1 – PARADISUL LA PRET DE DUMPING
Si
iata-ne, eu si Ina, langa autocar, cu niste rucsaci imensi ca
dimensiune si greutate. Nu sunt obisnuit cu un rucsac greu in spate si
nici nu sunt un mare fan al cortului. De ambele deziderate ma dezisesem
cu destul de multa nonsalanta…Dar realitatea ma apasa la propriu
! Rucsacul meu avea vreo 26 de kg, aproape jumatate din greutata mea. Ma
uitam la rucsac pe furis, vinovat, gandind ca va fi imposibil sa nu
devenim dusmani. Ma intrebam oare ce-o fi in sufletul Inei, caci si
rucsacul ei arata aidoma, mai usor insa cu vreo 8 – 10 kg. Am socotit
insa ca e mai intelept sa ma prefac ca a asa tre sa fie un rucsac ce va
ajunge si pe Mont Blanc, desi n-am pierdut din vedere expresia de adanca
mirare a Inei cand de rucsac am prins si-o lopata de zapada (citisem la
un confrate ca pe la Gouter bate vantul al dreacu si ca ar trebui
ingropat cortul), ceea ce m-a facut sa accentuez importanta momentului,
de parca atasam la rucsac sceptrul Marii Britanii.
Ne urcam in
autocar si pret de o zi si-o noapte lasam ca peisajul sa se perinde
prin fata ochilor. Noua ne-a fost usor, caci unul dintre soferi era
fratele Inei si glumele si pauzele si cafeaua sorbita din cesti, pe la
popasuri, ne-a indulcit mult apropierea de « momentul zero ». Si ajungem
in Alessandria. Pacostea a fost ca ideea noastra de a ne lasa la
benzinaria de la autostrada a fost extrem de nesabuita. De acolo erau 6
km pe autostrada pana la oras si 23 km pe drumul regional. Ma duc
dezinvolt la benzinarie si italianul de acolo imi da fix de stire ca un
taxi m-ar costa vreo 180 de euro, asa ca ma sfatuieste sa fac
autostopul. Ascult de sfatul italianului si traversam pe partea cealalta
la autostop…A fost ca un pescuit la un iaz fara peste. Aveam gestica,
lipsea rezultatul;). In cele din urma, infranti de inutilitatea
demersului o luam usor spre cealalta benzinarie unde spre norocul nostru
se exercitau profesional doi romani, care aveau si-un prieten italian,
ce ne-a dus moca in Alessandria, unde am ajuns pe la ora 20. Deja se
innoptase. De acolo am luat un tren spre Torino, la 23, 31 si realitatea
parea sa se indulceasca. Ajunsi la Torino, avem surpriza ca urmatorul
tren spre Aosta ierea neica la fo 5 ore diferenta, ceea ce a insemnat ca
noaptea ne-am petrecut-o in gara din Torino, unde « man in black »
adunase cei cativa turisti intarzaiati intr-un colt al garii. Cand am
ajuns noi acolo, atmosfera era destul de propice repausului, caci un
cuplu de englezi deja dormeau dusi, infofoliti in sacul de dormit, pe
izopren, iar un grup mai mare de italieni povesteau si radeau
fericiti. Recunosc, pe mine m-a descumpanit un pic momentul. In primul
rand, ca nu mai dormisem vreodata pe jos, in vreo gara, apoi ca bancile
pareau un loc mai degraba de cazna decat de odihna. In cele din urma, am
scos izoprenul si m-am intins si eu pe jos in asteptarea acelui
blestemat de tren. Mi s-a parut un compromis pe care-l puteam face, mai
ales ca picam de somn. Evident, somnul a fost scurt si in van. M-a trezit
retorica unei italience batrane si cam dusa. Ina mi-a povestit ca
italianca « discuta » cu mine de vreo jumatate de ora. Si vine si trenul
de Aosta, cu schimbare in Ivrea.
Ajunsi dimineata in Aosta,, la
7.46, pierdem la musteata autobuzul spre Pont (Valsavarenche), urmatorul
fiind la 12, 30. Noroc ca am simtul umorului;). Asa ca am hotarat sa
vizitam Aosta, localitate in care vom reveni pe parcursul turelor de
vreo 6-7 ori. Dupa capul meu, Aosta a fost o localitate destul de
importanta pe vremea romanilor, caci orasul abunda de vestigii, pe care
le-am vizitat in mare parte, ajungand sa nu ne mai para rau c-am pierdut
autobuzul spre Pont.
Prin Aosta
Dar
ne vine si autobuzul si ajungem in Pont, pana la care, din Aosta, am
vazut peisaje mirifice, presarate ici-colo cu cate un castel, pe care
Ina isi pusese deja in cap sa le vizitam, lucru despre care m-am dumirit
mai tarziu, in imprejurari destul e hazlii. Tin minte c-as fi vrut sa
dorm un pic, in autobuz, si peisajul nu-mi dadea pace!
Era locul
tanjirii noastre si era un loc minunat. Asa ca ne-am pus cortul, aproape
de mini-marketul de acolo si am cautat se ne invatam sufletele cu noua
locatie. La camping, pretul de persoana era de 7 euro si 3, 5 euro pentru
cort.
Campingul din Pont
Campingul
avea apa calda la dus (de la 6 la 21), apa rece non stop, loc unde sa
speli haine, vesela. In camping am dat peste doi romani care lucrau
acolo, doamna Mixandra la mini-market si sotul ei, Dorin, ce lucra in
camping, persoane cu care ne-am imprietenit, de am facut si schimb de
adrese, am si baut o sticla de vin, intr-o seara, inante de plecarea
noastra de acolo, propunandu-ne ca atunci cand ne intoarcem din
Chamonnix sa stam la ei acasa, in La Salle, cat vrem, ca tot nu sta
nimeni! Dorin ne-a spus ca e un traseu deosebit de frumos ca peisaj-
Colle del Nivolet, ce urca pana pe la vreo 2636 m, asa ca am luat-o la
picior, am urcat pe Colle del Nivolet, am ajuns la Refugiul Savoia, unde
am baut o cafea si ne-am uitat nitel la peisaj si la lacul de acolo,
coborand apoi pe la Plan Borgno (2774m), cu totul 7 ore, cu peisaje de
vis, cu locuri care aveau povestea lor, cand trista, cand resemnata,
caci anii schimba sufletul locurilor dupa cum schimba si viata
oamenilor.
Pe traseul Colle del Nivollet
Citta de Chivasso
Si
a venit momentul sa intram in job. De la inceput cararea cortului si a
tot echipamentul mi-a iesit din cap ca o poezie patriotica. Am stabilit
ca sa facem totul dintr-o data, intr-o singura zi. Dorin a tinut sa
opineze ca deobicei se urca pana la refugiul Vittorio Emanuelle si de
acolo, dimineata- devreme se incearca varful, totul dintr-o data fiind
extrem de obositor. Mie, sa car cortul chiar si pana la refugiu mi s-a
parut cum c-ar fi o treaba a lui Sisif, personaj cu care eu nu am
empatizat niciodata. Asa ca dimineata devreme, la 4, 30 ne trezim, ne
luam rucsacii facuti de cu seara si pe la 5, inca noaptea, eram deja in
traseu. In mod ciudat, rucsacul meu tot greu era. Ma tot gandam la ce
dracu o fi asa e greu, ca doar scosesem din el tot ce era inutil
turei. Mai era si vremea. Din tara primeam buletine meteo nu foarte
imbucuratoare. Ca sa menajez situatia, nu am spus Inei…desi citisem meteo
si la camping.
Asa
ca ne trezim pe poteca, in noaptea italiana, nazuind la « Marele
Paradis ». Undeva, in fata, licarea o frontala, semn ca cineva socotise
mai din timp treaba. Poteca era foarte bine amenajata, vorba lui Dorin,
era « autostrada ». Pe parcursul potecii am vazut portiuni pietruite,
poteca era larga si cand s-a luminat de-a binelea, am bagat de seama si
generozitatea peisajului. In jur de ora 9 ajungem si la Refugiul Vittorio
Emanuelle. Acolo am cumparat o insigna. Cred ca avem, mai cu totii, acest
obicei, insingnele noastre, ca niste decoratii, umpland un spatiu
kamiza, mandria noastra, medaliile noastre, in lupta noastra cu noi
insine…
Ina
a avut parerea cum ca n-ar strica o cafea, asa ca mai intru odata in
refugiu pentru licoarea aceea cafenie, cu miros elegant care pe mine ma
face atat de fericit! Nu pierdem prea mult vremea si dupa un sector cu
bolovani uriasi, pe care ne echilibram uneori, facem dreapta si intram
in traseul spre varf. Vreau sa spun ca italienii au parerea lor despre
marcaje, si adica cum ca n-ar fi din cale afara de necesare, parere pe
care a trebuit sa ne-o insusim. Noroc ca traseul era marcat, totusi, cu
momai de piatra, un altar al unei zeitati protectoare, semn ca in zona
se afla un nepalez (cum am aflat mai tarziu, chiar era si lucra la
refugiu), caci scopul lor de orientare pe ceata, a ciobanilor, e cazut
in desuetituine aici.
Si ajungem la locul unde se pun coltarii,
locul primei noastre incercari, caci Ina nu mai fusese niciodata pe un
ghetar, iar inclinarea era suficienta sa nu te simti in largul tau. Dupa
ce ne-am pus coltarii si am luat pioletii imi dau seama ca nesiguranta
Inei crestea pe masura ce inaintam pe panta, asa ca o incurajez si
trecem cu bine acest pasaj. Sus, traseul urca un pic spre dreapta dupa
care vira maiestuos pe stanga. Pe acolo si mai sus pe panta se vedeau
echipele ce facusera deja varful si de- acum coborau. Vremea incepea sa
se strice. Mai schimbam odata directia spre stanga, apoi din nou pe
dreapta, pe pasaje lungi, generoase. Ajungem intr-o sa unde ne intalnim
cu ultimul grup ce cobora, doua tipe si un domn mai in varsta, ce parea a
fi ghid. Ne-a spus ca vremea sta sa se strice si ne-a intrebat daca
vrem sa facem varful.
Am
afirmat acest lucru si am vazut indoiala de pe chipul lui…dar a
aprobat, caci planul meu era rezonabil. Daca la retur ne prindea noaptea,
de la refugiu la Pont, nu era nici o problema sa abordam situatia la
frontala. A dat aprobator din cap. Asa ca n-am mai stat la palavrageala
si am luat-o spre varf. De ceva vreme eram singuri pe traseu si-mi parea
ca suntem singuri in toata acea imensitate alba, caci incepuse sa se
lase ceata si sa ninga usor. Ina a avut ideea sa jalonam traseul cu
betele de treck, sa nu ne ratacim la intoarcere. Ne-am luat si un reper, o
stanca mare, pe stanga, pe care am denumit-o Fereastra Zmeilor. Dupa o
ora nu mai vedeam decat cararea si nimic altceva in jur. La o panta mai
abrupta, ce ataca versantul pe stanga, ce se anunta si cu ceva
gheata, caci o auzeam deja scrasnind la coltari, Ina s-a panicat, vrand sa
renuntam la varf. Am asteptat sa se calmeze, am asteptat si eu sa ma
linistesc si sa devin intelept in situatia data.
Categoric,
pentru ea era deajuns. Imi era foarte clar acest lucru. Niciodata nu am
fortat pe cineva sa faca ceva peste ce simte el ca trebuie sa faca. Am
coborat cu ea in saua de mai jos, pe un teren plan si fara pericole si
am rugat-o staruitor sa-mi dea ragaz o ora sa fac varful. Cred ca a
socat-o rugamintea mea. Eu am socotit ca atat timp cat nu bate vantul si
se vede cararea, se mai poate continua. A fost de acord. « O ora, nu
mai mult », am auzit vocea ei ferma, incercand sa faca fata momentului.
N-am mai asteptat o a doua invitatie, caci stiu ca oamenii, in situatii
aparte, au tendinta sa se razgandeasca. Si un om sunt si eu. Am lasat-o
pe Ina plangand, fara sa ma uit inapoi (nu-mi placea sa accentuz emotia
momentului), cu toti banii si actele si cu tot ce-mi prisosea, mi-am
inhatat pioletul si am luat-o spre directia unde credeam ca e varful dar
am facut o greseala. Am uitat sa-mi iau hamul, ceea ce mai tarziu avea
sa ma faca sa ma caiesc. Si merg prin ceata aceea, gandind daca am facut
bine sau sunt nebun si nici macar nu-mi dau seama! Cand am vazut ca o
lalai si nu voi putea fi in grafic, am inceput sa accelerez
ritmul. Simteam cum imi explodeaza plamanii dar jos Ina ma astepta si o
intarzaiere prea mare ar fi tensionat-o inutil. Cararea se vedea foarte
clar in zapada si doar fulguia. Ceata nu ma deranja. Imi parea doar rau
ca nu vad minunatiile din jur. Deodata, vad in dreapta sus ceva ce
credeam ca sunt nori negri, de furtuna. Aratau ca un mormant de faraon.
Continui sa iutesc pasul si mai aproape imi dau seama ca e chiar
complexul de stanci ce formeaza varful. Am ajuns dstul de repede la baza
lor si am inceput sa ma catar pe stanca. Ajung la un pasaj unde vad ca
nu pot trece mai departe. Ma intorc inapoi si incep sa ma catar pe alt
pasaj, ajung la o bucla si din nou in acelasi loc. Statuia Fecioarei
Maria era la doi pasi de mine dar nu pot trece la ea. Vad ca-n perete,
pe partea cealalta, e prinsa o bucla lunga de asigurare si-mi dau seama
ce cretinul naibii am fost sa-mi uit hamul! Stau prosteste si mai uit,
ba la bucla ba la statuia Fecioarei. Imi da prin cap sa-mi scot coltarii
si sa incerc o abordare la liber dar ceata, pentru prima data, mi-a stat
impotriva, caci prizele la mana erau clare dar alea de picior, pe
ceata, trebuiau ghicite (mai tarziu, am aflat ca cei de la « ambiente »
vin periodic si taie buclele de parte de-un set de sfinti din partea
mea).
poza facuta la mana dreapta...io (pe) la...varf
Si
mai era si timpul. Am socotit ca scosul si pusul coltarilor ma trec
binisor de ora fagaduita si-mi ziceam ca daca depasesc intervalul, ori o
s-o gasesc pe Ina ca iesita din minti, ori se apuca sa sune pe la
112. Asa ca ma apropii cat mai mult de acel pasaj, mai arunc o privire
spre Fecioara Maria (era frumoasa, alba, cu privirea pierduta in zari)
ma bucur de cat am putut sa fac, ascult un pic pacea Clipei si cobor de
pe stanca resemnat. Pe panta aproape ca o iau la fuga la vale, caci
incepusem sa depasesc ora, cand am ajuns aproape de panta inghetata,
strigand cat puteam catre Ina, ca s-o linistesc. Aud in ceata vocea ei,
neintelegand ce spune, insa parea bucuroasa ca un copil mic care nu stie
inca sa vorbeasca si-si exprima bucuria in felul lui! Trecuse o ora
jumatate. Am inhatat rucsacul, printre manifestarile de bucurie ale Inei
ca n-am patit nimic, si o luam la vale. De data asta o leg in coarda, de
mine, gandind la trecerea pe ghetar, moment in care avea nevoie de tot
ce putea s-o incurajeze de trecerea acelui pasaj. Schimbarea de directie
se facea repede, Fereastra Zmeilor nu se mai vedea, recuperam betele de
treck, care ne asteptau cuminti in traseu si ajungem la ultima
portiune, cea mai periculoasa din traseu, pe care o traversam, nu fara
emotii.
Ne
dam jos coltarii si o luam spre refugiu, cu gand sa mancam acolo
ceva. Pe drum, un ied si mama lui pozeaza firesc la aparatul foto si Ina
face exces de poze.
La
refugiu era plin ochi. Lumea benchetuia frenetic, se desfaceau sticle
de vin, se desfata in bucate, se intemeiau prietenii, se comandau
cafele, sucuri…Nu era nici macar un loc liber, asa ca am luat doua
cafele, pe care le-am baut afara, pe terasa refugiului dupa care am
inceput coborarea spre Pont, unde in ultima treime ne-a prin si un pic
de ploaie. Am ajuns la cort si eu am dat fuga la barul micului hotel de
acolo, unde am comandat doua pizza si bere. Si am sarbatorit…
barul micului hotel de langa camping
Dupa care am stat doua zile la plaja si la citit, ne-am refacut
fortele, urmand sa plecam pe Valea Aosta, in Courmayeur, spre Saint
Gervais- Le Faiet, pentru Mont Blanc.