Diaries - Valea Borcutului- Valea Bartosa

Consemnare 29 01 2001

Haiku Câmp însorit, cu margarete , mii .
Poate doar un vis.
Cu nori de albe petale plutind în azuriul neantic al cerului.
Efemeri fluturi ? Gingaş -temătoare suflete cosmic migrânde ?
Superbă, graţioasă mireasă. Fascinantă . Irefuzabilă.
Moartea...

V.Borcutului-Trapacel-V.Bartoşa

Parcurs 28 01 2001

        Decât să te prindă soarele acasă mai bine să te prindă ploaia-n traseu.(citat aprox. din Dinu Mititeanu). Şi ne-a prins. Atât de invocată ! Atât de dorită ! Măcar dacă (doar pentru mine) n-ar fi coincis cu o altă devărsare de flash back-uri. Toate declanşate de o infantilă, inocentă remarcă . (Ne)deliberată !?
        Se ştie, copii agrează sinceritatea sinonimă cruzimii. Provocând. Taxând pragmatic. Uitând repede.
        Cer plumburiu. Atmosferă apăsătoare( nu doar barometric). Prea cald pentru această zi de ianuarie. Picături răzleţe. Urmate de-o jucăuşă ploaie. Ca de prematur ivită primăvară. Refăceam , în alt context, precedente ture în care parcursesem (aprox.) acelaşi traseu (05 03 1999, 04 04 1999, 05 03 2000, conf. bibliografie turistică ). Căutând imposibilul , retrăirea uneia anume, ciudat, negăsită-n biblioraft, evadări. Adormită casă părintească, la 8 a dimineţii. Repede consumate şerpuiri asfaltice. Apoi drumul comunal , succesiune de gropi-dune, bălţi mizere , pietre, bolovani dislocaţi din versantul stâng, friabil. măcinat de vremi.
        Frânturi ale fostei colonii muncitoreşti aparţinând antebelic societăţilor miniere Aurum, Martin... Mizerie. Coteţe. Dependinţe anexe. Promiscue. De rromi substituiţi în ultimele 3-4 decenii muncitorilor români, nemţi, unguri, specialişti în extracţia, prelucrarea neferoaselor. Case seculare de minieri. Tot mai puţine. Micuţe, anacronice bordeie . Mărturii... V. Neamţului venită din dreapta. În stânga, povârnită, Lisabona şi de toţi uitata cetate medievală înghiţită de bălării . Alte căsuţe, ceva mai recente. La fel de mici, improvizate după puţinătatea ancestrală a dării de mână. V.Bocutului. Cu ape ruginiu chizoase, sporovăinde. Şi la dreapta, ceva mai sus, un alt afluent, V.Iojica , nicicând investigată de mine. Îngustă luncă şi mărturiile fostului drum ,pavat prina anii '30 cu bolovani de carieră sau râu , ce conducea spre Mina Wilhelm.
        Imediat un pod şi o confluenţă , obârşia V.Borcutului formată din V. Wilhelmului venită din stânga şi cea a V.Bartoşa sosită din dreapta, tulbure, ruginie, ambele săpând milenar coveţi în dure andezituri sau vânăt-albăstrii argile. Unde sunt ciutele, căpriorele de odinioară ? De ce nu le mai putem zări micile ciopoare alături de falnicii cerbi sau sperioşii căpriori, printre lăstarii maroniu-roşcaţi de fag , pe piciorul din faţă ? Unde să fie cohortele tăcut-misterioase de mistreţi ce reveneau dimineţile din nocturnele escapade după jir, castane dulci sau ghindă ? Vuiet de vale, tot mai departe, a Bartoşei pe care o urmăm amonte aprox. 1 km, până aproape de halda de steril parţial transportată la Aurul S.A, mai mult spălată de ploile deluviene, şi ele rămase doar ca amintire. Unde sunt pâraiele din stânga , miniaturalele cascade filiforme, sărind piepţi bolovănoşi de 1,5-3 m ?
        Atacăm stânga capătul abrupt, argilos, clisos-alunecos , al cărării parcurse , pe când eram copii, cu schiurile militare , din lemn de paltin şi legături cu arcuri şi curele din piele, beţe de bambus cu rondelă de lemn de alun, sau aluminiu şi cureluşe de ceapău.Ne îndreptăm spre Trapacel , spre pâraiele născute-n turbării şi bălţi negricioase. Picură, alternând cu rafale scurte de vânt şi ploaie mocănească. Nici măcar nu-mi pun gluga. Nici urmă de zăpadă.Ici colo pete de gheaţă. Frunziş de stejar aglutinat de umezeală, spălate urme de paşi . Ca şi cărarea abruptă a cerbilor, din stânga. Pârâu. Traversat. Luând aminte la scurmăturile, relativ recente, ale cohotelor de mistreţi. Şi smocurile verzi de frunzuliţe de soc. Nici urmă de luşcuţe. Doar câteva etiolate plăntuţe ştiute, fără nume, sfidând ciudăţeniile anotimpului atipic. Traversez turbăria bolovănoasă, urc spre drumul de căruţe căptuşit din belşug de frunze ruginii de fag . Unde sunt argintiile trupuri de silvestri efebi ale fagilor ,altădată scăldaţi în razele răsăritului de ianuarie ? Unde-i zăpadă afundă până-n genunchi sau brâu, afânată cuvertură sau glazurată de orbitoarea crustă de gheaţă ? Unde sunt iepurii sfioşi, viclenele vulpi ? Totul e tern. Trist. Frumos totuşi. Nici vorbă de regret că am fi aici.
        Prima baltă. Aşa zisă. Secată . Scurmată şi ea în căutare de rădăcini mustoase, bulbi săţioşi. Primele luşcuţe. Verzi limbi de săbiuţe penetrând temerar frunzişul în căutarea luminii. Solitare. Cel mai adesea în mici grupuri. Alb-sticloase cepe cu josu-n sus , cu maroniile mustăţi ale rădăcinilor captive-n cristalele geometrice de gheaţă. O luăm uşor spre dreapta , dăm de un alt drum de căruţe, la dreapta lui un alt pârâu cu obârşia în bălţile superioare ale Trapacelului. Cea de-a doua baltă. Secată de-abinelea . Devenită o tipică turbărie mocnit fermentândă , imensă farfurie de supă cu fundu-n sus. Acaparată central de mesteceni, loză, tineri acrpeni, aluni şi muşuroaie copleşite de muşchi , ruginii sau verzi-albaştri, molateci. Un vast guler spre sud est , lat de 2-4 m, cu pâlcuri de luşcuţe dislocate de râturile mistreţilor . Minuscule , ca un arpagic abia încolţit. Sau grase, de un verde tonic, ca de ceapă stufat. Puţine deconspirându-şi boboceii lanceolaţi, albi-gălbui spre vârf. Loc de tăvăleală, hârjoneală, zvântare . Ca o rustică bătătură . Aproape, o scăldătoare ca o albie cioplită-n trunchi de salcie.
        Amintiri. Fascinante clipuri egoist derulabile (ca norocul ?) doar pe ecranul propriei minţi. Totul, până acum, pare o plimbare mută...în ploaie. Copii fiind a veni până aici constituia o veritabilă, fascinant-epuizantă tură , e drept, justificată de nămeţii imaculaţi şi desetul făgetului trăindu-şi pe-atunci propria, la fel de efemera-i copilărie. Unde sunt pregătirile minuţioase alături de Papa, rucsacii special cusuţi de Mama , bocancii de ski de Reghin, merindea cu pită de casă , slăninuţa afumată, cârnaţii uscaţi , poveţele, istorioarele fascinante care ne montau înfiorându-ne , transformând totul într-o adevărată aventură ? Mă apropiu de pârâu apoi cotesc stânga, intersectez fostul traseu plat al liniei de înaltă tensiune venit de la Săsar-Iricău-Lisabona pentru a alimenta Mina Wilhelm , urc câţiva metri şi dau de cea de-a treia baltă, feruginoasă . Nici urmă de tradiţionalele 1-3 luşcuţe solitare sau îngemănate .
        Ocolesc atent să nu derapez în mămăliga scârboasă, afundă, scrutez sub malul negricios şi zăresc câteva luşcuţe, frunzele lor pliate-n rugă, ca două palme de copilă. Investighez sub rădăcinile dislocate de ani a doi falnici, odinioară, mesteceni. E totuşi prea devreme. Zeci, sute de frunzuliţe specifice locului au ieşit la iveală. Descopăr şi alte luşcuţe. Par banale, fireşti, în lipsa stratului de zăpadă . Ne regrupăm apoi coborâm spre pârâu lăsând în stânga o altă scăldătoare şi un perimetru secat, fostă atipică baltă, scurmat de mistreţi. Plouă. O iau tot mai repede înainte. Mânat de ce ? Sau cine ? Trăiesc mai mult în trecutul minuţios, partinic selectat , decât în prezentul duminicii de 28 ian. 2001. Undeva la stânga noastră, chiar pe culmea ce separă Trapacelul de V.Wilhemului mai sunt două bălţi îngemănate, acaparate de un dens lăstăriş de loză şi pâlcuri de luşcuţe. Primăvara, desigur. Cireşi sălbatici falnici se intercalează frumoşilor fagi, carpenilor atinşi de molimă, uscaţi din picioare, puţinilor molizi plantaţi fără succes cândva, rămaşi piperniciţi , muribunzi. În dreaptă apar primii castani comestibili , şi ei atacaţi de o altă, devastatoare molimă fără leac.
        Urc spre culmea marcată silvic bandă roşie , sperând să mai văd o dată scroafa cu cei doi godaci grohăind speriat-ameninţător, dispărând în desetul din dreapta . Plouă şi când ating primul culmea lângă observatoarele-scăriţe vânătoreşti proptite-n trunchiurile semeţilor fagi seculari. Desfac un grapefruit. Lucian îmbie cu stafide. Ne aciuăm iluzoriu sub coroanele zrenţuite ale unor molizi chinuiţi . Apoi o iau înainte, tot mai repede. Mânat, fugărit de gânduri, amintiri , vechi, recente. Spre dreapta se desprinde un culoar sinuos descendent ce taie molidiş-căstănişul până la drumul V.Bartoşa. Continuăm pe culme, suim scurte povârnişuri în care profilatele tălpi ale cizmelor sau bocancilor vânotăreşti şi-au lăsat amprentele, alături de cele ale mistreţilor, cerbilor, câinilor.
        Solitar ciripit vesel de nevăzută păsărică. Plânse, despuiate, chele zade, cu acele ruginii aşternute-n gros covor năclăit de ploaia debutată de vineri. Spre stânga, departe, Pietroasa. Sumbră în lipsa hlamidei de nea. Mai aproape, uşor înnegurată, sporovăindă neinteligibil , V. Wilhelm. Câteva, îndepărtate, lătraturi de câini. Repede amuţite . Sau neluate aminte . Estompate de amintiri.Gânduri. Lăstăriş dens de făget apoi, spre dreapta, două insule sucesive de tineri, picturali mesteceni înălţate din covorul verde de costreie nepăscută . Brusc sunt alt-unde. În atmosfera unică a uleiurilor naturiste ale lui Sîchkin sau cea a lui Cehov, Turgheniev, Gogol... Alerg deşi din urmă aud vagi, repetate, chemări .
        Fug de mine, de nimeni altcine. De amintiri transformate-n obsedante coşmaruri. Mă autoflagelez obosindu-mă pentru a mă purifica, iluzoriu. Îmi vine să ţip, să urlu, să plâng , să evadez , să înţeleg , să reneg , să accept . Tac. Simţindu-mă penibil idiot. Şi gonesc cu paşi mari , plouat, biciuit , benefic parcă, de sutele de vlăstare tinere, obraznice, dense perie, de fag. Ultim asalt , o culme stâncos-bolovănoasă blocată de doborâturi , rarişte de fagi şi stejari , tradiţional loc de popas, aici de unde se vede vf. Tocastru, împădurirt, la dreapta lui vf. Pleştioara cu poiana descendentă, sinuoasă, ocru-ternă, şi mai la dreapta plasa conturată de urmele alb cenuşii , de trecândă nea, a drumurilor de TAF ce confluează spre obârşia V.Bartoşa. Aştept. Jenat. Ud fleaşcă. Acum bătut de vagi rafale tăioase de vânt prevestind ninsori. Iluzorii.
        Revăd un loc. Retrăiesc clipe. Fals. În lipsa soarelui însinuat ...ca atunci ( 04 04 1999 ?) printre coroanele intercalate ale fagilor şi stejarilor ce păruseră la un moment dat să se rotească-n nebun carusel . Amintiri. Trecut adică. Nicicând repetabil. Decât mental. Cosmetizat. Idealizat . Sau nu ? Cobor piciorul abrupt , de unul singur, căutând varianta cea mai periculoasă , presupunând solicitare, atenţie sporită, risc. Inutil la urma urmei. O altă, fariseic adoptată, penitenţă. Nici măcar nu privesc în urmă . Vreau să-mi simt, să-mi consum solitudinea mocirlit în gânduri. Scap de pâlnia abruptă, de şerpii umedelor rădăcini , profit de prezenţa unor fagi juvenili ca de nişte frânghii coborând în enclava bolovănoasă . Nici urmă de frumosul căprior de altădată. O grămadă de crotine negre, proaspete, de cerb. Ploaie. Linişte acompaniată de bocetul văii Bartoşa. Scurm cu beţele telescopice în căutarea ghioceilor. Nu găsec nimic înafara unor delicate plăntuţe cu trupuri albite de-ntunericul plapumei groase de frunze . Smocuri de frunzuliţe verzi de soc. Apoi, pe când nu mai speram, săbiuţele , nu mai înalte de 2-3 cm, ale frunzelor unui ghiocel. Steril, Fără boboc. Mai încolo un altul. Şi mai pricăjit. Fagi prăbuşiţi. Scurmături de copită nervoasă de cerb. Vechi trunchi doborât, locul tradiţional al celor dintâi, pure, delicate, temerare flori. Doar frunze uscate, foşnind lugubru.
        Renunţ şi o iau la vale, pe lângă abia conturatul pârâu curtat primăverile de spurcate salamandre , bordat de pâlcuri de ghiocei antrenaţi an de an de ploi, torente, topite violent zăpezi. Devenite ...alte amintiri. Gata. Plec în viteză. Parcurgând jgheabul copleşit de frunziş umed şi alunecoase ramuri decojite. Apare drumul forestier ce leagă Poiana Pleştioara de V.Borcutului-cartier , acompaniind pe dreapta V.Bartoşa. Spumoasă. Cascadată. Nebunatecă pe alocuri. Ne regrupăm la întâlnirea calotei de gheaţă ce acoperă aproape toată suprafaţa drumului. Dăm bice avale. E abia 10,30. Incredibil. Ce mult ar fi durat acelaşi parcurs în copilărie ! Distanţe, timpi nemilos aplatizate, minimalizate, bagatelizate . Vechi impresii călcate nomad în picioare de adult cu experienţă. La stânga galeria, ştirbă azi , unei mine, odinioară decorată în final de iarnă cu cristalini colţi imenşi de gheaţă, ca de rechin. Cascadă , valea Bartoşa îmbrăţişând inegal cu fuioare înspumate şi gulere perlate de gheaţă un prag stâncos, nu mai înalt de 2-3 m.De jur împrejur tufăriş scund de afin espuiat de frunze. Ceva mai jos plaga deschisă, miasmatic aburindă a unui suitor.
        Coşul de tablă al puternicului ventilator zace zvârlit în vale. Malul drept al văii acaparat de tufe compact-târâtoare de mur. Verzi. Niciodată atât de neluate-n seamă de cerbi, ciute, căprioare....Deloc ciugulite, păscute. Iarna lejeră, alte resurse, bogaţia recoltei de jir şi ghindă din toamnă, versanţii acoperiţi de smocuri verzi de costreie, mugurii tot mai mari, suculenţi, dulci... O altă galerie, mult mai recentă. Bartoşa. Şi o haldă imensă. Parţial transportată, parţial lavată de vale, antrenată aiurea, încărcată de minerale, ruginie. Deasupra un guler lat de pini şi molizi plantat în urmă cu 25-30 de ani.

Petru Lucian Goja
e-mail: alfasoft@alphanet.ro