Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

"Muntii Carpati" Magazine - Zăpada purpurie

Bookmark and Share

Zăpada purpurie
Muntii Retezat
Nae POPESCU


      Peste Bucura
      Iarna, Retezatul este complet altul decât vara. Dupa ceturi si vânt se asternuse vreme buna. Soarele se ridica zilnic pe un cer curat, scaldând Stânisoara și învăpăind valea până seara, când dispărea după Lolaia. Pe creste se grămădeau pături de nea și se profilau ghirlande de cornișe. Cu toată vremea ademenitoare echipa noastră "zăcea" la schi, în căldările Stânișoara și Pietrele.
      Venisem la cabana Pietrele cu gând la odihnă; prevăzusem câteva ore de schi pe zi... și cam atât. Însă de o zi - două începuse să ne gâdile viermișorul neastâmpărului și priveam din ce în ce mai insistent la Piscul Pelegii, mai ales când adăstam între două coborâri, la Bordul Tomii. Beleaua mare era arșița care brăzdase nasurile și obrajii noștri, bine copți în baia de lumină. Dogoarea fețelor nu o stingea nici măcar șuierul aerului rece din pădure, în timpul apropierii de cabană. Cine ne putea cartela însă ieșirea matinală? Porneam pe sub umbra vineție a bolții molizilor, înveseliți de trilurile păsăretului ce prevestea apropierea primăverii; apoi, când pătrundeam în covata căldărilor, uitam cu totul de noi și ne trezeam fie pe Vârful Bucura, fie pe Șaua Pietricelele, fie pe Peleaga...
      Într-o seară, la un ceai "îmbunătățit", trec peste convenția odihnei clamate și-i propun lui Cornel Gherase:
      - Ce zici de o traversare spre Buta?
      - Gând la gând.
      - Numai că trebuie să luăm cu noi tot tarhatul; nu va fi o simplă plimbare, atrag atenția.
      - Să ne vindecăm mai întâi nasurile! completă Cornel.
      Datorită ceaiului "îmbunătățit" hotărâm însă că nasurile și obrajii să fie probleme secundare și am început degrabă să pregătim bagajele pentru dimineață.
      Era, ca de obicei, o "zi de aur", cântată de păsări și agitată de veverițe. Am pornit, încrezători, la drum. De rucsacii burdușiți atârnau colțarii și pioleții, iar schiurile bălăngăneau în banduliere. Ce mai, eram grozavi și lumea dormea în cabană! Nu ne admira nimeni! Am intrat în pădure, cu pași tinerești. Am mers întins, nu am oprit nici în poiana fostei cabane, nici în Poiana Gențiana, profitând de gerulețul care scortoșise zăpada, de puteam merge ca pe asfalt. Aceasta până la podețul de mai sus de refugiul Gențiana: Căldarea Pietrele era jumătate în umbră, jumătate în lumina puternică a soarelui. Înspre miazăzi, crenelurile Custurii și stâncăriile Bucurei păreau cuprinse de vâlvătăi de oțel topit.
      De la Bordul Tomii am ieșit direct în lumina soarelui și nimic nu ne mai putea apăra de ultraviolete. Am pus "feregeaua" pe obraji, sperând la o protecție cât de mică a feței. Briza poznașă ridica însă ușor masca și de multe ori batistele ne astupau vederea. Urcușul devenea mai puțin plăcut. Zăpada se muia treptat, panta lua direcție tot mai verticală.
      Ne dăruim câteva clipe de odihnă lângă netezișul sub care se ascunde Lacul Pietrele. Trei capre, care până acum se zbenguiau liniștite "pe lac", la vederea mascaților o tulesc în salturi spre Culmea Stânișoara și nu se opresc din goană până ce nu pun între ele și noi o distanță apreciabilă.
      Pornim din nou. Urmele mai vechi ne conduc spre marginea abruptului, în zone umbrite și răcoroase. Pas cu pas ne apropiem de sfinxul Bucurei, de unde începe marele povârniș. Treptele se înșiră cu regularitate și se pierd sub creastă, la cornișa cunoscută ca piatră de încercare pentru cei ce se cațără iarna pe aici. Până acolo trebuie însă să tragem din greu de rucsaci și să balansăm neplăcut schiurile legate cu chingă. Înfig pioletul cu nădejde în zăpada tare. Panta este prea înclinată ca să risc o căzătură de la această înălțime. Pe măsură ce urcăm, "răsare" de după spinarea Stânișoarei piscul Retezatului, profilat ca o piramidă. Pantele lui greoaie sunt acum luminate feeric de soarele ce se ridică spre amiază, se văd clar marile stânci ieșite de sub straturile groase de zăpadă.
      Până pe creastă mai avem puțin. Căutăm cu mare atenție urma veche, ca să potrivim bocancul direct în matcă. Un singur pas nesigur și... am face cale întoarsă spre fundul căldării, acum departe în jos. Doar cornișa formată din gheața groasă ne mai separă de locuri mai primitoare. Anul acesta cornișa bătucită de vânt, o adevărată provocare pentru alpiniști, este mai penetrabilă: în primul rând este solid prinsă de stânci și mult mai teșită ca de obicei. Urmele noastre de deunăzi simplifică în mare parte lupta cu gheața.
      Ieșim dintr-o dată din umbra protectoare a abruptului și răzbatem în lumina orbitoare de pe creastă. În urma noastră, la nord, se cască fioroasă căldarea prin care am trecut. Spre sud se întinde cu totul alt peisaj: o lărgime plină de zăpadă, înconjurată de alte creste, lumea Bucurei și Slăveiului. În lumina piezișă a soarelui se ghicește conturul Lacului Bucura. Acum nu ne poate oferi culoarea de smarald cu care ne-a încântat în timpul verii, în schimb ne atrage asemeni unui magnet spre pârtiile de schi din preajmă. Culmea aspră a Slăveiului nu se ascunde nici iarna cu totul sub zăpadă. Mai rămân destui colți și destule muchii negre, dungând lințoliul imaculat cu desene frumoase. Paradoxal, dar Masivul Retezat pare iarna mai accesibil, mai puțin aspru decât vara. Linia dulce a pantelor cu zăpadă ascunde asprimea grohotișurilor, labirinturile jnepenilor dar și "ochiurile de mare" colorate după jocul norilor. Acum este o simfonie în alb, bleu și negru, o trecere a umbrelor în degradeuri pe suprafața albă. Dacă încerci să pășești prin zăpadă simți imediat că accesibilitatea este doar un miraj. Doar schiurile îți pot procura acea feerică bucurie de a pătrunde în lumea tăcută a lacurilor înghețate! Privite de aici de sus culmile Plaiul Mic sau spinarea Piule par aproape și ușor de atins. Dacă ții minte însă parcursul de vară, atunci distanțele devin ceva mai reale. Tocmai mirajul acestor distanțe, ce par a fi mici, ne-a silit la drum spre Buta, o fărâmă de cabană ascunsă la pieptul Muntelui Piule. Poate tocmai senzația că putem zbura peste plapuma zăpezilor fără cusur ne-a aruncat în mreaja timpului socotit îndestulător.
      Era încă înainte de amiază și vremea minunată ne-a făcut să lăsăm pentru altă dată calculele gospodăriei de timp. Dacă urcușul a fost o încleștare a forțelor, coborârea pe schiuri spre Lacul Bucura s-a transformat într-o beție a alunecușului. Am pornit mai întâi pieziș, spre dreapta, ca să nu nimerim cumva în stâncăriile de deasupra lacului, apoi am virat larg pe piciorul Muntelui Bucura. Simțim cum se "ridică" Vârful Peleaga iar noi ne cufundăm în adâncurile căldării. Schiul ne oferă o nouă dimensiune: jocul rapid al verticalelor, pantele ce se succed, îmbucându-se într-un mozaic de forme geometrice nemaiîntâlnite.
      Cornel alerga înainte. E curios să vadă mai repede ce se ascunde după Lacul Bucurel. Un viraj și iată-l acum coborând lin spre steiul de piatră de pe malul Lacului Bucura. Îl ajung și eu curând.
      "Ne oprim pentru prânz aici"? întreabă Cornel. "Lângă bordeiul căldării. De acolo putem vedea mai bine și Lacul Ana", sunt eu de părere.
      Urcăm ușor, în trepte, panta comodă și ajungem la stâncile dantelate cu gheață care domină ambele căldări. De aici se vedeau nu numai Lacul Ana, la fel de înzăpezit, dar și dantelăriile Slăveiului, lucind orbitor, ca platoșele de gheață.
      Ispita era mare. "Ce zici de o deviație spre Tăul Agățat"? întreb eu. Bineînțeles că tânărul meu însoțitor se și repede la urcuș, fără alte invitații. Căldura prânzului înmuiase zăpada și era tot mai greu să înaintezi pe fețele bine bătute de soare. Uitasem de masa de prânz și nu ne mai gândeam decât la peisajul mirific al dantelelor de gheață, care apăreau o dată cu stânca măreață a Judelui. Am colindat fără nici o precauție toate polițele treptelor glaciare, de la Tăul Agățat și Poarta Bucurei până la Lacul Viorica, bineînțeles fără schiuri. Acestea zăceau în locul de popas și ne părea rău că le lăsasem. Începuse să ne cuprindă oboseala și foamea, luptam la fiecare pas să trecem prin capcanele nămeților moi și adânci. Întorși la rucsaci și schiuri am mai zăbovit să ne odihnim și bineînțeles că am scotocit prin pachete, după ale gurii. Era aproape ora unu. Soarele lumina din toate părțile și căldările reflectau radiațiile ca niște lentile concave. Am montat din nou schiurile. Lăsând peisajul îndrăgit al Lacului Bucura, ne-am avântat pe pantă spre ținuturi mai joase. Era din nou bine, schiurile alunecau ușor pe suprafața muiată a zăpezii.
      Dar aproape de Lacul Lia treburile încep să nu meargă bine. Zăpada e mai moale și ne cufundăm mai bine de genunchi, cu schiuri cu tot. Acum încep căzăturile. Din fericire lucrurile se împacă. Căldura excesivă este domolită de răcoarea zăpezii care pătrunde pe lângă guler, spre șira spinării. Rucsacul se încolăcește pe burtă și ne trebuie multă răbdare să ne descurcăm în nămeți. Virajele nu mai prind. Schiul se încarcă tare și panta repede pune probleme tot mai serioase. Pentru prima dată simt că ceva nu este în regulă. Oare nu am risipit timpul cu prea multă ușurință? Vremea este frumoasă și, după ceas, putem să străbatem restul distanței până la Buta încă pe lumină. Căldările cu netezimea lor au rămas departe în urmă și muntele este accidentat, plin de obstacole. Ici colo brazi prăbușiți se aștern de-a curmezișul, pantele sunt iuți, stâncile scot capul din zăpadă. Iată și pădurea. E mai greu să te strecori cu schiurile printre arborii seculari, în schimb răcoarea oferită de umbră cade ca o mană cerească pe fețele noastre incendiate de văpaia soarelui. Intrăm în Poiana Pelegii. Pe mijloc e soare, dar pe lângă brazi se întinde o dâră de umbră, unde schiurile alunecă bine. Ne temem de locul de trecere peste Pârâul Peleaga, o râpă adâncă, cu maluri greu de depășit chiar și vara. Frumusețea locurilor ne îndulcește însă duritatea coborârii prin zăpada ce se rupe sub pași. Scoatem schiurile. Cornel se lasă ușurel pe lângă stânci și iese pe firul apei, abia ghicit în zăpadă. Cocoașe și gropi se înșiră pe pârâu și e greu să ghicim care din podurile de gheață rezistă la trecere... Cornel, mai ușor la trup, încearcă și iată că trece pe malul opus. "Podul" este foarte îngust și la trecerea mea începe să se rupă. Cu puțină șansă ajung cu bagajele pe malul sudic, privind cu vădită ușurare ruptura din care scăpasem. Jos curgea, acum la vedere, limpede, apa adâncă și rece a pârâului, pierzându-se pe sub copaci spre zătonul din Gura Bucurei.
      - Nu luăm și noi apă? întreabă ortacul meu.
      - Numai să ajungem la ea. Călcăm zăpada bine în picioare și tăiem trepte până la presupusul râu. Apa rece este binevenită. În bidon nu mai rămăsese decât apa din topirea zăpezii și cum eram tare însetați am zăbovit aici ceva mai mult decât trebuie. De altfel o oboseală firească după atâta drum începuse să se strecoare în picioare și tare aș fi dorit să mă așez undeva.
      - Ce zici prietene de o haltă la stână?
      - Nu-i rea idea! Cât am mai avea de mers până la Buta?
      - Știu eu? Vara, de aici până în Plaiul Mic să tot urci vreo oră, iar de acolo, la vale spre cabană, încă vreo trei sferturi de oră. Acum să mai punem în plus o oră.
      - Adică cu totul până în trei ore...
      - Nici vorbă să fie mai mult. Acum e două. Pe la trei plecăm de la stână și pe la cinci și jumătate, șase, bem ceaiul la cabană!
      Era un program atât de perfect încât popasul de la stână devenea acum logic. Coborârea pe schiuri până aici ne dăduse senzația că stăpânim distanțele cu dezinvoltură și un fleac de traseu cunoscut nu ne mai putea pune probleme...
      Luăm din nou sacii și schiurile și trecem pieziș prin vale, spre malul la fel de râpos pe flancul sudic. Aici însă, la umbră, zăpada este mai afânată și, spre surprinderea noastră, extrem de adâncă. După primii pași ne cufundăm până la piept și ne căznim din greu să ieșim, centimetru cu centimetru, cei circa zece metri diferență de nivel până la platoul unde se afla stâna din Gura Bucurei, Scorțarul, cum îi spun ciobanii. În timpul acestui crâncen efort ar fi fost bine să ghicim cam ce ne poate surprinde pe pantele Muntelui Plaiul Mic, dar acești nămeți cu totul ieșiți din comun ca grosime, au fost acceptați ca o simplă întâmplare...

      Peste Plaiul Mic
      Poate Cornel să fi pătimit mai mult atunci când s-a întors după un schi alunecat din bandulieră până jos la firul apei. Când s-a întors la stâna Scorțarului era ud tot și cu răsuflarea tăiată după lupta cu zăpada până la brâu.
      În fața construcției îngropată pe trei sferturi în nămeți, soarele uscase un lăvicer, folosit se vede și de alți alpiniști, în aceleași scopuri.
      - Să ne așezăm gospodărește și poate că până la plecare se vor usca ăi încălțările noastre. Bocancii se răsfață atârnați de șireturi pe șindrila acoperișului. Eu mă ascund după vălul batistei, să feresc fața de arșiță și treptat o toropeală pune stăpânire pe oase-le hălăduite. Ațipesc o clipă, două, poate mai multe. Liniștea este atât de adâncă încât se aud picurii de la streașină căzând în zăpadă. Dintr-o dată, imensul brad din fața stânei își clatină ramurile, pocnind conurile bătrâne. Deschid alene un ochi. Acolo sus, două veverițe năstrușnice se alergau ca sfârlezele și păreau că sună din clopoțeii conurilor de brad ca să ne trezească din toropeală.
      - Hei, voi de acolo! Nu aveți de gând să plecați la drum? păreau să ne spună drăgălașele animale prin gesturi...
      Nimic nu ne-ar fi clintit din loc. Dogoarea soarelui era încă puternică și răzbătea peste vârfurile brazilor nemișcați din poiană. Umbrele păreau să crească și silueta Slăveiului aproape că atingea coama pădurii. Ulucul Bucurei care se deschidea larg spre miazănoapte era pe jumătate în umbră, iar fața Pelegii era învelită într-o lumină gălbuie, prăfuită. Susurul streșinilor, ciripitul păsăretului, nemărginirea munților în mijlocul cărora ne înfundasem părea cel mai îmbietor decor de odihnă. Cum să pleci pe o astfel de vreme superbă, dintr-un astfel de loc mirific?
      Cornel ațipise. Nici nu simțea că piciorul desculț se rezema pe... zăpadă. Când veni însă umbra, o boare proaspătă cu miros de cetină coborî de pe coastele împădurite și ne trezi.
      - Cât o fi ceasul? întreb eu alene.
      - Aproape patru și jumătate.
      - Aoleu! E cam târziu. Cam pe la căderea întunericului ajungem și noi la cabană.
      - N-ar fi bine să stăm aici pentru noapte? mă încearcă Cornel.
      - Dacă am avea sacii de dormit, ar fi posibil. Dar așa? Stâna era prea... ventilată ca să rezistăm fără dârdâială până în zori. Era mai bine să ne ducem la o casă de om, mai ales că nici distanța nu e prea mare.
      Strângem lucrurile și ne bucurăm că bocancii apucaseră să se zvânte cât de cât. Dăm ocol stânei ca să ieșim la marcajele cruce roșie, firul de orientare spre Buta. Ce să le vezi ascunse în nămeți!? Nu făcurăm nici doi pași și eram uzi din nou. Zăpada afundă și umedă ne cuprinsese din nou până la mijloc.
      - Să ne punem schiurile, zic eu cu năduf.
      Cu "tălpile lungi" lunecarea e mai rezonabilă prin poiană. Gâfâind și transpirând, intrăm în pădure. Aici zăpada ne copleșește de tot. Ajunge uneori până aproape de subțioară, iar schiul rămâne prizonier în adâncul zăpezii. Aproape că nu poți merge de-a bușilea pe sub crengi. Marcajul este mereu ascuns și din cauza asta nu mai ținem seamă de poteca de vară, complet de nerecunoscut și începem să urcăm "pe directă".
      Un pas, doi și hop! Ne cufundăm până la subțiori. Scoatem schiurile fiindcă nu putem manevra prin desiș cu ele. Le punem de-a latul și ne culcăm pe ele.
      Ce facem frate? întreb eu, intrat la griji. Dacă merge tot așa nu ajungem azi la cabană.
      - Am zis eu să rămânem la stână.
      - Lasă gluma! Cum să stăm o noapte întreagă uzi la discreția frigului și curenților?
      - Nu se poate trece nici cu schiuri, nici pe jos, insistă Cornel. Zăpada e prea înaltă și urcăm aproape prin brazi, ca veverițele de la stână.
      - Numai că ele pot sări din brad în brad, pe când noi scormonim zăpada ca șobolanii.
      Abia acum îmi pare rău de orele risipite la pârâu și la stână. Seara vine repede și cu toate că soarele licărea tot mai jos printre cetini, speranțele noastre într-un îngheț sunt deșarte. Căldura persistă și zăpada rămâne moale. Un pas sus, unul jos, cu afundare până la brâu. Încet, dar sigur, câștigăm înălțime. Efortul este însă considerabil.
      - Dacă ar fi fost vorbă de vreun munte himalayan cred că nu am fi consumat atâta energie, zice în glumă Cornel. Pe fața lui curgeau șiroaie de transpirație.
      La un scurt răgaz, în care ne tragem răsuflarea, încercăm un calcul cât de cât estimativ: oare mai ajungem pe lumină la cabană? Nu mai sunt șanse...
      - Să nu te temi Cornele! Cunosc zona și ieșim noi cu bine la adăpost, chiar și noaptea.
      Privirile lui nu exprimă chiar o încredere desăvârșită dar pornește cu râvnă, scormonind nămeții cu mâinile ca să facă o nouă "tranșee" pe sub ramurile prinse.
      - Mai bine să tragem tare...
      Ușor de zis! Ca să scurtăm popasurile schimbăm des între noi. Rupem urme adânci și nu de puține ori nivelul înalt al stratului de zăpadă ne silește să ne cățărăm printre ramuri, ca maimuțele. De data aceasta schiurile încurcau grozav. Ca să scăpăm măcar câteva secunde de ele le aruncăm în sus pe pantă, apoi când ajungem în dreptul lor repetam mișcarea. Sunt lac de apă. Nu mai știu dacă e transpirație sau zăpadă topită. Cine m-a pus să risipesc timpul la prânz? Dar la urma urmei cu sau fără timp risipit, muntele acesta tot ne-ar fi scos sufletul.
      Parcă am ajuns într-un luminiș: măcar am scăpat de încâlcișul ramurilor. Urme vechi de schiuri apar pieziș pe pantă. Parcă prindem curaj.
      - Iată unul care a suferit în sens invers... zâmbesc eu.
      Sperăm să ieșim deasupra pădurii. Acolo rămâne doar zăpada și o dată pe schiuri rezolvăm mai repede trecerea. Până aici urcasem "pe directă". Oare trebuie să "arăm" toată panta Plaiului?
      - Ia stai măi băiete! Culoarul acesta între brazi lasă loc pentru urcușul în trepte, pe schiuri.
      Înfundați până la brâu în zăpadă ne gândim cum să ieșim deasupra, să ne punem legăturile. Ne lăsăm anevoie pe spate și începem migăloasa operație de legare a schiurilor, reașezarea poverilor, lucru foarte istovitor, dacă ții seama că schiurile sunt pe zăpadă cu aproape un metru mai sus decât tălpile noastre. Oare ne mai țin brațele? Acum începem munca de împingere cu bețele. Urmează, metodic și cu calm, urcușul, o trudă de Sisif... Nu ne mai cufundăm decât până la carâmb, dar ca să tai trepte zeci și sute, unele după altele, nu mai este de loc amuzant. Icnești ridicând talpa și schiul aproape un metru, iar când te lași pe bețe, munca se risipește o dată cu zăpada fărâmată cu care te duci aproape în locul de la care ai pornit. Una peste alta vezi că ai urcat o palmă de loc. Dar ai câștigat-o!
      - Nu te plictisi voinicule! Avem de "măcinat" tot muntele acesta!
      - Oricum, când ajungem la cabană o să avem de ce să ne odihnim, îngăimă Cornel.
      Seara venise. Când am lăsat mai jos ultimii brăduți și am ieșit la gol, soarele dispăruse dincolo de Paltina și filtrul violaceu mângâia culmile Slăveiului și Pelegii. Brrr! Jos, în Valea Bucurei, noaptea pusese stăpânire pe căldări și pădurile se confundau cu însuși întunericul. Noroc că am ieșit din pădure la timp. Schiurile încep să lunece mai bine. Zăpada prinde în sfârșit o crustă subțire. În lumina slabă a crepusculului, creasta se așterne albă sub bolta neagră a cerului plin de stele puternic strălucitoare.
      Alt aer. E răcoare și avem spor la mers, mai ales că panta e mai dulce și duce oblic spre Șaua Plaiului Mic. Stâlpii de marcaj nu apăreau de fel din zăpadă și ca să nimeresc șaua a trebuit să mă orientez față de linia culmii principale a Muntelui Drăganu. Tăurile Păpușii trebuie că zac astupate pe undeva pe platoul acela! O grămăjoară de jnepeni ieșea din omăt și aducea aminte că pășim peste păduricile din preajma culmii. În urmă rămăsese noaptea adâncă a Retezatului și Pelegii, o beznă tăiată de conturul nedeslușit al muntelui pe care ne aflam. Iată și șaua. Un vânt călduț venea de jos, dinspre pădurile Butei. Valea întortocheată a acestui colț frumos al Retezatului se căsca neagră, înfiorătoare, ca un vid. Cutele Masivului Piule, conturate de catifeaua cu sidefuri licărinde ale cerului, încearcă să mai spargă din întunericul ce se așterne înaintea noastră.
      - Ei, acum e acum! Trebuie să dăm jos schiurile. Zăpada e tare și trebuie să punem colțarii! Ca să scoți acum colțarii și să-i legi cumsecade pe întuneric și apoi să cobori panta afurisit de aplecată, lucie de gheață, nu era de loc ușor.
      - Eu aș coborî direct pe schiuri, zice Cornel.
      - Nici vorbă! Pe întuneric și pe o astfel de pantă e prea de tot...
      Cu mâinile aproape înghețate strângem iar schiurile în chingi, scoatem colțarii ascuțiți ca briciul, cu care împodobim tălpile bocancilor. Mai mult pe bâjbâite legăm curelele și cumpănind poverile începem coborârea pe toboganul de gheață, apăsând cu nădejde pe piolet. Lanterna lui Cornel licărește mai la vale, eu cobor ceva mai încet și caut să-mi alung oboseala celor 14 ore de hoinăreală. Iată însă că gheața sfârșește și începe, surprinzător, o zonă cu zăpadă putredă și mare, care pune stavilă oricărei dorințe de mers organizat. Din nou un pas sus, altul jos, până ce ne înfundăm până la brâu. Doar că acum mergem în coborâre și efortul inimii și plămânilor este mai mic. Mă cuprinde nerăbdarea, oboseala parcă îmi întunecă judecata și ca să scap mai repede de panta sâcâitoare încep să alerg la vale. Uit că balansul schiurilor atârnate în chingi este periculos, uit că la picioare am țepușele colțarilor, fiecare cu câte 10 "cuțite" ascuțite temeinic... Îmi doream numai să ajung mai repede la pădure, unde speram să găsim urme de om pe care să mergem mai ușor până la cabană. Momentul rău nu se lasă așteptat. Un pas afundat, o cumpănă nesigură cu schiurile și simt... cum colțarul mușcă adânc din mușchiul gambei. La început am crezut că este o simplă lovitură, că numai pantalonul a fost sfâșiat. Dar când simt un lichid cald ce umple bocancul, parcă mi se taie picioarele. Ancorez cum pot schiurile, rucsacul de piolet și scot lanterna: zăpada e purpurie, iar pantalonul sfâșiat lasă să se vadă rana din care curge sânge. În sus, o dâră purpurie însemnă drumul pe unde coborâsem...
      - Cornele, stai! Sunt rănit din cauza colțarilor...
      Se oprește și oftează. Aproape că nu-i vine să mai urce panta mare înapoi la mine. Și la el oboseala e tot mai mare. Când pricepe despre ce e vorba lasă baltă bagajul ăi prinde aripi, urcând într-un suflet. În acest timp caut o sfoară prin buzunar și improvizez un garou sub genunchi. Pierderea de sânge scade și pot examina plaga. N-ar fi prea gravă, dar din păcate mai avem de înotat prin nămeți până la cabană.
      Ortacul ia schiurile mele și pornim încetișor la vale. Șocul o dată trecut, salvarea nu ni se pare irezolvabilă. Trebuie să mă mențin în formă bună, fiindcă de mine depinde buna orientare prin pădure. Nu se zărește nici o lumină din direcția cabanei.
      Nu era vorbă să nu găsesc cabana, dar mă gândeam să "prind" culoarul potecii de vară ca să nu mai înotăm prin desișuri, ca la urcușul pe Plaiul Mic. Mergem foarte aproape unul de celălalt; Cornel desfundă zăpada din ce în ce mai greu. Eu sunt mulțumit că durerea "a trecut" și garoul își îndeplinește rolul. Stelele licăresc pe cerul negru ca smoala și pare că o lumină slabă din direcția Căii Laptelui ne lasă să deslușim linia pădurii. Panta și luminișurile se lasă direct spre sud. Prima orientare: trebuie să găsesc, la dreapta, locul de trecere peste izvor. Numai că acum nu apar în raza lanternei bolovanii de lângă izvor, necum sursa de apă. Până aici am venit pe pantă, direct la vale. Acum traversăm, aproape la nivelul pâlcurilor de pădure, Poienile La Morminți; aici va fi mai greu să găsim intrările corecte în pădure. Cornel, pe lângă oboseala de peste zi simte și povara schiurilor mele. Zăbovește mereu și nu se hotărăște să mai desfunde o nouă urmă până ce nu-și face loc și cu mâinile. Pe măsură ce pierdem altitudine zăpada este mai rea. Fiecare pas devine o capcană.
      După o serie de căutări, iată culoarul bun. Un stâlp de marcaj, dezgolit de avalanșă, apare în raza lanternei.
      - Știi, Nae, că m-am temut să nu greșim drumul?
      - Am văzut că te frământa ceva. Probabil că în primele momente accidentul a avut darul să-mi strecoare un grad de nesiguranță. Acum totul este în regulă.
      Tovarășul meu de drum parcă apasă mai cu nădejde pe bocanci și adâncește urmele mai repede. Lanternele fulgeră prin poiană să caute intrarea în ultima limbă de pădure, din vecinătatea cabanei. Tocmai aici o avalanșă astupase totul și cu greu găsești un loc printre copacii răsturnați. Cornel se înțepenise până la brâu în nămeți și nu putea scoate un picior, prins sub crengi. Dacă pe ultima parte a coborârii, de la locul accidentului și până aici nu luasem parte la bătălia cu zăpada, acum eram mai în formă și pus pe glume... Văd însă că omul nu poate cu nici un preț să scoată piciorul din capcană și încep să sap cu pioletul, lărgindu-i urma. În fine, reușește să clintească piciorul din cleștele zăpezii tasate și înghețate.
      - Teribilă poveste! Nu mi s-a mai întâmplat până acum să fiu prins atât de ferm în zăpadă... trebuie să fim și noi tare obosiți...
      Ne urnim din nou. Știm că nu mai avem mult și pădurea nu ni se mai pare inospitalieră. Aproape de țel iată și urme proaspete, probabil ale cabanierului. Parcă suntem pe o șosea netedă. Nu ne mai cufundăm la fiecare pas. Silueta bătrânei cabane se distinge acolo jos și un miros de fum, ce ni se pare grozav de prietenos, ne ajunge încă la marginea codrului. Licărul de lumină de la fereastră trezește un uragan de bucurie în sufletele noastre. E cineva acolo și vom găsi unul, două, multe ceaiuri fierbinți.
      Urcăm tropăind cu colțarii treptele scării, sculptată cu tot felul de semnături și pătrundem bocănind în casă. Din bucătăria caldă iese cabanierul, mirat dar și bucuros că ne vede, cu toată ora târzie; e trecut de miezul nopții. - Bine ați venit
      - Bun găsit!
      - Veniți de la Câmp?
      - Da de unde! Venim de sus de la Pietrele și de la Bucura...
      - Pfuiii! Haideți repede înăuntru la căldură! Cine vine de acolo are ce povesti și are de ce să se odihnească...
      Așa am ajuns la cabana Buta, teribil de osteniți și dacă rana - care de altfel avea să treacă destul de curând - n-ar fi fost urmare a unor îngăduinți de neiertat, am fi afirmat că "plimbarea" pe schiuri de la Pietrele la Buta a fost... o nimica toată.
Author: Nae Popescu
Uploaded by: Cătălin Olteanu
Views: 11918, Last update: Fri, Jul 18, 2003



Links to the Mountain Guide:
Muntii RETEZAT  
Comment
Alexandra Laura Balaj Alexandra Laura Balaj, Mon, Jun 6, 2005, 9:31 am

Impresionant articol! Am mai fost si eu de cateva ori prin Retezat (dar doar vara) si-mi face placere sa citesc despre locurile prin care am bantuit.... Ture cat mai frumoase si articole pe masura!

Comments for this article
Login or register to comment