Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio București


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Diaries - Spre Dunăre. Și, totuși, nu chiar

Bookmark and Share

Spre Dunăre. Și, totuși, nu chiar

 

3 iunie - 18 iunie 2010
Zarurile sunt aruncate demult. O luăm înspre Dunăre

Deja avem experiență ca echipă, traseul e ales, iar bagajele sunt ca și făcute. Însă zilele se scurg repede, repede și, până să ne dăm seama, a doua zi ar trebui să o luăm din loc, călare, din nou, pe biciclete, de data asta pe un traseu mai lung, către Dunăre. De data asta nici o schimbare în grup, de abia așteptam să plecăm. Înainte, însă, să vedem cum stăm cu vremea. Și vremea nu se anunță deloc cum ne așteptam, ba, din contră, pare că vrea să-și facă de cap. OK, asta e, vedem noi mâine ce va fi să fie, poate, totuși, o să fie frumos, nu de alta, dar altfel e când vremea te trimite afară din oraș, către două săptămâni de libertate.


Prima oprire - Aleșd. Sau nu

Dimineața aduce vești proaste. E cenușiu afară, nici vorbă de soare, ba, mai mult, plouă mărunt și e rece. Mă uit la ceas. E deja 10 și ar fi trebuit să fim pe drum, nu în geam privind norii încăpănați de deasupra. Bagajele sunt făcute, totul e pregătit, însă se pare că trebuie să amânăm startul.
De-acum e aproape 12, soarele nu vrea să se arate, eu tot în geam, cu ochi la nori, și e deja târziu să mai pornim. Așa că dau un telefon, să văd starea de spirit a celorlalți. Ei, ca și mine, tot în geam, dând din picioare. Și, dacă tot dăm din picioare, n-ar fi mai bine să dăm din pedale? Răspunsul e pe placul meu: "Hai să plecăm, ce dacă e târziu, e frig și stă să plouă din nou?".
Ne adunăm la punctul de plecare (e trecut de amiază) și pornim. Însă nu pe traseul stabilit, ci alegem un alt traseu pentru prima zi, în cu totul altă direcție. Nu-i nimic, ne spunem, o să adaptăm următoarele etape pe parcurs. Dăm de primele pante abrupte, însă trecem ușor de ele, cu una din biciclete scârțâind, lucru care mă (ne) enervează puțin, dar ne revenim și ne bucurăm de drum. Când cu ochii la drum, când cu ei la norii de deasupra, trecem de câteva sate, nu fără veșnicele probleme cu câinii, care parcă ne așteptau de-o viață să se ia după noi. Oprim rar să facem poze (nu de alta, dar ploaia parcă vrea să ne prindă din urmă), trecem de câteva case țigănești, cu puradeii strigând după noi, dar de data asta fără câini, apoi, dăm de prima pantă grea - dealul Cizerului. O urcare de vreo 10 kilometri (pe care o luăm pieptiș, chiar fără pauze, suntem într-o formă fizică super), pe un drum plin de gropi, însă cu un peisaj superb, colorat cu flori galbene, multe, multe flori galbene. Și cum să nu oprim să ne bucurăm de frumusețea din jur? E liniște (n-am mai întâlnit o mașină de multă vreme) și chiar dacă e răcoare și înnorat, e atât de frumos...
Urmează coborârea - "Atenție la gropi!", apoi pedalăm în viteză restul drumului până la Ciucea. "Ce bine că am plecat și n-am rămas acasă!". Până și scârțâitul de la bicicletă a dispărut, ploaia nu ne-a ajuns din urmă, iar noi intrăm pe drum european. Accelerăm, facem rapid 10 kilometri, trecem apoi de Negreni și ajungem în Bucea, după care drumul urma să se bifurce. Oprim. Am luat-o în cu totul altă direcție decât cea planificată, e târziu, așa că oprim să mâncăm un sandviș și să alegem locul în care ne vom caza. Dăm cu ochii de reclama unei pensiuni din localitate. OK. Așa să fie. Și așa ajungem la pensiunea Mirabilandia din Bucea, un loc foarte bine întreținut, departe de drum, preț la cazare bun (50 lei de persoană + mic dejun). Desfacem bagajele, mici reparații la ghidon, duș, o mică tură prin împrejurimi, însoțiți de poveștile tipului de la recepție, apoi la somn.


De nevoie, oprire la Leșu

Micul dejun la Mirabilandia s-a dovedit a fi copios, plin de bunătăți, iar noi am mâncat cât am putut, mai mult de poftă, apoi ședință: "Deci, spre Beiuș pe la Șuncuiuș (cum era planificat), sau o luăm prin munți?". Zâmbetele n-au lăsat loc de îndoială, așa că, prin munți. Ne luăm rămas bun de la gazde și pornim. Vremea își face din nou de cap, se face tot mai rece, la un moment dat termometrul de pe bicicletă arătând doar 9 grade, iar drumul se anunță unul nu tocmai plăcut. Însă am mai trecut prin așa ceva și anul trecut, așa că nimic nou. Ieșim repede de pe drumul european, trecem de Bulz și intrăm în defileu odată cu vântul rece. Mă uit pe kilometrajul de pe ghidon și nu-mi place ce văd. Mergem prea încet, mult mai încet decât de obicei, mă uit peste umăr și-mi dau seama că frigul pune piedici serioase. După puțin timp, ploaia ne ajunge și ea din urmă, oprim să luăm echipamentul de ploaie, apoi mergem mai departe tot îndemnându-ne unul pe altul. Dăm iar de câini - deja devine obișnuință, apoi trecem prin Munteni, ajungem în Remeți (alte amintiri de acum doi ani), apoi ne îndreptăm către Leșu. Uzi bine de tot, urcăm panta abruptă către motel și oprim. În față ne așteaptă Valea Iadului, iar pe frigul și ploaia asta nu cred că e bine să continuăm, așa că ne hotărâm să așteptăm la motel până cel târziu la ora 16, iar dacă ploaia tot nu se oprește, rămânem aici peste noapte.
Următoarele două ore am jucat șah cu vremea rea, însă, până la urmă, am pierdut. Ploaia s-a întețit și e frig rău de tot. Ok, asta e, jos bagajele, luăm o cameră (ieftin, 20 de lei de persoană), facem rost de un calorifer electric antic, și ne așezăm în jurul lui. Jucăm câteva partide de Scrabble, apoi, târziu, adormim.


Traseu superb prin Valea Iadului

Dimineața ne întâmpină cu soare, după două zile de nori și frig, însă nu ne grăbim să ne dăm jos din pat, așa că pornim destul de târziu. E cald, e frumos și ne face plăcere să pedalăm pe lângă lacul Leșu, superb colorat într-o nuanță verde. După jumătate de oră suntem plini de noroi, una din biciclete face iar figuri - așa e ea, când o apucă, n-ai ce-i face, ajungem în vârful pantei, apoi coborâm. Adică nu. În fața noastră, o cireadă de vite ocupă tot drumul. În stânga munte, în dreapta hău. Descălecăm și o luăm ușor la pas, încercând să ne strecurăm printre vacile care nu se grăbesc nicăieri. Mai bine nu. Ditamai taurul, cu sacoșele uriașe de cumpărături la vedere, semn că el e șef peste harem, se așează de-a curmezișul și zău că nu ne vine să ne luăm de coarne cu namila. "Eu, dacă mă stresez, nu pot", aud în spatele meu, și mă pufnește râsul, ne împiedicăm unul de altul, apoi ne săturăm. "Gata, când prindem ocazia, sus, pe biciclete, și ne băgăm printre vite în viteză. Acum. Și!!". Bineînțeles, nu ne iese. Ba ne împiedicăm, ba ne agățăm de bagaje, iar taurul se uită năuc la noi. Într-un final suntem pe biciclete și trecem rapid printre vaci și pe lângă taurul rumegând a șagă. Lăsăm apoi în urmă coada lacului și intrăm în Valea Iadului. Un peisaj superb, iar noi pedalăm pe panta îngustă și abruptă zâmbind - e atât de frumos...
Oprim la cascada Iadolina și coborâm lângă apă. Poze, poze, poze. Apoi, mai departe, altă cascadă, alte stânci, trecem și de cascada Vălul miresei, de Săritoarea iedului, apoi, de nicăieri, o căzătură cu bicicletă cu tot, ca în reluare, însă fără urmări grave, doar zgârieturi și sperietura de rigoare. Urcăm mai departe, pedalând cu plăcere, ne simțim în formă, ne simțim în vacanță, ne simțim liberi, apoi ajungem la intersecția cu drumul principal. "Iuhuuuu! Superb!"...
După o mică pauză, o luăm la dreapta, unde ne așteaptă coborârea. Ce vorbești? Nici vorbă de așa ceva, dimpotrivă. Drumul urcă din greu, chiar mai abrupt decât până acum, sau poate așa ni se pare nouă. În spatele meu, surprinzându-mă total, my teammate, care anul trecut avea probleme la urcat, acum fredona, de parcă era la plimbare, deși panta chiar ne pune la încercare, mai ales că aveam deja în picioare aproape 30 de kilometri de urcuș. Oricum, urcăm dintr-una până în vârf, acolo unde, cu burțile lipte de spate, ne aruncăm pe bucata de sandviș rămasă de cu o seară înainte. Pauză 10 minute. Apoi, verificăm frânele, fiindcă ne așteaptă o coborâre pe pantă de 10 și 12%. Go!. Și rămânem fără cuvinte, cu ochii la peisajul din jur, apoi ne trezim din visare în curbe, unde tragem de frâne mai să le rupem. Într-un final, coborârea se termină, iar noi pedalăm ca nebunii în continuare, trecem ca vântul prin Budureasa, apoi drumul se întinde în fața noastră ca în reclamele Harley-Davidson. Ultimii 12 kilometri până în Beiuș îi facem cât ai clipi, intrăm în oraș, oprim la primul magazin pe care-l vedem, unde umplem două plase cu bunătăți, pe care le înfulecăm ca lupii pe leagănul din fața magazinului. După aceea, mergem mai departe, ieșim din oraș și oprim la Drăgănești, la un motel la margine de drum.
Într-un târziu adormim, nu înainte de a trece traseul din ziua respectivă în Top Ten trasee făcute până atunci.


Prima zi de caniculă

Aproape spre amiază, mă uităm pe hartă și zic: "astăzi, cred că va fi un traseu lung și drept". Și fiindcă deja e foarte cald, ne luăm pe noi maieurile (mare greșeală), fiindcă, oricum nu o să fie nevoie să depunem prea mult efort și o să facem o pauză mai mare, să stăm puțin la soare. Intrăm, din nou, pe drum european, pe o porțiune pe care o mai făcusem și acum doi ani, în sens opus, și ne așteptăm la aglomerație, însă, surpriză, drumul e puțin circulat. Așa că luăm viteză și parcurgem rapid primii 10 kilometri, trecem de mai multe localități și ajungem în Vașcău, unde, spre surprinderea noastră, dăm de o pantă, nu foarte abruptă, 7-8%, lungă de vreo 5 kilometri. O luăm în viteză, ne simțim în formă, și-apoi, probabil, n-o să mai avem de urcat, așa că ne avântăm înainte. Ajungem în vârful pantei, unde, deja arși de soare, ne dăm cu cremă protectoare și golim o sticlă de apă. Ne uităm în jur, dar nici vorbă de drumul drept și monoton la care ne așteptam, suntem deja lângă munți, iar asta ne bucură, de abia așteptăm să-i descoperim. Așa că, îi dăm bătaie mai departe, luăm o sticlă de Sprite de la un bar din prima localitate întâlnită (lucru care va deveni un obicei de acum înainte), bineînțeles, oamenii din bar se holbează la noi, dar cui îi mai pasă, suntem leoarcă și murim de sete, aerul fiind aproape irespirabil din cauza căldurii. După ce ne răcorim puțin, mergem mai departe, urcăm, din nou, o pantă de 10% și dăm de un platou superb, care pare rupt de lume, asta, desigur, până apare un câine și 3 ciobani beți, care strică farmecul peisajului, dar îi lăsăm în urmă.
În fața noastră apar munții. Iar noi îi luăm la pedalat, pantă după pantă, curbă după curbă, glumind pe seama traseului drept și monoton pe care credeam că o să-l întâlnim în etapa de astăzi. Apoi, după vreo 30-40 de minute de cățărare, facem o mică pauză, să admirăm priveliștea. "Eu am mai fost pe aici, în iarnă, cu autocarul, și cred că greul de abia urmează", aud lângă mine, însă nu cu îngrijorare, ci cu bucurie. Și chiar asta simțeam: eram bucuroși că nu se termină pantele de munte. Dar am ajuns mult mai repede decât credeam în vârf și intrăm în județul Arad, prin pasul Criștior, încă la umbra pădurii. După care urmează coborârea, presărată cu mici opriri pentru poze. Ne continuăm drumul pe un soare torid și începem să semănăm tot mai mult cu niște raci fierți. Ajungem în comuna Vârfurile, oprim la intersecție lângă un refugiu, să consultăm harta. După ce trag un cap în acoperiș și-mi zgâriu ochelarii, urcăm iar pe biciclete și o luăm la stânga, iar căldura devine tot mai greu de suportat.
Următorii kilometrii îi parcurgem în viteză (28 - 30 la oră), trecem de Hălmagiu, apoi de Ionești și ajungem în județul Hunedoara. Oprim, din nou, să consultăm harta, să nu o luăm aiurea, că e mult prea cald deja. Facem curba la dreapta, iar în fața noastră scrie mare "Comuna Vața de Jos". Aproape am ajuns. Părăsim drumul principal, mai pedalăm 5 kilometri și intrăm în localitate, cu ochii după pensiunile care aveau reclama la intrare. Nu dăm de ele și ne învârtim de mai multe ori prin centru, apoi ne întoarcem pe unde am venit și oprim la prima pensiune pe care o vedem. Luăm două camere la un preț foarte bun, ne spălăm și coborâm la masă. Mâncăm niște cabanos cu boia și muștar, întrebăm de pâine, dar nici vorbă să mai găsim la ora aia, așa că îndesăm într-un capișon feliile rămase, să le avem pentru sandvișuri a doua zi. Apoi cer informații despre drumul pe care-l planificasem pentru a doua zi. Mi se spune că nici vorbă să mergem pe acolo, că nu mai e drum. Așa că, iar schimbare de planuri. Pentru a câta oară? Suntem arși rău de soare și adormim cu greu.


Schimbare de traseu. Din nou

Desfacem harta, ne așezăm în jurul ei și decidem: dacă nu se poate înspre Făget, pe drumul planificat, o luăm înspre Deva, deși asta înseamnă că trebuie să schimbăm mare parte din traseul inițial, dar, vedem noi ce și cum va fi, improvizăm din mers. La 11 și ceva, când plecăm din Vața de Jos, afară sunt deja aproape 30 de grade și se anunță o zi caniculară. Pornim, și noi și unii pitici cu reședința în creierul meu, iar prima parte a traseului deschid rar gura, nu de alta, dar când o deschid, cuvintele nu sună așa cum îmi doresc, iar ceilalți chiar n-au nici o vină. Oprim destul de des să bem apă și să ne adăpostim la umbră, și, la un moment dat, ajungem într-o localitate unde, la margine de drum, era plin de lume și autocare. Piticii îmi spun să mergem mai departe, iar după ce ieșim din localitate mă uit peste umăr să văd ce localitate e - Țebea, loc în care chiar așteptam să ajung. Fir-ar ei de pitici! Și, în acea clipă, i-am trimis la plimbare, iar restul traseului a fost unul normal, cu zâmbete, îndemnuri, poze, doar noi și bicicletele.
Ajungem apoi în Brad, pe o căldură cumplită (30 de grade la umbră), ne adăpostim de soare pe lângă BCR-ul din centru și facem o pauză de 15 minute. După ce ne mai răcorim puțin, o luăm iar la drum, urcăm o pantă prin pădure, trecem și de ea, iar, după ceva vreme, ajungem în comuna Luncoiu de Jos, unde dăm de o urcare de 10%, lungă de câțiva kilometri, lucru pe care l-am mai făcut de atâtea ori deja, de când am plecat de acasă, dar acum e groaznic de cald, sunt în jur de 34 de grade, fără pic de adiere. Oricum, trebuie să trecem și de partea asta, așa că îi dăm bătaie și pedalăm din greu, cu mașinile trecând grămadă pe lângă noi, transpirația curge șiroaie de pe noi, iar pielea ne doare de la arsurile din ziua precedentă.
În sfârșit, ajungem în vârf, unul după altul, și ne ascundem repede la umbra copacilor de la marginea drumului, de unde privim cum parcă ies aburi din asfalt din cauza căldurii. Stăm 15 minute, golim sticlele de apă și ne bucurăm de răcoare întinși pe spate.
Restul drumului îl parcurgem repede, la un moment dat zărim cetatea Devei în zare și știm că nu mai avem mult. Ajungem la intersecția cu drumul ce duce în oraș, ne încadrăm repede pe parte dreaptă, cât mai aproape de margine, șoseaua fiind foarte circulată. Intrăm în Deva, trecem de câteva intersecții unde nimeni nu respectă pe nimeni pedalând în viteză, o luăm la dreapta și, după 20 de minute de nebunie ajungem aproape de locul unde urma să ne cazăm. Mai avem 5-10 minute de pedalat, dar, pur și simplu, e prea cald, nu mai avem aer și trebuie să facem o pauză la umbră, pe banca din fața unui bloc, iar trecătorii se uită ca la urs la noi. Apoi, urcăm iar pe biciclete și ajungem repede la locul de cazare. Uf, cât de cald poate fi.
Seara, la televizor, vedem și noi că de câteva zile e caniculă în țară și că urmează să fie și mai cald. Se poate și mai cald? Înainte de culcare, ședință: nu mai avem timp să facem celelalte trasee pe bicicletă până în Orșova, loc unde planificasem să ajungem, mai ales că trebuie să ne întoarcem cu o zi mai devreme, din motive legate de serviciu, am pierdut o zi la Leșu, din cauza ploii, încă una deviind de la traseu. Plus că suntem arși de soare destul de rău, iar unul din noi chiar suferă din cauza asta. Așa că hotărâm să tragem, totuși, o fugă până în Orșova, cu trenul sau cu ce-o mai fi.


Scurtă vacanță la Orșova

Ne trezim devreme, luăm trenul spre Lugoj, ajungem la autogară, de acolo suntem trimiși în alt loc, unde așteptăm autobuzul pe o căldură infernală, ajungem în Caransebeș, apoi luăm, din nou, trenul spre Orșova.
În apropiere de gară găsim o pensiune îngrijită, dar vrem să mergem să mai căutăm, poate găsim ceva mai ieftin, așa că pierdem timp căutând degeaba altă pensiune - ori sunt ocupate, ori sunt mult prea departe, și, oricum, nu mai ieftine. Așa că, ne întoarcem la prima pensiune, foarte bine întreținută, și luăm o cameră cu 3 paturi și aer condiționat, pentru două zile (140 lei/zi).
După ce lăsăm bagajele în cameră, facem o mică excursie prin oraș, mergem pe la debarcader să ne înțelegem pentru o excursie la Cazanele mici și mari de pe Dunăre, pentru a doua zi, după care înapoi la pensiune, mâncăm o ciorbă de pește super gustoasă, apoi somn. De menționat că am dat peste cel mai confortabil pat de până atunci.
Dimineața mâncăm o omletă, cu bagajele gata făcute pentru excursia pe Dunăre, dar nu e chiar totul ok, așa că decid să rămân pe uscat și renunț la excursie. Ceilalți au plecat cu vaporașul într-o excursie pe care toți ar trebui s-o facă dacă ajung în Orșova. Am văzut pozele și sunt super. Chiar merită excursia, mai ales că nu e scump dacă prinzi loc pe vaporaș. Nici chiar să închiriezi o barcă rapidă nu e scump, noi însă aveam bani drămuiți până în ultima zi.
Rămas singur, mă plimb pe la umbră, pe marginea apei, de unul singur, câteva ore, apoi, ne reunim către seară, facem iar o plimbare pe chei, iar a doua zi o luăm înapoi către Deva. Tren până în Lugoj, acolo, aglomerație mare (tocmai aveau loc zilele berii), apoi tren până în Deva.
Ajungem, în sfârșit, la biciclete, chiar ne era dor de ele. Stabilim traseul de întoarcere, prin Brad, Câmpeni, Sălciua, Cluj, Zalău. Asta e, n-am reușit să facem tot traseul pe biciclete, dar așa am și plecat, pe un cu totul alt traseu decât cel planificat, apoi iar altul, apoi iar schimbare de plan. A fost o jumătate de excursie improvizată, așa că, de ce să ne mai mirăm?


Hello! Bon voyage, monsieur!

După o noapte în care n-am prea dormit bine, scoatem bicicletele afară, legăm bine bagajele, bucuroși că o să fim iarăși pe drum, și, la 9 și ceva, suntem deja pe drumul pe care l-am mai făcut acum câteva zile. După 8 km ieșim din oraș, încă pe răcoare, apoi mergem mai departe și facem o pauză mai mare la un fel de terasă pe marginea drumului, umplem sticlele cu apă de la izvor, apoi stăm 5 minute la un suc. Apoi ajungem, din nou, în Luncoiu, cu dealul abrupt în față, însă îl luăm la cățărat chiuind: "Cățăraaaaareeeee!". Și chiar ne era dor să simțim urcușul în pedale, chiar dacă termometrul de pe bicicletă arăta 40 de grade. Oprim în vârf, uzi leoarcă, unde, după ce bem apa aproape fierbinte din bidoane, facem o mică inspecție. Nu e bine, arsurile unuia din noi nu sunt deloc de neglijat, bășicile mari sunt pline de apă, așa că "le operăm" cu forfecuța și ne grăbim să ajungem în Brad, la farmacie, să luăm ceva pentru arsuri.
După ce ne întâlnim cu un grup de copii pe bicicletă care ne salută în engleză, crezând că suntem străini, ajungem în oraș, aerul fiind deja irespirabil din cauza căldurii, găsim o pensiune la ieșirea din oraș, dar nu e chiar pe placul nostru. Îi las pe ceilalți doi pe poziție și mă întorc să caut alt loc de cazare. Pe drum, un domn mă salută: "Bon voyage, monsieur!". Zâmbesc, apoi dau din cap a răspuns. Întreb apoi în stânga și-n dreapta și sunt îndrumat către pensiunea Iuliana, unde, după un mic tur, decid că rămânem (120 camera cu 3 paturi + mic dejun). Îi sun pe ceilalți și ne regrupăm.
Lăsăm bicicletele în locul indicat cum că ar fi sigur de patroană, apoi urcăm în cameră. "Inundație!", aud din baie, și văd cum intră apa în cameră. Tragem de bagaje cât putem de repede, însă nu îndeajuns de repede, apoi mă duc să anunț patroana de incident. După inspecția de rigoare, și fiindcă inundația a fost din cauza instalației, primim altă cameră. Apoi ieșim să vizităm orașul, nu înainte de a curăța rănile provocate de arsuri. La ora 18.30, termometrul din oraș indica 35 de grade! Transpirăm și stând pe terasă, la umbră. Luăm ceva de ronțăit și ne întoarcem la pensiune.


Din nou pe munte

Când să ne facem gagajele avem parte de o surpriză neplăcută: spray-ul meu cu piper, prins de ghidon în caz că nu putem scăpa altfel de câini, a dispărut, deși bicicletele erau puse în locul unde nu aveau acces decât angajații. Luăm micul dejun pe ritmuri de manele, care deja poluează aerul afară pe terasă, apoi ne luăm tălpășița. Trecem prin centru orașului, apoi o luăm la stânga către munți, în ritm alert (știm că în curând o să ne atârne limbile de la căldură) și, curând, ajungem la Poarta Apusenilor, unde facem prima oprire. Nu stăm mult pe loc, ne punem în mișcare, și, după ceva timp, dăm de o pantă de 7 - 10%, lungă, fără umbră, și simțim că ne iau foc plămânii.
Oprim lângă o căsuță, unde un bunic și o bunică trebăluiau prin curte și întreb unde putem găsi apă, că nu mai avem deloc și murim de sete. Bunicii lasă treaba și vin să vadă ce-i cu noi pe acolo, de nebuni. Apoi mă trimit după apă înapoi pe unde am venit. Mă întorc câteva sute de metri și găsesc un izvor cu apă rece-rece. Beau cât pot de mult, umplu sticlele și mă întorc la ceilalți, pe care îi găsesc tot la povești cu bunicii. Facem o poză de grup, apoi cerem informații despre panta care ne așteaptă. Bunicii ne spun că nu mai avem mult, facem vreo 3-4 curbe, trecem de școala din sat, apoi mai mergem puțin și ajungem pe o pantă mai moale. Puținul ăsta a durat vreo 10 kilometri, apoi panta mai moale vreo 2, după care, cățărare încă câțiva kilometri pe serpentinele care duc către pasul Buceș. Oricum, mașini n-am întâlnit aproape deloc, iar peisajul este atât de frumos încât am vrea să nu se termine, chiar dacă soarele arde teribil. Tragem de pedale serpentină după serpentină, în fața noastră vârful Vulcan - superbă priveliște, sub noi drumul pe care am venit, ca un șarpe, și simțim cum tresăltăm de bucuria de a fi acolo.
Încă puțin și ajungem în vârf - Buceș-Vulcan. Intrăm într-un fel de magazin, cumpărăm înghețate la greu, bem și Sprite-ul care a devenit obișnuință, apoi rămânem cu ochii ațintiți la muntele din fața noastră, în tăcere. Gata, pauza s-a terminat. Ne urcăm pe biciclete și începem coborârea - 10%. Oprim la un izvor pe Valea Cătinei, să refacem proviziile de apă, apoi mergem mai departe, eu cu o mână pe ghidon, cu cealaltă făcând poze după poze, și tot așa până în Abrud, unde oprim să consultăm harta. Suntem ok, mergem către Câmpeni. Pornim, și, după ceva timp, un șmecheraș dă din picioare la greu să ne depășească, apoi merge triumfător în fața noastră. De obicei nu-i băgăm în seamă pe ăștia, dar acum, înțelegându-ne doar din priviri, accelerăm și-l ajungem repede din urmă pe șmecheraș care, văzându-ne că l-am ajuns, își scapă picioarele de pe pedale, apoi se dă bătut și se face că are ceva treabă pe cealaltă parte a drumului, gâfâind ca o locomotivă. Noi mergem mai departe, trecem pe lângă o mocăniță care pufăia pe calea ferată de lângă șosea, treversăm Arieșul, apoi ajungem în Câmpeni. Ne cazăm la Hanul Moților (90 lei camera cu 3 paturi), mâncăm o tochitură moțească, cu bucătăreasa proapăt angajată de-o zi lângă noi, vrând să se convingă că ne place și că mâncăm tot. Și ne place.
Seara, în cameră, includem și traseul de azi în Top 10.


Zi de vacanță la Sălciua. Huda lui Păpară

Ne propunem să ne trezim devreme, cum am făcut în ultimele zile, dar se face 11 până ne dăm jos din pat. Ieșim afară, unde căldura, deja, ne lasă fără aer, așa că stăm puțin să ne obișnuim, apoi încălecăm pe biciclete, de data asta haine cu mâneci lungi, cine are, că prea suntem arși de soare, iar pielea noastră nu mai vrea la rotisor.
Primii 10 km nici nu-i simțim și îi dăm bătaie înainte, cu ochii la peisajul care ne înconjoară: Arieșul în dreapta, verdele pădurii și stâncile în stânga. Dacă n-ar fi fost căldura infernală (35 - 39 grade) n-am fi oprit deloc, dar resimțim acut lipsa apei, așa că oprim din când în când să ne hidratăm.
Ajungem la mănăstirea Lupșa, facem câteva poze, apoi mergem mai departe, nu foarte mult timp, asta fiindcă am parcurs foarte repede distanța până aici și nu mai avem mult. Așa că, facem o pauză lângă Arieș, la umbră. Trag o trântă cu fundul în noroi și dau vina pe cine apuc, doar n-o să fiu eu de vină. Apoi, bineînțeles, mă apucă râsul. Când ieșim din pădure căldura ne năucește. Totuși, trecem rapid de Baia de Arieș, peisajul superb din jur ne împinge de la spate și ajungem, mai repede decât ne-am fi așteptat, în Sălciua. Întrebăm de locuri de cazare și ne decidem că cea mai bună opțiune e pensiunea Sub Piatră, chiar dacă până acolo trebuie să deviem de la traseu încă 6 kilometri. Însă, e cel mai ieftin, și, în plus, e departe de lume și chiar lângă Huda lui Păpară, o peșteră pe care ne-am propus de multă vreme s-o vizităm. Așa că, după ce luăm Sprite-ul de rigoare și juma\' de kil de cireșe, ieșim de pe drumul principal și intrăm pe drumul de munte ce duce la pensiune. Urcăm din greu, apoi panta se mai domolește, apoi iar tragem de pedale peste pietrele de pe drum, iar în fața noastră apar munții Trascăului. Superbi. Tot cu ochii la vârfurile stâncoase mai facem câțiva kilometri, apoi oprim la un izvor cu apă rece-rece și aproape că ne băgăm cu capul sub apă, doar să ne mai răcorim puțin. Apoi călărim și ultima pantă, cea mai abruptă pe care am întâlnit-o astăzi, tragem de ne ies ochii din cap și, unul după altul, ajungem în fața pensiunii. De pe terasă (e duminică) mesenii se holbează la noi ca la dracu, că ei de abia au urcat motorizați până acolo, iar noi cu băgăjoaiele atârnate de biciclete. Ce contează! În jur e superb! Nu avem semnal, posturile de la TV nu merg, mâncarea e cam piperată la preț (pentru noi), dar ne bucurăm nespus să fim aici.
A doua zi ne trezim târziu (la pesiune e pustiu, suntem doar noi și recepționerul), apoi plecăm în sat după ceva de mâncat, pe jos de data asta, fiindcă vrem să ne plimbăm cei 12 kilometri dus-întors. Ajungem înapoi pe la ora două după-amiază, sleiți de căldură, ne spălăm, mâncăm puțin, apoi mergem să vedem schitul din apropiere. Mă învârt în jurul mânăstirii, iar când ajung în fața toacăi, toaca cade în fața mea. Mă opresc și ridic din sprânceană. Apoi plecăm, încep să iasă măicuțele la slujbă, iar noi suntem în pantaloni scurți, așa că... Ne îndreptăm către peșteră, traversăm un poduleț și ajungem la Huda lui Păpară. Accesul către Hudă se face pe un poduleț de lemn, care se termină brusc, restul care urca la înălțime, pe marginea stâncii, către interiorul peșterii, e distrus. Doar cioturi de lemn care se mai văd pe stâncă. Păcat, trebuie să fi fost super să urci pe-acolo. Totuși, nu mă dau bătut și spun că intru prin apă, pe jos. Cobor la apă, mă descalț, apoi începe să plouă torențial. Mă încalț rapid și o luăm la fugă. După 5 minute, ploaia se oprește. A fost doar un avertisment. Ne zâmbim unul altuia. Lasă, o să intrăm altă dată.
Ne întoarcem la pesiune și mâncăm conservă de pește afară, pe bancă, apoi hrănim păstrăvii din bazin cu bucățele de pâine. Într-un târziu, ne întoarcem în cameră și adormim târziu, după ce jucăm câteva partide de Scrabble.


Din liniștea munților, la agitația mașinilor de pe "european"

Ne vine greu să plecăm de aici. Totuși, punem bagajele pe biciclete. De cealaltă parte a văii, la 300 de metri de noi, un pui de urs plânge speriat de lătratul câinilor. Dacă s-ar fi supărat ursoaica, ar fi plâns câinii, dar urșii își văd de treaba lor și pleacă mai departe. Noi rămânem cu privirile pierdute în pădurea din fața noastră. E liniște, doar noi și muntele.
Luăm micul dejun - orez cu lapte și clătite cu dulceață de afine, pe terasă, umplem sticlele cu apă de izvor apoi pornim. Facem cei șase kilometri de drum forestier repede, ajungem la drumul național și o luă la dreapta, către Turda. Nu mai e atât de cald ca zilele trecute, așa că pedalăm ușor, lăsând în urmă Trascăul, și ajungem la o cascadă foarte frumoasă, pe malul drept al Arieșului. Mergem apoi mai departe, cu stâncile încă lângă noi, pe un traseu, de altfel, foarte frumos și puțin circulat.
Încet-încet, stâncile încep să dispară, iar în fața noastră ne așteaptă "civilizația", iar noi chiar nu mai vrem să ne întoarcem acolo. Dar drumul ne duce, inevitabil, într-acolo, așa că-l urmăm, ajungem în Localitatea Mihai Viteazu, apoi la intersecția care ne duce către Turda. O luăm la stânga. Gata cu drumurile liniștite, vuietul mașinilor crește pe măsură ce ne apropiem de oraș. În stânga noastră se văd Cheile Turzii și am vrea s-o luăm într-acolo, dar mergem înainte, ajungem în Turda, trecem repede prin intersecțiile din centru, apoi ieșim din oraș. Oprim să bem apă, apoi începem urcușul pe dealul Feleacului, cu mașinile turându-și motoarele pe lângă noi, și nu ne mai place, așa că iuțim ritmul, chiar dacă urcăm, și ajungem repede în Tureni, la motelul Paradis. Luăm o cameră cu fața către drumul european, iar somnul vine foarte greu prin gălăgia infernală și continuă de afară.


Pe biciclete, către casă. Și, totuși, nu chiar

Ultima zi ne oferă o grămadă de surprize neplăcute. Urcăm Feleacul, apoi, când să ajungem în vârf, fac pană la roata din spate. Desfac trusa de scule și schimb camera. Apoi coborâm Feleacul, atenți la viteza în curbe, iar în fața noastră se văd nori negri de furtună și le zic celorlalți că exact într-acolo ne îndreptăm. Intrăm în Cluj și începe furtuna. O oră și ceva am stat la adăpost de ploaia torențială lângă niște chioșcuri, însă bagajele sunt leoarcă, e frig și agitație. Așa că pornim de îndată ce ploaia dă semne că se domolește și ne îndreptăm către ieșirea din oraș. Dar fac din nou pană la roata din spate, chiar lângă calea ferată. Întorc bicicleta cu roțile în sus și, cu greu, printre înjurături, sub privirile trecătorilor ațintite la noi, schimb din nou camera, ultima. Apoi, într-un final, plecăm mai departe, făcându-ne planuri cum că vom opri la o pensiune, pentru încă o noapte. Și chiar găsim una, dar prețurile sunt mari și nu ne place locul, așa că mergem mai departe, poate găsim alta, dar timpul trece, începe din nou ploaia, și nici urmă de altă pensiune. Iar restul drumului până acasă ne e cunoscut și știm că nu mai sunt locuri de cazare și că trebuie să ajungem în seara asta acasă. Intrăm în Topa, apoi coborâm dealul. Însă nu e gata. Butucul bicicletei mele face scandal, semn că vrea să-și dea duhul, și nu știu dacă mă mai ține până acasă.
Ajungem în Zimbor și oprim la Paralela 47. Am evaluat situația și nu ok, bicicleta s-ar putea să mă lase în orice clipă, plus că e deja târziu, plus că am tras prea tare de ceilalți în ziua asta, așa că hotărâm să punem capăt pedalatului. Sunăm după un taxi, iar până sosește luăm ceva de mâncare. Apare și taxiul, încărcăm bicicletele, le legăm pe platforma din spate a mașinii, apoi urcăm în taxi.
Seara târziu ajungem acasă. A fost o aventură cu un start improvizat, cu parcurs la fel, cu multe schimbări de plan, și cu un final neașteptat. Dar urmează multe altele, de-acum înainte. Unde? Ce contează? Mergem!

Author: Călin Pavăl
Uploaded by: Călin Pavăl
Views: 4898, Last update: Wed, Dec 15, 2010



Links to the Mountain Guide:
Muntii TRASCAU  


A photo [Not found]

An article [Not found]

A trail
Cabana Ramet-Cheile Rametiului-Satul Cheia-Valea Bradestilor-Satul Bradesti-Valea Poienii (1)-Vanatoarea-Valea Morilor-Gura Vaii Morilor-Satul Salciua

 

Login or register to comment