După ieşirile din anii trecuţi din Caucaz şi Tien Shan, în vara asta, între 23 iulie şi 12 august, m-am decis să văd cum arată Alpii. Deşi am plecat la drum după ce timp de câteva luni m-am informat asupra condiţiilor meteo din vara asta, asupra traseelor din zona aleasă, am avut multe surprize neplăcute la faţa locului. Dar să o iau în ordine.
Planul iniţial era să plecăm vreo 10 prieteni, membri ai Clubului Alpin Ecoul şi nu numai, într-o ieşire în zona Courmayeur, dar din diverse motive nu am mai putut pleca cu toţii în aceeaşi perioadă. Măcar ne-am întâlnit pe acolo timp de câteva zile. Am plecat la drum cu Dana Grădinaru şi Oana Ganea, mai bine zis eu am lenevit în maşină în timp ce fetele au condus pe rând până în Courmayeur.
Odată ajunşi la destinaţie am rămas puţin surprinşi de preţurile ridicate, asta până când ne-am dat seama că alesesem să facem cumpărături într-un magazin foarte scump. Ne-am cazat ca tot românul la camping aşteptând să vină dimineaţa pentru a pleca la drum spre primul obiectiv.
Pentru o bună aclimatizare am ales ca prim obiectiv Aiguille des Glaciers -3817m, un vârf mai rar parcurs. Am ales pentru ascensiune creasta nordică, traseu dificultate AD, care presupunea să dormim în prima noapte la refugiul - bivuac A. Hess la altitudinea de 2958m.
Am avut parte de un loc de dormit de vis, aşezat pe o creastă stâncoasă, între 2 gheţari, fiind deranjaţi doar de un trăznet foarte puternic care le-a cam speriat pe fete.
Dimineaţa pe la ora 4 am plecat către vârf parcurgând o creasta stancoasă, care semăna foarte bine cu creasta Arpăşelului. Ajunşi după 2 ore pe gheţarul Lex Blanche ne-am echipat corespunzător şi pe o pantă ce nu depăşea 30 grade ne-am îndreptat spre următorul reper al traseului. Dar aici am avut marele ghinion să observăm că culoarul pe care trebuia să urcăm era complet topit, rămânând în urma sa un vâlcel plin de grohotiş şi de bolovani instabili. În acest moment mi-am dat seama că avem ghinion mare şi că nu vom putea realiza aproape nimic din ce ne-am propus pentru această vacanţă. Nu am vrut să abandonăm şi am decis să încercăm să urcăm pe acest vâlcel. Am reuşit să ajungem pe creastă după circa 2 ore de luptă cu bolovanii instabili, bolovani care la tot pasul plecau la vale. Nu am crezut vreodată că voi ajunge să merg prin nişte locuri atât de friabile.
Am răsuflat uşuraţi odată ajunşi pe creastă, dar deja ne făceam griji pentru traseul de întoarcere. Am decis să continuăm să mergem spre vârf, urmând o creasta foarte frumoasă de zăpadă. Ajunşi în punctul în care traseul părăseşte creasta pentru ceva timp a trebuit alegem varianta cea mai sigură către vârf, nemaiputând continua pe traseul propus din cauza condiţiilor foarte precare. Am ales să urcăm printr-un horn stâncos, dar destul de friabil. Odată ajunşi sus am avut neplăcuta surpriză să constatăm că urcasem pe un vărf secundar de unde nu se putea ajunge pe vârful principal. Ne-am mulţumit cu această ascensiune căci scopul era să ne aclimatizăm. După ce am analizat bine toate posibilităţile de coborâre, nemaidorind să trecem prin calvarul bolovanilor care pleacă la vale la tot pasul, am optat pentru o variantă mai lungă, dar mult mai sigură. Şi uite aşa am ajuns şi în Franţa după o lungă coborâre. Cum tabăra noastră era stabilită într-un camping din Italia a trebuit să o luăm la pas în acea direcţie, urmând un traseu foarte pitoresc, traseu ce este parte integrantă din celebrul tur al Mont Blancului. Această zi a fost incredibil de lungă, am mers aproape 20 ore în continuu până ne-am reîntâlnit cu traseul pe unde urcasem către refugiu. Ţinând cont de faptul că aveam echipament lăsat la refugiu am decis ca eu să rămân peste noapte într-o cladire dezafectată pentru a urca dimineaţa următoare să recuperez echipamentul, în timp ce fetele au coborât noaptea până la maşină.
După două zile de odihnă am plecat să urcăm creasta Kuffner din Mont Maudit. Am contribuit cu 23 euro pentru un drum cu telecabina până la refugiul Torino la 3375m. De aici voioşi şi plini de speranţe ne-am îndreptat către traseul propus, dar am avut surpriza neplăcută să observăm că şi culoarul de acces către creasta Kuffner dispăruse din cauza căldurilor din această vară. Nemaivrând să avem aceleaşi probleme ca în zilele precedente am decis să abandonăm acel traseu. Şi cât îmi doream să parcurg aceea creastă de vis!. Am făcut o mică şedinţă unde am avut pe post de birou o bucată de gheaţă şi am căzut de acord să mergem către Col du Midi de unde să încercâm ascensiunea Mont Blancului.
După o plimbare de 3 ore printre crevase şi seracuri iată-ne ajunşi şi în locul de unde se pleacă către Mont Blanc pe traseul - traversarea celor 3 munţi (Mont Blanc du Tacul, Mont Maudit, Mont Blanc). Noi fiind plecaţi la drum cu alte gânduri, pentru un traseu mai dificil, aveam cu noi o grămadă de echipament pentru căţărare, dar nu aveam absolut nimic pentru bivuac. Am încercat în zadar să dormim la refugiul Cosmiques. Totuşi am avut norocul ca unul dintre prieteni noştri să fie în Chamonix. L-am sunat rapid şi l-am convins să urce cu cortul în Col du Midi şi să facem împreună aceast traseu. Şi aşa am plecat la drum 4 (eu, Dana, Oana şi Dan Toader), după câteva ore de zvârcoleală într-un cort de 2 persoane. Având ca scop traversarea Mont Blancului, cu coborâre pe partea italiană pe la refugiul Gonella, am plecat la drum cu tot echipamentul, inclusiv cortul. Traseul către vârf este frumos, peisaje de vis, zig zaguri printre crevase şi seracuri, dar mult prea populat.
Cred că eram mai mult de 100 persoane pe acest traseu în acea zi. Ajunşi pe vârf am făcut câteva poze cu masivul Mont Blanc şi bănuind ce traseu lung ne aşteaptă la coborâre am plecat la drum către traseul clasic italian, traseu ce trece pe la refugiul Gonella.
Am rămas surprinşi de frumuseţile acestui traseu, de creasta foarte îngustă, de liniştea locurilor în comparaţie cu versantul francez. Dar bineînţeles că a trebuit să avem şi ceva neplăceri. Am fost nevoiţi să navigăm printre crevase, bolovani care cădeau la tot pasul, asta pe o căldură incredibilă pentru acea altitudine. Ajunşi aproape epuizaţi la refugiul Gonella, ne-am odihnit puţin şi nevrând să plătim cazare la acel refugiu am continuat coborârea către campingul unde aveam tabăra. Dar lungă şi tare obositoare a mai fost această porţiune, pe morena gheţarului Miage.
Odată ajunşi jos ne-am întâlnit cu ceilalţi prieteni plecaţi cu o săptămână mai târziu din ţară. Tori şi Dragoş au plecat ziua următoare către regiunea Triolet pentru a se căţăra, Lucian şi Claudia au urcat vârful Petit Mont Blanc, iar noi am lenevit la soare. Pentru zilele următoare anunţându-se vreme instabilă am decis să mergem 2 zile la escalada lângă Courmayeur - Morgex. Am plecat către această regiune subsemnatul, Dana, Oana, Lucian şi Claudia unde am găsit o zonă superb amenajată, cu trasee pe granit de toate dificultăţile, de la gradul 4 până la 10. După aceste zile de distracţie pe stâncă am vrut să mai urcăm un vârf din zonă şi am ales Dent du Geant. Ştiind că vremea este instabilă am decis să urcăm cu cabina, având astfel posibilitatea să cărăm mai multă mâncare şi tot echipamentul de bivuac. Am pus cortul pe gheţar, lângă Dent du Geant şi am aşteptat 2 nopţi ca vremea să se imbunătăţească. Dar nu am avut deloc noroc căci a nins şi a bătut vântul aproape fără oprire. În a treia dimineaţă am decis să ne retragem şi ne-am îndreptat către cabină. Ajunşi jos ne-am informat asupra prognozei meteo pentru următoarele zile şi văzând că se anunţă vreme proastă am decis să punem capăt ieşiri noastre din Alpi, asta după ce am făcut o plimbare prin Chamonix.
Având la dispoziţie încă câteva zile libere ne-am decis să mergem în Croaţia unde ştiam că vor fi alţi doi amici din club pentru a se căţăra pe falezele de la marea Adriatică. Pe drum ne-am oprit pentru câteva ore şi la Veneţia, oraş frumos dar mult prea populat cu turişti. În Croaţia am rămas surprinşi de preţurile ridicate, de numărul mare de turişti străini, de lipsa manelelor pe litoral, de lipsa mirosului de grătare. Aici am împărţit cele 4 zile rămase între mare şi escaladă. Am mers cu toţii (eu, Dana, Oana) la două faleze alături de Alin şi Cătălin, amici de club, unde ne-am mai jucat niţel pe calcar. După această scurtă vizită în Croaţia ne-am îndreptat către ţară reluându-ne vechile obiceiuri: fetele cu condusul maşinii şi eu cu lenevitul.
mircea bologa, Sâmbătă, 26 Aug 2006, 12:44 
