Rânduri pentru prieteni
(Ceahlău, 2-4 iulie 2008)
1 Marţi.
Tare greu mai este de făcut un rucsac mare în care pui lucruri puţine! Dar
altul mai mic nu am aşa că am aruncat, pe lângă cele necesare, o carte alături
de o revista Rebus (inutile, după unii) şi 62 de toamne, ierni, primăveri şi
veri, de-a valma (inutile, după mine) şi iată-ne aşteptând în răcoarea
dimineţii plecarea spre Durău a microbuzului firmei Geo-Tur. Prima ieşire la
munte de anul acesta am pus-o la cale împreună cu Antonella şi „ profa de
chimie“ (în particular, Rădiţa); echipa este completată cu fiica ei, Sara şi,
bineînţeles, cu nelipsita Saşa care se dovedeşte a fi cea mai vioaie membră a
grupului; cu limba scoasă, mai-mai să se împiedice în ea, aleargă de la unul la
altul îndemnându-ne, parcă, să plecăm odată.
Şi plecăm. Şoferul, moldovean sadea, conduce domol, creându-ne condiţii să
ne delectăm cu imaginea lanurilor poleite de razele soarelui dar şi a satelor
care-şi schimbă înfăţişarea de la un an la altul, mai să nu le mai cunoşti; parafrazându-l
pe un fost ministru al transporturilor îmi vine să spun: „spanioli, italieni,
aici sunt banii voştri!“ Mastodonţi de multe tone ne depăşesc în huruit
asurzitor de motoare, grăbindu-se la treburile lor, din când în când şoferul
nostru îşi mai aprinde câte o ţigară, iar la Paşcani trage în autogară şi mai
face o pauză de vre-un sfert de oră. Mă revolt pe lehamitea de care simt că mă
molipsesc şi descoperind un bar îmi pun sângele în mişcare cu un coniac. Fără
efect. Lungită pe genunchii mei şi ai Antonellei Saşa ne invită la somn, iar de
pe bancheta din faţă nu vine nici un semnal care să arate că acolo-i alt fel.
Doar apropierea de Durău ne înviorează şi când coborâm în parcarea din faţa
mănăstirii organismele noastre funcţionează la întreaga capacitate. Un scurt
popas în părculeţul de aici pentru aprovizionare, o mică gustare şi pregătirea
rucsacilor de marş, apoi, după ce plătim „bănuţul văduvei“, taxa de intrare în
rezervaţie, ne angajăm pe traseul spre cascada Duruitoarea. Astăzi muntele este
slab populat de turişti; pe traseu, până la cascadă, ajungem o familie din
Galaţi si un grup de elevi. Timpul este bun de drumeţie; cerul este uşor
înnorat iar răcoarea pădurii ne sporeşte buna dispoziţie. La primul loc
amenajat pentru popas constatăm lipsa coşurilor de gunoi şi primul gând ne duce
către turiştii care le-au distrus. Ceva mai sus, dovadă că chiar dacă ai mai
parcurs traseul respectiv şi altădată mereu descoperi câte ceva ce nu ai
remarcat în trecut, dăm peste o uimitoare scenă de „afecţiune“ în care un copac
creşte peste un bolovan, îmbrăţişându-l parcă. Numai ce trecusem de Poiana
Vesuri luând-o spre cascadă că Sara ia poziţia broaştei alegându-se cu niscaiva
julituri prin coate şi genunchi; supărare mare, nu că ar fi durut-o cine ştie
ce zgârieturile ci pentru că Rădiţa râdea cu gura până la urechi. Dar ajunşi la
Duruitoarea frumuseţea locului face să se instaleze pacea în familie şi
treburile să reintre în firesc. Facem un popas ceva mai lung în principal
pentru a ogoi foamea copiilor noştri (păi nu v-aţi dat seama că grupul nostru
este compus din doi copii şi câte unul din părinţii lor?) dar pentru mine mai
mare valoare are o cafea fierbinte cu care, savurând-o, îmiastâmpăr senzaţia de nepotolit a setei.Şi aici constatăm lipsa celor doua sau
trei coşuri de gunoi dar ceva îmi dă de gândit; bine-bine, au fost distruse de
persoane răuvoitoare dar unde sunt resturile? Încep să cred că au fost desfiinţate. Cu forţele refăcute începem calvarul greu
al urcuşului pe abruptul ce mărgineşte în dreapta râul Rupturi, creator al
cascadei, urmând poteca amenajată cu trepte si balustrade de sprijin în
punctele mai grele; se observă reparaţii proaspete, deci banii încasaţi pentru
accesul în rezervaţie sunt cheltuiţi cu folos. La o vreme se aude zvon de
glasuri venind de sus şi zăresc printre trunchiuri de molid, precedat de o
piatră ce se rostogoleşte vijelios spre mine, stol gălăgios de măicuţe năvălind
asemenea bolovanului de care sunt nevoit să mă feresc. Le privesc fustele
negre, lungi de să măture cetina, de sub care se ivesc picioare încălţate cu
şlapi, papuci de pânză şi ici-colo câte o pereche de pantofi, şi-mi vine să
strig „mare-i minunea Ta Doamne!“ văzându-le intacte. Saşa stârneşte în rândul
lor sentimente contradictorii, de la teamă la manifestări de afecţiune; le
liniştesc pe primele şi le temperez pe cele care, confundând-o poate cu vre-o
pisică, întind mâna s-o mângâie nebănuind că s-ar putea alege cu niscaiva
degete pansate. Ne oprim să ne tragem sufletul, noi de greutatea urcuşului, ele
de năvala coborâşului, timp în care discutăm. Sunt de la o mănăstire de undeva
de pe lângă Piatra Neamţ şi au urcat dimineaţă la schitul Durău unde au
participat la liturghia oficiată de sărbătorirea domnitorului Ştefan cel Mare
şi Sfânt aflat la loc de mare cinste în, de unii hulitul, sfânt lăcaş; acum
coboară în Durău de unde vor lua drumul mănăstirii de unde au venit. Noi mai
urcăm puţin şi scăpaţi de porţiunea cea mai grea facem popas mai îndelungat pe
micul promontoriu de deasupra Jgheabului Fântânii de unde se deschide magnifică
privelişte către abruptul vestic ce se lasă din Toaca, dominat de Piatra
Ciobanului. În continuare urcuşul se mai domoleşte... calea ni se întretaie cu
a unui grup ce coboară, având, asemenea nouă, un mic însoţitor patruped cu care
Saşa schimbă „zâmbete cu colţi“... poteca, strecurându-se pe sub pereţi de
stâncă, ne scoate curând în Poliţa cu Ariniş de unde, peste vârfuri de molizi,
se deschid impresionante privelişti către stâncăriile Ceahlăului dar şi mai
îndepărtate, către culmile împădurite ale Munţilor Bistriţei. Şi de aici, de la
locul de popas amenajat, lipsesc coşurile de gunoi iar bănuiala că nu au fost
distruse ci desfiinţate intenţionat devine certitudine; dar de cine şi de ce?
Este ora 15.00 şi până la Dochia, finele etapei de azi, nu mai este mult. O
altă nedumerire pune stăpânire pe mine; locul acela umed, periculos, prevăzut
cu cablu nu-l mai întâlnim. Ieşind la golul alpin prindem a zgribuli de frig; o
adiere de vânt amplifică răcoarea transpiraţiei stoarsă de efort făcându-ne să
iuţim pasul în urcuş uşor către Piatra Lăcrimată dincolo de care, pentru o
vreme, desişul de jnepeni ne ţine de cald pentru un timp, până ce poteca ne
scoate în spatele cabanei. Având, din vreme, rezervate camerele 3 şi 11 (cu
câte două paturi, toalete proprii şi, mai nou, duş cu apă caldă, 70 lei camera
–la Babele am dat 70 lei patul în condiţii incomparabil mai proaste) nu se pune
problema cazării. Optez pentru camera de la etaj care este prevăzută cu un mic
balconaş de unde se deschide o perspectivă încântătoare, într-un arc de cerc de
180º, de la Ocolaşul Mare, pe deasupra Ocolaşului Mic, spre Detunate, iar în
vale, ca din avion, cât cuprinde ochiul, către acoperişul roşu al cabanei
Izvorul Muntelui şi mai departe spre Bicaz şi Piatra Neamţ, iar de-i atmosfera
clară până în valea Siretului spre Roman şi Bacău.
Ne schimbăm îmbrăcămintea udă, ne
reunim în faţa cabanei şi o luăm în pas lejer spre schit. Ajunşi în preajma lui
suntem întâmpinaţi cu prietenie de doi căţălandri, unul alb şi celălalt negru,
asta până o descoperă pe Saşa motiv mai mult ca suficient pentru a transforma
amiciţia în duşmănie. Cum micului nostru patruped îi este interzis accesul în
sfântul lăcaş ne ducem pe rând. Înăuntru tăcere de să ţi se audă gândurile...lumină
blândă venită de niciunde... în pronaos mese de o parte şi de alta pe care se
află obiecte zămislite din gânduri depărtate de cele lumeşti, simboluri naive
(nu khitsch-uri cum lasă cineva să se înţeleagă într-un comentariu pe
carpaţi.org) pe care să le cumpere amatorii de souvenir-uri... pe iconostas,
la loc de cinste, pictura înfăţişându-l pe domnitorul Ştefan cel Mare, constructor de sfinte lăcaşuri, sanctificat
spre indignarea unora care la sfârşit de secol XX îl adulau pe un altul care le
dărâma. Las pentru câteva minute gândul să cugete la plecarea-mi în ultima mare
călătorie al cărei termen se apropie implacabil, apoi mă întorc în lume. Îl întâlnesc
pe părintele Ciprian cu care schimb câteva vorbe; spune că doar cunoscându-ne
pe noi înşine ne putem apropia de Dumnezeu... dar este oare cineva care să
poată spune cu certitudine că se cunoaşte pe sine? Plecăm spre cabană. Soarele e doar la o şchioapă de
dunga orizontului, aerul se colorează într-un albăstrui discret, iar
termometrul coboară la 10ºC cu gândul vădit de a se duce şi mai jos. În cameră
este uncalorifer electric, numai să-l
bag în priză, dar cum nu intenţionez
să-l folosesc mă învelesc cu două pături. Peste noapte mă trezesc şi simt că
mi-e foarte cald; caloriferul din instalaţia de încălzire a cabanei frige.
2. Miercuri
Ora 4.00... cu un colosal efort de voinţă reuşesc să mă smulg din căldura
culcuşului. Mi-am propus să asist la spectacolul răsăritului. Mă îmbrac şi ies
în balcon unde dau nas în nas cu răcoarea zorilor. Fanaragiul celest stinge
ultimele felinare atârnate de bolta albastră... marea alpină umple văile de să
dea peste margini... în dreapta, ca o imensă rampă de lansare, Ocolaşul Mare se vede zugrăvit pe orizontul
auriu... în stânga un incendiu imens colorează cerul şi, curând, sâmburele de
jar al soarelui se iscă de după dealuri stârnindu-mi nebănuite simţăminte...
sufletu-mi se umple de muzică...
„Deschideţi poarta soarelui să poată răsări,
Pe adâncul cer senin şi bun, din suflet de copil;
Deschideţi poarta soarelui să poată lumina,
Veşnicii de flori şi trup şi zbor cât timpul va zbura.“...
... îmi simt ochii înlăcrimaţi... din cauza soarelui....
Lumina lui alungă umbrele nopţii silindu-le să se ascundă prin văgăuni şi
descoperă vederii imaginide pe valea
Bistriţei şi de dincolo de ea. Uit de spaima care mi-o stârneşte instrumentul
pe care unii l-au numit aparat de fotografiat (păi, ce aparat de fotografiat?
fără acea panglică de celuloid care te face să grăbeşti spre casă unde, închis
în întuneric – doar cu un infim sâmbure de lumină roşie – să „fabrici“ imaginea
pe care s-o aştepţi cu sufletul la gură să vezi ce a ieşit!) şi imortalizez
ascensiunea astrului centimetru cu centimetru... subconştientul îmi aminteşte
că pot şi filma deci sucesc un buton, apăs pe altul... şi dă-i! (ce setări
... ce reglaje... păi dacă-i, aşa cum spune reclama, inteligent, s-o facă el!).
Când spectacolul se termină mă întorc în cameră şi privesc rezultatul... Nu
sunt mulţumit de calitatea imaginilor dar ideia de film mă entuziasmează; cu
toată calitatea îndoielnică, mă satisface incomparabil mai mult decât
fotografia aşadar mă decid să învăţ a folosi această facilitate pe care mi-o
oferă minunea electronică.
Servim la repezeală micul dejun, bem cafeaua
şi, conform înţelegerii, când mai sunt câteva minute până la ora nouă, coborâm
la întâlnirea cu Rădiţa şi Sara pentru a pleca pe traseul ce ni l-am propus
pentru astăzi: Lutul Roşu, cabana lui Falon, stânca Dochia, Jgheabul cu Hotar
şi, dacă ne mai rămân puteri, vârful Toaca. Ieşiţi din cabană dăm nas în nas cu
o dimineaţă splendidă, răcoroasă dar care prevesteşte o zi toridă. Ne orientăm
spre colţul dinspre răsărit al cabaneişi prindem a coborî, mai lin la început, apoi ne prăvălim în coborâş abrupt
trecând pe sub imensele turnuri de piatră ale Detunatelor, către Poliţa cu
Crini, numită aşa pentru că aici se află cele mai frumoase exemplare de zadă –
numită de localnici şi crin – din ţară; facem un scurt popas la Piatra cu Apă
(şi aici lipsesc coşurile de gunoi) de unde avem ultimele privelişti magnifice
către Ocolaşul Mare şi stâncăriile de desubt după care ne angajăm pe coborâşul
dur către poiana La Arsuri; pe potecă întâlnim câteva grupuri de turişticare urcă spre Dochia; un tătic de la Bacău
duce în spate un rucsac mai puţin obişnuit, un fel de scăunel cu băieri,
ocupatde odrasla-i de vreun anişor.
Deşi e puţin trecut de ora zece soarele prinde a frige dar deocamdată suntem
sub aripa protectoare a pădurii. Ajunşi în poiană facem popas mai îndelungat în locul amenajat cu mese şi bănci metalice, pentru
o cafea (eu) şi pentru o nouă masă pe care o solicită, imperativ,... „copiii“. Cu
forţele refăcute pornim din nou la drum. Părăsim poteca marcată cu bandă
albastră ce duce la cabana Izvorul Muntelui şi ne orientăm spre nord, pe poteca
ce se profilează printre copaci si după câtiva paşi se vede panglica de asfalt
a şoselei de care ne despart cam o sută de metri. Încă cinci minute de mers pe
şosea şi ajungem în locul numit cabana lui Falon (aceasta, dacă mai există,
este mai în vale, spre satul Izvorul Alb, nevăzându-se de aici) şi imediat spre
stânga (vest) se vede drumul forestier de pe valea Izvorului Alb, închis de o
barieră vopsită cu roşu şi alb, alături de care se vede indicatorul turistic ce
ne încurajează dându-ne vestea că până la cabana Dochia mai este de mers doar
două ore şi jumătate. Soarele frige straşnic iar pădurea deasă, de amestec, nu
permite nici o adiere care să ne răcorească trupurile înfierbântate; undeva mai
jos, spre dreapta, se aude vuietul râului a cărui apă cade într-o mică cascadă
sărind peste un baraj. Ceva mai încolo, pe deasupra drumului, silueta elegantă
a Panaghiei, albind pe albastrul cerului, se zăreşte veghind legendele
Ceahlăului sau urmărind, poate, prin cotloane umbra păgânului Zamolxe. Încă
puţin şi drumul se înfrăţeşte cu râul, prilej pentru Saşa să se zbenguie prin
apă răcorindu-şi blăniţa-i neagră înfierbântată de razele soarelui. Treptat
copacii se îndepărtează de drum retrăgându-se pe coastele Culmii Răchitiş
(stânga) şi Piciorul Sihastrului (dreapta), drumul forestier se strânge într-o
potecă ce urcă domol printre ierburi înflorate ce se ridică până la brâu, lasă
în dreapta o stâncă despicată ca de topor şi curând ajunge la frumoasa soră a
lui Decebal, Dochia, vegheată ceva mai sus de viteazul Cobal. Iată ce spune una
din legendele Dochiei publicată de Gheorghe Asachi în 1881 (reluată de Mihail Gabriel
Albotă în monografia „Munţii Ceahlău“) „De o
frumuseţe neasemuită, Dochia era sora lui Decebal şi era iubită de un dac
viteaz numit Cobal (la ceva mai sus de un kilometru de stânca Dochiei, spre
extremitatea superioară a traseului nostru, este situat un ţanc stâncos numit
Stânca lui Cobal). În timpul primului război daco-roman, Dochia l-a întâlnit pe
Traian, care a îndrăgit-o, şi, crezând că este dac l-a iubit şi ea. Cobal a
cerut-o în căsătorie şi, fiind refuzat, a înţeles dragostea fetei pentru
Traian. În cel de al doilea război cu romanii, în încercarea de a-l ucide pe
Traian, Cobal a fost prins şi închis la Roma. După pieirea lui Decebal, sora sa
a înţeles cine este Traian, şi-a înăbuşit dragostea şi a fugit, transformată în
ciobăniţă, în Ceahlău. Fiind urmărită de Traian, cât pe ce să fie prinsă, a
cerut ajutorul zeilor care au prefăcut-o în stâncă, iar oile ei sunt stâncile
mai mici din jur.“ Sub stâncă se află unul din izvoarele pârâului Izvorul Alb
(ultima sursă de apă până la cabană) cu o apă foarte bună. Vreme avem berechet
la dispoziţie aşa că întindem aşternut la umbra generoasă a unui molid şi
zăbovim aici cam o oră, prilej folosit de Rădiţa şi Sara să... i se urce
Dochiei în cap; Saşa încearcă să le însoţească dar cum este prea mică să lupte
cu o iarbă aşa de mare, se lasă păgubaşă.
La ora 12.15. catadixim să ne
continuăm drumul. Trecem de o scurtă porţiune care necesită ceva mai multă
atenţie pentru orientare apoi intrăm în pădure şi începem urcuş aspru prin
Jgheabul cu Hotaru, pasajele mai grele fiind amenajate cu trepte de lemn şi
balustrade de sprijin. Întâlnim coborând o tânără, drumeţ solitar (!), cu care
conversăm puţin, prilej cu care aflu că-i din Iaşi (haide Iaşu\\\'!) şi nu după
mult timp schimbăm saluturi cu un austriac, pare să fie de vârsta mea, tot
solitar.
De la stânca Dochia până la marginea
superioară a pădurii se face cam o oră dar noi mergem alene şi facem o oră şi
jumătate. Ieşiţi din strânsoarea stâncilor printre care se strecoară poteca,
scăpăm la ceva lărgime jgheabul luând, oarecum, înfăţişarea unei căldări
glaciare, într-o poiană îngustă şi prelungă, punctată ici şi colo cu molizi
tineri şi desişuri de jnepeni. În dreapta, stânci impresionante, fiecare cu
numele şi legenda ei, ne incită să mânuimaparatele de fotografiat folosind, mai ales eu, filmarea. Din păcate nu
pot identifica stâncile după numele lor, lipsindu-mi imaginaţia; doar după o
hartă cu localizarea clară a lor aş putea-o face. Din tăriile cerului, Toaca
veghează asupra împrejurimilor. Mergem puţin în urcuş uşor, apoi poteca se
avântă pieptiş prin desişul de jnepeni silindu-ne la un scurt dar amarnic efort
către Platoul Detunatelor. Într-o pauză de respiro, admirând privelişteace se deschide către Toaca mi se pare că aş
vedea o stâncă luând chip de om şi bănuiesc a fi identificatStânca lui Cobal. Îmi iau îngăduinţa de a
cita din cartea autorului pomenit mai sus legenda lui Cobal. „ Scăpat din
închisoarea de la Roma, dacul Cobal, care o iubise pe Dochia, sora lui Decebal,
a trecut prin aceste locuri şi a recunoscut fata prefăcută în stâncă.
Deznădăjduit, s-a aruncat de pe Toaca şi zeii l-au prefăcut şi pe el în stâncă,
nu departe de stânca Dochiei.“ Ajunşi la poteca ce duce către cabana Fântânele,
ne facem un inventar al forţelor şi vedem că ne-au mai rămas cât să urcăm şi pe
Toaca, uşurându-ne astfel programul zilei de mâine; las tovarăşele să-şi tragă
un pic sufletul cât eu, într-un sfert de oră duc la cabană micile bagaje ce
le-am avut cu noi în timpul zilei.
Timp până la lăsarea serii mai este
suficient aşa că nu-i nici o grabă. Mergem agale şi parcă oboseala ne ocoleşte;
chiar avem chef de glume. Căutându-ne cu grijă loc urcăm poteca abruptă şi
bolovănoasă (Doamne, că bune mai erau cele vre-o patru sute de trepte!) şi la
patru şi douăzeci de minute, după amiază, suntem în creştetul contestatului, în
întâietatea în Ceahlău, vârf Toaca. Priveliştea în depărtare, mai ales către
Rarău, este neclară din cauza unei pânze subţiri de ceaţă dar în plan mediu şi
apropiat splendoarea peisajului, mai ales fâşia prelungă, albastră, a lacului
Izvorul Muntelui se vede în întregime, de la Piatra Teiului cuprinsă de ape,
cum de mult timp n-am mai văzut-o, până către barajul de la Bicaz. Zăbovim
vre-o oră, tot rotindu-ne în jurul îngrăditurii care protejează aparatele
staţiei meteo, flămânzi de imagini de parcă le-am vedea prima dată sau pentru
ultima oară. Cu mare părere de rău, într-un târziu facem cale întoarsă şi de
sub o stâncă, tulpini gingaşe de albumiţe, neînflorite încă, mlădiate lin de o
boare de vânt ne fac, parcă, semne de rămas bun. O dată cu apusul sosim la
cabană; prima care dă semne de oboseală este Saşa care se lungeşte şi
punându-şi boticul pe lăbuţe închide ochii neacordând nici o atenţie (minune
mare!) mirosului emanat de cârnăciorii fierbinţi, comandaţi la bar, cu care ne
delectăm stropindu-i şi cu o bere. La o masă alăturată trei tineri, o fată şi
doi băieţi, trag cu coada ochiului către noi şi şoptindu-şi vorbe la ureche se
hlizesc ca proştii. Întunericul pune stăpânire pe munte, iar pe noi ne
copleşeşte oboseala alungându-ne la culcare odată cu găinile.
3. Joi.
Dimineaţă executăm ritualul pregătirii bagajului pentru plecarea spre casă,
servim un mic dejun îmbelşugat stropit cu o cafea şi, conform planificării, la
ora nouă a.m. luăm drumul Durăului pe la cabana Fântânele. Buletinul meteo
anunţase o schimbare în rău a vremii dar deocamdată nu sunt semne, dimpotrivă,
timpul este splendid, ideal pentru drumeţie. Trecând pe lângă cabana meteo trag
cu ochiul către stâncăriile de sub Toaca, acolo unde ştiu ca ies caprele negre
dar se arată a fi scumpe le vedere. Trecuţi de Panaghia începem a întâlni mici
grupuri de turişti. La popasul din preajma Căciulii Dorobanţului ne permitem o
mică pauză apoi o luăm agale la picior. Dinspre Rarău se iscă vânt, un firicel
la început, apoi din ce în ce mai tare cerul rămânând în continuare senin. La
Fântânele facem popas pentru dejun, şi cum mai avem destul timp la dispoziţie ne
căutăm loc la umbra unui molid imens şi mai stăm o vreme la poveşti cât să se mai
domolească vipia amiezii apoi o luăm cătinel, ocrotiţi de umbra pădurii, în
vale către Durău. În limpezişul care precede prima intersectare a potecii cu
şoseaua ajungem două perechi de tineri, frumoşi bătu-i-ar norocul, mai mare
dragul să te uiti la ei; adidaşi ultimul răcnet în picioare, treninguri de
firmă cu foarte mult alb în cromatica lor, iar în spate nişte rucsăcele
stilizate (c\\\'aşa-i moda), micuţe cât să încapă ţigările, bricheta si vreunfard, ceva, constituiau nostimul lor
echipament care mă făcea să-i privesc gândindu-mă cu nostalgie la tinereţea
mea. Se aflau cam la 75-100m în faţa noastră când văd că fetele se iau de
mânuţă şi se dau în dosul unui molid impozant. Crezând cine ştie ce întorc
privirea în altă parte; ajunşi în apropierealor văd că nu-i ce bănuiam eu. Ghemuite lângă molid scociorau pământul
după ceva şi când apar vederii una din ele ţine între două degete, atentă să nu
şi le murdărească, un puiuţ de molid cu doar patru frunze – trei orizontale şi
una în vârf – abia ieşit la viaţă în umbra bătrânului său înaintaş, scos din
pământ cu tot cu rădăcină. Simt cum îmi tresare sufletul dar îmi spun că a
făcut-o din prea mare dragoste şi că-l va duce cu foarte multă grijă să-l
planteze în grădină, acasă. Cum ei se opresc des ca să facă fotografii, îi
depăşim, iar la prima casă la intrarea în Durău facem un popas. Tinerii ne
ajung din urmă şi, curios, caut din ochi fătuca cu puiuţul de molid. Nu-l mai
are. L-a aruncat undeva pe drum. L-a înlocuit cu un buchet de flori rupte din
pădure pe care, sunt sigur, ceva mai jos, le valăsa să cadă din frumoasa-i mână pentru ca roţile maşinilor să
desăvârşească ce a început prea delicata domnişoară. Mă gândesc cu durere la
inutilitatea gestului şi-l asemuiesc cu un chiuretaj.
Trecând prin dreptul postului
salvamont schimb câteva vorbe cu încasatoarea de la administraţia rezervaţiei
care-milămureşte misterul dispariţiei
coşurilor de gunoi. Au fost îndepărtate intenţionat pentru a nu se întâmpla cu
urşii ce se întâmplă în Bucegi. Deasemenea mă dumireşte în privinţa locului
prevăzut cu cablu; traseul a fost puţin modificat pentru a ocoli zona
respectivă.
În timpul care a mai rămas până la
plecarea microbuzului spre Iaşi mergem la terasa ştiută de anul trecut şi ne
topim ultimii bani pe..., bineînţeles, „Tămâioasă Românească“ de Cotnari. Urcăm la timp în maşină pentru
că dinspre Munţii Hăşmaşului năvălesc neguri negre şi vântoasă care ne pune în
cale crengi rupte de prin copaci. Majoritatea locurilor sunt ocupate dar
călătorim în condiţii excelente până la Târgu Neamţ. De aici însă se schimbă
situaţia. Microbuzul este invadat de o ceată care printre râgâieli de bere şi
usturoi toacă pe ticăloşii de profesori care, uite ce spune la televizor,
constituie cea mai coruptă categorie socială din România; la „bac“, fiica unuia
din ei a fost singura care nu a copiat şi a luat notă mică, pe când ceilalţi au
dat şpagă la profesori fiind lăsaţi să copieze, că ştie el unul pe care....Îmi
trimit gândurile spre alte spaţii până ajungem în „dulşili târg al Ieşului“. Ne
despărţim de Rădiţa şi Sara, nu înainte de a ne fixa locul escapadei de anul
viitor.
Ca niciodată, febra musculară ne
iartă. Dar nu o iartă pe Saşa (!) aşa că ultima parte a excursiei o face în
braţele mele ţinându-mă, recunoscătoare, cu lăbuţeledupă gât asemenea unui copil.
P. S. Au trecut ceva zile până am putut să scriu jurnalul. Am eu o „hibă“.
Nu pot scrie nimic înainte de titlu, iar titlul trebuie să exprime ceva care
m-a impresionat foarte mult. Iar acum, cel mai zguduitor sentiment mi l-a
stârnit scena uciderii puiuţului de molid. Dar nu puteam pune un titlu trist
unei drumeţii care mi-a provocat şi multe bucurii. Aşa că gândurile mele au
plecat către voi, părtaşi ai mei întru patimă. Ştiu că pe voi nu vă lasă inima
să faceţi aşa un gest criminal, dragi prieteni!
------------------------------
------- -------
------- -------