Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Diaries - OFRANDE ABEONEI-XV- "Ce bine e să ai pe lume-o casă"

Bookmark and Share

OFRANDE ABEONEI-XV- "Ce bine e să ai pe lume-o casă"

OFRANDE ABEONEI-XV-

 

Ce bine e să ai pe lume-o casă!”

(Căliman, 24-27 septembrie 1989)

 

După recunoaşterea făcută luna trecută în Căliman iată că a venit vremea să-mi fac rucsacul şi să pornesc în călătorie încercând să explorez creasta principală a Călimanului. Mi-am planificat excursia astfel: plecarea cu trenul de la Iaşi până la Vatra Dornei, vizită la Costică Adam şi petrecerea unei nopţi la el, călătorie cu autobuzul care duce minerii, coborâre la Neagra Şarului apoi „per pedes” pe traseul: Plaiul lui Ţarcă-stâncile „12 Apostoli”-Gura Haitii-Călimanul Cerbului (2013 m.)-Iezerul Călimanului(2032 m.)-Bradul Ciont (1899 m.)-Reţitiş (2021 m.)-Negoiul Unguresc (2081 m.)-Pietrosul Călimanului (2100 m.)- Gruiu (1882 m.)-Ruscii (1913 m.)-Ciungetul (1923 m.)-Strunia (1885 m.)-Bistriciorul (1890 m.), iar de aici, coborâre pe valea Dornei către Dornişoara apoi, cu trenul, la Iaşi.

1. Duminică.

Ora 15.48. Sirena locomotivei rage leonin (mă cuprinde nostalgia amintindu-mi „uuu-ul” locomotivei cu aburi) şi trenul se pune în mişcare. În compartiment am drept companioni: o familie despre care aflu că este din Neagra Şarului, se numeşte Negrău şi vine dintr-un sejur petrecut la mare, alte două locuri sunt ocupate de doi tineri din Rodna Veche care sunt elevi la o şcoală U. C. E. C. O. M.din Vaslui, două femei de vârstă mijlocie care merg una la Vatra Dornei şi cealaltă la Baia Mare. Intrăm în vorbă şi povestim fiecare ce-i trece prin minte. Sunt întrebat unde merg cu un bagaj aşa de greu. Le răspund şi văd priviri nedumerite; adică cum să cari aşa un bagaj enorm doar din plăcerea de a urca pe munte?! Eu sunt mai nedumerit de neînţelegerea lor şi ca să mă explic le povestesc întâmplări trăite de mine acolo sus. Domnul Negrău este pe culuar, la o ţigară; aruncându-mi întâmplător ochii într-acolo îl surprind ascultându-mă amuzat, în mod deosebit când povestesc cum dormind într-o stână am ajuns acasă cu hainele puţind aşa răua fum că deşi au stat o iarnă întreagă în balcon putoarea nu s-a dus din ele. Încet-încet lămuresc lumea cam de ce mă duc eu pe munte. Femeia care coboară la Vatra Dornei spune că-i din Coşnaşi vine de la o sora măritată într-un sat din apropiere de Iaşi. Face comparaţie între orătăniile din curtea dânsei cu cele ale surorii si constată că cele din Coşna sunt mult mai vioaie.

-Păi cum dacă la mine, în fundul grădinii curge borcutul de până şi porcii beau apă minerală, găseşte ea explicaţia.

Negrău se întoarce de la ţigară şi ne punem pe vorbă. Aflu acum că-i din Neagra Şarului unde are o casă frumoasă în coasta Călimanului şi că vede ca în palmă „12 Apostoli”unde, îmi mărturiseşte cu francheţe, nu a fost niciodată (şi are aproximativ vârsta mea). Îmi mai mărturiseşte pasiunea dumnealui; umblă după coarnele lepădate de cerbi spre primăvară şi le strânge folosindu-le ca material pentru sculptat. Îmi explică cum se caută şi mă invită, de voi avea ocazia, să trec pe la el acasă să-i văd sculpturile. Îmi povesteşte întâmplări cu urşi şi-mi dă sfaturi foarte preţioase privitor la întâlnirea cu regele pădurilor; multe din ele, îmi mărturiseşte, sunt din proprie experienţă. Astfel aflu că ursul nu atacă nici o dată omul fără să aibă un motiv. Motivul îl constituie deranjul de la „masă”, atacul omului asupra sa sau ursoaica ce-şi apără puii crezându-i atacaţi. Mă sfătuieşte, când merg prin pădure, să păşesc zgomotos pentru că ursul auzind om se fereşte din calea lui. Deasemenea, când mă opresc pentru înnoptat să fac foc pentru că singura fiară care nu se teme de foc este… omul. Sălbătăciunea se fereşte chiar şi de mirosul de fum. Vorbind, nici nu-mi dau seama când am ajuns la Vatra Dornei. Coborâm împreună la gara mare şi ne despărţim în dreptul autogării; dumnealor iau autobuzul spre Neagra Şarului, iar eu merg la Costică Adam să petrec noaptea. Sunt primit cu bucurie dar îl lămuresc pe prietenul meu că nu pot să beau cu el mai mult de un pahar pentru că trebuie să mă scol dis de dimineaţă, iar mâine am un drum greu de făcut pe munte.

2. Luni.

Mă scol la ora 4.00, când noaptea e încă stăpâna lumii. Beau în fugă o cană cu lapte, să n-o refuz pe Catinca, şi la 4.30 apuc drum întins către autogară pentru a prinde autobuzele care duc minerii la exploatarea de sulf din Căliman plecând în jurul orei 5.30. Afară mă văd înconjurat de o pâclă deasă din care ţârâie mărunt. Mă ambiţionez, însă, şi-mi văd de drum hotărăt să mă iau de piept cu vremea. Aşteptând să apară autobuzul în autogară mă simt încălzit de speranţă văzând cum negurile par a se risipi şi din când în când chiar se iţeşte luna prin spărturile norilor. Soseşte autobuzul, urcăm cei câţiva oameni care-l aşteptăm, apoi şoferul pune lin în mişcare hardughia ducându-mă cu speranţele mele spre inima muntelui.

Cobor din autobuz la şcoala din Neagra Şarului şi, luându-mă după lămuririle date de un om, mă întorc puţin pentru a prinde drumul care urcă uşor în deal ducând la Sărişor. Vre-o zece minute am tovarăş o femeie care-mi arată la o răspântie traseul ce urcă spre „12 Apostoli” şi-mi dă lămuriri asupra căii ce o am de parcurs. Urc pe undrum de căruţă şi la un moment dat îmi vine să strig de bucurie; pe un pom zăresc marcajul turistic, punct roşu, care este trecut pe hartă, iar mâna Domnului trage vălul de nori de deasupra capului lăsând să se vadă imensitatea albastră ce acoperă Bucovina. Ies dintre case şi în scurt timp întru într-o pădure rară de molid. Caut loc de popas şi-l aflu într-o poiană, nu prea departe de marginea pădurii. Am privelişte splendidăîn jur, doar depărtările sunt înecate în negurile dimineţii de început de toamnă. În zvonul tălăncilor şi lătratul câinilor care se aud din satele de care nu m-am îndepărtat prea mult, în aerul îmbălsămat cu miros de răşină şi ciripit de păsărele inima-mi cântă simfonia bucuriei acompaniată de soarele ce se înalţă biruind negurile şi dezveleşte treptat-treptat crestele Călimanului ridicând cortina de pe scena pe care va avea loc spectacolul munţilor. Mă ridic să plec dar aud zgomot de căruţă şi mai zăbovesc puţin să schimb câteva vorbe cu oamenii. Sunt trei şi merg cu două căruţe după fân. Dau bineţe şi-i întreb cum cred că va fi vremea astăzi. Unul din ei aruncă o privire spre creasta Călimanului, apoi spre cer şi-mi spune, cu îndoialăparcă; „potrivită, nu va ploua dar va fi mai mult înnorat.” Mă despart de ei, urându-ne reciproc să ne ajute Dumnezeu la ceea ce avem de gând să facem astăzi, şi pornesc uşurel pe drumul, acum mai puţin umblat, care merge printre molizi uriaşi semănaţi ici-colo. După o vreme marcajul părăseşte drumul şi se abate pe o potecuţă ce coboară uşor în stânga până la malul râului Runcu. Sar peste un pârleaz şi deranjez o veveriţă ce-şi servea micul dejun la rădăcina unui molid; tâşneşte, mică săgeată neagră, şi se opreşte pe o creangă chefnind supărată vre-o înjurătură sau, poate, un „bună dimineaţa”. Cotesc la dreapta pepotecă şi încep să urc abrupt pe Pârâul Rece printre bolovani şi trunchiuri de copac cărate de ape, de mai-mai să cred că nu voi mai ajunge sus. Printre copacii înalţi din jur veveriţele ies să-mi dea bineţe şi să se lase admirate, câţiva cocoşi fulgeră prin faţa mea dar din cauza soarelui nu-i pot vedea în toată splendoarea coloritului lor. După ce muntele mi-a dovedit că-i … munte mă iartă scoţându-mă pe culmea Plaiului lui Ţarcă, la marginea unui desiş de jnepeni şi mă îndrumă spre poteca ce vine de la Vatra Dornei şi merge la Pietrosul. Am în stânga un plai înierbat ce coboară spre valea Negrei Şarului peste care se zăreşte, ca o umbră, începutul crestei principale a Călimanului, cu punctul de plecare din vârful Călimanul Cerbului. În faţă începe să se contureze crucea de pe vârful Lucaciu (1770 m.) pe care-l ocolesc puţin mai jos şi imediat mi se deschide în faţă priveliştea stâncăriilor de la „12 Apostoli”. Mă aşez pentru popas şi pentru masă într-un loc de unde am sub ochi toată scena pe care-şi joacă rolul actorii împietriţi de vreme ai zeului Vulcan. Aflat pe versanţii şi muchia semicirculară a locului de unde-şi are sorgintea Pârâul cu Peşti, grupul de stânci, din care face parte şi cel numit 12 Apostoli, te uluieşte prin felul cum sunt amplasate componentele, de parcă un uriaş le-ar fi înfipt în pământacolo unde i-a venit la îndemână, având grijă să nu distrugă pajiştea din jur; stânci înalte de mai multe staturi de om în care sculptez cu închipuirea forme de basm, coloane parcă cioplite de mâna unui sculptor şi la care, dacă te uiţi cu atenţie şi-ţi laşi iarăşi imaginaţia liberă iau forma unor animale sau oameni ce, curios, au privirile îndreptate spre fosta vatră de foc a Călimanului, craterul fostului vulcan, încât eşti tentat şi tu să priveşti într-acolo întrebându-te ce vor fi văzând de se uită cu atâta atenţie şi mă tem ca nu cumva bătrânul vulcan să izbucnească în fum şi foc, mânios pe cei ce i-au tulburat somnul milenar ruinându-l în zadarnica lor căutare; pitite printre brăduţii din jur, fantasme împietrite mă pândesc parcă; în spatele meu stă tolănită o uriaţă fiară, coborâtă din preistorie, cu botul adulmecând în vânt cine ştie ce mirosuri, iar peste copacii din vale se înalţă fruntea unui uriaş împietrit care priveşte cu mare atenţie la ce se întâmplă pe Reţitiş. Închei popasul şi mă îndrept spre grupul celor 12 Apostoli care stau la sfat pe dunga muntelui, puţin mai spre sud. Pe măsură ce mă apropii fotografiez cu înfrigurare, iar când ajung lângă el observ ca şi închipuirile de aici au faţa îndreptată spre ruina a ceea ce a fost cândva, nu prea de mult, Negoiul Românesc. „Conducătorul” grupului pare a fi stânca ce poartă uimitoare şi delicate trăsături umane numită „Mareşalul”, având aproape înălţimea mea, care priveşte mândru spre creasta înaltă a muntelui, iar ceva mai în spate, masiv, „Moşul” supraveghează zona de dincolo de valea râului Neagra. Sentimentul de încântare ce-l simt privind opera dumnezeiască a … naturii este întrerupt de glasul raţiunii care mă avertizează că mai am cale lungă de mers şi timpul nu se opreşte odată cu mine. În consecinţă, împotriva regretului ce-l simt, plec la drum. Mă deplasez câteva zeci de metri de la „Mareşal” şi un indicator mă îndrumă spre stânga către Gura Haitii. Înainte de a mă înscrie în coborâre privesc spre munca ce mă aşteaptă; dincolo de valea Negrei se ridică în urcuş abrupt coasta împădurită pe care voi osteni urcând spre Călimanul Cerbului, iar de acolo, spre sud, culmea ce-luneşte cu vârful Iezerul Călimanului pentru ca apoi, după ce coboară lin spre Bradul Ciont, să urce brusc spre Reţitiş unde se observă construcţia ce o văzusem de pe Negoiul Unguresc şi unde trebuie să ajung până la lăsarea serii. Cobor uşor poteca marcată cu punct albastru şi, nu ştiu de ce, simt cum mă cuprinde o uşoară moleşeală. Coborâşul este lesne, pâlcurile de pădure alternează cu poieni în care se zăresc şi două văcării, părăsite acum. Timpul este splendid, cerul este senin şi aerul răcoros, minunat pentru drumeţie. Treptat buna dispoziţie mă cuprinde din nou şi nu mai simt oboseala. Poteca se strecoară printr-o sihlă ce-mi aduce în memorie întâmplarea povestită de Negrău când pe o astfel de potecă, îngustă, dăduse nas în nas cu Moş Martin şi nu se ştie care din ei fusese mai speriat; în orice caz, ursul l-a „scuipat” de nu a mai putut scoate putoarea din haine.

Trecuse puţin de amiază când, după ce mai străbat o fâneaţă, ajung la malul Haitii cu apa curată aici dar care se va murdări când se va amesteca cu cea a Negrei Şarului. Fac un mic popas, apoi cu forţe proaspete urmez marcajul; cobor scurt de-a lungul Haitii până la confluenţa cu Neagra Şarului, de aici mă întorc puţin în deal şi pe o punte îngustă de beton, aruncată peste aceasta trec pe malul celălalt; privesc la apa care curge prin nişte jgheaburi de beton şi nu-mi pot stăpâni mânia văzând culoarea galben-roşietică a râului murdărit de nevoile civilizaţiei, însă fără mare folos. Încep să urc din greu pe piciorul Călimanului Cerbului, luptându-mă cu gravitaţia, urcuş lung şi aspru, cu opriri dese pentru a-mi trage sufletul, urcuş plictisitor, lipsit de perspectivă din cauza molizilor uriaşi. În sfârşit ies deasupra etajului pădurii şi pe poteca şerpuindă printre jnepeni urc în continuare abrupt pe Călimanul Cerbului. Ajuns aici îmi trag sufletul cu umerii uşuraţi de rucsac şi privesc în jur. Urmăresc traseul pe care am venit şi văd ca în palmă stâncile de la 12 Apostoli dar Pietrosul e în ceaţă. Privesc şi spre traseul ce-l mai am de făcut şi-mi dau seama că sunt în criză de timp. Vârful Reţitiş pe care se află locul unde vreau să înnoptez e departe. Îmi propun un tur de forţă pentru a atinge la lumina zilei şoseaua care se vede urcând spre construcţia de acolo, după care, chiar dacă se întunecă, nu voi mai avea probleme cu orientarea. Drumul este lung deoarece am de trecut peste două vârfuri: Iezerul Călimanului mai înalt şi Bradul Ciont înecat în jnepeniş. Părăsesc cei 2013 m. altitudine aiCălimanului Cerbului şi încep marş forţat spre Iezer. Tocmai când mă miram constatând că nu auzisem boncăluit de cerb, de undeva, din stânga, izbucneşte geamătul de dragoste şi nu peste mult timp cerbul pe care abia am timp să-l zăresc trece ca o nălucă prin faţa mea spre căldarea de unde-şi trage izvoarele râul Calul. Ud de transpiraţie şi suflând ca o locomotivă urc pe Iezerul Călimanului (2032 m.). Fac un scurt popas pentru a privi peisajul de calvar al Negoiului Românesc, care în curând cred că nu va mai fi, şi iarăşi o iau în marş forţat. Seara începe să-şi facă simţită prezenţa atât prin răcoarea din aer cât şi prin micşorarea vizibilităţii. După puţin timp intru în desişul de jnepeni; marcajul, dificil executat, îl pierd adeseori dar îmi dau seama repede şimă redresezla timp. Cu tot efortul meu noaptea se instalează de-a binelea şi sunt nevoit să apelez la lanternă. Mă conving de imensa utilitate a unei lanterne bune într-o excursie. De fapt dacă nu m-aş fi bazat pe ea nici nu aş fi avut curaj să las noaptea să mă prindă pe munte, în mers. Trec pe întuneric pe lângă Bradul Ciont (1899 m.) şi când în faţa mea văd albind panglica şoselei mă cred acasă. Ajung la o curbă şi sper că nu mai am mult de pătimit; o iau la stânga considerând că, spre dreapta, aceasta merge către Luana. Undeva, în vale, apare o lumină dar normal ar fi fost s-o văd mai sus decât mine. Încep să am îndoieli asupra corectitudinii direcţiei în care am luat-o şi mă conving de aceasta când văd că şoseaua începe să coboare în serpentine, ori eu o văzusem, de pe Călimanul Cerbului, că urcă în linie dreaptă pe muchia muntelui. Mă întorc şi nu după mult timp de când trecusem de curba unde ieşisem dintre jnepeni dau din nou de marcaj. Părăsesc şoseauaşi încep a urca pe potecă; de mai multe ori pierd marcajul dar revin şi-mi continuu drumul grăbindu-mă din cauză că oboseala se accentuează. În zadar îmi forţez ochii că nu zăresc nici un sâmbure de lumină care să trădeze locul construcţiei spre care merg. Doar undeva departe, în vale spre Mureş, se vede o mare de lumini. Bănuiesc a fi oraşul Topliţa. Îmi imaginez o cameră inundată de lumină şi căldură, bărbatul şi soţia cu copiii lor stând la o masă …. Alung himera şi-mi continuu drumul. Tocmai când îmi pierdusem speranţaşi marcajul, iar gândul mă ducea spre orientarea către colonia minerilor de la Luana mă pomenesc în faţa unei construcţii imense. Peste tot, întuneric beznă. Dau ocol clădirii şi o văd înconjurată de schele, iar geamurile şi uşile nici nu sunt montate. Gândindu-mă să-mi amenajez un culcuş înăuntru plec să fac cercetari în jur, în special să caut apă pentru că rezerva îmi este pe sfârşite. Mai descopăr o maşină în cabina căreia aş putea dormi, iar mai încolo o construcţie de tablă. Bat cu mânerul băţului de schi în uşa ce o am în faţăşi dau glas întrebând dacă este cineva înăuntru. Îmi răspunde o voce de bărbat care mă întreabă cine-s. Îi răspund şi solicit găzduire. Se aude un zăvor scrâşnind şi uşa se deschide. Îmi luminez faţa cu lanterna să se vadă că sunt un om şi nu vre-un urs, iar cel din faţa mea, convins de ce văzuse, mă pofteşte să intru. Mi se spune să mă fac comod, să stau la masă – dacă nu am mâncare se oferă să-mi dea ei – şi să mă culc în patul care este liber. Fac întocmai, refuzând însă, cu mulţumiri, oferta de mâncare pentru că am şi eu destule rezerve. În timp ce stau la masă sunt chestionat cine sunt, ce meserie şi ce vârstă am; în acelaşi timp mi se spune că toţi oamenii din baracă, şapte la număr, sunt din apropiere de Botoşani şi că lucrează acolo pe şantierul în care se construieşte o cabană meteo. Astfel dezleg şi misterul construcţiei pe care o văzusem încă cu o lună în urmă. O sobă încinsă dă o căldură plăcută. Cina frugală şi căldura îmi amintesc de setea care mă chinuie de câtva timp. Mi se arată un bidon de aluminiu şi mi se spune că este plin cu apă abia adusă. Beau cât un cal şi abia reuşesc să-mi potolesc setea. Nu sunt prea vorbăreţe gazdele mele dar nici eu nu am chef. Mă întind fericit sub pătură în timp ce pale de aer cald mă înconjoară, iar Moş Ene îmi închide ochii cu degetele-i de catifea. O rafală de vânt scutură tablele barăcii făcându-le să geamă şi în mintea-mi amorţită se insinuează, ca şi altă dată, versurile unui cântec.

„Ce bine e să ai pe lume-o casă

Să te sărute-n ea zorii de zi…”

3. Marţi.

Mă trezesc în trosnetul lemnelor care ard în soba de tablă. Undeva, de la unaparat de radio se aude o muzică vioaie. Se întrerupe pentru ca o voce să anunţe buletinul meteo; din cele spuse înţeleg că timpul va fi aidoma celui de ieri. Stau în continuare cu ochii închişi şi ascult zgomotele. Simt mişcări uşoare şi aud voci scăzute. Mă simt excelent, odihnit şi cu moralul ridicat. Decid să mă ridic în capul oaselor. O fac şi dau bună dimineaţa oamenilor care mă primiseră să împart pe timpul nopţii adăpostul cu ei. Aseară, la lumina difuză a focului nu reuşisem să le disting trăsăturile. Sunt oameni obişnuiţi, de vârstă medie. Privesc spre geam şi-l văd albit de pâclă. Iau, împreună cu gazdele mele, micul dejun apoi mă pregătesc de drum. Îmi iau rămas bun când ceasul arată ora 8.30. Ies în oceanul de ceaţă de afară şi urmând indicaţiile gazdelor meleo iau spre faţa clădirii în construcţie unde găsesc stâlpul de marcaj şi un indicator care mă îndrumăspre „Drumul Mariei Tereza”. Am ca ţintă pentru astăzi vârful Strunia, iar de aici trebuie să prind o potecă ce coboară spre nord la refugiul Gruiu de pe valea Dornei. Amintindu-mi de buletinul meteo auzit la radio (concluzionez că un aparat de radio mi-ar prinde foarte bine în drumeţiile mele) plec încrezător la drum convins fiind că nu peste mult timp ceaţa se va risipi; acum vizibilitatea este la vre-o 25-30 m.. Merg coborând uşor printre bolovani dar buna dispoziţie îmi îngheaţă când zăresc prin pâclă, în faţa mea, umbrele a vre-o câteva patrupede cu o talie impozantă. Prima dată văd unul, impresionant, cu părul sur şi cred că sunt lupi dar apropiindu-mă de ei văd unul mare, alb. Mă conving că sunt câini; fluier la ei şi doar cel alb nu fuge, ba chiar mă urmăreşte, de la distanţă, o bucată de drum. Ceaţa se subţiază suficient de mult şi recunosc locurile; astfel reuşesc să disting umbra masivă a Pietricelului care se ridică deasupra mea. Mă aflu pe o porţiune de drum pe care am fost împreună cu Cecilia şi Antonella acum o lună; parcă le simt alături de mine şi în suflet începe să mi se strecoare un dor de casă. Mă uit la ceas şi am impresia că timpul care s-a scurs de la plecarea de pe Reţitiş este prea scurt. Îmi continuu drumul coborând în Şaua Negoiului, la indicatorul turistic ce mă informează asupra celor patru direcţii care se întâlnesc aici. Poteca ce urmează curba de nivel spre NV, vechea potecă grănicerească numită şi „Drumul Mariei Tereza”, mă îmbie parcă la plimbare atât de clară şi uşoară pare a fi. Rezist ispitei şi mă pregătesc de lupta cu abruptul bolovănos pe care se caţără, strecurându-se printre jnepeni, traseul ce duce spre Negoiul Unguresc şi mai departe către Pietrosul Călimanului. La rădăcina stâlpului zăresc un ghemuleţ de sfoară împletită. Îl pun în rucsac gândindu-mă că poate-mi va fi de folos vreodată. Încep urcuşul şi când privesc ceasul să văd ora plecării îl găsesc oprit. Caut să stabilesc motivul; observ că secundarul se blochează mereu în dreptul cifrei 11 oprind astfel mecanismul ceasului. Decid ca la una din opriri să-l desfiinţez. Până atunci îl potrivesc la întâmplare. Când acele ceasului arată cu aproximaţie ora 9.15 ajung lângă refugiul de pe Negoiul Unguresc. Aerul este cam rece, bate puţin vântul, iar ceţurile învăluie împrejurimile. Totuşi, la intervale de timp destul de mari, se deschide perspectivă în jur încât pot admira împrejurimile. Astfel pot urmări şi o porţiune din traseul făcut ieri după amiază de la Călimanul Cerbului până la Bradul Ciont; doar Pietrosul şi Reţitiş se încăpăţânează să rămână mereu învăluiţi în ceaţă. Intru în refugiul cu formă de cupolă şi parcă ar fi vre-un adăpost de pe altă planetă. Dar senzaţia de spaţiu extraterestru dispare când văd stricăciunile făcute de nişte prea pământeni creaturi. Fibra de sticlă, foarte rezistentă, este spartă în multe locuri, iar priciul suprapus, confecţionat din ramă de fier cornier şi scândură arată de parcă ar fi fost minat. Pe pereţii interiori fel de fel de inscripţii îşi etalează conţinutul: propuneri erotice făcute unor Gaby, Lucy, Mymy, etc.; manifestarea dorinţei unora de a-şi băga undeva o anumita parte a trupului, după care amar vor plânge când va veni scadenţa, în diferite orificii umane şi neumane; unii, mai „curajoşi”îşi manifestă „dragostea” faţă de cel mai „iubit” dintre cetăţenii ţării în aşa fel că de ar fi fost surprinşi de „băieţii cu ochi albaştri” le-ar creşte barbă albă acolo unde nu este soare ci doar „întristare şi suspin”. Eu mă mulţumesc doar să-mi scot instrumentele de bărbierit şi să mă fac…frumos pentru întâlnirea cu Pietrosul Călimanului. Ies afară din refugiu şi mă pomenesc copleşit de lumina strălucitoare a unei dimineţi de sfârşit de septembrie. Negurile s-au risipit deschizând perspectivă spre splendorile din jur; doar zările sunt uşor împâclite. Pietrosul este atât de aproape încât dacă aş întinde mâna poate că l-aş atinge. Drumul este drept mergând pe o dungă îngustă acoperită cu lespezi de piatră, ca nişte solzi, care se mişcă cu zgomot sub picioare. Pe măsură ce mă apropii lespezile se fac mai mari şi se mişcă tot mai tare. Am senzaţia că tot muntele este o movilă imensă de plăci de piatră. Fără să depun efort prea mare, iată-mă aşezat pe gurguiul Pietrosului Călimanului care cu cei 2100 m. altitudine este cel mai înalt din masiv. Un stâlp de lemn, având deasupra un mic acoperiş din şindrilă, poartă un indicator turistic ce dă informaţii asupra direcţiilor şi timpilor de mers către Creanga şi Fântanele. Pietrosul Călimanului este mai puţin spectaculos decât omologul său, Pietrosul Rodnei, dar de aici se deschide cea mai încântătoare privelişte spre înălţimile Călimanului şi a masivelor din jur. Mă aşez pentru odihnă şi în acelaşi timp să privesc spectacolul magnific ce-l am sub ochi.

Fac roată cu privirea începând de la est, rotindu-mă spre dreapta, şi văd; Călimanul Cerbului pe creştetul căruia mai stăruie o tichie de ceaţă, Iezerul Călimanului, Bradul Ciont, Reţitiş pe vârful căruia se vede cabana meteo în construcţie, Pietricelul, năpăstuitul vârf al Negoiului Românesc; în imediata apropiere se vede Negoiul Unguresc pe care se află refugiul distrus de la care tocmai am plecat. În continuare se întind culmi, cumpene de ape, ce coboară spre valea Mureşului. În direcţia mea de mers, spre NV, drumul se continuă cu o muchie prelungă, ascuţită, numai blocuri de piatră; coboară în trepte prăpăstioase până la Coada Pietrosului de unde un platou se prelungeşte pe sub Muntele Haitii, lin, parcă pentru a-ţi da răgaz să-ţi mai tragi sufletul după efortul depus, apoi, în continuare, Gruiul, Ciungetu, Strunioru şi Bistriciorul. Spre nord am la picioare Depresiunea Dornelor înecată în ceaţă. În centrul tuturor acestora se ridică vârful Pietrosul, avându-mă pe mine în creştet, un con ridicat brusc din creasta Călimanului, cu coastele năpădite de grohotiş.

Constat că ceasul meu iarăşi a luat-o razna. Trag cu ochiul la soare şi-l văd cam la crucea amiezii. Îmi arunc rucsacul pe umeri şi mă ridic în picioare gata de plecare. Zăresc urcând pe valea Dumitrelului un grup de turişti format din trei bărbaţi şi două femei. Mare lucru şi binoclul ăsta! Dacă nu l-aş fi avut, de la asemenea distanţă nu aş fi putut distinge cărui sex aparţin persoanele. Încep să cobor. Merg pe o muchie îngustă năpădită de grohotiş şi am la picioare un circ glaciar al cărui pietre, mai în vale, sclipesc udate de apele unui izvor. Traseul este de o frumuseţe sălbatică şi mă face să cred că este cel mai spectaculos din masiv. Merg tot timpul pe custură cu privelişte splendidă în ambele părţi. Marcajul apare sporadic dar nu mi-e teamă că mă voi rătăci. Sub mine se vede, clar conturat, Drumul Mariei Tereza care-mi serveşte ca ghid. Ajuns la vârful Gruiu, ce pare o cetate, îl asaltez direct, fără să cobor la potecă, trec pe unbrâu ocolind o stâncă imensă formată dintr-o mulţime de coloane paralelipedice, zidite parcă din cărămidă de mâna vre-unui meşter iscusit; fisuri adânci se prelungesc în vale spre locul de unde se naşte un izvor. Merg încet vrăjit de frumuseţea locurilor, mă strecor printre jnepenii care au început să apară, şi depăşesc vârful. Mă aflu la peste 30 m. deasupra potecii pe care se apropie grupul ce-l văzusem urcând pe Dumitrelul şi care mă ajunsese. Vorbesc româneşte cu un uşor accent străin. Intru în vorbă cu ei, interesat să ştiu cât este ceasul. Cobor în curmătura dintre Gruiul şi Ruscii. Aş avea posibilitatea să ajung la Drumul Mariei Terezadar vârful Ruscii mă ispiteşte să-l escaladez. Nu rezist ispitei şi mă avânt spre înălţimi urmând o potecă pe care, la un moment dat, găsesc un semn vechi de marcaj – bandă albastră. Ajuns în şaua următoaredaude un izvor; îmi fac rezervă de apă apoi „şurubăresc” ceasul scoţând mecanismul din carcasă şi înlăturând secundarul buclucaş.

Treaba fiind aranjatăapuc pe o potecă largă ce se afundă între jnepeni; aceştia sunt mari depăşindu-mă cu mult în înălţime, poteca este largă, iar eu merg fără grijă pe ea până ce … „mă lasă baltă” dispărând năpădită de jnepeni. Nu-mi surâde ideea de a mă întoarce aşa că păşesc pe trunchiul unuia şi ajung la o oarecare înălţime ca să pot vedea în jur. În faţă, în sensul de mers, zăresc o potecă clară aşa că hotărăsc s-o iau în linie dreaptă într-acolo, neavând habar de calvarul care mă aşteaptă. Mă lupt aproape un ceas cu jnepenii înaintând foarte greu dar căpătând experienţă în astfel de lupte; fac echilibristică pe trunchiul aproape orizontalal arbustului, ţinându-mă de ramurile lui; când ajung la vârf mă opresc şi ochesc alt trunchi, fac un salt şi cu preţul câtorva julituri îmi ating ţinta; şi tot aşa până mă prăbuşesc, cu răsuflarea tăiată şi o gaură într-un crac al pantalonului de trening, în poteca clară cu marcajul bun, ce-o văzusem. Nu mai am vlagă să escaladez vârful Cingetul aşa că-l ocolesc şi chitesc un loc pe unde să mă retrag pentru a căuta adăpost de noapte. Zăresc departe, în vale, o construcţie şi sper ca până la lăsarea serii să ajung acolo.

La următorul popas las „tarhatul” din spate şi mă lungesc în iarbă cu harta sub nas. Deoarece nu am încă încredere deplină în ceas trag cu coada ochiului la soarele care scapătă spre asfinţit şi în funcţie de cât mai este până se va dosi după culmea care coboară din Bistriciorul, spre sud, îmi stabilesc porţiunea următoare de traseu. Văd că nu mai am mult de mers până în Curmătura Tihului de unde, spre dreapta, se ramifică o potecă marcată cu cruce albastră ce coboară spre refugiul Gruiu pe care-l bănuiesc a fi construcţia ce am zărit-o mai înainte către Valea Dornei. O iau iar la drum; cobor accentuat, intru într-o pădure impozantă de molid şi ajung într-o curmătură adâncă pe care o bănuiesc a fi Curmătura Tihului. Din cauza pădurii nu am perspectivă în jur ca să mă pot orienta după ce se vede, aşa că sunt cu ochii în patru după vre-un semn care să-mi indice ramificaţia potecii. Dar poteca pe care merg, încăpăţânată, mă duce tot înainte nevrând să mă lase s-o părăsesc, ascunzând-o pe cea care m-ar duce spre un loc de înnoptat, purtându-mă tot înainte şi, vrând-nevrând, fac precum personajul din zicala cu Grigore şi aghiazma, adică mă angajez îndârjit pe poteca ce iese din pădure şi urcă îndărătnică amintindu-mi de calvarul biblic de pe muntele Golgota. Urc greu printre jnepenii dispuşi în desişuri consistente unde cred că zăpada dăinuie până târziu în vară, aşa sunt de încâlciţi. Totul în jur este umed de parcă şi din soarele care se vede rareori prin ţesătura de ramuri de deasupra capului picură stropi de apă. Poteca mă poartă la mare distanţă scoţând sufletul din mine de parcă nu fusese destul cât mi l-am scos din proprie iniţiativă.

Pic fulgerat pe culmea de pe care se deschid privelişti paradiziace spre orizontul circular în centrul căruia mă aflu. Nu mai am timp să simt oboseala şi scot la iveală documentaţia de care dispun: harta, ghidul Călimanului şi busola. Stabilesc că mă aflu pe vârful Strunioru la 1885 m., iar în faţă, spre vest, masiv, impozant, ademenitor ca Eva cu mărul, purtând în jurul creştetului aura asfinţitului, se află vârful Bistriciorul. Vlagă nu mai am de aceea, deşi ispita-i mare, îl ocolesc prinzând hăţaşul care presupun că mă va duce la stâna ce o zărisem printre copaci. Ocolesc pe curba de nivel, cam pe la mijlocul căldării glaciare de pe versantul nordic al Bistriciorului, şi ajung la o potecă ce coboară abrupt pe muchie strecurându-se, prăpăstioasă, printre jnepeni. Ajung la marginea unei imense poieni, înconjurată de pădurea de molid pe celelaltetrei laturi. Văd, tocmai jos, puţin spre vest, două stâne; una de o construcţie ceva mai veche, iar cealaltă, aflată peste o vâlcică, alcătuită din bârne proaspăt cioplite pare mai ispititoare. Cobor greu pe panta abruptă şi mă opresc mai întâi la cea veche; o cercetez şi strâmb din nas, miroase tare a fum şi a zer. Mai merg cinci minute traversând vâlcica şi ajung în preajma construcţiei celei noi. O studiez pe din afară; bârnele frumos îmbinate nu lasă să treacă pic de vânt, acoperişul în stare să reziste unei ploi biblice, uşa spre care mă îndrept numai că nu are geamuri de sticlă cu perdeluţe. Are chiar şi o broască zdravănă să reziste ursului din Căliman, care este cel mai mare din Carpaţi. Deschid uşa şi simt cum dezamăgirea mă pocneşte în creştetul capului. Pe jos, deasupra pardoselei de scânduri, bălegarul este gros de o şchioapă, vatră de foc nu există, locul priciului îl ţine o băncuţă îngustă pe care nu se poate dormi. Urc în pod dar văd că nici aici nu se poate, fânul lipsind cu desăvârşire. În fundul căldării ce-o ocolisem pe sub Bistriciorul văzusem o potecă lată semănând a drum forestier ce părea a coborî în direcţia în care aş fi vrut să merg eu, iar mergând spre stână observasem o potecă marcată cu bandă roşie care ducea într-acolo. Mă hotărăsc s-o urmez şi dacă voi reuşi să ajung la drumul forestier nu-mi mai pasă de lăsarea întunericului.

Prind poteca, cobor accentuat prin pădure dar când ajung la fundul căldării, în loc s-o ia pe firul ulucului în vale, poteca începe să urce uşor şi mă scoate în cea pe care venisem dinspre Strunioru. Mă opresc înciudat de drumul pe care l-am făcut zadarnic. Dar tot răul are şi un bine; în imediata apropiere susură firul cristalin al unui izvor. Iau provizie de apă si fac cale întoarsă oprindu-mă direct la stâna care nu-mi plăcuse la început. Încep, harnic, să mă gospodăresc; adun lemne, fac oarecare ordine înăuntru, aprind un foc zdravăn şi-mi pregătesc culcuş pe priciul destul de încăpător de aici. De acum am experienţa de a înnopta în stâne părăsite, singur în creierul muntelui, aşa că nu mă încearcă nici cea mai vagă emoţie. Mă simt obosit după drumul greu de peste zi şi prevăd că voi dormi buştean. Pentru a avea căldură acumulata peste noapte, din pietre şi un cupon de şină de cale ferată, ajuns cine ştie cum aici, improvizez un fel de cuptor sub care îngrămesc lemne câte încap. Treptat căldura se răspândeşte plăcut, iar eu stau tolănit ca un paşă în culcuşul ce mi-l amenajasem. Afară este senin şi adie un vânt uşor care clatină lin, parcă, luminiţele puzderiei de stele ce împânzesc cerul. De undeva, din noapte, de dincolo de creastă, se aude un motor de maşină trăgând din greu; deci sunt în apropierea unui drum.

În parte, scopul excursiei a fost atins dar nu am auzit cerbi decât pe cel de aseară din vârful Căliman Izvor şi încă unul când traversamcăldarea de sub Bistriciorul. În rest, linişte…

4. Miercuri.

Frigul mă trezeşte aproximativ la ora 2.00. Alimentez focul cu lemne şi ies afară; cerul este de un albastru adânc, ornat cu un număr infinit de stele, împrejurimile sunt limpezi, nu adie fir de vânt dar este foarte rece. Ascult dar în zadar; nu aud nici un cerb. De ce oare? Nu sunt cerbi în Căliman sau anul acesta au fost mai nerăbdători? Anul trecut, exact în această perioadă, am fost în Munţii Suhard şi Rodnei; hăuleaumunţii de brăhnitul lor. Când mă trezesc din nou lumina zilei domină împrejurimile. Soarele încă nu a răsărit, aerul este foarte rece, un strat gros de brumă albeşte pământul, iar pe vârful firelor de iarbă sclipesc biluţe de rouă, îngheţate. Activez focul, îmi pregătesc micul dejun şi după ce-mi potolesc foamea care începe să-mi dea târcoale, îmi fac bagajul şi plec pe drumul întoarcerii acasă.

Mă îndrept spre poteca marcată cu bandă roşie ce-o descoperisem aseară, decis ca la primul drum ce-l voi întâlni orientându-se spre dreapta s-o iau într-acolo pentru a ajunge pe valea Dornei; privesc cu părere de rău spre Bistriciorul şi regret că timpul nu-mi permite o ascensiune dar… „îmi jur în barbă“ ca anul viitor să mă întorc pentru a-l urca. Trec pe lângă stâna cea nouă care nu mă satisfăcuse aseară, apoi pe lângă o alta, spartă, din marginea poienii; de aici, intrând în pădure, poteca începe să coboare uşor; după câtva timp ajung la un loc de unde se desprinde spre dreapta o alta, bătătorită bine, semn că este intens circulată. Optez pentru ea, cobor puţin în pantă accentuată, apoi, urmând-o, fac o întoarcere în arc de cerc spre direcţia din care am venit şi merg pe curba de nivel; bănuiesc că ocoleşte obârşia vre-unei ape coborând uşor coasta muntelui dar se dovedeşte că m-am înşelat; după vre-o zece minute de mers mă pomenesc ajuns lângă stâna dărâmată, în apropierea locului unde înnoptasem. Pesemne că locul acesta are vre-o oarecare forţă de atracţie deoarece mereu mă întorc la el. Mă revoltă această rotire în loc şi decid să cobor direct prin pădure spre apa Dornei. Urc pe o movilă şi privesc în vale pe deasupra pădurii; în stânga se vede localitatea Dornişoara şi o linie de înaltă tensiune ce merge spre construcţia frumoasă de pe valea Dornei ce o zărisem ieri. Îmi fixez o direcţie perpendiculară pe linia de înaltă tensiune, determin punctul cardinal cu busola şi pornesc la drum prin pădure urmând muchia muntelui ce coboară, când mai lin, când mai abrupt, prin pădurea aerisită, curăţată parcă de mână de om, doar din loc în loc fiind nevoit să ocolesc trunchiul prăbuşit al câte unui molid. Ajung la unizvor şi urmez calea arătată de firul apei care-şi măreşte debitul aproape la fiecare pas; mă „agăţ” apoi de o urmă de tractor care, puţin mai jos, se transformă într-un drumeag. După ceva mai mult de o oră de la plecare ajung la undrum forestier excelent întreţinut care, însoţind apa Dornei, merge spre Dornişoara. Mă opresc pe malul apei într-un scurt popas să-mi răcoresc cu câţiva pumni de apă obrajii arzând de efort. O iau pe drum la vale şi pentru că nu cunosc distanţa până la staţia C. F. R. de la Dornişoara merg pas întins. După o bucată de drum întâlnesc o femeie care-mi confirmă că mă aflu pe valea râului Dorna, la aproximativ 9 km. de Dornişoara, adică la mai bine de două ore de mers. Într-un loc, unde apa se apropie din nou la marginea drumului, mai fac un popas să scot câteva bulendre de pe mine; aici jos, la poalele muntelui, este mai cald.

Pornesc din nou la drum şi vegheat îndeaproape de Bistriciorul calc kilometrii care mi-au mai rămas până la Dornişoara, drum pe care se pare că l-a călcat şi marele Eminescu în călătoria sa spre Blaj. Când bănuiesc că mă aflu la mijlocul căii fac popas pentru masă şi odihnă aşezându-mă pe o bancă amenajată lângă un izvor cu apa cristalină ce tâşneşte din stâncă şi-mi cântă şoptit la ureche. Continuu drumul care mi se încrucişează cu al unui pădurar sau inginer silvic sau, poate, undrumeţ ca şi minece s-a oprit în gura unui râu, in poiana, sa-si noteze impresiile intr-un carnet; trec pe langa el fara sa-l tulbur. Ceva mai în vale, ungrup de tăietori de lemne iau micul dejun lângă flacara unui foc; maşini urca pentru a fi încărcate cu lemne şi peste toate acestea, pe deasupra pădurii de brad, veghează insistent, obsedant chiar, Bistriciorul. Pe marginea drumului nu sunt borne kilometrice dar observ că stâlpii reţelei de înaltă tensiune sunt numerotaţi în ordine descrescătoareşi după cifrele înscrise pe ei îmi dau seama că nu mai am mult de mers până la Dornişoara. Într-adevăr, după ce trec de o potecă marcatăcu cruce albastră ce vine din dreapta, de pe valea unui râu, intru în cariara de piatră dincapătul localităţii.

O întreagă industrie de fărâmat muntele se afla aici; maşini uriaşe cară trupul frânt al muntelui pe care-l varsă în mori colosale ce, într-un zgomot infernal, îl mărunţesc apoi benzi rulante îl cară spre nişte ciururi unde fărâmele de piatră sunt sortate pe dimensiuni; de la mărimea pietrei folosite la terasamentele de cale ferată, la mărimea firului de nisip. Mai încolo, silozuri uriaşe sunt încărcate cu piatră care mai apoi curge în vagoanele ce se opresc dedesubt pentru ca, după ce vor fi fost încărcate, să meargă spre a o risipi în lungul şi-n latul ţării.

Peste drum, alţi „criminali”, aduc în maşini trupurile brazilor doborâţi pe munte pentru ca aici să fie iarăşi tăiaţi în bucăţi mai scurte, despicaţi, stivuiţi, în aşteptarea vagoanelor ce-i vor căra spre sobele celor dintre care, nu mulţi au stropit cu sudoarea urcuşului ţărâna din care creşte bradul, acest superlativ al calităţilor ce şi le atribuiesc: înalt ca bradul, drept ca un brad, verde ca bradul…. Alte trunchiuri vor merge spre a fi transformate în scânduri, unele din ele fiind folosite la confecţionarea ultimei locuinţe a omului ce va fi devenit un oribil cadavru. Mă scutur de gândurile negre şi mă apropii de un grup de oameni ce încarcă o maşină cu lemne; după ce le dau bineţe întreb unde merge maşina şi mi se răspunde că la Vatra Dornei. Îl rog pe şofer să mă ia şi pe mine dar mă refuză motivând că locurile din cabină sunt ocupate, iar pe încărcătură nu are voie să ia oameni dar, îmi spune, să nu disper pentru că pe aici vor mai trece în aceeaşi direcţie tractoare cu remorci şi poate voi avea noroc cu acestea.

Mai stau de vorbă cu oamenii care, curioşi, mă chestionează cine sunt, de unde sunt, ce meserie şi ce vârstă am, pe unde am umblat pe munte şi tare s-au mai minunat că eu, un muritor de rând ca şi ei, umblu prin munţi cu rucsacul în spinare. Pentru a doua oară îmi este dat să văd oameni simpli minunându-se că unul de-al lor umblă să-şi îmbăieze ochii şi sufletul în comoara de frumuseţe a maicii noastre Terra de parcă numai cei cu „sânge albastru” ar avea justificată această pornire. După ce-şi termină treaba pleacă, ei ştiu unde, iar eu rămân să aştept o ocazie spre Vatra Dornei; prefer să petrec în oraş cele aproximativ patru ore care mai sunt până la sosirea trenului care mă va duce la Iaşi decât să suport zgomotul infernal de aici. Dar timpul trece şi pe valea Dornei începe să curgă dinspre munte un şuvoi de aer rece care mă determină să mă îmbrac din nou. Şi cum ocazia aşteptată întârzie să apară renunţ să o mai aştept; îmi iau rucsacul în spate şi călcând ca pe spini de usturimea tălpilor, care ne mai fiind solicitate au început să mă înţepe îngrozitor, mă îndrept spre o clădire pe a cărei uşă văzusem intrând şi ieşind lume. Unii din oameni se opreau afară şi beau ceva inducându-mi impresia că acolo este unbufet de a cărui existenţă nu mă pot convinge neputând citi firma pe care o văd din lateral. Cu gândul la o bere sau la un pahar cu vin ajung în pragul respectivului sălaş al comerţului socialist care se dovedeşte a fi un aprozar, iar de vânzare nu au decât apă minerală la sticle de ½ l. şi sirop. În lipsă de altceva mă mulţumesc şi cu asta. Îmi îndrept apoi paşii spre gară, în sala de aşteptare, aceasta aflându-se dincolo de locul unde se descarcă buşteni. Intru într-o sală de aşteptare spaţioasă, luminoasă, dar cu câte un ochi de sticlă lipsă la fiecare din geamuri. Cu gânduri critice la adresacelor care ar fi trebuit să aibă grijă de remedierea acestor lipsuri scot „Rebus”-ul, creionul, radiera şi…încep să aştept trenul.

Încet-încet se adună lume; o ţigancă mai în vârstă şi una mai tânără, ambele caută să intre în vorbă cu mine dar văzându-mă lipsit de chef mă lasă în pace, grupul de muncitori care încărcase maşina cu lemne, un tăietor de lemne a cărui măiestrie în despicatul buştenilor o admirasem aşteptând ocazia spre Vatra Dornei şi alţi oameni pe care îi vedeam pentru prima dată. Deoarece e ora prânzului mă gândesc că au fost la masă şi acum îsi fac siesta stând la adăpost de vântul subţire care începuse să bată afară. Nu mai pot ocoli dialogul şi astfel răspund la întrebări, îmi las rucsacul cântărit şi văd că am cărat în spate 30 kg., ascult presupuneri de cât va fi cântărit când am urcat pe munte.

Un trăsnet năprasnic face ca proprii-mi muşchi să mă catapulteze spre tavanul care se pare că va cădea în mii de fărâme, în timp ce sala de aşteptare se umflă ca un balon de cauciuc, iar geamurile zvâcnesc violent în tocuri goale gata s-o ia razna şi ele. Un colosal hohot de râs izbucneşte; toţi care sunt cu mine se hlizesc cu gura până la urechi de parcă aş fi făcut cine ştie ce comicărie. În timp ce mi se explică faptul că detunătura este efectul sonor al „puşcăturii” de la cariera de piatră care are loc zilnic la această oră, pentru a dizloca roca, mai răsună o explozie nu mai puţin zgomotoasă decât prima; nervii o iau iarăşi razna dar reuşesc să mă stăpânesc trădându-mă de data asta doar printr-o scurtă tresărire. Pe munte, de-a lungul anilor, îngerul cel bun m-a ferit de spaime dar acum după aproape trei zile de veghe asupră-mi, obosit poate, a aţipit lăsându-mă pradă groazei provocate de oameni şi nu de urşi, lupi sau alte vietăţi mai puţin fioroase decât omul. Acum îmi explic şi lipsaintenţionată a ochiurilor de geam. Odată pericolul trecut, fiecare se duce la treaba sa eu rămânând cu cele două ţigănci (despre care aflu că sunt soacră şi noră). Discutăm şi ascult din gura bătrânei o altă povestire despre întâlnirea cu ursul. Era pe munte, cu nepoţii ei, după smeură; culegeau atenţi doar la fructe şi pătrunzând adânc în smeuriş se pomeniră nas în nas cu ditamai ursul care, ridicat în două picioare, ca omul, se delecta cu fructele arbuştilor. Ţiganca, îmi povesteşte în continuare, după momentul de spaimă grozavă care o înlemnise, se retrage foarte încet, pas cu pas, nepierzându-l din ochi. Fiara îi urmăreşte, curioasă parcă, mişcările fără a face vre-un gest. Femeia, ajunsă la o oarecare distanţă, vrea să-l îmbuneze pe regele pădurii; scoate din traistă un colţ de pâine ce-l avea să potolească foamea nepoţilor şi-l aruncă ursului. Acesta apucă pâinea în labe, o miroase, o lasă să cadă şi întorcând spatele pleacă legănând uman din şolduri. Ţiganca îşi ia uşurel nepoţii şi se retrage cu spatele, iar când se află la o distanţă apreciabilă de locul întâlnirii de ”gradul zero” o ia în pas grăbit hotărâtă ca niciodată, câte zile va mai trăi, să nu-i mai calce piciorul pe acolo.

Privesc impacientat la ceasul care arată că trenul trebuia să fi sosit demult; am o uşoară bănuială amintindu-mi că aseară soarele se încăpăţânase să se menţină pe cer cu toate că ceasul îmi spunea că asfinţise, în consecinţă merg la impiegat să-l întreb cât este ora. Bănuiala mi se confirmă; ceasul meu este cu o oră înainte dar nu din cauza lui ci pentru că în timpul nopţii se trecuse la ora oficială de iarnă. În sfârşit, un tren compus din trei vagoane trase de o locomotivă de 2100 C. P. (halal exploatare eficientă) condusă de un „as” care demarează în trombă, ca la formula 1şi frânează cu disperare la oprirea în gări mă lasă pe peron la Vatra Dornei Băi. Îmi dezinfectez gâtlejul cu o băutură ce are gust de spirt de lustruit mobila, la barul supranumit „Scufiţa Roşie” apoi mă cuibăresc într-un colţ al unui compartiment de vagon din acceleratul342 Timişoara-Iaşi sosit surprinzător de repede… doar cu 30 de minute întârziere. În compartiment, printre alţi tovarăşi de călătorie, am şi o familie din Buzău, soţ şi soţie, dumnealui timorat că-i cu „Pietrele Doamnei”în rinichi şi care, când uită de ele, îşi aminteşte de fapte deosebite săvârşite de el în război când a salvat de la distrugere nu ştiu câte plutoane, tunuri şi ofiţeri, pentru că de atunci i se trage lui cu piatra la rinichi de nu ştie la care doctor să se mai ducă pentru că toţi vor să-l opereze dar el nu vrea să fie operat … că de când a fost el în război de a salvato baterie de tunuri din mâna ruşilor şi pe căpitanul care o comanda, că dacă nu era el … pietrele de la rinichi îl dor dar numai când este vreme rea îl dor tare aşa că s-a hotărât să se opereze pentru că … în război avea el un prieten doctorcare venea pe la el la magazie (aha, deci povestitorul a făcut războiul la aprovizionare!) fiind doar plutonier (!) şi care suferea şi el (doctorul) de aşa ceva şi cu toate ceaiurile pe care le-a încercat nu a putut face nimic … dar el când regimentul era înconjurat de ruşi l-a salvat din încercuire… pentru că pietrele de la rinichi …. Dar eu sunt departe şi vorbele-i trec pe lângă mine risipindu-se în compartiment. Un altul, tot din apropiere de Buzău, vine de la fecioru-i care face armata la Timişoara, la grăniceri … este şi agent secret … atât de priceput şi apreciat estecă nu ştie nimeni că-i agent secret …. Prinde câte un moment de respiroal „con-buzoianului”, cel cu tunurile şi pietrele la rinichi şi povesteşte în continuare prin ce misiuni secrete a mai fost feciorul săucare este agent secret la o unitate de grăniceri din Timişoara ….

Mă simt cu răbdarea la limita-i inferioarăşi pentru ascăpa mai repede de ei îi lămuresc că este mult mai bine să coboare la Suceava, pentru a schimba trenul, şi nu la Paşcani, aşa cum inţentionau dumnealor. Aflând, în sfârşit, liniştea mult dorită pot trage un pui de somn trezindu-mă doare în scrâşnetul frânelor la oprirea trenului în Iaşi. Cu tălpile fripte de usturime şi cu o mare dragoste faţă de oameni, pe care încep să-i preţuiesc mai mult acum, după călătoriile-mi solitare, să-i iubesc apreciindu-le calităţile, să fiu îngăduitor cu lipsurile lor gândindu-mă că nici eu nu sunt perfect şi poate depăşesc în lipsuri pe mulţi din jurul meu.

Acasă le găsesc pe Cecilia şi Antonella aşteptându-mă cu masa pusă şi în timp ce ciugulesc câte ceva din cele pregătite de mâncare le fac mărturisiri din avalanşade impresii cu care m-am întors, despre frumuseţile văzute şi oamenii pe care i-am cunoscut, despre întâmplările trăite în zilele petrecute pe munte.

Şi aşa s-a încheiat sezonul meu de excursii din anul acesta, iar până în mai, anul care vine, voi călători pe aripile închipuirii prin minunatele locuri pe care le-am călcat, visând la excursiile viitoare.

------------------------------

 --------                 --------

  --------                 --------

Author: Constantin Asandei
Uploaded by: Constantin Asandei
Views: 7058, Last update: Mon, Jun 30, 2008



Links to the Mountain Guide:
Muntii CALIMAN  
Login or register to comment