuri de grohotiș și pâlcuri de jnepeni se ridică împungând cerul cu vârfurile Ineu, Ineuț, Roșu, Iar  acolo pe unde lichidul ar trebui să se scurgă cineva pusese dop pâlniei și astfel se formase lacul Lala. Lala, nume de alint pentru vre-o Ileană Cosânzeană. Și ca o bijuterie la gâtul vre-unei femei frumoase, o cascadă își prăvălește apele înspumate asupra lacului.
 Mă uit în jur și văd urme ale trecerii neoamenilor. Deși este un  loc amenajat pentru gunoaie, cutii de conserve, borcane, sticle în care a fost băutură și pungi de plastic zac risipite peste tot. Și ca o confirmare că pădure fără uscături nu există multe din aceste recipiente poartă etichete la care românii nu prea au acces.
 Atac vitejește peretele aproape vertical, îmbâxit cu grohotiș umed, de la izvoarele care se scurg în lac, și ajung pe un prag unde dau de un lac mai mic; acum sunt lămurit, cel de jos, în forma pentagonală, de la care tocmai am urcat, este Lala Mare, iar acesta de sub barba Ineului, mai mic și lunguieț, este Lala Mică ce se prăvălește prin acea cascadă înspumată în Lala Mare.
 Urc ușor pe potecă spre adânca înșeuare care se vede în susul căldării, spre sud. In final, un scurt urcuș abrupt mă scoate în Șaua Ineuțului. Aici am ajuns la traseul crestei principale a Munților Rodnei care este marcat cu bandă roșie. Pe porțiunea dintre Șaua Gajei și lacul Lala mersesem pe punct roșu și în continuare punct roșu cu punct albastru.
 Mă orientez spre NV și după un urcuș moderat ajung în Șaua cu Lac. Muntele este pustiu așa că nu mai am nici o reținere în a abandona rucsacul la rădăcina stâlpului indicator de aici și având asupra mea doar binoclul, aparatul de fotografiat și agenda în care îmi fac însemnări urc în 15 minute pe Ineu. Este ora 17.15 când îmi depășesc recordul de altitudine de 2242 m. stabilit în Munții Șteflești (Lotrului). Mă aflu la 2279m., pe vârful Ineu, al doilea vârf ca înălțime din Munții Rodnei, după Pietrosul. Priveliștea din jur este magnifică. Spre SE se vede succesiunea celor trei vârfuri, Ineuț, Roșu și Cobășel, cu care se termină spre est creasta principală, unite printr-o muchie ascuțită ca un cuțit.
 Înspre răsărit, la câteva sute de metri la picioarele mele, sclipesc cele două lacuri Lala și, în continuare, valea îngustă a Lalei care curge spre Bistrița strecurându-se printre Culmea Gajei și Piciorul Pleșcuței.
 La apus, în fundul unui abis întunecat care se vede printr-un horn îngust, licărește lacul din căldarea Bilei înconjurat de stânci și grohotiș prăvălite din coasta Ineului.
 Spre V-NV culmea prelungă a Rodnei se aruncă într-o succesiune nenumărată de vârfuri și șei, unele mai impozante decât altele. Mă șochează, în fund de tot, un perete de un  verde pal; zadarnic încerc să mă edific asupra originii culorii.
 Îmi întorc privirea spre direcția de unde am venit și mă uit înduioșat la culmea modestă a Suhardului, cu Omul și Stânișoara în prim plan, iar dincolo de ele gurguiul Bâtcii Tătărcii și celelalte vârfuri din culmea Mestecănișului călcate de mine, Lucina și Hrobi.
 Cobor la rucsac, mă înham la el și constat că sunt presat de timp. Soarele, sprijinit parcă de ceva, alunecă năvalnic către muchia dinspre apus, în dosul căreia se va ascunde curând. Plec pe potecă și ochii caută vre-o stână. Încep să învăț din ce în ce mai multe la școala muntelui; dacă la început mă minunam și nu puteam dezlega enigma originii puzderiei de cărări de pe unele coaste de munte, acum știu că acestea vestesc apropierea de o stână. Las în urmă culmile Curățelului și Piciorul Crăciunelului, orientate spre sud, fără să descopăr ceva. Mă apropii de culme și am în dreapta, spre nord, peretele abrupt care se termină  la două-trei sute de metri mai jos în fundul Bilei. Acolo, pe malul lacului, zăresc două vagoane de dormit și niște oameni care taie lemne. Caut cu disperare vre-un  loc pe unde să cobor peretele vertical dar nu găsesc. Strig la oameni să-i întreb cum pot ajunge la ei. Nu mă aud. Caut spre stânga și descopăr, la o distanță potivită, o stână. Mă precipit în vale pe drumul cel mai scurt și odată cu amurgul ajung, aproape epuizat de efort, la ea. Las rucsacul pe masa de scânduri din fața stânei și, după ce-mi trag sufletul, prima grijă e să descopăr o sursă de apă de unde să mă aprovizionez  pentru noapte. O găsesc cam la zece minute de mers, pe fundul unei văi, destul de departe în comparație cu stâna din Suhard. Mă întorc la stână și intru. Diferența dintre asta și cea din Suhard este ca cea dintre un hotel de categoria a I-a și unul de a III-a în favoarea Suhardului. Priciurile sunt puse direct pe pământ, de parcă ciobanii ar fi fost pitici, iar acoperișul este spart în unele locuri. În rest, aceleași ustensile și aceleași mirosuri. Cât încă mai am de făcut mișcări nu mă schimb de haine. Îmi pregătesc lemne pentru noapte, aprind focul și-mi dau seama că pungile de polietilenă sunt foarte bune pentru aceasta. Îmi desfac bagajele, îmi schimb lenjeria și îmbrăcămintea care sunt ude de transpirație. Întind o sfoară în preajma focului și pun la uscat hainele pe care le voi îmbrăca și mâine. Mai arunc lemne pe foc, mă spăl pe mâini, beau apa care mi-a mai rămas și plec să aduc alta.
 Afară-i noapte de-a binelea. Aceeași noapte feerică de ieri. Senzația că mă aflu pe altă planetă decat Pământul este amplificată de jocul de umbre și lumini la care participă Luna, văile și pintenii de munte din jur. Cobor în umbra râpei la izvor; în liniștea atotstăpânitoare nu se aud decât bătăile inimii mele și, abia auzit, murmurul izvorului, Umplu cele două sticle de câte un  litru cu apă și mă întorc spre stână însoțit de umbre jucăușe a căror proveniență nu o descopăr și nici nu mă interesează. În urechi îmi sună, real, zgomot de car nou tras de boi. Mă opresc și zgomotul încetează; plec și zgomotul reîncepe. Sunt mirat dar nu speriat. Mă opresc și zgomotul iar încetează. Măi să fie! În zadar caut explicația că nu o găsesc. Mă apropii de stână și mă opresc să-mi trag sufletul. Descopăr și misterul zgomotelor; lemnele de brad cu care alimentasem focul ardeau vioi, iar pocnetul scânteilor, multiplicat de ecou, părea a fi zgomotul metalic pe care-l fac roțile unui car nou tras de boi.
 Intru în stână, pregătesc patul, aprind lumânarea și-mi fac planul pentru ziua de mâine. Mă conving cât de real este proverbul că “socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”. Socoteala făcută de mine acasă cum că în seara asta voi dormi la cabana Puzdrele s-a dovedit a fi falsă. Mi-am supraevaluat forțele și nu am ținut cont de unele elemente cum ar fi parcurgerea unor porțiuni de traseu cu diferențe mari de nivel; pentru viitor trebuie să iau și acest element în  calcul. Dar cum frica am pierdut-o aseară mă simt foarte bine și faptul că nu am ajuns la Puzdrele nu mă afectează foarte tare.  Nu-mi este foame deloc în schimb îmi este foarte sete. Cred ca mi-ar fi prins bine un ceai. Aș vrea să ies să mă îmbăiez în lumina lunii dar sunt foarte obosit. Aud voci care stau la taifas și intru și eu în vorba lor…
*
 Mă trezesc în lumina puternică a unei splendide dimineți de toamnă. Este 1 octombrie. Am dormit buștean în timpul nopții și focul s-a stins de cine știe când. Mă încotoșmănasem cu tot ce am avut la îndemână și acum nu mă îndur să ies din căldura culcușului. Trebuie să strâng bani să-mi cumpăr un sac de dormit. Dar câte oare nu trebuie să-mi mai cumpăr? Depun un efort și mă smulg din culcușul ce mi l-am făcut. Răcoarea aerului mă face foarte agil. Îmi mobilizez curajul și ies în atmosfera rece de afară. Cerul este senin, iar un vânt rece bate cam tărișor încât mi-e frig la mâini. Ineul are o căciula groasă de ceață din care vântul desprinde fuioare și le alungă rostogolindu-le de-a lungul crestei. Mă întreb dacă nu cumva ceața mă va împiedica să-mi continuu drumul. Cobor la izvor și mă spăl împrospătându-mi totodată rezerva de apă. Servesc micul dejun regretând că nu am un ibric și niște plante să-mi fac un ceai, să beau ceva fierbinte. Dar cum spune alt proverb, “tot pățitu-i priceput” îmi fixez și acest lucru în memorie. Mai consult o dată harta și verific distanța până la cabana Puzdrele unde, necondiționat, trebuie să ajung diseară.
 Deci urmează să urc din nou la creastă și să continuu traseul de unde l-am întrerupt aseară, apoi peste vârfurile Coasta Netedă, Cișa, Omului, La Cepe, Gargalău și pe sub Galațului, la cabana  Puzdrele. Distanța e destul de mare, diferențele de nivel la fel dar trebuie să lupt pentru a parcurge traseul propus pentru astăzi.
 Cu rucsacul în spate și o stare sufletească excelentă privesc ceasul. Este ora 7.50 a celei  de a treia zi a excursiei. De aproape 48 de ore nu am întâlnit nici un om și mi se pare că nici nu am scos vre-o vorbă. Pronunț câteva cuvinte și vocea îmi sună straniu în tăcerea din jur. Poate că și corzile vocale s-au atrofiat dacă de atâta timp nu au fost solicitate.
 Mulțumesc “duhului stânei” că m-a găzduit și încep a urca pieptiș spre creastă. Drum de sinucigaș. Trec perpendicular peste potecile călcate de oi. Înclinația pantei este destul de mare, iar smocurile de iarbă îmi pun picioarele la grea încercare. Dacă aseară drumul de la creastă la stână durase cam o jumătate de oră, acum după un efort epuizant de o oră și cinci zeci de minute mă prăvălesc pe muchia ascuțită a crestei să-mi trag sufletul. Deasupra mea Ineul, cu o căciulă mare de ceață, nu mă ia nicidecum în seamă. Aerul este încă rece, vântul s-a mai potolit (acum abia mai adie), iar pe creste plutește o ceață subțire. Stau lungit pe burtă și privesc în groapa de la obârșia Bilei care se cască sub mine. În jurul vagonului de dormit foiesc oameni care lucrează; nu-mi dau seama ce fac dar parcă sondează.
 Cu respirația refăcută plec la drum. Urc un mic pinten și când ajung sus am perspectivă asupra primei părți a traseului; am de coborât o mică diferență de nivel, apoi am de parcurs o porțiune foarte îngustă, cu prăpăstii pe ambele părți, lungă cam de doua-trei sute de metri, urmată de un urcuș lung și pronunțat pe vârful Coasta Netedă. Zăresc și primul om, după 48 de ore de singurătate. Simt o bucurie imensă de parcă mi-aș fi întâlnit fratele. Îi plec în întâmpinare și ne întâlnim la capătul dinspre mine al porțiunii înguste. Ne dăm binețe, ne prezentăm și…culmea!!! Este din Iași, are 42 de ani, ca mine, diferența fiind de doar două luni (este născut în septembrie). Îmi spune că este inginer la Institutul Politehnic și că, student fiind, a făcut practica la Borșa. S-a îndrăgostit de Munții Rodnei și în fiecare an îi vizitează. Acum vine de la Borșa, a urcat pe Pietrosul, merge pe Ineu și de aici vrea să se reîntoarcă la Borșa. Ne luăm rămas bun și plecăm fiecare în drumul lui. Trec creasta îngustă, cu o porțiune destul de dificilă unde trebuie să cobor un perete de vre-o șase metri. Mă descurc excelent și asta îmi umple pieptul de mândrie. În continuare priveliștile sunt magnifice. Incep să urc vârful Coasta Netedă; suflu, transpir, muncesc ca un ocnaș după care privesc lumea de la o înălțime de 2060 m. La nord am Căldarea lui Putredu cu un fir de apă care aleargă spre Bistrița și pe malul căreia se văd câteva stâne, iar spre sud am căldarea Roșiile cu stâna în care am dormit azi-noapte și care se vede ca o cutie de chibrituri. Cobor în Tarnița lui Putredu unde dau de un  indicator. De aici, o potecă coboară pe peretele înecat în grohotiș spre stânele din căldarea de la obârșia râului Putredu dar eu atac încă un urcuș de groază prin înclinație și lungime și cu privirea încântată de priveliștile pe deasupra cărora trec ajung pe vârful Cișa la 2039 m. Din nou am sub ochi o parte din traseul pe care-l mai am de făcut. Creasta se orientează într-un arc de cerc spre nord și am în față, de data asta mult mai aproape, coasta ce o văzusem de pe Ineu și care mă frapase prin coloritul ei; în zadar caut din nou cu binoclul dezlegarea enigmei că nici de data asta nu reușesc.
 Cobor în șaua Cișa unde un indicator îmi dă informații; de aici se poate coborî pe o culme secundară în Valea Vinului, iar până la cabana Puzdrele mai am vre-o patru ore de tras astfel că dacă nu intervine nimic voi ajunge acolo fără probleme.
 Urc creasta prelungă a Omului Rodnei. Muncesc din greu pentru a vedea splendori. Merită. Ajuns sub vârf las rucsacul din spate și urc cei câțiva metri pe gurguiul cu bornă. Sunt cu 2135 m. deasupra celorlalți muritori. Alte priveliști se deschid la picioarele mele. In față, în direcția de mers, am coasta care-mi stârnește curiozitatea; este acoperită de lespezi de piatră de culoare verzulie. Spre sud se deschide o altă căldare, cea de la izvorul Lăzilor.
 Este ora prânzului, mi-e foame dar nu pot să mănânc până nu dezleg misterul culorii muntelui din față. Îmi iau povara și pornesc zorit la drum. Parcurg o porțiune care mă face să vorbesc singur. Nu-mi pot stăpâni exclamații de admirație. Cobor șaua dintre vârful Omului și La Cepe; diferența de nivel nu este mare de aceea drumul este extrem de plăcut, putând admira în voie priveliștea. Urc apoi ușor și, încet-încet, dezleg enigma dar și de ce vârfului i se spune La Cepe; pe lespezile desprinse din munte, și care-i pardosesc coasta, crește un mușchi uscat de culoare galben-verzuie, parcă ar fi niște cepe puse la uscat de vre-o gospodină. Când ajung pe vârf mă pomenesc în plină cetate medievală din care, cine știe cum, au dispărut apărătorii. În cetate se intră pe un drum de piatră ce se strecoară pe marginea unei pante cu înclinare accentuată, pe sub un scund perete de stâncă din care ies colți de stâncă. Pătrund pe un platou acoperit cu iarbă lungă și mătăsoasă, apărat din partea opusă de un zid puternic pe care privindu-l greu îți vine să crezi că este natural. Găsesc o portiță prin care trec zidul și cobor în șaua dintre La Cepe și Claia, altă denumire sugestivă dată vârfului sub care mă opresc pentru a prânzi; fiind că a claie de fân seamănă vârful Clăii.
Nu știu cum se face că rucsacul îmi pare din ce în ce mai greu deși de  trei zile tot golesc din el. Umerii încep să mă usture și mereu sunt nevoit să mut băierile rucsacului din locul în care începe să mă ardă. Dar ce văd în jurul meu mă face să uit durerile. Cobor în șaua lungă dintre Claia și Gargalău, apoi încep să urc panta prelungă ce se strecoară printre rugi de afin și pietre, spre vârf. Încep să simt oboseala și sunt nevoit să fac popasuri mai dese. Pentru că timpul până la lăsarea serii se scurtează din ce în ce nu mă îndur să mă opresc prea des și atunci stabilesc o strategie: număr câți pași pot face până oboseala îmi taie răsuflarea, apoi mă opresc fără a lăsa rucsacul din spate și sprijinindu-mă, cu mâinile pe genunchi, mă aplec în față fără a mă așeza, respir adânc și stabilesc după câte respirații inima își mai potolește bătăile, apoi îmi continuu drumul știind după câți pași trebuie să mă opresc și de câte ori trebuie să respir pentru a mă odihni. Transpirația curge de pe frunte spre vârful nasului și de aici, pic cu pic, stropește piatra de la picioarele mele. Mă distrez numărându-le. Dar nu mă prea distrez când în plin mers îmi pătrunde în ochi provocându-mi usturimi. Caut o batistă mai mare și dupa ce o răsucesc, ca pe un sul, mi-o leg în jurul frunții; aceasta absoarbe transpirația protejându-mi ochii. Când se îmbibă trebuie s-o storc. Mă gândesc că mi-ar trebui o basma care să aibă o mai mare capacitate de absorbție.
 Ajung pe spinarea largă a vârfului Gargalău și mai fac un popas. O nouă priveliște mi se deschide în fața ochilor. Iau harta, busola și fac un tur de orizont;
    la nord se adâncește groapa Gargalăului de unde se naște Bistrița Aurie; dincolo se înalță culmea Munților Maramureșului, iar în dreptul meu se vede plaiul prelung al Știolului ce duce către Prislopul străjuit de pintenul negru al Cornedeiului;  
    către apus, sub pragul care-mi ascunde vederii planul apropiat, se vede ieșind un drum larg ce se strecoară pe sub muntele Cailor și o ia prin stânga muntelui din față pe care harta mi-l arată a fi vârful Galațului; de acolo urmează o succesiune de vârfuri dispuse într-un uriaș “S” luând-o mai întâi spre sud, apoi brusc spre nord, terminându-se cu o piramidă uriașă care strivește împrejurimile; acesta trebuie să fie Pietrosul, ținta călătoriei mele; lung drum mai am de făcut până acolo!
 Cobor de pe spinarea Gargalăului, mai întâi pe un mic platou, trec pe lângă o fisură verticală care pare a fi un șanț uriaș și apoi mă angajez pe un  coborâș de groază. In serpentine scurte, poteca coboară într-o crestătură. Calea nu-i  deloc netedă, bolovani mărunți asemenea cartofilor se rostogolesc sub picioare și mă pot pune jos la un pas imprudent. La o vreme poteca o apucă brusc spre stânga, fara a-și domoli prăvălirea, scoțându-mă cu mușchii făcuți ferfeniță, răsuflarea tăiată și transpirat ca scos de sub duș; (da, constat că se poate transpira și la coborâre!!!), pe o custură îngustă  având în dreapta o vale adâncă spre care curge grohotiș din coasta abruptă a Gargalăului pe fundul căreia se vede licărind un mic lăculeț pe care-l bănuiesc a fi lacul Izvorul Bistriței. Pe poteca ce se lasă de la capătul opus al custurii se vede coborând un grup de turiști, iar printre jnepenii ce potopesc împrejurimile lacului se plimbă alții. Caut din ochi o posibilitate de a coborî către lac direct din punctul în care mă aflu dar nu găsesc.
 O iau resemnat pe poteca ce mă poartă pe custură și “Sfânta Frumusețe” îmi arată altă față, nu mai puțin spectaculoasă decât cea spre care tânjisem; valea mirifică de la obârșia Anieșului, mărginită în partea opusă de piciorul de munte ce coboară din vârful Galațului. Ajung la un indicator care-mi confirmă bănuiala. Mă aflu în șaua Gargalău, punct de răscruce a potecilor care vin, una dinspre Pasul Prislop și complexul turistic Borșa și care se continuă către Someșul Mare urmând valea Anieșului, iar a doua, pe care veneam eu, dinspre vârful Ineu ducând spre Pasul Șetref și vârful Pietrosul Rodnei. Despre cabana Puzdrele nici pomeneală. Mă îndrept spre un alt grup de turiști care se odihnește un pic mai jos, le dau binețe și cer relații. Mi se spune că sunt pe drumul cel bun, spre cabana Puzdrele, dar să trag tare că nu se știe dacă nu mă va prinde noaptea până să ajung acolo. Le mulțumesc și “demarez în trombă”. Suflu greu, transpir, umerii mă dor, picioarele mă ustură. Nu mai am timp să văd ce-i în jur. Mă concentrez asupra mersului. Norocul meu că drumul nu are diferențe de nivel prea accentuate. Mă prăbușesc frânt de oboseală și încordare nervoasă la rădăcina unui indicator. Stau să-mi revin  și cuget: “Doamne, ce bun ar fi un cort, unde vreau acolo m-aș opri fără teama de a fi lipsit de un “acoperiș deasupra capului”.
  După ce răsuflarea și inima se așează temeinic la locul lor, mă uit la indicator. Scot un chiot de bucurie nestăpânită; într-un ceas pot fi la cabana Puzdrele, iar eu mai am la dispoziție încă cel puțin două ceasuri de lumină. Îmi iau răgaz să mă uit puțin în jur. Pâlcuri de jnepeni se văd pe coasta Muntelui Cailor pe sub care am venit. Spre apus, poteca urcă abrupt pe vârful Galațului, iar pe sub coasta nordică a acestuia se strecoară drumul care mă va duce la Puzdrele. Cu sufletul ușurat, venindu-mi să…”la, la, la” intru în umbra muntelui. Am deasupra, în stânga, peretele abrupt al Galațului, iar în dreapta treapta superioară a zănoagei Piatra Rea în care curge, aproape vertical, grohotișul de pe coasta Muntelui Cailor; în față am un prag îmbrăcat în jnepeni. Trag tare gândind că de pe el voi vedea cabana Puzdrele. Pumnul dezamăgirii mă pocnește în frunte când descopăr doar o altă vale mărginită în partea opusă  de un alt prag care ascunde vederii porțiunea următoare. Din valea de la picioarele mele se iscă un fir de apă care curge spre nord, sprijinit de două culmi muntoase. Cobor la izvor, îmi potolesc setea și o iau la goană spre pragul din față (dacă goană poate fi numit mersul unui om pe care-l ustură tălpile de vede firmamentul în plan vertical). Ajuns acolo îmi vine să mă trântesc  cu fundul de pământul pe care să-l bat cu pumnii de necaz. Nici de aici nu se vede vre-o clădire; doar încă un prag, mai jos de mine, iar dincolo se ridică, abruptă, coasta imensă a vârfului Puzdrele. Trebuie să leg moralul cu lanțuri să nu-l scap să fugă. Nu sunt epuizat fizic, iar usturimea tălpilor aș ignora-o dar simt o dorință copleșitoare de a vedea locul unde urmează să mă opresc. O chestie de psihologie. Trebuie să am dovada că locul spre care merg există. Îmi impun să nu mă mai gândesc la asta și să-mi continuu drumul. Oricum mai am încă un sfert de oră până la împlinirea ceasului anunțat de indicatorul din șaua Galațului. Tocmai când mă transformasem într-un robot, gata să merg până la marginea lumii, de după al treilea prag mi se deschide în fața ochilor, jos, la vre-o sută și ceva de metri diferență de nivel, Edenul. Mă las să cad între jnepeni. De emoție inima-mi bate mai tare ca oricând. Se pare că fericirea este o povară tot atât de mare ca nefericirea. Întâi îmi impun în mod simplist: “ Costele, nu fi dobitoc!”După ce nu mă mai simt dobitoc mă pun pe privit.
 Am la picioare Zănoaga Negoiescului îngrădită la răsărit de culmea Feței Meselor, iar la apus de culmea Puzdrelor care se termină cu vârful Feții. Fundul pe care-l simt ud (de transpirație) mi se odihnește pe culmea arcuită ce închide zănoaga sprijinindu-se pe Fața Meselor și vârful Galațului. Soarele se apropie de muchia Puzdrelor și umbrele înserării se ridică din adâncurile unde stătuseră ascunse peste zi. Fâșii de lumină brăzdează albastrul umbrelor în care îți vine să plonjezi și să înoți ca într-o apă. În fundul “oceanului”, în dreapta mea și în centrul gropii, se ridică o construcție cu etaj, cu acoperișul vopsit în verde și înconjurată de un gard de scânduri. Într-o margine a curții, în apropiere de poartă, se construiește un pavilion circular, iar în afara curții, tot la poartă, se ridică o cruce de lemn. Parcă nu-mi mai vine să plec de aici; sunt la doi pași de țintă și vreau să prelungesc momentul triumfului. Dar simțăminte pur omenești mă aduc pe pământ. Transpirația din hainele mele se supune legilor neînduplecate ale fizicii și evaporându-se mă face să tremur copios.
 Mă precipit pe urma marcajului cu triunghi albastru și ajung în fața unei construcții, alta decât cea pe care o văzusem din deal. Sub peretele aproape vertical al Feței Meselor, din care stânci uriașe stau gata să se desprindă, se află o clădire lungă cu un  nivel, construită pe un platou de piatră. O firmă de pe care vopseaua fusese spălată de ploi mă lămurește că aici se află “Cabana Turistică Puzdrele”. În jur totul este pustiu și năpădit de vegetație. Mă apropii și văd că ferestrele nu mai sunt la locul lor. Pătrund pe un  hol gândindu-mă că voi găsi condiții cel puțin la nivelul stânelor în care dormisem. Pereții cu tencuiala împrăștiată  pe dușumelele smulse ca de vre-o explozie nucleară și mirosul violent de băligar de oaie mă ejectează pe tăpșanul din fața construcției. Mă așez pe iarbă punându-mi mintea la contribuție. Soluțiile năvălesc călcându-se pe picioare dar nici una nu-mi convine.
 Dincolo de căușul văii care mă desparte de construcția ce o văzusem, cu cotul, rezemat de o scândură din gard, cu binoclul înfipt sub pălărie, un om privește înțepenit culmea de sub vârful Puzdrele. Curiozitatea-mi este mare și uit necazul. Din cer, plutește peste văi brăhnit de cerb. Îl imit pe omul de vis a vis și-mi pun la ochi binoclul personal îndreptându-l spre locul unde privea acela. Pe spinarea înierbată a muntelui, în șaua largă ce desparte vârful Puzdrele de vârful Feții, deasupra pădurii de molid, în marginea periei de jnepeni, regele cerbilor din Munții Rodnei își cheamă stăpâna inimii. Din dosul culmii, soarele îi pusese pe umeri mantie de aur, iar în brațele nenumărate ale coroanei ce-i împodobește fruntea pietre prețioase încât acesta pare chiar un soare ale cărei raze cu greu le-ar putea înconjura doi oameni cu brațele. Silueta-i se desenează maiestuoasă pe albastrul întunecat al înserării. Din când în când își ridică fruntea spre “Creatorul tuturor văzutelor și nevăzutelor” slobozind glas de rugă ce mai întâi ajunge la El și mult mai târziu la noi muritorii de pe pământ, după care i se închină îngenunchind. Rămân înmarmurit. Cuget: “roagă-te lui Dumnezeu să-ți scoată dragostea în cale!”
 Mă forțez să revin pe Pământ (a câta oară astăzi?) și mă îndrept, ocolind obârșia văii, spre singurul om pe care-l văd prin împrejurimi. Il aflu tot cu binoclul la ochi. Îi dau binețe dar îmi face semn cu mâna să tac. Neavând ce face altceva, urmăresc și eu cerbul care, într-un târziu, terminându-și rugăciunea, sau poate Dumnezeu ascultându-l îndreptase spre el dragostea, dispare din vederea noastră. Omul meu revine din transă și mă observă, în sfârșit. Îi adresez rugămintea pentru găzduire. Aflu că îl cheamă Grecu și este administratorul cabanei I. P. E. G. Baia Mare ce o am în față. Îmi spune că are indicații să primească, numai pentru găzduire de o noapte, drumeții pe care-i prinde seara pe munte. Răspund că nici nu am pretenția la mai mult și atunci îmi face semn să intru. Îmi domolește îngrijorarea stârnită de un vajnic dulău alb, cu câteva pete negre și părul lung; îmi cere buletinul să mă treacă în cartea de imobil și 14 lei, costul cazării. Îmi arată sala de mese unde pot mânca și camera nr. 1, cu patru paturi, unde voi dormi impreună cu trei turiști din Sighetul Marmației ale căror bagaje le văd aici dar ei sunt plecați pe munte.
 Mă schimb cu lenjerie și haine uscate, îmi iau ceva de mâncare și merg în sala de mese. Aceasta este o încăpere lungă, amenajată să aibă loc destui oameni; la intrare, în stânga, un bufet în care mi se spune că pot găsi orice fel de tacâm doresc: în dreapta un ghișeu închis cu oblon, iar în fața mea, spre fundul sălii, o chiuvetă cu robinet și o sobă cu plită în care arde focul. Gazda mă îndeamnă  că de am ceva de pregătit la foc pot s-o fac
 Apar si colegii mei de camera, doi băieți si o fată. Aflu ca sunt frate, soră și un verișor, că ținta călătoriei lor este Borșa, exact ca a mea; hotărâm să ne întovărășim.
Între timp noaptea pusese stăpânire pe împrejurimi. La un moment dat se aude un strigăt de pe munte și câinele se repede cu furie spre lumina unei lanterne ce se vede coborând dinspre culmea principală. Iese și Grecu, cu o lanternă ce joacă rolul de “far călăuzitor”.  Apare un grup de vre-o doisprezece tineri, care mai de care mai fistichiu îmbrăcat, cam înspăimântați că-i prinsese noaptea pe munte. Administratorul, spunând că nu mai are paturi, îi cazează în sala de mese, pe jos. Băieții sunt pregătiți și pentru așa ceva având cu ei saci de dormit, saltele pneumatice și de burete. Mai schimbăm câteva vorbe apoi ne retragem în camera noastră. La lumina unei lumânări studiem harta și stabilim traseul pe care să-l urmăm. Aproape de ora 22.00 ies afară și văd creasta muntelui în ceață, semn de vreme rea. Mă bag în pat sperând că semnele rău prevestitoare să fie mincinoase.  
*
Superstițioșii spun că sâmbăta e zi fatidică. Dar ce pot spune eu care vad că fatidicul se întinde spre duminică?  Am o noapte cam zbuciumată și plină de spaime. Din varii motive presiunea înternă a organismului meu este mai mare decât cea a mediului înconjurător și cele două valori tind să se echilibreze provocând oarece zgomote dizgrațioase împosibil de controlat în timpul somnului. De afară se aude vuiet de vânt și o perdea lăptoasă se vede dincolo de fereastră. Mă ridic din pat, intru în bocanci și ies afară unde dau nas în nas cu o ceață din care cerne mărunt. Mă chinui să văd cât e ora dar pe cadranul ceasului disting doar că e trecut de miezul nopții, undeva după ora 1.00. Reîntors în cameră mă covrigesc în așternut cu speranța că până dimineață negurile se vor risipi. Mă trezesc doar când camera este dominată de o lumină tulbure. Tinerii mei tovarăși dorm duși. Privesc pe geam și văd că în jur totul este înecat într-o pâclă groasă din care picură stropi fini pe care vântul îi învăluie ca pe zăpadă. Primul impuls pe care-l am este să rămân pe loc până la remedierea vremii. Din nou regret că nu am cu mine ceaiuri pentru a-mi face ceva cald. La cafea nici nu mă gândesc pentru că, spune cartea sfântă, pofta este un păcat. Și ateii, pentru a salva credincioșii de ispită, au strâns cafeaua la loc sigur, în bufetele lor.
 Sala de mese are aspectul unui câmp de luptă. Trupuri tinere zac claie peste grămadă, pe fel de fel de așternuturi, doborâte de spada oboselii. Din camera lui apare și administratorul Grecu; iese afară și aruncă ochii spre nicăieri apoi intră zgribulit în cabană. Îi cer sfatul, dacă să plec în continuare pe munte sau nu. Vorbește mult și repede, în dialect maramureșan și nu înțeleg prea bine ce spune. Pricep totuși că trebuie să urc pe firul apei ce curge în spatele cabanei și voi ajunge pe creastă mai repede decât dacă m-aș întoarce pe drumul de aseara cum îmi propusesem.
 Apar și cei de la Sighet. Îmi spun că trebuie să plece pe Pietrosul și să coboare până seara în Borșa pentru ca, a doua zi,  să fie neapărat la școală. Se consultă pe ungurește cu Grecu și-mi spun că sunt hotărâți să urce pe creastă; cunosc foarte bine Munții Rodnei și nu se tem de ceață. Sunt tentat de tovărășia  unor cunoscători  și decid să mă alătur lor.
 Se scoală și grupul de tineri care dormise în sala de mese. De la ei aflu că peste noapte coborâseră încă două grupuri numeroase de pe munte dar fuseseră îndrumate să doarmă în cabana părăsită. Încerc să-mi închipui în ce condiții s-au odihnit!
 Ne luăm rămas bun de la cabanier, ne îndreptăm spre spatele cabanei unde prindem firul apei și începem a urca împotriva ei. Ceața este deasă și vizibilitatea la nu mai mult de 20-25 m. Înaintăm totuși, încrezători în previziunea cabanierului care ne-a spus că e posibil ca pe creastă să nu fie ceață. Ajungem la o confluență de ape și tovarășii mei o iau la dreapta; de la Grecu înțelesesem că trebuie să ținem cursul apei în urcuș continuu dar, gândindu-mă că le-o fi explicat mai clar în ungurește traseul, mă iau după ei. Mergem o bucată de drum până râul dispare brusc și nu-l mai găsim. Facem popas sub un pinten stingher de stâncă, înfipt în platoul pe care ne aflăm. Scoatem câte ceva de ale gurii. Fata tremură în firul subțire și rece al vântului care adie dar tovarășii ei nu o bagă în seamă. Scot din rucsac canadiana de fâș și i-o pun pe umeri. Îi văd pe toti trei ținând sfat de taină și pentru a nu-i stingheri fac câțiva pași în ceață. Dau de o potecă bătută și, pe o piatră, descopăr un marcaj cu bandă roșie. Este marcajul de creastă dar sunt sigur că e imposibil să fi ajuns așa de repede acolo. Mai caut încă un semn dar nu-l găsesc. Îi văd dezorientați și trebuie să iau o decizie; scot harta, o pun pe o piatră apoi încerc să-mi dau seama, cu aproximație, cam pe unde suntem; cred că de la bifurcația râurilor  am luat-o pe sub creasta muntelui, paralel cu acesta; deci ca să ies la creastă ar trebui s-o iau spre nord. Mă orientez cu busola mea, o jucărie de cinci lei și șaizeci de bani, și începem urcuș pieptiș printre bolovani. În față, undeva de deasupra noastră, izbucnește un chiot apoi  se aude zvon de tălăngi și hămăit de câini; niciodată nu m-am bucurat atât auzind lătrat de câine. Urcăm cu puteri sporite și după vre-o trei sferturi de oră ieșim perpendicular pe poteca bătută, marcată cu bandă roșie. Pun iar busola și ne orientăm spre V-NV. Ceața este în continuare deasă și este atât de frig încât îmi pun mănușile. Prin aer  plutesc fulgi de zăpadă din ce în ce mai deși. Mergem înainte, ieșim  pe un  plai, coborâm prelung printre jnepeni apoi prin pajiște, pătrundem printre trunchiuri uscate de jnepeni și începem din nou să urcăm. Băieții cu bagaje minuscule, și mai tineri, mă storc de puteri. Stau la îndoială dacă să-mi continuu drumul spre Pietrosul sau să abandonez. Pentru început mă hotărăsc să rămân singur. Le spun băieților că, dată fiind graba lor, să se ducă înainte pentru că eu, având destul timp la dispoziție, nu mă grăbesc. De parcă ei m-ar fi scos pe mine din încurcătură (nu invers) îi asigur că mă voi descurca de unul singur în continuare și-i las să se ducă. Mă odihnesc bine, încerc să-mi stabilesc iarăși poziția pe hartă și mă decid să-mi continuu drumul. După calculele mele sunt într-un loc de unde nu am posibilitatea să mă retrag de pe creastă. Merg în neștire prin neguri și, uneori, prin câte un  val foarte des de lapoviță; fac popas  pe o lespede de piatră la adapostul unui ieșind dintr-o stâncă. Discret, muntele și-a ridicat cu vârful degetelor un colț din poala mantiei de ceață  lăsând vederii o vale largă și însorită, ca de pe altă lume. Îmi continuu drumul și curenții ascendenți ridică din când în când perdeaua ceții, doar câte puțin, lăsând să se vadă splendorile culmilor din sud dar ținând cu strășnicie ascuns vederii versantul nordic dinspre care năvălesc acum fulgi mari de zăpadă. Perioadele splendide mă fac să mă gândesc la continuarea călătoriei, iar perioadele cu vizibilitate doar până la vârful nasului, care domină, mă îndeamnă la abandon. De o bucată de timp ceața s-a extins și spre zonele joase, iar când poteca trece pe versantul nordic un vânt extrem de rece îmi aruncă în față un amestec de ploaie cu zăpadă. Mă gândesc că nu mai are rost să lupt numai pentru performanța de a urca pe Pietrosul Rodnei, acțiune destul de periculoasă pe o asemenea vreme. Îmi vin în minte sfaturi din revista România Pitorească și decid să abandonez sau, pentru că îmi repugnă ideea abandonului, să amân  pentru anul viitor. Consider că am făcut creasta Rodnei numai de la Ineu până la șaua Galațului; restul presupun că nu am facut-o. Ideal ar fi să prind culmea ce coboară la Sângeorz Băi dar din cauza ceții și a necunoașterii locului sunt sigur că am trecut de ea. Cel mai bun lucru pe care-l am de făcut este să ajung în Tarnița La Cruce pe care sigur o voi recunoaște după troița despre care ghidul turistic spune că se află aici.
 Buchisesc harta care-i cam înghesuită în zona asta și văd că pot prinde valea Cormaia care mă va scoate la Sângiorz Băi. După un coborâș prelung printr-un teren mlăștinos ies sub ceață și văd o șa largă, cu o cruce de lemn cam de mărimea celei de la Puzdrele. Îmi dau seama că mă aflu în Tarnița La Cruce. Ceața îmi stă pe creștetul capului și mă înconjoară din toate părțile. Doar spre sud se deschide un culuar prin care văd un abrupt semicircular brăzdat de lungi fire de apă care se adună în vale, de unde se aude vuietul unui șuvoi. Bănuesc că este valea Cormăii și mă precipit spre ea, înainte ca ceața să se prăvălească din nou peste mine. În minte mă și văd dormind diseară la cabana Farmecul Pădurii de la împreunarea Cormăii cu Valea Vinului.
 După un coborâș de groază, simțind cum la fiecare pas tălpile mi se fac ferfeniță, ajung după o oră de mers la șanțul adânc în care se adună apele izvoarelor de pe coastă. Mă orientez după potecile de oi și ajung la o stână extraordinar de bine aprovizionată cu lemne. Tentația de a petrece aici o noapte, în speranța că mâine se va ameliora vremea, este mare. Splendoarea fermecătorului peisaj din jur mă ispitește; doar faptul că bârnele din care este construită stâna nu sunt destul de bine îmbinate și înăuntru vântul bate ca afară mă determină, spre regretul meu, să-mi continuu drumul, cu sufletul sfâșiat de regretul de a fi abandonat țelul principal al acestei excursii, vârful Pietrosul. Parcă pentru a-mi face în ciudă, soarele strălucește pe cerul deodată înseninat deasupra mea. Doar creasta de unde am coborât se vede acoperită de un strat gros de ceață.
 Fac o “revizie”amănunțită a tălpilor, număr trei bășici dolofane pe talpa piciorului stâng și două pe cea a piciorului drept. Bănuiesc că se datorează ciorapilor aspri, din bumbac și p.n.a. și decid ca pe viitor să folosesc ciorapi flaușați care sunt mai moi și mai groși.
 Încerc să-mi dau seama pe valea cărui râu am ajuns pentru că după hartă aș fi putut nimeri, datorită unei mici erori, pe valea râului Gușeț. Deocamdată nu am nici un punct de reper; singurul element care m-ar edifica oarecum este direcția în care curg cele două râuri dar Gușețul și Cormaia o au la fel, de la NV la SE.
Încep să cobor de-a lungul râului mai întâi deasupra, pe mal, mai apoi poteca coboară la firul apei. Traversez de vre-o două ori pârâiașul ce-și varsă obolul în cel pe valea căruia merg și dau de un semn de marcaj turistic, cam șters de vreme, o bandă albastră. Caut cu înfrigurare pe hartă și văd că nimerisem pe valea Gușețului, pe un drum care mă duce mult spre vest îndepărtându-mă de ținta fixată, cabana Farmecul Pădurii. Trebuie să-mi refac planul. Iau din nou harta la puricat și descopăr de-a lungul apei trei cantoane silvice. Mă decid să mă opresc la primul din ele pentru a înopta.
 Cobor pe poteca  ce se confundă cu firul apei și curând uit de tristețea abandonului, de usturimea tălpilor și de greutatea rucsacului, atât de minunate sunt locurile prin care trec. Poteca se mută ba pe un mal, ba pe celălalt al râului, apoi se cațără  pe coasta stâncoasă  când valea se îngustează prea mult. Locurile sunt neînchipuit de spectaculoase. Valea tăiată de apă este străjuită în stânga de culmea puternic înclinată a crestei Craiu-Țapu, cumpănă de ape între Gușeț și Cormaia, iar în dreapta de un perete vertical de piatră. Râul își taie albia în stanca dură a muntelui, apa ferăstruind pragurile ce i se pun transaversal în cale formează mici cascade care-mi încântă ochiul și-mi vine parcă să cer iertare muntelui pentru marea greșeală ce o făcusem contestându-i frumusețea văilor, crezând că numai culmile înalte merită a fi văzute. Merg un timp vegheat de creasta ce coboară din Buhăescul  Mare, afundându-mă apoi în valea îngustă pe care și-a croit-o firul apei ce primind darul zecilor de pâraie și pârâiașe devine din ce în ce mai impetuos. Trec pe la capătul fantasticului culuar, îngust și adânc de zeci de metri, săpat de izvorul Creții dincolo de care poteca, ce între timp devenise drum de tractor, se abate pe malul drept de unde începe un drum asfaltat. Aici dau de rămășițele primului canton din care flăcările au lăsat doar platforma de beton.
 Fac un mic popas apoi plec mai departe pe valea neasemuit de frumoasă  care trece pe sub culmea Stănigea, vârfurile Nedeia și Muncel pe partea dreaptă, iar în stânga pe sub Coasta Netedă, vârfurile Țapului, Pietrosul Sălăoanilor, Piciorul Zânei și Paltinului. Cobor valea îngustă și sinuoasă  a Gușețului și oboseala îmi este amplificată de lipsa de perspectivă. Între primul și al doilea canton sunt aproximativ șapte kilometri. Nu am posibilitatea să apreciez distanța ce o parcurg, iar după timp nu mă pot orienta pentru că, din cauza usturimii tălpilor, merg foarte încet. Soarele este la marginea crestei înalte pe sub care se strecoară drumul, când întâlnesc două vaci care-mi încălzesc sufletul de parcă am întâlnit cine știe ce prieteni dragi. Nu-mi sunt prietene dar prezența lor înseamnă ceva mai mult; este un semn că mă apropii de oameni și cum seara e prin preajmă acest lucru este deosebit de important. Fac încă un popas și ascult graiul munților izvodit din susurul apei și foșnetul vântului; parcă aud grai de oameni ce stau la sfat. Mă simt proiectat în trecut, cu mulți ani în urmă, în faptul de seară al duminicilor din verile copilăriei mele când, obosit de alergătura de peste zi, adormeam în poala mamei în zvonul nelămurit de glasuri al celor care vorbeau așezați în iarba de pe marginea drumului sau pe prispa casei lui moș Ghiță Prodan.
 Plec mai departe și nu după mult timp ajung la cel de al doilea canton forestier, mai bine zis o baracă lungă de scânduri, care încă nu arsese. Mă apropii de o fereastră deschisă de unde se aud voci de bărbați. Văd o cameră lungă cu paturi suprapuse, iar pe unul din ele vre-o patru tineri, îmbrăcați cu salopete și  în picioare cu cizme de cauciuc, joaca șeptic și beau rachiu. Dau binețe dar îmi schimb planul inițial de a cere găzduire. Întreb dacă mai este mult de mers până la următorul canton. Mi se răspunde că în jumătate de oră pot fi acolo. Mulțumesc și o iau la picior. Trec de instalațiile unei întreprinderi miniere, pe lângă niște guri de mină și, după de două ori câte jumătate de oră de mers, de după un  colț de munte se ivesc construcțiile cantonului silvic Zâna, după cum scrie pe firma prinsă de peretele clădirii celei mai apropiate de poartă. Parcurg ultima curbă a șoselei și după ce trec peste un pod aruncat între malurile Gușețului, care de aici înainte se va numi Rebra, ajung la poarta cantonului. Salut pădurarul pe care Dumnezeu tocmai îl scosese în curte și fără alte formalități îi cer găzduire pentru noaptea care urmează. Face din cap semn afirmativ, îmi deschide poarta și o ia înainte. Urmându-lîi explic cine sunt, cum mă cheamă, de unde sunt, de unde vin și unde merg. Mă ascultă tăcut văzându-și de drum, sau poate nici nu mă ascultă. În ușa cantonului, o construcție impozantă, cu etaj, îmi spune că el mai are puțină treabă prin curte, dar eu să intru. Îi răspund că-l aștept să se întoarcă, până atunci vreau să mai privesc împrejurimile.
 Mă așez pe treapta de beton din fața ușii lăsându-mă cuprins de usturimea strașnică a tălpilor. Îmi dezleg șireturile de la bocancii pe care-i scot să-mi mai răcoresc picioarele. Terminându-și treaba pădurarul mă invită înăuntru scuzându-se că în cameră este mult fum din cauza unei sobe defecte. Trecem printr-un dormitor cu mai multe paturi și intrăm într-o bucătărie în care sunt și două paturi, o masă, scaune și sobă care fumegă. De afară se aude un fluierat și pădurarul pleacă spunând că mai are o treabă de rezolvat dar eu să mă simt ca acasă. Prilej bun de a mă schimba cu lenjerie și haine uscate. Dar ca să mă simt ca acasă trebuie să fie și cald. Crezându-mă mare specialist în aprinsul focului mă apropii de soba în care sfârâie, de curge apa din ei, niște butuci verzi. Scociorăsc prin grămada de lemne unde găsesc niște bucăți de brad pe care le bag în sobă și focul capătă o oarecare vigoare, apoi pun deasupra butucii care până atunci sfârâiseră scoțând fum. Focul se încinge trosnind vesel, iar eu mă delectez privind flăcările prin portița deschisă a sobei, stând așezat pe un butuc. Aud ușa de la cameră și-mi ridic privirea să-l văd pe pădurar. Dar parcă-l pod vedea prin fumul gros ce se adunase de-asupra mea? Soba are un tiraj foarte prost și când ușița este deschisă, fumul în loc s-o ia spre hogeag iese prin toate încheieturile în cameră umplând-o de de sus în jos. Neajungând la nivelul ochilor mei, nu-i simțisem prezența. În cameră este cald dar și fum. Nu putem separa căldura de fum și de aceea suntem nevoiți să le alungăm pe amândouă afară prin cele două ferestre deschise de pădurar. Având aer din belșug focul se înviorează  și după ce ne vedem scăpați de fum închidem geamurile. În scurt timp camera este învăluită de o căldură plăcută, încât ne putem dezbrăca la cămașă.
 Ne așezăm la masă dar gazda nu mă lasă să mănânc din rucsacul meu. Scoate din traista frumos înflorată, la care mi-au rămas ochii, branză, ceapă, slană și o pită rumenă, iar după ce le așează pe masă mai scoate un șip cu horincă pe care-l pune cu mare grijă la loc ferit  ca nu cumva, “feri Doamne” să dăm peste el să-l spargem. În timp ce mâncăm vorbim de una, de alta…. Aflu ca dimineața vine o mașină care aduce minerii la lucru și se întoarce la Năsăud. Deci pot merge cu ea la capăt să prind trenul spre Iași. Mă tem că obosit cum sunt nu mă voi putea trezi la ora la care trece mașina. Pădurarul mă liniștește spunându-mi că în dreptul cantonului este o barieră  de care nu are voie să treacă nici o mașină, indiferent de sens, până nu o ridică el.
 Mâncarea și horinca fiind consumate sunt îndemnat să mă culc fără grijă. Voi rămâne singur o bucată de noapte pentru că gazda trebuie să patruleze pe munte, la anumite intervale.  Aceasta din cauză că fiind perioada boncăluitului cerbilor, braconajul este în floare. Mă culc fericit că încă o zi s-a încheiat cu bine.
*
Mă trezește pădurarul să-mi fac bagajele că mașina a trecut în deal, la mină. Mă conformez în mare viteză. Ies afară și văd prima brumă de anul acesta, destul de groasă, iarba fiind acoperită cu un strat subțire, alb, de parcă ar fi nins. Aștept cu nerăbdare mașina; începe să-mi fie dor de acasă. De sus se aude huruit de motor și de după curbă apare o mașină amenajată special pentru transportat oameni. Urc printre cei câțiva călători și fără a vedea mare lucru prin geamurile prăfuite, după ce trec prin localitățile Parva, Rebra și Rebrișoara ajung la Năsăud, orașul duiosului cântăreț al vieții satului, George Coșbuc; aici  și-a făcut studiile și mai apoi, la rândul lui i-a învățat pe alții. Am în față destule ore până la sosirea trenului. Mă hotărăsc să merg la Vatra Dornei cu un tren personal, care vine înaintea acceleratului, pentru a vedea în voie priveliștile oferite de traversarea munților Bârgăului. Dar până atunci, îmi pun rucsacul la bagaje de mână și o pornesc haihui prin orașul micuț dar foarte curat și frumos. Mă amuz când văd femei din “lumea bună” îmbrăcate modern și de umăr atârnându-le trăistuțe țesute la război, având pe ele fel de fel de flori, în special trandafiri, asemenea celei a pădurarului de la Zâna. Colind prin magazine de diferite profile pentru a vedea aceeași calicie care domnește peste tot în țară. Ba, ca sa fiu drept,  la librăria George Coșbuc găsesc caiete pentru Antonella. Aceste rechizite sunt indispensabile chiar și în „noua dezvoltare” a învățământului românesc, rechizite foarte greu de găsit, lucru ce biata-mi minte otrăvită de concepții mic burgheze nu poate să-l înțeleagă.
 Intru într-un restaurant. După patru zile de hrană rece doresc să mănânc ceva gătit proaspăt, cald, și să beau ceva. De mâncare găsesc ciorbă de burtă și mici, iar de băut, bere la halbă; trei produse alimentare greu de asociat la consum. Aș mânca o ciorbă de burtă, organismul cerându-mi lichide dar aceasta nu se împacă cu berea la care-mi este imposibil să renunț. Optez pentru mici, care sunt … atât de mici că ar trebui să se cheme “micromici”. Lipsa cărnii din ei o compensez cu câteva felii de pâine în plus. Beau trei halbe de bere care-i bunișoară, și în zgomotul produs de lichidele pe care le-am înghițit plec spre gară.
 Când vine trenul urc într-un compartiment liber și ocup loc la fereastră. Dar nu-mi este dat să stau singur pentru că mai intră doi bărbați. Discut cu ei și aflu că sunt din Rodna. Solicit informații despre zona respectivă; drumuri de acces pe munte, stâne, ospitalitatea oamenilor. Mi-au devenit tare dragi Munții Rodnei și-mi propun să-i calc cu talpa în amănunțime. La Ilva Mică tovarășii mei de călătorie coboară pentru a merge cu un alt tren, iar locul lor, în compartiment, este luat de o bătrânică. O văd neliniștita; își poartă privirile de la mine la rucsacul din portbagaj și invers. Crezându-mă poate vre-un gerontofil își ia trăistuța și dispare în grabă.
 Rămas singur am unde să mă desfășor și alerg când la un geam când la altul pentru a nu pierde nimic din priveliștile oferite de valea Ilvei, la început, apoi de valea Coșnei. Mulțimea de tuneluri și viaducte nu mă mai impresionează ca altădată. De la Grădinița trenul începe să coboare către depresiunea Dornei, iar în apropiere de Vatra Dornei, din stânga, Oușorul face semn de vreme rea cu căciula-i de ceață ce-i acoperă creștetul. Cobor în Vatra Dornei Băi și, în sfârșit, la restaurantul unde inventarul bucătăriei se face la ora 14.00 găsesc un coniac. Îmi dau seama că bățul de schi, toiagul meu de drumeție, perechea celui uitat la Dadu, rămăsese în vagonul cu care venisem de la Năsăud. Acceleratul de Timișoara având o întârziere de trei sferturi de oră mai fac un efort, schingiuindu-mi bietele tălpi, pentru a merge pe jos până în gara mare unde recuperez bățul.
 Ultima etapă a călătoriei își pierde din farmec, parte datorită faptului  că se lăsase seara și nu mai văd nimic afară, parte din cauza unor bețivani dintr-un compartiment alăturat care mă fac să regret cele două zile de drum între cantonul silvic de la Gura Omului până pe muchia râpei “Coasta Netedă” când nu întalnisem nici un om.
*
 Ajuns acasă prima grijă a fost să-mi desfac rucsacul și să pun la uscat lucrurile jilave. Casa s-a umplut de un miros specific de stână și nu-mi dau seama de unde. Cecilia nu-l poate suporta, se înfurie și mă determină să-mi scot bagajele în balcon. A doua zi dimineață fac din nou cercetări și descopăr că mirosul respectiv era emanat  de toate hainele pe care le pusesem să se usuce în preajma focului. Numai după ce le-am spălat insistent am reușit să înlătur izul care mie îmi stârnea amintiri, iar Ceciliei nervi. Doar pătura am lasat-o în balcon toată iarna și tot nu a ieșit complet mirosul din ea.
 Și a mai rămas în mine, mult mai persistent decât mirosul stânei, dragostea copleșitoare de MUNȚII RODNEI.
*
Și așa s-a mai încheiat o călătorie din seria celor făcute cu piciorul pe munte. Acestea mi-au adus multă fericire prin frumusețea locurilor văzute. În cursul lor am învățat o mulțime de lucruri. Lucrul cel mai important este că m-au făcut să am încredere în mine, în forțele mele, în viitorul ce-l am în față și să-mi accept liniștit soarta gândindu-mă că nimeni nu este nemuritor. Cu această excursie am dat examenul dintre treapta joasă a muntelui, unde posibilitățile de a înnopta în preajma oamenilor sunt la tot pasul și treapta înaltă unde acest lucru este rar, ba în perioada în care am fost eu, imposibil. Deasemenea, am învățat că în situații deosebite nu trebuie să mă las cuprins de panică și dacă acționez păstrându-mi luciditatea reușesc în momente dificile. Am învățat că tălpile pot să provoace cele mai mari necazuri și trebuie să găsesc modul de a le atenua. Și, poate, lucrul cel mai important, din rucsac poate să-mi lipsească orice, chiar și mâncarea, dar harta, busola și lanterna în nici un caz. Sunt convins că te scot din multe necazuri, putându-ți chiar salva viața.
 
                                                                                                                   Iași-ianuarie 1997
------------------------------
------------        ------------
------------        ------------
Author: Constantin Asandei
Uploaded by: Constantin Asandei
Views: 6952, Last update: Sun, Mar 23, 2008



Links to the Mountain Guide:
Muntii RODNEI  
Login or register to comment