Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share
Posted by: Zoltan Hascsi in de-ale lui Zoltan Hascsi

22-23 IULIE 2011

Mic dar voinic! Cu toate că este cu aproape un kilometru mai scund decât uriaşii de piatră ai ţării, muntele Cozia se ridică cu nu mai puţin de 1000 metri deasupra văilor ce-l înconjoară, dominând împrejurimile prin statura sa semeaţă. Secretul acestei măreţii: gnaisul. Şi nu un gnais oarecare ci gnaisul de Cozia.
Gnais ocular încrustat în pereţii cabanei Cozia

Gnaisul este o rocă foarte dură, şi cum în România el a ieşit en gros la suprafaţă doar aici, Cozia s-a dovedit cea mai tare nucă pentru inamicii munţilor, apa, gheaţa, vântul. Dintre masivele pe care le-a străpuns, Oltul a avut cel mai mult de furcă cu ea, sculptând aici cel mai sălbatic defileu al său.

În Cozia trecutul Pâmântului se îmbină armonios cu istoria României, erele istorice şi geologice succedându-se ordonat, invers proporţional cu altitudinea. Drumeţia începe în prezent, lângă intrarea motelului Cozia. Câţiva metri mai sus ajungem în vremurile lui Mircea cel Bătrân. Alţi câţiva metri mai sus ne întorc cu o mie de ani înainte în antichitatea daco-romană. De unde urcăm prin dealurile cretacice pentru ca sus de tot să intrăm în antichitatea geologică a Terrei, Precambrianul. Căci, da, gnaisul este vechi de miliarde de ani, copt în cuptoarele adânci ale scoarţei cu mult înainte ca nisipurile din care s-au metamorfozat mai apoi şisturile Carpaţilor să se fi depus pe fundul mării Thetys. Şi este mai bătrân decât granitul Măcinului, ce s-a răcit acum abia câteva sute de milioane de ani.
Biserica Mănăstirii Cozia

Descălecăm de pe cei trei sute de cai putere ai autocarului pe trotuarul din faţa motelului. Cum se anunţă o zi toridă, ne reculegem preţ de-o oră la umbra lui Mircea la Cozia. Mănăstirea e o bijuterie ce trebuie admirată cu răbdare. Picturile murale ne invită să le descifrăm simbolurile. Icoanele şi uşile de altar expuse în muzeu, creaţii ale meşterilor locali de-acum trei-patru sute de ani, nasc vibraţii în corzile ascunse ale sufletului, poate prin simplitatea geniului rural. Iar arabescurile zidăriei şi grilajelor se agaţă de spiritul nostru purtându-l dincolo de cărămizile stricte ale ortodoxiei, spre o taină care transcende culturile şi civilizaţiile.



De pe mica faleză din spatele mănăstirii privim defileul măreţ al Oltului, a cărui spinare lucioasă, odată scăpată de strânsoarea defileului, şerpuieşte pe lângă zidurile mănăstirii. Imaginea maiestuoasă a muntelui se revarsă în sufletele noastre trezindu-ne din reveria medievală.

Defileul Oltului la Cozia
(stânga: Muntele Basarab, centru dreapta: Turnul lui Teofil, fundal: Muchia Roşiei)

De la Mănăstirea Cozia urmăm şoseaua spre nord până la baraj. Sport extrem pe şanţul plin de urzici de la marginea şoselei pe care gonesc cu suta la oră şi chiar peste şoferi mai mult sau mai puţin grăbiţi. Părăsim la baraj şoseaua naţională şi răsuflăm uşuraţi că am trecut teferi acest prim test. Dar bucuria este de scurtă durată, căci descoperim că pe şoseaua de pe malul opus, pe care vom merge o bună bucată, gonesc alţi bolizi, şi mai fioroşi: autocamioanele. Trecem peste baraj pe malul stâng al Oltului unde ne întâmpină ruinele castrului Arutela.
Poarta castrului Arutela

Deasupra castrului, imediat ce trece pe pod peste calea ferată, şoseaua are un refugiu pentru staţionarea tirurilor. Şi exact din dreptul matroanei ce negociază în centrul parcării aventurile pirandelor sale cu şoferii de tir începe un drum forestier ce urcă repejor spre est în pădure. Bănuind, după toate descrierile, că acesta este drumul spre poiana "La Muşeţel", ne-am avântat plini de voie bună spre culmea dealului. Drumul însă se înfundă într-o doborâtură de arbori năpădită de un hăţiş neumblat. Inspectăm o derivaţie a drumului, dar şi ea se înfundă. Pădure tânără, urzici din belşug, râpe pământoase. Nu vrem să ne stricăm buna dispoziţie, aşa că renunţăm la această variantă şi coborâm în şosea. Bine, bine, vom avea de răbdat vijeliile stârnite de tirurile de pe şoseaua pe care o vom urma spre sud, cale de 2 km, până la Păuşa.

În micul sat Păuşa oprim lângă o casă transformată în bar. În curte patru localnici sorbeau plictisiţi bere la o masă (singura) de metal, aşezaţi pe scaune de metal, mobilierul clasic al birturilor de-acum trei decenii. Cerem info şi localnicii, deşi cu mulţi dinţi lipsă, ni le oferă cu dărnicie. Aflăm că versantul dinspre Olt a fost retrocedat mănăstirilor şi că acestea au doborât copacii pentru a face impracticabil traseul pe care am vrut iniţial să urcăm (aviz amatorilor, traseul şi marcajul BG - vechi -, care ar trebui să plece din dreptul castrului Arutela, se vor întâlni abia la câteva sute de metri de şosea, pe culme).

Apare un al cincilea localnic, mult mai prezentabil şi foarte bine informat, care ne şi dăruieşte o hartă a Pacului Naţional Cozia. Este un ranger al parcului. Reţinem avertismentul acestuia privind Pietrele Roşiei, invadate în acest sezon al anului de vipere. Le vom ocoli aşadar.
Creasta centrală a Coziei întrezărită din Păuşa
(cu inconfundabila spintecătură a Bulzului în dreapta)

Alegem drumul forestier ce urcă din Păuşa la Stânişoara. Nici nu pornim bine că un dulău mare aleargă spre noi, speriind-o pe Sorina. Văzând că-i jucăuş şi prietenos, am intrat în vorbă cu el şi din vorbă-n vorbă văd că se ţine după noi. La ieşirea din sat ne întâmpină panoul informativ al Parcului Naţional Cozia. Drumul intră în pădurea de fag a cărei umbră face suportabile cele aproape două ore de mers pe forestier. Trecem de cabana Valea Mărului, închisă, apoi undeva aproape de jumătatea drumului, unde se ramifică la dreapta un drum forestier (DAF Călimanu) ne oprim la o troiţă să prânzim. Căţelul (l-am botezat simplu, Căţel) se delectează şi el cu o bucăţică de file de peşte afumat.

Trecem pe-un pod peste o mică cascadă, pe lângă mici scobituri în gresia dealului Călimanu, deal pe care Căţel îl explorează cu veselie. Printr-o curbă în ac de păr poteca se desparte de drumul şi râul Păuşei, urcând pe malul ei stâng, şi după câteva minute iese la lumină în poiana Stânişoara. În faţa noastră se etalează cetatea de piatră a Coziei, cu un ţanc încadrat pe trei laturi de Colţii Foarfecii la stânga, Fruntea Oii la dreapta şi Pereţii Gardului în spate.
Cetatea de piatră a Gardului

La patru şi jumătate ne odihnim în curtea micului schit Stânişoara. Linişte şi pace, aşa se poate caracteriza atmosfera de-aici. Câte un călugăr păşeşte în tăcere pe alee, apa abia susură în mica arteziană. Cele câteva căsuţe din dreapta schitului, bătrâneşti, par încremenite într-un alt veac. Ne strecurăm printre ele, pe o alee pietruită la capătul căreia cotim la stânga pentru a intra în pădure, la fel de liniştită precum schitul.

Traseul ne va purta prin păduri până aproape de final, muntele Cozia, având o altitudine maximă sub limita superioară a pădurilor, chiar şi de foioase, fiind acoperit de acestea până pe vârf. Puţine poieni şi pajişti tulbură echilbrul dintre verdele închis al pădurii şi griul roşcat al puzderiei de stânci ce străpung mantia ei. După aproape o oră de urcuş susţinut prin pădurea deasă atingem o şa, cu un mic luminiş, primul loc de unde putem privi dincolo de frunzele copacilor. Conform descrierilor, suntem pe Colţul lui Damaschin, mic promontoriu de unde se poate vedea poiana Stânişoarei şi culmile ce-o înconjoară. Dar nu suntem încă suficient de sus pentru a zări Oltul ce curge undeva între valea Păuşa şi culmile estice ale Căpăţânii.

Nici nu apuc bine să focalizez orizontul că un foşnet, la câţiva metri mai jos, îmi îngheaţă degetul pe declanşator. Răsuflu uşurat, nu-i ursul, e doar o capră neagră. Nici n-ar fi trebuit să mă sperii, îmi spun, căci Căţel ar fi semnalat în caz contrar pericolul printr-un lătrat. Emoţia întâlnirii unei capre negre la numai... 5 metri îmi strică primele instantanee, făcute în graba de a nu rata momentul. Dar capra n-a fugit ci m-a privit curioasă, invitându-mă parcă să-i fac portretul. Odată evaporată adrenalina întâlnirii de gradul trei, am reglat totul cu răbdare şi ţac... portetul a reuşit.

Nici măcar Căţel n-a speriat-o, ba din contră, când aceasta i-a zărit capul întins peste pragul stâncos a făcut un pas înainte, spre noi, parcă ameninţându-l cu coarnele. Căţel... s-a retras sfios pe micul preş de iarbă din şa. "Păi bine măi, Căţel, dacă tu te sperii de o capră, ce-o să ne facem dacă dăm peste vreo ursoaică?"
Poiana Vlădesei

Din mica şa reluăm urcuşul pieptiş prin pădure şi după o jumătate de oră atingem o creastă, împădurită şi ea, Muchia Vlădesei. Aici ne aşteaptă o măsuţă, o băncuţă, nou-nouţe amândouă, o troiţă agăţată de-un copac şi Decalogul Montaniardului lângă. Tot aici poposeşte şi un alt traseu, TA, ce urcă tocmai din satul Jiblea.
Ce bine-ar fi dacă toţi drumeţii ajunşi aici ar citi şi mai ales ar respecta Decalogul! Astfel măsuţa şi băncuţele ar arăta ca nou-nouţe şi pentru copii noştri ce vor poposi, poate, pe-aici peste ani. Merită o atenţie specială ultimul punct al decalogului, ce se detaşează de celelalte nouă adresate bunei creşteri şi bunului simţ. "Nu profana munţii prin mania recordurilor, înţelege-le sufletul." Într-o eră a vitezei, a goanei după orice, care-i înghite în vârtejul ei mai ales pe cei tineri, mesajul invită la introspecţie. De ce-am venit aici? Pentru a bifa un nou munte? Pentru a imortaliza instantanee inedite? Pentru a vedea peisaje noi? Pentru relaxare?
Prin vâlcelele Bulzului

După pauza de introspecţie şi de măr pornim pe Muchia Vlădesei, spre nord-vest, poteca abătându-se destul de repede pe partea stângă a acesteia, strecurându-se pe sub pereţii ei, coborând şi urcând vâlcele întunecoase. Printre conifere, care au luat treptat locul foioaselor, se vede deja panglica Oltului, semn că avansăm serios pe verticală. După mai bine de o jumătate de ceas de vâlcele atingem iar o creastă, într-o şa din care privirea poate în sfârşit să zboare în voie peste "cetatea de piatră a Bulzului". Bulzul din DEX este un cocoloş de mămăligă amestecată cu brânză, aici sus un cocoloş de stânci îmbulzite una peste alta şi amestecate cu brazi.
DurduculBulzul

Amalgamul de ţancuri şi brazi îşi schimbă formele la fiecare popas, în fiecare luminiş sau şa din care-l admirăm, precum un caleidoscop ce se roteşte odată cu paşii noştri. Privirile nu ni se mai satură. Încă un sfert de oră poteca ne poartă pe culmea dintre Spintecătura Bulzului şi Ciuha, prin mici poieniţe, prin rarişti de brad şi pe lângă ţancurile Durducului.
Muchia sudică a Bulzului

Poteca se îndulceşte şi curând, la trei ore de la începutul urcuşului din Stânişoara, ajunge pe micul platou golaş de sub Ciuha Mică, pe care se încolăceşte drumul ce urcă la releele de pe vârful ei. La răsărit Făgăraşii, Iezerul, Ghiţu. Mult mai aproape, la nord-est, vârful Omu al masivului Cozia. La sud, Oltul printre dealurile Vâlcei pierzându-se apoi în pâcla câmpiei. La vest, impozanta Buila. Mărşăluim câteva minute pe drumul auto, spre apus, ocolind Ciuha Mică. Imediat ajungem în şaua dintre cele două Ciuhe unde ne aşteaptă cabana şi vrednicii ei gospodari, familia domnului Marian.
Cabana Cozia şi releul de pe Ciuha Mică

Este ora opt dar soarele încă încălzeşte prispa cabanei. Deşi anticipam un final crepuscular, iată că nu ne-au trebuit decât exact cele trei ore şi jumătate indicate jos la Stânişoara. Ne-a ajutat şi umbra din belşug a pădurii, ce a şters orice amintire a caniculei îndurate la prânz. Băiatul domnului Marian ne-a condus la camera rezervată, cochetă, curată, veselă şi primitoare. Somnul fiindu-ne asigurat de saltelele şi păturile moi, singurul care mai trebuia rezolvat a rămas stomacul. Soluţia găsită a fost delicioasă graţie meniului oferit, chiar dacă am fost singurii meseni la acea oră târzie. Sala de mese are pereţii placaţi, bineînţeles, cu gnais de Cozia. Iridescent în lumina blândă a soarelui pregătit de culcare şi sclipitor în cea a neoanelor ce-au preluat ştafeta.

După o cină gustoasă siesta a constat într-o plimbare în jurul Ciuhăi Mici pentru a vâna stelele căzătoare, a privi luminiţele înşirate jos, pe firul Oltului, şi cele risipite sus, pe Calea Laptelui.
Buila la apus

Valea Oltului

Rasarit peste Făgăraş

La 6 fix am ţâşnit din cabană ca să prind răsăritul. Răcoare, dar nu frig. Singurul treaz în afară de mine este Căţel, ce-a dormit ascultător lângă uşa anexei în care se află camerele de oaspeţi. Împreună urcăm Ciuha Mică, apoi Ciuha Mare.
Creasta Făgăraşului

De pe Ciuha Mare caut panglica nordică a Oltului, ascunsă ieri privirii de creasta Coziei, iar în dimineaţa asta acoperită de faldurile groase ale ceţii. Undeva pe-acolo e Călineştiul.

Să nu uit să-i fac o poză lui Căţel!
Prietenul nostru

Se cuvine să spun ceva mai multe despre prietenul nostru ad-hoc. S-a ataşat de noi la fel de mult precum ne-am ataşat noi de dânsul. După toate aparenţele a avut părinţi de soi. Intuia exact ce vroiam prin comenzile sau fluierăturile mele, să vină, să stea, să se aşeze. Dar ce m-a frapat la capătul celor două zile de strânsă prietenie este că nu a lătrat niciodată. La nimeni.
Căţel ştia toate cotloanele muntelui, fiind un oaspete apreciat al cabanierilor şi, din ce ni s-a spus, plăcându-i să însoţească la urcare sau la coborâre drumeţii care îi cădeau cu tronc. Un veritabil ghid necuvântător al potecilor Coziei.

Mă retrag iar sub pătura călduroasă şi mai moţăi vreo oră. Doar n-am venit aici să doborâm recorduri ci să ne odihnim în îmbrăţişarea muntelui. Curând soarele va bate în gemuleţul nostru din pod. În timp ce omletele sfârâie în bucătărie, lucrurile noastre sar în rucsacuri, iar Căţel necăjeşte pisoii veniţi să se dezmorţească pe terasă. După micul dejun ne luăm rămas bun de la ospitalierele noastre gazde şi pornim la deal.
Vâlcea
(sus în dreapta: creasta Builei)

Colţii Foarfecii

Drumeţia de-a doua zi începe cu o mică incursiune pe lângă Ciuha Mare, spre nord-vest. Marea de nori a dispărut, dezvelind Oltul şi lacul lui de la Călineşti.
Munţii Lotrului

Poteca ciobănească ne duce spre muntele Rotunda, o cupolă împădurită la capătul nordic al muchiei Turneanu. Pe vârful ei poteca se pierde.
Culmea Rotunda

Ne întoarcem în curmătura dintre Rotunda şi Ciuha Mare, punct de belvedere spre nord, peste valea Tisei, şi spre sud, peste Valea Seacă. Urc, secondat de Căţel, cele două ţancuri ce străjuiesc curmătura, mici gâlme de piatră de la nivelul şeii, dar care lasă în jos, spre văi, pereţi ameţitori şi hornuri abrupte. Creştetul Pietrelor Vulturilor la obârşia Văii Seci şi colţul de sus al muchiei Stei deasupra vâlcelelor Tisei.
Pietrele VulturilorColţul Stei

Revenim pe flancul sudic al Ciuhăi Mari şi prindem poteca marcată ce conduce pe curba de nivel, printr-o mică strungă a Pietrelor Vulturilor, spre Muchia Turneanu. Căţel după noi, bineînţeles.

Muchia Turneanu nu este o muchie în adevăratul sens al cuvântului ci o culme prelungă, cu poieni largi. Marcajul este foarte rar, iar poteca neclară în desişul de urzici şi-alte buruieni ce năpădesc poienile. Din poiană în poiană, urmărim îndeaproape linia matematică a culmii, la răstimpuri un marcaj învechit confirmându-ne că suntem pe direcţie.
Muchia Turneanu

În ultima poiană întâlnită pe muchie dăm de un bordei ciobănesc, cu o BR proaspătă şi-o săgeată la stânga. Aha! Aici e locul unde ne despărţim de culmea Turneanu. Poteca intră în pădure, apucând un vâlcel pe care vom coborî, în serpentine strânse, cam o jumătate de oră.
Vâlcelul Văii Turnu

Monotonia vâlcelului se sfârşeşte într-o mică şa de unde poteca trece în vâlcelul vecin, din stânga. Urmează mici curbe de nivel, alte şei, alte vâlcele, mici bolovani. Tot timpul având Valea Turnu pe dreapta, dincolo de care se văd, printre arbori, Pietrele Roşiei. Nici stânga nu se lasă mai prejos, etalând din cînd în când câte un perete al Muchiei Scorţarului.
Pietrele RoşieiMuchia Scorţarului

După aproape o oră şi jumătate de şerpuială pe vâlcelele Văii Turnu, poposim pe mica înşeuare La Meliţă. Se vede lacul Turnu pe malul căruia trebuie să ajungem. Încă câteva minute şi dăm în poteca mare, adevărată alee, ce face legătura între mănăstirile Turnu şi Stânişoara. Am depăşit ultimele proptele ale Muchiei Scorţarului şi acum putem vedea şi ce se-ascunde dincolo de ea, spre răsărit, spre Valea Gardului. Se zăreşte şi punctul de plecare, Ciuha. Oho! am coborât mult, vreo 800 metri.
Ciuha Mică cu releul de pe vârf şi Pereţii Gardului

Aleea continuă domol până la Troiţă. De aici drumul se înăspreşte, aleea se transformă în drum de căruţă, în coborâre iute prin valea împădurită a Pârâului Mănăstirii. Şi dăi, şi dăi, mai mult de jumătate de oră genunchii ne sunt puşi la încercare. Etapa cea mai istovitoare a unei drumeţii, coborârea pe-un drum de căruţă sau forestier, destul de înclinat, fugăriţi de ideea de a nu rata mijlocul de transport către casă. Chinul pare că se sfârşeşte când serpentinele se îmblânzesc şi drumul se lărgeşte. Ne apropiem de Turnu. Întâlnim turişti, o măicuţă, se văd acoperişurile mănăstirii.
Muchia Roşiei

Curtea Mănăstirii Turnu forfoteşte de lume. Aruncăm câte o monedă în fântână, ca să ni se îndeplinească dorinţa de a reveni pe crestele Coziei. Muchia Roşiei, din spatele mănăstirii, ne priveşte aprobator. Culoarea ei, gri roşcat, e culoarea gnaisului de Cozia. Mica depresiune în care se află mănăstirea, strânsă prin jocul faliilor între doi giganţi din gnais, Muchia Roşiei şi Turnul lui Teofil, are un fundament mai maleabil, de gresie, în care doi sihaşti, Daniil si Misail, au săpat cu multă trudă câte o chilie.
Biserica veche a Mănăstirii Turnu

Pe lângă chiliile ei, Mănăstirea Turnu mai găzduieşte o curiozitate, unică în România. Biserica nouă, construită în pragul anilor 1900, are etaj, mai precis se află la etajul unu al clădirii, parterul fiind rezervat treburilor lumeşti ale călugărilor, somnul şi masa.
Biserica nouă

Chiliile Mănăstirii Turnu

Ne luăm la revedere de la devotatul nostru prieten, Căţel, şi ieşim din poiana Turnu pe sub calea ferată, pe drumul auto ce bordează malul lacului până la baraj. Am căutat Masa lui Traian şi-am găsit doar o biată stâncă ce abia iese din apă, la câţiva metri de mal, acoperită de câţiva arbuşti. Trecem printr-un tunel, ne-apropiem de baraj şi de nebunia de pe drumurile naţionale. O ultimă privire îndărăt, spre defileul Coziei.

Sigur vom reveni! De dragul Coziei. Dar şi cu speranţa de a-l revedea pe veselul Căţel.

Traseu

  • Păuşa - Stânişoara: 2 h
  • Stânişoara - Colţul lui Damaschin: 1 h
  • Colţul lui Damaschin - Muchia Vlădesei: 1/2 h
  • Muchia Vlădesei - Înţeleptul: 3/4 h
  • Înţeleptul - cabana Cozia: 3/4 h

  • cabana Cozia - ramificaţie BA: 1/2 h
  • ramificaţie BA - stâna Turneanu: 3/4 h
  • stâna Turneanu - La Troc: 3/4 h
  • La Troc - La Troiţă: 3/4 h
  • La Troiţă - Turnu: 3/4 h
  • Turnu - baraj: 20 min
Author: Zoltan Hascsi
Views: 13132, Last update: Thu, Sep 1, 2011


Comment
Fără foto Cristi Cuţurescu, Thu, Sep 8, 2011, 4:56 pm

Multumesc pentru jurnal. Placut, ingrijit si cu fotografii frumoase!

Fără foto Dan Loghin, Tue, Sep 27, 2011, 7:32 am

da.

Corneliu Negulescu Corneliu Negulescu, Fri, Sep 30, 2011, 5:12 pm

Bravo ! Pentru tot: tura, poze, redactare! Mai rar am citit ceva atat de frumos, scris cu atata sensibilitate!

Comments for this article
Login or register to comment