Consemnare 13 nov.
Consemnare 29 01 2001
Haiku Câmp însorit, cu margarete , mii .
Poate doar un vis.
Cu nori de albe petale plutind în azuriul neantic al cerului.
Efemeri fluturi ? Gingaş -temătoare suflete cosmic migrânde ?
Superbă, graţioasă mireasă. Fascinantă . Irefuzabilă.
Moartea...
V.Borcutului-Trapacel-V.Bartoşa
Parcurs 28 01 2001
Decât să te prindă soarele
acasă mai bine să te prindă ploaia-n traseu.(citat aprox. din
Dinu Mititeanu). Şi ne-a prins. Atât de invocată ! Atât de
dorită ! Măcar dacă (doar pentru mine) n-ar fi coincis cu o
altă devărsare de flash back-uri. Toate declanşate de o
infantilă, inocentă remarcă . (Ne)deliberată !?
Se ştie, copii agrează
sinceritatea sinonimă cruzimii. Provocând. Taxând pragmatic.
Uitând repede.
Cer plumburiu. Atmosferă
apăsătoare( nu doar barometric). Prea cald pentru această zi
de ianuarie. Picături răzleţe. Urmate de-o jucăuşă ploaie.
Ca de prematur ivită primăvară. Refăceam , în alt context,
precedente ture în care parcursesem (aprox.) acelaşi traseu (05
03 1999, 04 04 1999, 05 03 2000, conf. bibliografie turistică ).
Căutând imposibilul , retrăirea uneia anume, ciudat,
negăsită-n biblioraft, evadări. Adormită casă părintească,
la 8 a dimineţii. Repede consumate şerpuiri asfaltice. Apoi
drumul comunal , succesiune de gropi-dune, bălţi mizere ,
pietre, bolovani dislocaţi din versantul stâng, friabil.
măcinat de vremi.
Frânturi ale fostei colonii
muncitoreşti aparţinând antebelic societăţilor miniere
Aurum, Martin... Mizerie. Coteţe. Dependinţe anexe. Promiscue.
De rromi substituiţi în ultimele 3-4 decenii muncitorilor
români, nemţi, unguri, specialişti în extracţia, prelucrarea
neferoaselor. Case seculare de minieri. Tot mai puţine. Micuţe,
anacronice bordeie . Mărturii... V. Neamţului venită din
dreapta. În stânga, povârnită, Lisabona şi de toţi uitata
cetate medievală înghiţită de bălării . Alte căsuţe, ceva
mai recente. La fel de mici, improvizate după puţinătatea
ancestrală a dării de mână. V.Bocutului. Cu ape ruginiu
chizoase, sporovăinde. Şi la dreapta, ceva mai sus, un alt
afluent, V.Iojica , nicicând investigată de mine. Îngustă
luncă şi mărturiile fostului drum ,pavat prina anii '30 cu
bolovani de carieră sau râu , ce conducea spre Mina Wilhelm.
Imediat un pod şi o
confluenţă , obârşia V.Borcutului formată din V. Wilhelmului
venită din stânga şi cea a V.Bartoşa sosită din dreapta,
tulbure, ruginie, ambele săpând milenar coveţi în dure
andezituri sau vânăt-albăstrii argile. Unde sunt ciutele,
căpriorele de odinioară ? De ce nu le mai putem zări micile
ciopoare alături de falnicii cerbi sau sperioşii căpriori,
printre lăstarii maroniu-roşcaţi de fag , pe piciorul din
faţă ? Unde să fie cohortele tăcut-misterioase de mistreţi
ce reveneau dimineţile din nocturnele escapade după jir,
castane dulci sau ghindă ? Vuiet de vale, tot mai departe, a
Bartoşei pe care o urmăm amonte aprox. 1 km, până aproape de
halda de steril parţial transportată la Aurul S.A, mai mult
spălată de ploile deluviene, şi ele rămase doar ca amintire.
Unde sunt pâraiele din stânga , miniaturalele cascade
filiforme, sărind piepţi bolovănoşi de 1,5-3 m ?
Atacăm stânga capătul
abrupt, argilos, clisos-alunecos , al cărării parcurse , pe
când eram copii, cu schiurile militare , din lemn de paltin şi
legături cu arcuri şi curele din piele, beţe de bambus cu
rondelă de lemn de alun, sau aluminiu şi cureluşe de
ceapău.Ne îndreptăm spre Trapacel , spre pâraiele născute-n
turbării şi bălţi negricioase. Picură, alternând cu rafale
scurte de vânt şi ploaie mocănească. Nici măcar nu-mi pun
gluga. Nici urmă de zăpadă.Ici colo pete de gheaţă. Frunziş
de stejar aglutinat de umezeală, spălate urme de paşi . Ca şi
cărarea abruptă a cerbilor, din stânga. Pârâu. Traversat.
Luând aminte la scurmăturile, relativ recente, ale cohotelor de
mistreţi. Şi smocurile verzi de frunzuliţe de soc. Nici urmă
de luşcuţe. Doar câteva etiolate plăntuţe ştiute, fără
nume, sfidând ciudăţeniile anotimpului atipic. Traversez
turbăria bolovănoasă, urc spre drumul de căruţe căptuşit
din belşug de frunze ruginii de fag . Unde sunt argintiile
trupuri de silvestri efebi ale fagilor ,altădată scăldaţi în
razele răsăritului de ianuarie ? Unde-i zăpadă afundă
până-n genunchi sau brâu, afânată cuvertură sau glazurată
de orbitoarea crustă de gheaţă ? Unde sunt iepurii sfioşi,
viclenele vulpi ? Totul e tern. Trist. Frumos totuşi. Nici
vorbă de regret că am fi aici.
Prima baltă. Aşa zisă.
Secată . Scurmată şi ea în căutare de rădăcini mustoase,
bulbi săţioşi. Primele luşcuţe. Verzi limbi de săbiuţe
penetrând temerar frunzişul în căutarea luminii. Solitare.
Cel mai adesea în mici grupuri. Alb-sticloase cepe cu josu-n sus
, cu maroniile mustăţi ale rădăcinilor captive-n cristalele
geometrice de gheaţă. O luăm uşor spre dreapta , dăm de un
alt drum de căruţe, la dreapta lui un alt pârâu cu obârşia
în bălţile superioare ale Trapacelului. Cea de-a doua baltă.
Secată de-abinelea . Devenită o tipică turbărie mocnit
fermentândă , imensă farfurie de supă cu fundu-n sus.
Acaparată central de mesteceni, loză, tineri acrpeni, aluni şi
muşuroaie copleşite de muşchi , ruginii sau verzi-albaştri,
molateci. Un vast guler spre sud est , lat de 2-4 m, cu pâlcuri
de luşcuţe dislocate de râturile mistreţilor . Minuscule , ca
un arpagic abia încolţit. Sau grase, de un verde tonic, ca de
ceapă stufat. Puţine deconspirându-şi boboceii lanceolaţi,
albi-gălbui spre vârf. Loc de tăvăleală, hârjoneală,
zvântare . Ca o rustică bătătură . Aproape, o scăldătoare
ca o albie cioplită-n trunchi de salcie.
Amintiri. Fascinante clipuri
egoist derulabile (ca norocul ?) doar pe ecranul propriei minţi.
Totul, până acum, pare o plimbare mută...în ploaie. Copii
fiind a veni până aici constituia o veritabilă,
fascinant-epuizantă tură , e drept, justificată de nămeţii
imaculaţi şi desetul făgetului trăindu-şi pe-atunci propria,
la fel de efemera-i copilărie. Unde sunt pregătirile
minuţioase alături de Papa, rucsacii special cusuţi de Mama ,
bocancii de ski de Reghin, merindea cu pită de casă ,
slăninuţa afumată, cârnaţii uscaţi , poveţele,
istorioarele fascinante care ne montau înfiorându-ne ,
transformând totul într-o adevărată aventură ? Mă apropiu
de pârâu apoi cotesc stânga, intersectez fostul traseu plat al
liniei de înaltă tensiune venit de la Săsar-Iricău-Lisabona
pentru a alimenta Mina Wilhelm , urc câţiva metri şi dau de
cea de-a treia baltă, feruginoasă . Nici urmă de
tradiţionalele 1-3 luşcuţe solitare sau îngemănate .
Ocolesc atent să nu derapez
în mămăliga scârboasă, afundă, scrutez sub malul negricios
şi zăresc câteva luşcuţe, frunzele lor pliate-n rugă, ca
două palme de copilă. Investighez sub rădăcinile dislocate de
ani a doi falnici, odinioară, mesteceni. E totuşi prea devreme.
Zeci, sute de frunzuliţe specifice locului au ieşit la iveală.
Descopăr şi alte luşcuţe. Par banale, fireşti, în lipsa
stratului de zăpadă . Ne regrupăm apoi coborâm spre pârâu
lăsând în stânga o altă scăldătoare şi un perimetru
secat, fostă atipică baltă, scurmat de mistreţi. Plouă. O
iau tot mai repede înainte. Mânat de ce ? Sau cine ? Trăiesc
mai mult în trecutul minuţios, partinic selectat , decât în
prezentul duminicii de 28 ian. 2001. Undeva la stânga noastră,
chiar pe culmea ce separă Trapacelul de V.Wilhemului mai sunt
două bălţi îngemănate, acaparate de un dens lăstăriş de
loză şi pâlcuri de luşcuţe. Primăvara, desigur. Cireşi
sălbatici falnici se intercalează frumoşilor fagi, carpenilor
atinşi de molimă, uscaţi din picioare, puţinilor molizi
plantaţi fără succes cândva, rămaşi piperniciţi ,
muribunzi. În dreaptă apar primii castani comestibili , şi ei
atacaţi de o altă, devastatoare molimă fără leac.
Urc spre culmea marcată
silvic bandă roşie , sperând să mai văd o dată scroafa cu
cei doi godaci grohăind speriat-ameninţător, dispărând în
desetul din dreapta . Plouă şi când ating primul culmea
lângă observatoarele-scăriţe vânătoreşti proptite-n
trunchiurile semeţilor fagi seculari. Desfac un grapefruit.
Lucian îmbie cu stafide. Ne aciuăm iluzoriu sub coroanele
zrenţuite ale unor molizi chinuiţi . Apoi o iau înainte, tot
mai repede. Mânat, fugărit de gânduri, amintiri , vechi,
recente. Spre dreapta se desprinde un culoar sinuos descendent ce
taie molidiş-căstănişul până la drumul V.Bartoşa.
Continuăm pe culme, suim scurte povârnişuri în care
profilatele tălpi ale cizmelor sau bocancilor vânotăreşti
şi-au lăsat amprentele, alături de cele ale mistreţilor,
cerbilor, câinilor.
Solitar ciripit vesel de
nevăzută păsărică. Plânse, despuiate, chele zade, cu acele
ruginii aşternute-n gros covor năclăit de ploaia debutată de
vineri. Spre stânga, departe, Pietroasa. Sumbră în lipsa
hlamidei de nea. Mai aproape, uşor înnegurată, sporovăindă
neinteligibil , V. Wilhelm. Câteva, îndepărtate, lătraturi de
câini. Repede amuţite . Sau neluate aminte . Estompate de
amintiri.Gânduri. Lăstăriş dens de făget apoi, spre dreapta,
două insule sucesive de tineri, picturali mesteceni înălţate
din covorul verde de costreie nepăscută . Brusc sunt alt-unde.
În atmosfera unică a uleiurilor naturiste ale lui Sîchkin sau
cea a lui Cehov, Turgheniev, Gogol... Alerg deşi din urmă aud
vagi, repetate, chemări .
Fug de mine, de nimeni
altcine. De amintiri transformate-n obsedante coşmaruri. Mă
autoflagelez obosindu-mă pentru a mă purifica, iluzoriu. Îmi
vine să ţip, să urlu, să plâng , să evadez , să înţeleg
, să reneg , să accept . Tac. Simţindu-mă penibil idiot. Şi
gonesc cu paşi mari , plouat, biciuit , benefic parcă, de
sutele de vlăstare tinere, obraznice, dense perie, de fag. Ultim
asalt , o culme stâncos-bolovănoasă blocată de doborâturi ,
rarişte de fagi şi stejari , tradiţional loc de popas, aici de
unde se vede vf. Tocastru, împădurirt, la dreapta lui vf.
Pleştioara cu poiana descendentă, sinuoasă, ocru-ternă, şi
mai la dreapta plasa conturată de urmele alb cenuşii , de
trecândă nea, a drumurilor de TAF ce confluează spre obârşia
V.Bartoşa. Aştept. Jenat. Ud fleaşcă. Acum bătut de vagi
rafale tăioase de vânt prevestind ninsori. Iluzorii.
Revăd un loc. Retrăiesc
clipe. Fals. În lipsa soarelui însinuat ...ca atunci ( 04 04
1999 ?) printre coroanele intercalate ale fagilor şi stejarilor
ce păruseră la un moment dat să se rotească-n nebun carusel .
Amintiri. Trecut adică. Nicicând repetabil. Decât mental.
Cosmetizat. Idealizat . Sau nu ? Cobor piciorul abrupt , de unul
singur, căutând varianta cea mai periculoasă , presupunând
solicitare, atenţie sporită, risc. Inutil la urma urmei. O
altă, fariseic adoptată, penitenţă. Nici măcar nu privesc
în urmă . Vreau să-mi simt, să-mi consum solitudinea mocirlit
în gânduri. Scap de pâlnia abruptă, de şerpii umedelor
rădăcini , profit de prezenţa unor fagi juvenili ca de nişte
frânghii coborând în enclava bolovănoasă . Nici urmă de
frumosul căprior de altădată. O grămadă de crotine negre,
proaspete, de cerb. Ploaie. Linişte acompaniată de bocetul
văii Bartoşa. Scurm cu beţele telescopice în căutarea
ghioceilor. Nu găsec nimic înafara unor delicate plăntuţe cu
trupuri albite de-ntunericul plapumei groase de frunze . Smocuri
de frunzuliţe verzi de soc. Apoi, pe când nu mai speram,
săbiuţele , nu mai înalte de 2-3 cm, ale frunzelor unui
ghiocel. Steril, Fără boboc. Mai încolo un altul. Şi mai
pricăjit. Fagi prăbuşiţi. Scurmături de copită nervoasă de
cerb. Vechi trunchi doborât, locul tradiţional al celor
dintâi, pure, delicate, temerare flori. Doar frunze uscate,
foşnind lugubru.
Renunţ şi o iau la vale, pe
lângă abia conturatul pârâu curtat primăverile de spurcate
salamandre , bordat de pâlcuri de ghiocei antrenaţi an de an de
ploi, torente, topite violent zăpezi. Devenite ...alte amintiri.
Gata. Plec în viteză. Parcurgând jgheabul copleşit de
frunziş umed şi alunecoase ramuri decojite. Apare drumul
forestier ce leagă Poiana Pleştioara de V.Borcutului-cartier ,
acompaniind pe dreapta V.Bartoşa. Spumoasă. Cascadată.
Nebunatecă pe alocuri. Ne regrupăm la întâlnirea calotei de
gheaţă ce acoperă aproape toată suprafaţa drumului. Dăm
bice avale. E abia 10,30. Incredibil. Ce mult ar fi durat
acelaşi parcurs în copilărie ! Distanţe, timpi nemilos
aplatizate, minimalizate, bagatelizate . Vechi impresii călcate
nomad în picioare de adult cu experienţă. La stânga galeria,
ştirbă azi , unei mine, odinioară decorată în final de
iarnă cu cristalini colţi imenşi de gheaţă, ca de rechin.
Cascadă , valea Bartoşa îmbrăţişând inegal cu fuioare
înspumate şi gulere perlate de gheaţă un prag stâncos, nu
mai înalt de 2-3 m.De jur împrejur tufăriş scund de afin
espuiat de frunze. Ceva mai jos plaga deschisă, miasmatic
aburindă a unui suitor.
Coşul de tablă al
puternicului ventilator zace zvârlit în vale. Malul drept al
văii acaparat de tufe compact-târâtoare de mur. Verzi.
Niciodată atât de neluate-n seamă de cerbi, ciute,
căprioare....Deloc ciugulite, păscute. Iarna lejeră, alte
resurse, bogaţia recoltei de jir şi ghindă din toamnă,
versanţii acoperiţi de smocuri verzi de costreie, mugurii tot
mai mari, suculenţi, dulci... O altă galerie, mult mai
recentă. Bartoşa. Şi o haldă imensă. Parţial transportată,
parţial lavată de vale, antrenată aiurea, încărcată de
minerale, ruginie. Deasupra un guler lat de pini şi molizi
plantat în urmă cu 25-30 de ani.
Petru Lucian
Goja
e-mail: alfasoft@alphanet.ro