OFRANDE ABEONEI-XV-
„Ce
bine e să ai pe lume-o casă!”
(Căliman, 24-27 septembrie 1989)
După recunoaşterea făcută luna trecută în
Căliman iată că a venit vremea să-mi fac rucsacul şi să pornesc în călătorie încercând
să explorez creasta principală a Călimanului. Mi-am planificat excursia astfel:
plecarea cu trenul de la Iaşi până la Vatra Dornei, vizită la Costică Adam şi
petrecerea unei nopţi la el, călătorie cu autobuzul care duce minerii, coborâre
la Neagra Şarului apoi „per pedes” pe traseul: Plaiul lui Ţarcă-stâncile
„12 Apostoli”-Gura Haitii-Călimanul Cerbului (2013 m.)-Iezerul Călimanului(2032
m.)-Bradul Ciont (1899 m.)-Reţitiş (2021 m.)-Negoiul Unguresc (2081
m.)-Pietrosul Călimanului (2100 m.)- Gruiu (1882 m.)-Ruscii (1913 m.)-Ciungetul
(1923 m.)-Strunia (1885 m.)-Bistriciorul (1890 m.), iar de aici, coborâre pe
valea Dornei către Dornişoara apoi, cu trenul, la Iaşi.
1. Duminică.
Ora 15.48. Sirena locomotivei rage leonin
(mă cuprinde nostalgia amintindu-mi „uuu-ul” locomotivei cu aburi) şi trenul se
pune în mişcare. În compartiment am drept companioni: o familie despre care
aflu că este din Neagra Şarului, se numeşte Negrău şi vine dintr-un sejur
petrecut la mare, alte două locuri sunt ocupate de doi tineri din Rodna Veche
care sunt elevi la o şcoală U. C. E. C. O. M.din Vaslui, două femei de vârstă
mijlocie care merg una la Vatra Dornei şi cealaltă la Baia Mare. Intrăm în vorbă
şi povestim fiecare ce-i trece prin minte. Sunt întrebat unde merg cu un bagaj
aşa de greu. Le răspund şi văd priviri nedumerite; adică cum să cari aşa un
bagaj enorm doar din plăcerea de a urca pe munte?! Eu sunt mai nedumerit de neînţelegerea
lor şi ca să mă explic le povestesc întâmplări trăite de mine acolo sus. Domnul
Negrău este pe culuar, la o ţigară; aruncându-mi întâmplător ochii într-acolo
îl surprind ascultându-mă amuzat, în mod deosebit când povestesc cum dormind într-o
stână am ajuns acasă cu hainele puţind aşa răua fum că deşi au stat o iarnă întreagă în balcon putoarea nu s-a dus din
ele. Încet-încet lămuresc lumea cam de ce mă duc eu pe munte. Femeia care
coboară la Vatra Dornei spune că-i din Coşnaşi vine de la o sora măritată într-un sat din apropiere de Iaşi. Face
comparaţie între orătăniile din curtea dânsei cu cele ale surorii si constată că
cele din Coşna sunt mult mai vioaie.
-Păi cum dacă la mine, în fundul grădinii
curge borcutul de până şi porcii beau apă minerală, găseşte ea explicaţia.
Negrău se întoarce de la ţigară şi ne punem pe
vorbă. Aflu acum că-i din Neagra Şarului unde are o casă frumoasă în coasta Călimanului
şi că vede ca în palmă „12 Apostoli”unde, îmi mărturiseşte cu francheţe, nu a
fost niciodată (şi are aproximativ vârsta mea). Îmi mai mărturiseşte pasiunea
dumnealui; umblă după coarnele lepădate de cerbi spre primăvară şi le strânge
folosindu-le ca material pentru sculptat. Îmi explică cum se caută şi mă invită,
de voi avea ocazia, să trec pe la el acasă să-i văd sculpturile. Îmi povesteşte
întâmplări cu urşi şi-mi dă sfaturi foarte preţioase privitor la întâlnirea cu
regele pădurilor; multe din ele, îmi mărturiseşte, sunt din proprie experienţă.
Astfel aflu că ursul nu atacă nici o dată omul fără să aibă un motiv. Motivul îl
constituie deranjul de la „masă”, atacul omului asupra sa sau ursoaica ce-şi apără
puii crezându-i atacaţi. Mă sfătuieşte, când merg prin pădure, să păşesc
zgomotos pentru că ursul auzind om se fereşte din calea lui. Deasemenea, când mă
opresc pentru înnoptat să fac foc pentru că singura fiară care nu se teme de
foc este… omul. Sălbătăciunea se fereşte chiar şi de mirosul de fum. Vorbind,
nici nu-mi dau seama când am ajuns la Vatra Dornei. Coborâm împreună la gara
mare şi ne despărţim în dreptul autogării; dumnealor iau autobuzul spre Neagra Şarului,
iar eu merg la Costică Adam să petrec noaptea. Sunt primit cu bucurie dar îl lămuresc
pe prietenul meu că nu pot să beau cu el mai mult de un pahar pentru că trebuie
să mă scol dis de dimineaţă, iar mâine am un drum greu de făcut pe munte.
2. Luni.
Mă
scol la ora 4.00, când noaptea e încă stăpâna lumii. Beau în fugă o cană cu
lapte, să n-o refuz pe Catinca, şi la 4.30 apuc drum întins către autogară
pentru a prinde autobuzele care duc minerii la exploatarea de sulf din Căliman
plecând în jurul orei 5.30. Afară mă văd înconjurat de o pâclă deasă din care
ţârâie mărunt. Mă ambiţionez, însă, şi-mi văd de drum hotărăt să mă iau de
piept cu vremea. Aşteptând să apară autobuzul în autogară mă simt încălzit de
speranţă văzând cum negurile par a se risipi şi din când în când chiar se iţeşte
luna prin spărturile norilor. Soseşte autobuzul, urcăm cei câţiva oameni care-l
aşteptăm, apoi şoferul pune lin în mişcare hardughia ducându-mă cu speranţele
mele spre inima muntelui.
Cobor din autobuz la şcoala din Neagra Şarului
şi, luându-mă după lămuririle date de un om, mă întorc puţin pentru a prinde
drumul care urcă uşor în deal ducând la Sărişor. Vre-o zece minute am tovarăş o
femeie care-mi arată la o răspântie traseul ce urcă spre „12 Apostoli” şi-mi dă
lămuriri asupra căii ce o am de parcurs. Urc pe undrum de căruţă şi la un moment dat îmi vine să
strig de bucurie; pe un pom zăresc marcajul turistic, punct roşu, care este
trecut pe hartă, iar mâna Domnului trage vălul de nori de deasupra capului lăsând
să se vadă imensitatea albastră ce acoperă Bucovina. Ies dintre case şi în
scurt timp întru într-o pădure rară de molid. Caut loc de popas şi-l aflu într-o
poiană, nu prea departe de marginea pădurii. Am privelişte splendidăîn jur, doar depărtările sunt înecate în
negurile dimineţii de început de toamnă. În zvonul tălăncilor şi lătratul câinilor
care se aud din satele de care nu m-am îndepărtat prea mult, în aerul îmbălsămat
cu miros de răşină şi ciripit de păsărele inima-mi cântă simfonia bucuriei
acompaniată de soarele ce se înalţă biruind negurile şi dezveleşte
treptat-treptat crestele Călimanului ridicând cortina de pe scena pe care va
avea loc spectacolul munţilor. Mă ridic să plec dar aud zgomot de căruţă şi mai
zăbovesc puţin să schimb câteva vorbe cu oamenii. Sunt trei şi merg cu două căruţe
după fân. Dau bineţe şi-i întreb cum cred că va fi vremea astăzi. Unul din ei
aruncă o privire spre creasta Călimanului, apoi spre cer şi-mi spune, cu îndoialăparcă; „potrivită, nu va ploua dar va
fi mai mult înnorat.” Mă despart de ei, urându-ne reciproc să ne ajute Dumnezeu
la ceea ce avem de gând să facem astăzi, şi pornesc uşurel pe drumul, acum mai
puţin umblat, care merge printre molizi uriaşi semănaţi ici-colo. După o vreme
marcajul părăseşte drumul şi se abate pe o potecuţă ce coboară uşor în stânga până
la malul râului Runcu. Sar peste un pârleaz
şi deranjez o veveriţă ce-şi servea micul dejun la rădăcina unui
molid; tâşneşte, mică săgeată neagră, şi se opreşte pe o creangă chefnind
supărată vre-o înjurătură sau, poate, un „bună dimineaţa”. Cotesc la dreapta
pepotecă şi încep să urc abrupt pe Pârâul
Rece printre bolovani şi trunchiuri de copac cărate de ape, de mai-mai să cred
că nu voi mai ajunge sus. Printre copacii înalţi din jur veveriţele ies să-mi
dea bineţe şi să se lase admirate, câţiva cocoşi fulgeră prin faţa mea dar din
cauza soarelui nu-i pot vedea în toată splendoarea coloritului lor. După ce
muntele mi-a dovedit că-i … munte mă iartă scoţându-mă pe culmea Plaiului lui Ţarcă,
la marginea unui desiş de jnepeni şi mă îndrumă spre poteca ce vine de la Vatra
Dornei şi merge la Pietrosul. Am în stânga
un plai înierbat ce coboară spre valea Negrei Şarului peste care se zăreşte, ca
o umbră, începutul crestei principale a Călimanului, cu punctul de plecare din
vârful Călimanul Cerbului. În faţă începe să se contureze crucea de pe vârful
Lucaciu (1770 m.) pe care-l ocolesc puţin mai jos şi imediat mi se deschide în
faţă priveliştea stâncăriilor de la „12 Apostoli”. Mă aşez pentru popas şi
pentru masă într-un loc de unde am sub ochi toată scena pe care-şi joacă rolul
actorii împietriţi de vreme ai zeului Vulcan. Aflat pe versanţii şi muchia
semicirculară a locului de unde-şi are sorgintea Pârâul cu Peşti, grupul de stânci,
din care face parte şi cel numit 12 Apostoli, te uluieşte prin felul cum sunt
amplasate componentele, de parcă un uriaş le-ar fi înfipt în pământacolo unde i-a venit la îndemână, având grijă
să nu distrugă pajiştea din jur; stânci înalte de mai multe staturi de om în
care sculptez cu închipuirea forme de basm, coloane parcă cioplite de mâna unui
sculptor şi la care, dacă te uiţi cu atenţie şi-ţi laşi iarăşi imaginaţia liberă
iau forma unor animale sau oameni ce, curios, au privirile îndreptate spre
fosta vatră de foc a Călimanului, craterul fostului vulcan, încât eşti tentat şi
tu să priveşti într-acolo întrebându-te ce vor fi văzând de se uită cu atâta
atenţie şi mă tem ca nu cumva bătrânul vulcan să izbucnească în fum şi foc, mânios
pe cei ce i-au tulburat somnul milenar ruinându-l în zadarnica lor căutare;
pitite printre brăduţii din jur, fantasme împietrite mă pândesc parcă; în
spatele meu stă tolănită o uriaţă fiară, coborâtă din preistorie, cu botul
adulmecând în vânt cine ştie ce mirosuri, iar peste copacii din vale se înalţă
fruntea unui uriaş împietrit care priveşte cu mare atenţie la ce se întâmplă pe
Reţitiş. Închei popasul şi mă îndrept spre grupul celor 12 Apostoli care stau
la sfat pe dunga muntelui, puţin mai spre sud. Pe măsură ce mă apropii
fotografiez cu înfrigurare, iar când ajung lângă el observ ca şi închipuirile
de aici au faţa îndreptată spre ruina a ceea ce a fost cândva, nu prea de
mult, Negoiul Românesc. „Conducătorul” grupului pare a fi stânca ce poartă
uimitoare şi delicate trăsături umane numită „Mareşalul”, având aproape înălţimea
mea, care priveşte mândru spre creasta înaltă a muntelui, iar ceva mai în
spate, masiv, „Moşul” supraveghează zona de dincolo de valea râului Neagra.
Sentimentul de încântare ce-l simt privind opera dumnezeiască a … naturii este întrerupt
de glasul raţiunii care mă avertizează că mai am cale lungă de mers şi timpul
nu se opreşte odată cu mine. În consecinţă, împotriva regretului ce-l simt,
plec la drum. Mă deplasez câteva zeci de metri de la „Mareşal” şi un indicator
mă îndrumă spre stânga către Gura Haitii. Înainte de a mă înscrie în coborâre
privesc spre munca ce mă aşteaptă; dincolo de valea Negrei se ridică în urcuş
abrupt coasta împădurită pe care voi osteni urcând spre Călimanul Cerbului, iar
de acolo, spre sud, culmea ce-luneşte
cu vârful Iezerul Călimanului pentru ca apoi, după ce coboară lin spre Bradul
Ciont, să urce brusc spre Reţitiş unde se observă construcţia ce o văzusem de
pe Negoiul Unguresc şi unde trebuie să ajung până la lăsarea serii. Cobor uşor poteca marcată cu punct albastru şi,
nu ştiu de ce, simt cum mă cuprinde o uşoară moleşeală. Coborâşul este lesne, pâlcurile
de pădure alternează cu poieni în care se zăresc şi două văcării, părăsite
acum. Timpul este splendid, cerul este senin şi aerul răcoros, minunat pentru
drumeţie. Treptat buna dispoziţie mă cuprinde din nou şi nu mai simt oboseala.
Poteca se strecoară printr-o sihlă ce-mi aduce în memorie întâmplarea povestită
de Negrău când pe o astfel de potecă, îngustă, dăduse nas în nas cu Moş Martin şi
nu se ştie care din ei fusese mai speriat; în orice caz, ursul l-a „scuipat” de
nu a mai putut scoate putoarea din haine.
Trecuse
puţin de amiază când, după ce mai străbat o fâneaţă, ajung la malul Haitii cu
apa curată aici dar care se va murdări când se va amesteca cu cea a Negrei Şarului.
Fac un mic popas, apoi cu forţe proaspete urmez marcajul; cobor scurt de-a
lungul Haitii până la confluenţa cu Neagra Şarului, de aici mă întorc puţin în
deal şi pe o punte îngustă de beton, aruncată peste aceasta trec pe malul celălalt;
privesc la apa care curge prin nişte jgheaburi de beton şi nu-mi pot stăpâni mânia
văzând culoarea galben-roşietică a râului murdărit de nevoile civilizaţiei, însă
fără mare folos. Încep să urc din greu pe piciorul Călimanului Cerbului, luptându-mă
cu gravitaţia, urcuş lung şi aspru, cu opriri dese pentru a-mi trage sufletul,
urcuş plictisitor, lipsit de perspectivă din cauza molizilor uriaşi. În sfârşit
ies deasupra etajului pădurii şi pe poteca şerpuindă printre jnepeni urc în
continuare abrupt pe Călimanul Cerbului. Ajuns aici îmi trag sufletul cu umerii
uşuraţi de rucsac şi privesc în jur. Urmăresc traseul pe care am venit şi văd
ca în palmă stâncile de la 12 Apostoli dar Pietrosul e în ceaţă. Privesc şi
spre traseul ce-l mai am de făcut şi-mi dau seama că sunt în criză de timp. Vârful
Reţitiş pe care se află locul unde vreau să înnoptez e departe. Îmi propun un
tur de forţă pentru a atinge la lumina zilei şoseaua care se vede urcând spre
construcţia de acolo, după care, chiar dacă se întunecă, nu voi mai avea
probleme cu orientarea. Drumul este lung deoarece am de trecut peste două vârfuri:
Iezerul Călimanului mai înalt şi Bradul Ciont înecat în jnepeniş. Părăsesc cei
2013 m. altitudine aiCălimanului
Cerbului şi încep marş forţat spre Iezer. Tocmai când mă miram constatând că nu
auzisem boncăluit de cerb, de undeva, din stânga, izbucneşte geamătul de
dragoste şi nu peste mult timp cerbul pe care abia am timp să-l zăresc trece ca
o nălucă prin faţa mea spre căldarea de unde-şi trage izvoarele râul Calul. Ud
de transpiraţie şi suflând ca o locomotivă urc pe Iezerul Călimanului (2032
m.). Fac un scurt popas pentru a privi peisajul de calvar al Negoiului Românesc,
care în curând cred că nu va mai fi, şi iarăşi o iau în marş forţat. Seara începe
să-şi facă simţită prezenţa atât prin răcoarea din aer cât şi prin micşorarea
vizibilităţii. După puţin timp intru în
desişul de jnepeni; marcajul, dificil executat, îl pierd adeseori dar îmi dau
seama repede şimă redresezla timp. Cu tot efortul meu noaptea se
instalează de-a binelea şi sunt nevoit să apelez la lanternă. Mă conving de
imensa utilitate a unei lanterne bune într-o excursie. De fapt dacă nu m-aş fi
bazat pe ea nici nu aş fi avut curaj să las noaptea să mă prindă pe munte, în
mers. Trec pe întuneric pe lângă Bradul Ciont (1899 m.) şi când în faţa mea văd
albind panglica şoselei mă cred acasă. Ajung la o curbă şi sper că nu mai am
mult de pătimit; o iau la stânga considerând că, spre dreapta, aceasta merge către
Luana. Undeva, în vale, apare o lumină dar normal ar fi fost s-o văd mai sus
decât mine. Încep să am îndoieli asupra corectitudinii direcţiei în care am
luat-o şi mă conving de aceasta când văd că şoseaua începe să coboare în
serpentine, ori eu o văzusem, de pe Călimanul Cerbului, că urcă în linie
dreaptă pe muchia muntelui. Mă întorc şi nu după mult timp de când trecusem de
curba unde ieşisem dintre jnepeni dau din nou de marcaj. Părăsesc şoseauaşi încep a urca pe potecă; de mai multe ori
pierd marcajul dar revin şi-mi continuu drumul grăbindu-mă din cauză că
oboseala se accentuează. În zadar îmi forţez ochii că nu zăresc nici un sâmbure
de lumină care să trădeze locul construcţiei spre care merg. Doar undeva
departe, în vale spre Mureş, se vede o mare de lumini. Bănuiesc a fi oraşul
Topliţa. Îmi imaginez o cameră inundată de lumină şi căldură, bărbatul şi soţia
cu copiii lor stând la o masă …. Alung himera şi-mi continuu drumul. Tocmai când
îmi pierdusem speranţaşi marcajul, iar
gândul mă ducea spre orientarea către colonia minerilor de la Luana mă pomenesc
în faţa unei construcţii imense. Peste tot, întuneric beznă. Dau ocol clădirii şi
o văd înconjurată de schele, iar geamurile şi uşile nici nu sunt montate. Gândindu-mă să-mi amenajez un culcuş înăuntru
plec să fac cercetari în jur, în special să caut apă pentru că rezerva îmi este
pe sfârşite. Mai descopăr o maşină în cabina căreia aş putea dormi, iar mai încolo
o construcţie de tablă. Bat cu mânerul băţului de schi în uşa ce o am în faţăşi dau glas întrebând dacă este cineva înăuntru.
Îmi răspunde o voce de bărbat care mă întreabă cine-s. Îi răspund şi solicit găzduire.
Se aude un zăvor scrâşnind şi uşa se deschide. Îmi luminez faţa cu lanterna să
se vadă că sunt un om şi nu vre-un urs, iar cel din faţa mea, convins de ce văzuse,
mă pofteşte să intru. Mi se spune să mă fac comod, să stau la masă – dacă nu am
mâncare se oferă să-mi dea ei – şi să mă culc în patul care este liber. Fac întocmai,
refuzând însă, cu mulţumiri, oferta de mâncare pentru că am şi eu destule
rezerve. În timp ce stau la masă sunt chestionat cine sunt, ce meserie şi ce vârstă
am; în acelaşi timp mi se spune că toţi oamenii din baracă, şapte la număr,
sunt din apropiere de Botoşani şi că lucrează acolo pe şantierul în care se
construieşte o cabană meteo. Astfel dezleg şi misterul construcţiei pe care o văzusem
încă cu o lună în urmă. O sobă încinsă dă o căldură plăcută. Cina frugală şi căldura
îmi amintesc de setea care mă chinuie de câtva timp. Mi se arată un bidon de
aluminiu şi mi se spune că este plin cu apă abia adusă. Beau cât un cal şi abia
reuşesc să-mi potolesc setea. Nu sunt prea vorbăreţe gazdele mele dar nici eu
nu am chef. Mă întind fericit sub pătură în timp ce pale de aer cald mă înconjoară,
iar Moş Ene îmi închide ochii cu degetele-i de catifea. O rafală de vânt scutură
tablele barăcii făcându-le să geamă şi în mintea-mi amorţită se insinuează, ca şi
altă dată, versurile unui cântec.
„Ce bine e să ai pe lume-o casă
Să te sărute-n ea zorii de zi…”
3. Marţi.
Mă
trezesc în trosnetul lemnelor care ard în soba de tablă. Undeva, de la unaparat de radio se aude o muzică vioaie. Se întrerupe
pentru ca o voce să anunţe buletinul meteo; din cele spuse înţeleg că timpul va
fi aidoma celui de ieri. Stau în continuare cu ochii închişi şi ascult
zgomotele. Simt mişcări uşoare şi aud voci scăzute. Mă simt excelent, odihnit şi
cu moralul ridicat. Decid să mă ridic în capul oaselor. O fac şi dau bună
dimineaţa oamenilor care mă primiseră să împart pe timpul nopţii adăpostul cu
ei. Aseară, la lumina difuză a focului nu reuşisem să le disting trăsăturile.
Sunt oameni obişnuiţi, de vârstă medie. Privesc spre geam şi-l văd albit de pâclă.
Iau, împreună cu gazdele mele, micul dejun apoi mă pregătesc de drum. Îmi iau rămas
bun când ceasul arată ora 8.30. Ies în oceanul de ceaţă de afară şi urmând
indicaţiile gazdelor meleo iau spre faţa
clădirii în construcţie unde găsesc stâlpul de marcaj şi un indicator care mă îndrumăspre „Drumul Mariei Tereza”. Am ca ţintă
pentru astăzi vârful Strunia, iar de aici trebuie să prind o potecă ce coboară
spre nord la refugiul Gruiu de pe valea Dornei. Amintindu-mi de buletinul meteo
auzit la radio (concluzionez că un aparat de radio mi-ar prinde foarte bine în
drumeţiile mele) plec încrezător la drum convins fiind că nu peste mult timp
ceaţa se va risipi; acum vizibilitatea este la vre-o 25-30 m.. Merg coborând uşor
printre bolovani dar buna dispoziţie îmi îngheaţă când zăresc prin pâclă, în faţa
mea, umbrele a vre-o câteva patrupede cu o talie impozantă. Prima dată văd
unul, impresionant, cu părul sur şi cred că sunt lupi dar apropiindu-mă de ei văd
unul mare, alb. Mă conving că sunt câini; fluier la ei şi doar cel alb nu fuge,
ba chiar mă urmăreşte, de la distanţă, o bucată de drum. Ceaţa se subţiază suficient de
mult şi recunosc locurile; astfel reuşesc să disting umbra masivă a Pietricelului
care se ridică deasupra mea. Mă aflu pe o porţiune de drum pe care am fost împreună
cu Cecilia şi Antonella acum o lună; parcă le simt alături de mine şi în suflet
începe să mi se strecoare un dor de casă. Mă uit la ceas şi am impresia că
timpul care s-a scurs de la plecarea de pe Reţitiş este prea scurt. Îmi
continuu drumul coborând în Şaua Negoiului, la indicatorul turistic ce mă
informează asupra celor patru direcţii care se întâlnesc aici. Poteca ce
urmează curba de nivel spre NV, vechea potecă grănicerească numită şi „Drumul
Mariei Tereza”, mă îmbie parcă la plimbare atât de clară şi uşoară pare a fi.
Rezist ispitei şi mă pregătesc de lupta cu abruptul bolovănos pe care se caţără,
strecurându-se printre jnepeni, traseul ce duce spre Negoiul Unguresc şi mai
departe către Pietrosul Călimanului. La rădăcina stâlpului zăresc un ghemuleţ
de sfoară împletită. Îl pun în rucsac gândindu-mă că poate-mi va fi de folos
vreodată. Încep urcuşul şi când privesc ceasul să văd ora plecării îl găsesc
oprit. Caut să stabilesc motivul; observ că secundarul se blochează mereu în
dreptul cifrei 11 oprind astfel mecanismul ceasului. Decid ca la una din opriri
să-l desfiinţez. Până atunci îl potrivesc la întâmplare. Când acele ceasului
arată cu aproximaţie ora 9.15 ajung lângă refugiul de pe Negoiul Unguresc.
Aerul este cam rece, bate puţin vântul, iar ceţurile învăluie împrejurimile.
Totuşi, la intervale de timp destul de mari, se deschide perspectivă în jur încât
pot admira împrejurimile. Astfel pot urmări şi o porţiune din traseul făcut
ieri după amiază de la Călimanul Cerbului până la Bradul Ciont; doar Pietrosul şi
Reţitiş se încăpăţânează să rămână mereu învăluiţi în ceaţă. Intru în refugiul
cu formă de cupolă şi parcă ar fi vre-un adăpost de pe altă planetă. Dar senzaţia
de spaţiu extraterestru dispare când văd stricăciunile făcute de nişte prea pământeni
creaturi. Fibra de sticlă, foarte rezistentă, este spartă în multe locuri, iar
priciul suprapus, confecţionat din ramă de fier cornier şi scândură arată de
parcă ar fi fost minat. Pe pereţii interiori fel de fel de inscripţii îşi
etalează conţinutul: propuneri erotice făcute unor Gaby, Lucy, Mymy, etc.;
manifestarea dorinţei unora de a-şi băga undeva o anumita parte a trupului, după
care amar vor plânge când va veni scadenţa, în diferite orificii umane şi
neumane; unii, mai „curajoşi”îşi
manifestă „dragostea” faţă de cel mai „iubit” dintre cetăţenii ţării în aşa fel
că de ar fi fost surprinşi de „băieţii cu ochi albaştri” le-ar creşte barbă albă
acolo unde nu este soare ci doar „întristare şi suspin”. Eu mă mulţumesc doar să-mi
scot instrumentele de bărbierit şi să mă fac…frumos pentru întâlnirea cu
Pietrosul Călimanului. Ies afară din refugiu şi mă pomenesc copleşit de lumina
strălucitoare a unei dimineţi de sfârşit de septembrie. Negurile s-au risipit
deschizând perspectivă spre splendorile din jur; doar zările sunt uşor împâclite.
Pietrosul este atât de aproape încât dacă aş întinde mâna poate că l-aş atinge.
Drumul este drept mergând pe o dungă îngustă acoperită cu lespezi de piatră, ca
nişte solzi, care se mişcă cu zgomot sub picioare. Pe măsură ce mă apropii
lespezile se fac mai mari şi se mişcă tot mai tare. Am senzaţia că tot muntele
este o movilă imensă de plăci de piatră. Fără să depun efort prea mare, iată-mă
aşezat pe gurguiul Pietrosului Călimanului care cu cei 2100 m. altitudine este
cel mai înalt din masiv. Un stâlp de lemn, având deasupra un mic acoperiş din şindrilă,
poartă un indicator turistic ce dă informaţii asupra direcţiilor şi timpilor de
mers către Creanga şi Fântanele. Pietrosul Călimanului este mai puţin
spectaculos decât omologul său, Pietrosul Rodnei, dar de aici se deschide cea
mai încântătoare privelişte spre înălţimile Călimanului şi a masivelor din jur.
Mă aşez pentru odihnă şi în acelaşi timp să privesc spectacolul magnific ce-l
am sub ochi.
Fac
roată cu privirea începând de la est, rotindu-mă spre dreapta, şi văd; Călimanul
Cerbului pe creştetul căruia mai stăruie o tichie de ceaţă, Iezerul Călimanului,
Bradul Ciont, Reţitiş pe vârful căruia se vede cabana meteo în construcţie,
Pietricelul, năpăstuitul vârf al Negoiului Românesc; în imediata apropiere se
vede Negoiul Unguresc pe care se află refugiul distrus de la care tocmai am
plecat. În continuare se întind culmi, cumpene de ape, ce coboară spre valea
Mureşului. În direcţia mea de mers, spre NV, drumul se continuă cu o muchie
prelungă, ascuţită, numai blocuri de piatră; coboară în trepte prăpăstioase până
la Coada Pietrosului de unde un platou se prelungeşte pe sub Muntele Haitii,
lin, parcă pentru a-ţi da răgaz să-ţi mai tragi sufletul după efortul depus,
apoi, în continuare, Gruiul, Ciungetu, Strunioru şi Bistriciorul. Spre nord am
la picioare Depresiunea Dornelor înecată în ceaţă. În centrul tuturor acestora
se ridică vârful Pietrosul, avându-mă pe mine în creştet, un con ridicat brusc
din creasta Călimanului, cu coastele năpădite de grohotiş.
Constat că ceasul meu iarăşi a luat-o razna.
Trag cu ochiul la soare şi-l văd cam la crucea amiezii. Îmi arunc rucsacul pe
umeri şi mă ridic în picioare gata de plecare. Zăresc urcând pe valea
Dumitrelului un grup de turişti format din trei bărbaţi şi două femei. Mare
lucru şi binoclul ăsta! Dacă nu l-aş fi avut, de la asemenea distanţă nu
aş fi putut distinge cărui sex aparţin persoanele. Încep să cobor. Merg pe o
muchie îngustă năpădită de grohotiş şi am la picioare un circ glaciar al cărui
pietre, mai în vale, sclipesc udate de apele unui izvor. Traseul este de o
frumuseţe sălbatică şi mă face să cred că este cel mai spectaculos din masiv. Merg
tot timpul pe custură cu privelişte splendidă în ambele părţi. Marcajul apare
sporadic dar nu mi-e teamă că mă voi rătăci. Sub mine se vede, clar conturat,
Drumul Mariei Tereza care-mi serveşte ca ghid. Ajuns la vârful Gruiu, ce pare o
cetate, îl asaltez direct, fără să cobor la potecă, trec pe unbrâu ocolind o stâncă imensă formată dintr-o
mulţime de coloane paralelipedice, zidite parcă din cărămidă de mâna vre-unui
meşter iscusit; fisuri adânci se prelungesc în vale spre locul de unde se naşte
un izvor. Merg încet vrăjit de frumuseţea locurilor, mă strecor printre
jnepenii care au început să apară, şi depăşesc vârful. Mă aflu la peste 30 m.
deasupra potecii pe care se apropie grupul ce-l văzusem urcând pe Dumitrelul şi
care mă ajunsese. Vorbesc româneşte cu un uşor accent străin. Intru în vorbă cu
ei, interesat să ştiu cât este ceasul. Cobor în curmătura dintre Gruiul şi
Ruscii. Aş avea posibilitatea să ajung la Drumul Mariei Terezadar vârful Ruscii mă ispiteşte să-l
escaladez. Nu rezist ispitei şi mă avânt spre înălţimi urmând o potecă pe care,
la un moment dat, găsesc un semn vechi de marcaj – bandă albastră. Ajuns în şaua
următoaredaude un izvor; îmi fac rezervă de apă apoi „şurubăresc”
ceasul scoţând mecanismul din carcasă şi înlăturând secundarul buclucaş.
Treaba
fiind aranjatăapuc pe o potecă largă ce
se afundă între jnepeni; aceştia sunt mari depăşindu-mă cu mult în înălţime,
poteca este largă, iar eu merg fără grijă pe ea până ce … „mă lasă baltă” dispărând
năpădită de jnepeni. Nu-mi surâde ideea de a mă întoarce aşa că păşesc pe
trunchiul unuia şi ajung la o oarecare înălţime ca să pot vedea în jur. În faţă, în sensul de mers, zăresc o potecă clară
aşa că hotărăsc s-o iau în linie dreaptă într-acolo, neavând habar de calvarul
care mă aşteaptă. Mă lupt
aproape un ceas cu jnepenii înaintând foarte greu dar căpătând experienţă în
astfel de lupte; fac echilibristică pe trunchiul aproape orizontalal arbustului, ţinându-mă de ramurile lui; când
ajung la vârf mă opresc şi ochesc alt trunchi, fac un salt şi cu preţul câtorva
julituri îmi ating ţinta; şi tot aşa până mă prăbuşesc, cu răsuflarea tăiată şi
o gaură într-un crac al pantalonului de trening, în poteca clară cu marcajul
bun, ce-o văzusem. Nu mai am vlagă să escaladez vârful Cingetul aşa că-l
ocolesc şi chitesc un loc pe unde să mă retrag pentru a căuta adăpost de
noapte. Zăresc departe, în vale, o construcţie şi sper ca până la lăsarea serii
să ajung acolo.
La
următorul popas las „tarhatul” din spate şi mă lungesc în iarbă cu harta sub
nas. Deoarece nu am încă încredere deplină în ceas trag cu coada ochiului la
soarele care scapătă spre asfinţit şi în funcţie de cât mai este până se va
dosi după culmea care coboară din Bistriciorul, spre sud, îmi stabilesc porţiunea
următoare de traseu. Văd că nu mai am mult de mers până în Curmătura Tihului de
unde, spre dreapta, se ramifică o potecă marcată cu cruce albastră ce coboară
spre refugiul Gruiu pe care-l bănuiesc a fi construcţia ce am zărit-o mai înainte
către Valea Dornei. O iau iar la drum;
cobor accentuat, intru într-o pădure impozantă de molid şi ajung într-o curmătură
adâncă pe care o bănuiesc a fi Curmătura Tihului. Din cauza pădurii nu am
perspectivă în jur ca să mă pot orienta după ce se vede, aşa că sunt cu ochii în
patru după vre-un semn care să-mi indice ramificaţia potecii. Dar poteca pe
care merg, încăpăţânată, mă duce tot înainte nevrând să mă lase s-o părăsesc,
ascunzând-o pe cea care m-ar duce spre un loc de înnoptat, purtându-mă tot înainte
şi, vrând-nevrând, fac precum personajul din zicala cu Grigore şi aghiazma,
adică mă angajez îndârjit pe poteca ce iese din pădure şi urcă îndărătnică
amintindu-mi de calvarul biblic de pe muntele Golgota. Urc greu printre
jnepenii dispuşi în desişuri consistente unde cred că zăpada dăinuie până târziu
în vară, aşa sunt de încâlciţi. Totul în jur este umed de parcă şi din soarele
care se vede rareori prin ţesătura de ramuri de deasupra capului picură stropi
de apă. Poteca mă poartă la mare distanţă scoţând sufletul din mine de parcă nu
fusese destul cât mi l-am scos din proprie iniţiativă.
Pic fulgerat pe culmea de pe care se
deschid privelişti paradiziace spre orizontul circular în centrul căruia mă
aflu. Nu mai am timp să simt oboseala şi scot la iveală documentaţia de care
dispun: harta, ghidul Călimanului şi busola. Stabilesc că mă aflu pe vârful
Strunioru la 1885 m., iar în faţă, spre vest, masiv, impozant, ademenitor ca
Eva cu mărul, purtând în jurul creştetului aura asfinţitului, se află vârful
Bistriciorul. Vlagă nu mai am de aceea, deşi ispita-i mare, îl ocolesc prinzând
hăţaşul care presupun că mă va duce la stâna ce o zărisem printre copaci.
Ocolesc pe curba de nivel, cam pe la mijlocul căldării glaciare de pe versantul
nordic al Bistriciorului, şi ajung la o potecă ce coboară abrupt pe muchie
strecurându-se, prăpăstioasă, printre jnepeni. Ajung la marginea unei imense
poieni, înconjurată de pădurea de molid pe celelaltetrei laturi. Văd, tocmai jos, puţin spre
vest, două stâne; una de o construcţie ceva mai veche, iar cealaltă, aflată
peste o vâlcică, alcătuită din bârne proaspăt cioplite pare mai ispititoare.
Cobor greu pe panta abruptă şi mă opresc mai întâi la cea veche; o cercetez şi
strâmb din nas, miroase tare a fum şi a zer. Mai merg cinci minute traversând vâlcica
şi ajung în preajma construcţiei celei noi. O studiez pe din afară; bârnele
frumos îmbinate nu lasă să treacă pic de vânt, acoperişul în stare să reziste
unei ploi biblice, uşa spre care mă îndrept numai că nu are geamuri de sticlă
cu perdeluţe. Are chiar şi o broască zdravănă să reziste ursului din Căliman,
care este cel mai mare din Carpaţi. Deschid uşa şi simt cum dezamăgirea mă
pocneşte în creştetul capului. Pe jos, deasupra pardoselei de scânduri, bălegarul
este gros de o şchioapă, vatră de foc nu există, locul priciului îl ţine o băncuţă
îngustă pe care nu se poate dormi. Urc în pod dar văd că nici aici nu se poate,
fânul lipsind cu desăvârşire. În fundul căldării ce-o ocolisem pe sub
Bistriciorul văzusem o potecă lată semănând a drum forestier ce părea a coborî în
direcţia în care aş fi vrut să merg eu, iar mergând spre stână observasem o
potecă marcată cu bandă roşie care ducea într-acolo. Mă hotărăsc s-o urmez şi
dacă voi reuşi să ajung la drumul forestier nu-mi mai pasă de lăsarea întunericului.
Prind poteca, cobor accentuat prin pădure dar
când ajung la fundul căldării, în loc s-o ia pe firul ulucului în vale, poteca începe
să urce uşor şi mă scoate în cea pe care venisem dinspre Strunioru. Mă opresc înciudat
de drumul pe care l-am făcut zadarnic. Dar tot răul are şi un bine; în imediata
apropiere susură firul cristalin al unui izvor. Iau provizie de apă si fac cale
întoarsă oprindu-mă direct la stâna care nu-mi plăcuse la început. Încep,
harnic, să mă gospodăresc; adun lemne, fac oarecare ordine înăuntru, aprind un
foc zdravăn şi-mi pregătesc culcuş pe priciul destul de încăpător de aici. De
acum am experienţa de a înnopta în stâne părăsite, singur în creierul muntelui,
aşa că nu mă încearcă nici cea mai vagă emoţie. Mă simt obosit după drumul greu
de peste zi şi prevăd că voi dormi buştean. Pentru a avea căldură acumulata
peste noapte, din pietre şi un cupon de şină de cale ferată, ajuns cine ştie
cum aici, improvizez un fel de cuptor sub care îngrămesc lemne câte încap.
Treptat căldura se răspândeşte plăcut, iar eu stau tolănit ca un paşă în culcuşul
ce mi-l amenajasem. Afară este senin şi adie un vânt uşor care clatină lin,
parcă, luminiţele puzderiei de stele ce împânzesc cerul. De undeva, din noapte,
de dincolo de creastă, se aude un motor de maşină trăgând din greu; deci sunt în
apropierea unui drum.
În
parte, scopul excursiei a fost atins dar nu am auzit cerbi decât pe cel de
aseară din vârful Căliman Izvor şi încă unul când traversamcăldarea de sub Bistriciorul. În rest, linişte…
4. Miercuri.
Frigul
mă trezeşte aproximativ la ora 2.00. Alimentez focul cu lemne şi ies afară;
cerul este de un albastru adânc, ornat cu un număr infinit de stele, împrejurimile
sunt limpezi, nu adie fir de vânt dar este foarte rece. Ascult dar în zadar; nu
aud nici un cerb. De ce oare? Nu sunt cerbi în Căliman sau anul acesta au fost
mai nerăbdători? Anul
trecut, exact în această perioadă, am fost în Munţii Suhard şi Rodnei; hăuleaumunţii de brăhnitul lor. Când mă trezesc din nou lumina zilei domină
împrejurimile. Soarele încă nu a răsărit, aerul este foarte rece, un strat gros
de brumă albeşte pământul, iar pe vârful firelor de iarbă sclipesc biluţe de
rouă, îngheţate. Activez focul, îmi pregătesc micul dejun şi după ce-mi
potolesc foamea care începe să-mi dea târcoale, îmi fac bagajul şi plec pe
drumul întoarcerii acasă.
Mă îndrept
spre poteca marcată cu bandă roşie ce-o descoperisem aseară, decis ca la primul
drum ce-l voi întâlni orientându-se spre dreapta s-o iau într-acolo pentru a
ajunge pe valea Dornei; privesc cu părere de rău spre Bistriciorul şi regret că
timpul nu-mi permite o ascensiune dar… „îmi jur în barbă“ ca anul viitor să mă
întorc pentru a-l urca. Trec pe lângă stâna cea nouă care nu mă satisfăcuse
aseară, apoi pe lângă o alta, spartă, din marginea poienii; de aici, intrând în
pădure, poteca începe să coboare uşor; după câtva timp ajung la un loc de unde
se desprinde spre dreapta o alta, bătătorită bine, semn că este intens circulată.
Optez pentru ea, cobor puţin în pantă accentuată, apoi, urmând-o, fac o întoarcere
în arc de cerc spre direcţia din care am venit şi merg pe curba de nivel; bănuiesc
că ocoleşte obârşia vre-unei ape coborând uşor coasta muntelui dar se dovedeşte
că m-am înşelat; după vre-o zece minute de mers mă pomenesc ajuns lângă stâna dărâmată,
în apropierea locului unde înnoptasem. Pesemne că locul acesta are vre-o
oarecare forţă de atracţie deoarece mereu mă întorc la el. Mă revoltă această
rotire în loc şi decid să cobor direct prin pădure spre apa Dornei. Urc pe o
movilă şi privesc în vale pe deasupra pădurii; în stânga se vede localitatea
Dornişoara şi o linie de înaltă tensiune ce merge spre construcţia frumoasă de
pe valea Dornei ce o zărisem ieri. Îmi fixez o direcţie perpendiculară pe linia
de înaltă tensiune, determin punctul cardinal cu busola şi pornesc la drum prin
pădure urmând muchia muntelui ce coboară, când mai lin, când mai abrupt, prin
pădurea aerisită, curăţată parcă de mână de om, doar din loc în loc fiind
nevoit să ocolesc trunchiul prăbuşit al câte unui molid. Ajung la unizvor şi urmez calea arătată de firul apei
care-şi măreşte debitul aproape la fiecare pas; mă „agăţ” apoi de o urmă de
tractor care, puţin mai jos, se transformă într-un drumeag. După ceva mai mult
de o oră de la plecare ajung la undrum
forestier excelent întreţinut care, însoţind apa Dornei, merge spre Dornişoara.
Mă opresc pe malul apei într-un scurt popas să-mi răcoresc cu câţiva pumni de
apă obrajii arzând de efort. O iau pe drum la vale şi pentru că nu cunosc
distanţa până la staţia C. F. R. de la Dornişoara merg pas întins. După o bucată
de drum întâlnesc o femeie care-mi confirmă că mă aflu pe valea râului Dorna,
la aproximativ 9 km. de Dornişoara, adică la mai bine de două ore de mers. Într-un
loc, unde apa se apropie din nou la marginea drumului, mai fac un popas să scot
câteva bulendre de pe mine; aici jos, la poalele muntelui, este mai cald.
Pornesc din nou la drum şi vegheat îndeaproape
de Bistriciorul calc kilometrii care mi-au mai rămas până la Dornişoara, drum
pe care se pare că l-a călcat şi marele Eminescu în călătoria sa spre Blaj. Când
bănuiesc că mă aflu la mijlocul căii fac popas pentru masă şi odihnă aşezându-mă
pe o bancă amenajată lângă un izvor cu apa cristalină ce tâşneşte din stâncă şi-mi
cântă şoptit la ureche. Continuu drumul care mi se încrucişează cu al unui pădurar
sau inginer silvic sau, poate, undrumeţ
ca şi minece s-a oprit în gura unui râu,
in poiana, sa-si noteze impresiile intr-un carnet; trec pe langa el fara sa-l
tulbur. Ceva mai în vale, ungrup de tăietori
de lemne iau micul dejun lângă flacara unui foc; maşini urca pentru a fi
încărcate cu lemne şi peste toate acestea, pe deasupra pădurii de brad,
veghează insistent, obsedant chiar, Bistriciorul. Pe marginea drumului nu sunt
borne kilometrice dar observ că stâlpii reţelei de înaltă tensiune sunt
numerotaţi în ordine descrescătoareşi
după cifrele înscrise pe ei îmi dau seama că nu mai am mult de mers până la
Dornişoara. Într-adevăr, după ce trec de o potecă marcatăcu cruce albastră ce vine din dreapta, de pe
valea unui râu, intru în cariara de piatră dincapătul localităţii.
O întreagă
industrie de fărâmat muntele se afla aici; maşini uriaşe cară trupul frânt al
muntelui pe care-l varsă în mori colosale ce, într-un zgomot infernal, îl mărunţesc
apoi benzi rulante îl cară spre nişte ciururi unde fărâmele de piatră sunt
sortate pe dimensiuni; de la mărimea pietrei folosite la terasamentele de cale
ferată, la mărimea firului de nisip. Mai încolo, silozuri uriaşe sunt încărcate
cu piatră care mai apoi curge în vagoanele ce se opresc dedesubt pentru ca, după
ce vor fi fost încărcate, să meargă spre a o risipi în lungul şi-n latul ţării.
Peste drum, alţi „criminali”, aduc în maşini
trupurile brazilor doborâţi pe munte pentru ca aici să fie iarăşi tăiaţi în bucăţi
mai scurte, despicaţi, stivuiţi, în aşteptarea vagoanelor ce-i vor căra spre
sobele celor dintre care, nu mulţi au stropit cu sudoarea urcuşului ţărâna din
care creşte bradul, acest superlativ al calităţilor ce şi le atribuiesc: înalt
ca bradul, drept ca un brad, verde ca bradul…. Alte trunchiuri vor merge spre
a fi transformate în scânduri, unele din ele fiind folosite la confecţionarea
ultimei locuinţe a omului ce va fi devenit un oribil cadavru. Mă scutur de gândurile
negre şi mă apropii de un grup de oameni ce încarcă o maşină cu lemne; după ce
le dau bineţe întreb unde merge maşina şi mi se răspunde că la Vatra Dornei. Îl
rog pe şofer să mă ia şi pe mine dar mă refuză motivând că locurile din cabină
sunt ocupate, iar pe încărcătură nu are voie să ia oameni dar, îmi spune, să nu
disper pentru că pe aici vor mai trece în aceeaşi direcţie tractoare cu remorci
şi poate voi avea noroc cu acestea.
Mai
stau de vorbă cu oamenii care, curioşi, mă chestionează cine sunt, de unde
sunt, ce meserie şi ce vârstă am, pe unde am umblat pe munte şi tare s-au mai
minunat că eu, un muritor de rând ca şi ei, umblu prin munţi cu rucsacul în
spinare. Pentru a doua oară îmi este dat să văd oameni simpli minunându-se că
unul de-al lor umblă să-şi îmbăieze ochii şi sufletul în comoara de frumuseţe a
maicii noastre Terra de parcă numai cei cu „sânge albastru” ar avea justificată
această pornire. După ce-şi termină treaba pleacă, ei ştiu unde, iar eu rămân să
aştept o ocazie spre Vatra Dornei; prefer să petrec în oraş cele aproximativ
patru ore care mai sunt până la sosirea trenului care mă va duce la Iaşi decât
să suport zgomotul infernal de aici. Dar timpul trece şi pe valea Dornei începe
să curgă dinspre munte un şuvoi de aer rece care mă determină să mă îmbrac din
nou. Şi cum ocazia aşteptată întârzie să apară renunţ să o mai aştept; îmi iau
rucsacul în spate şi călcând ca pe spini de usturimea tălpilor, care ne mai
fiind solicitate au început să mă înţepe îngrozitor, mă îndrept spre o clădire
pe a cărei uşă văzusem intrând şi ieşind lume. Unii din oameni se opreau afară şi
beau ceva inducându-mi impresia că acolo este unbufet de a cărui existenţă nu mă pot convinge
neputând citi firma pe care o văd din lateral. Cu gândul la o bere sau la un
pahar cu vin ajung în pragul respectivului sălaş al comerţului socialist care
se dovedeşte a fi un aprozar, iar de vânzare nu au decât apă minerală la sticle
de ½ l. şi sirop. În lipsă de altceva mă mulţumesc şi cu asta. Îmi îndrept apoi
paşii spre gară, în sala de aşteptare, aceasta aflându-se dincolo de locul unde
se descarcă buşteni. Intru într-o sală de aşteptare spaţioasă, luminoasă, dar
cu câte un ochi de sticlă lipsă la fiecare din geamuri. Cu gânduri critice la
adresacelor care ar fi trebuit să aibă
grijă de remedierea acestor lipsuri scot „Rebus”-ul, creionul, radiera şi…încep
să aştept trenul.
Încet-încet
se adună lume; o ţigancă mai în vârstă şi una mai tânără, ambele caută să intre
în vorbă cu mine dar văzându-mă lipsit de chef mă lasă în pace, grupul de
muncitori care încărcase maşina cu lemne, un tăietor de lemne a cărui măiestrie
în despicatul buştenilor o admirasem aşteptând ocazia spre Vatra Dornei şi alţi
oameni pe care îi vedeam pentru prima dată. Deoarece e ora prânzului mă gândesc
că au fost la masă şi acum îsi fac siesta stând la adăpost de vântul subţire
care începuse să bată afară. Nu mai pot ocoli dialogul şi astfel răspund la întrebări,
îmi las rucsacul cântărit şi văd că am cărat în spate 30 kg., ascult
presupuneri de cât va fi cântărit când am urcat pe munte.
Un
trăsnet năprasnic face ca proprii-mi muşchi să mă catapulteze spre tavanul care
se pare că va cădea în mii de fărâme, în timp ce sala de aşteptare se umflă ca
un balon de cauciuc, iar geamurile zvâcnesc violent în tocuri goale gata s-o ia
razna şi ele. Un colosal hohot de râs izbucneşte; toţi care sunt cu mine se
hlizesc cu gura până la urechi de parcă aş fi făcut cine ştie ce comicărie. În
timp ce mi se explică faptul că detunătura este efectul sonor al „puşcăturii”
de la cariera de piatră care are loc zilnic la această oră, pentru a dizloca
roca, mai răsună o explozie nu mai puţin zgomotoasă decât prima; nervii o iau
iarăşi razna dar reuşesc să mă stăpânesc trădându-mă de data asta doar printr-o
scurtă tresărire. Pe munte, de-a lungul anilor, îngerul cel bun m-a ferit de
spaime dar acum după aproape trei zile de veghe asupră-mi, obosit poate, a aţipit
lăsându-mă pradă groazei provocate de oameni şi nu de urşi, lupi sau alte vietăţi
mai puţin fioroase decât omul. Acum îmi explic şi lipsaintenţionată a ochiurilor de geam. Odată
pericolul trecut, fiecare se duce la treaba sa eu rămânând cu cele două ţigănci
(despre care aflu că sunt soacră şi noră). Discutăm şi ascult din gura bătrânei
o altă povestire despre întâlnirea cu ursul. Era pe munte, cu nepoţii ei, după
smeură; culegeau atenţi doar la fructe şi pătrunzând adânc în smeuriş se
pomeniră nas în nas cu ditamai ursul care, ridicat în două picioare, ca omul,
se delecta cu fructele arbuştilor. Ţiganca, îmi povesteşte în continuare, după
momentul de spaimă grozavă care o înlemnise, se retrage foarte încet, pas cu
pas, nepierzându-l din ochi. Fiara îi urmăreşte, curioasă parcă, mişcările fără
a face vre-un gest. Femeia, ajunsă la o oarecare distanţă, vrea să-l îmbuneze
pe regele pădurii; scoate din traistă un colţ de pâine ce-l avea să potolească
foamea nepoţilor şi-l aruncă ursului. Acesta apucă pâinea în labe,
o miroase, o lasă să cadă şi întorcând spatele pleacă legănând uman din şolduri.
Ţiganca îşi ia uşurel nepoţii
şi se retrage cu spatele, iar când se află la o distanţă apreciabilă de locul întâlnirii
de ”gradul zero” o ia în pas grăbit hotărâtă ca niciodată, câte zile va mai trăi,
să nu-i mai calce piciorul pe acolo.
Privesc impacientat la ceasul care arată că
trenul trebuia să fi sosit demult; am o uşoară bănuială amintindu-mi că aseară
soarele se încăpăţânase să se menţină pe cer cu toate că ceasul îmi spunea că
asfinţise, în consecinţă merg la impiegat să-l întreb cât este ora. Bănuiala mi
se confirmă; ceasul meu este cu o oră înainte dar nu din cauza lui ci pentru că
în timpul nopţii se trecuse la ora oficială de iarnă. În sfârşit, un tren
compus din trei vagoane trase de o locomotivă de 2100 C. P. (halal exploatare
eficientă) condusă de un „as” care demarează în trombă, ca la formula 1şi frânează cu disperare la oprirea în gări mă
lasă pe peron la Vatra Dornei Băi. Îmi dezinfectez gâtlejul cu o băutură ce are
gust de spirt de lustruit mobila, la
barul supranumit „Scufiţa Roşie” apoi mă cuibăresc într-un colţ al unui
compartiment de vagon din acceleratul342 Timişoara-Iaşi sosit surprinzător de repede… doar cu 30 de minute întârziere.
În compartiment, printre alţi tovarăşi de călătorie, am şi o familie din Buzău,
soţ şi soţie, dumnealui timorat că-i cu „Pietrele Doamnei”în rinichi şi care, când uită de ele, îşi
aminteşte de fapte deosebite săvârşite de el în război când a salvat de la
distrugere nu ştiu câte plutoane, tunuri şi ofiţeri, pentru că de atunci i se
trage lui cu piatra la rinichi de nu ştie la care doctor să se mai ducă pentru
că toţi vor să-l opereze dar el nu vrea să fie operat … că de când a fost el în
război de a salvato baterie de tunuri
din mâna ruşilor şi pe căpitanul care o comanda, că dacă nu era el … pietrele
de la rinichi îl dor dar numai când este vreme rea îl dor tare aşa că s-a hotărât
să se opereze pentru că … în război avea el un prieten doctorcare venea pe la el la magazie (aha, deci
povestitorul a făcut războiul la aprovizionare!) fiind doar plutonier
(!) şi care suferea şi el (doctorul) de aşa ceva şi cu toate ceaiurile pe
care le-a încercat nu a putut face nimic … dar el când regimentul era înconjurat
de ruşi l-a salvat din încercuire… pentru că pietrele de la rinichi …. Dar eu
sunt departe şi vorbele-i trec pe lângă mine risipindu-se în compartiment. Un
altul, tot din apropiere de Buzău, vine de la fecioru-i care face armata la
Timişoara, la grăniceri … este şi agent secret … atât de priceput şi apreciat
estecă nu ştie nimeni că-i agent secret
…. Prinde câte un moment de respiroal
„con-buzoianului”, cel cu tunurile şi pietrele la rinichi şi povesteşte în
continuare prin ce misiuni secrete a mai fost feciorul săucare este agent secret la o unitate de grăniceri
din Timişoara ….
Mă
simt cu răbdarea la limita-i inferioarăşi
pentru ascăpa mai repede de ei îi lămuresc
că este mult mai bine să coboare la Suceava, pentru a schimba trenul, şi nu la
Paşcani, aşa cum inţentionau dumnealor. Aflând, în sfârşit, liniştea mult dorită
pot trage un pui de somn trezindu-mă doare în scrâşnetul frânelor la oprirea
trenului în Iaşi. Cu tălpile fripte de usturime şi cu o mare dragoste faţă de
oameni, pe care încep să-i preţuiesc mai mult acum, după călătoriile-mi
solitare, să-i iubesc apreciindu-le calităţile, să fiu îngăduitor cu lipsurile
lor gândindu-mă că nici eu nu sunt perfect şi poate depăşesc în lipsuri pe mulţi
din jurul meu.
Acasă le găsesc pe Cecilia şi Antonella aşteptându-mă
cu masa pusă şi în timp ce ciugulesc câte ceva din cele pregătite de mâncare le
fac mărturisiri din avalanşade impresii
cu care m-am întors, despre frumuseţile văzute şi oamenii pe care i-am
cunoscut, despre întâmplările trăite în zilele petrecute pe munte.
Şi
aşa s-a încheiat sezonul meu de excursii din anul acesta, iar până în mai, anul
care vine, voi călători pe aripile închipuirii prin minunatele locuri pe care
le-am călcat, visând la excursiile viitoare.
------------------------------
-------- --------
-------- --------