Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share
Postat de: Kiru Chiș Dorin in de-ale lui chis dorin

            În urmă cu cinci ani, în drum spre Ordesa treceam pe lângă un munte straniu, acoperit de o pădure de turnuri de piatră: Montserrat, muntele sfânt al Cataloniei. Ca să nu trecem direct la vârfurile de 3000 de metri ale Pirineilor, Montserrat ni s-a părut un bun teren pentru antrenament. Datorită mănăstirii omonime ce atrage atât credincioși cât și turiști, există o infrastructură bine pusă la punct constând din trenuri, telecabină, trenuleț cu cremalieră și funicular ce facilitează accesul pe munte.

            Pornirea e în Barcelona, din piața Espanya unde stația de metrou afișează și sigla RENFE, aparținând căilor ferate. În stația subterană, la nivelul cel mai profund, există un mic birou de informații unde primim lămuriri asupra diferitelor tipuri de bilete disponibile, precum și un automat de la care acestea se pot cumpăra. Pentru 19 Euro există posibilitatea transportului RENFE până la baza muntelui, combinat cu transportul la mănăstire (situată în versant) cu telecabina sau cu trenulețul cu cremalieră. Pentru 26 Euro, varianta de mai sus se suplimentează cu accesul la funicularul ce urcă până pe culme și mai există varianta de 42 Euro ce include accesul în muzeul mănăstirii și o masă la restaurantul din zona mănăstirii. Optăm pentru varianta de mijloc și ne urcăm în garnitura ce pleacă din oră în oră spre munte.

            Lume multă. Deși sunt numai 48km, datorită opririlor dese trenul face o oră până la destinație. Când urcăm găsim vagonul plin și nu ne mai rămâne decât să ne așezăm fără ifose pe treptele de nivel dintre vagoane, în timp ce niște franțuzoaice mai relaxate iau loc direct pe podea. În timp ce trenul străbate întunericul subteranelor am timp să studiez lumea cosmopolită din jurul nostru. Franțuzoaicele nu se plictisesc: scriu cărți poștale. Dintr-un carnețel de adrese, printre care s-au strecurat mici desene, își extrag destinatarii. Partea modernă în acest proces altfel desuet e reprezentată de timbrele autocolante pe care le desprind de pe un suport cerat. La polul opus, un cuplu de japonezi sunt echipați doar cu strictul necesar; ea cu un iPhone a cărui căști îi stau pe urechi, el cu un DSLR. În picioare poartă pantofi de sport colorați strident, cu tălpi fanteziste, în contrast cu o pereche de șlapi cu bretele decorate cu mărgele de sticlă în care poposesc două picioare negre ca păcura, începutul unei negrese mici și îndesate ce se uită în gol pe fereastră.

            Apariția Montserratului cu stâncile sale bizare îmi captează atenția. Deoarece am optat pentru trenulețul cu cremalieră, în defavorea telecabinei, nu coborâm la Montserrat Aeri ci mai prelungim călătoria preț de o stație, până la Montserrat Monistrol. Legăturile sunt bine sincronizate și transbordarea dintr-un tren în altul se face firesc. Ziua promite să fie caniculară însă nu avem timp să ne înfierbântăm căci în micuțul tren verde regăsim atmosfera climatizată.

            Pornim. După un scurt tunel traversăm pe un pod înalt râul Lobregat, lăsând sub noi, aproape de albia râului clădiri industriale cu arhitectură desuetă. Pe celălalt mal, trenulețul oprește într-o stație de lângă o parcare de autocare, pentru a mai îmbarca niște grupuri, apoi atacă o pantă dură ce-l ridică de față aidoma avioanelor venite la aterizare și cu această alură atacă muntele.

            Pentru a face loc terasamentului, pantele muntelui au fost tăiate, rănile astfel formate fiind „pansate” cu plasă de sârmă ce ține pietrele și solul să nu o ia la vale. Tracțiunea puternică ne înfundă în scaune. Trenulețul câștigă altitudine în ritm susținut și până la mănăstire face o singură oprire, într-o zonă în care linia se dublează pentru a permite încrucișarea cu garnitura ce coboară.

            Mănăstirea  se compune, pe lângă biserica uriașă, din câteva corpuri de clădiri masive, cu 6-7 etaje. Împreună cu clădirile stațiilor de telecabină, trenuleț și funicular, în spațiul parcimonios al văii dominate de abrupturi, ansamblul are aerul unei mici localități.

            Pe niște trepte abrupte ce ne taie respirația urcăm în spațiul vast din fața mănăstirii. Întinsă șerpește pe la umbra zidurilor de piatră, o coadă de oameni, interminabilă, abia se mișcă. Hotărâm să atacăm biserica. Tot într-acolo țintește și coada. Pe când ea intră într-un corp de clădire pe sub o arcadă laterală, noi suntem liberi să folosim intrarea centrală.

            Interiorul auster adăpostește alte câteva sculpturi. Pardoseala este din piatră masivă lucrată în mozaic. Stilul trădează vechimea iar temeinicia lucrului seriozitatea și, de ce nu, puterea financiară a constructorilor. Pe partea opusă intrării debușăm într-o micuță curte interioară de formă pătrată al cărui perete din fața noastră nu este altceva decât frontonul bisericii. Pe un coridor împărțit în arcade, coada reperată afară se scurge molatec, ca o uriașă anacondă. Picturile murale de pe tavan sunt în consonanță cu mozaicul de piatră al curții înțesată de lume.

            Biserica este monumentală. Greu de crezut că ansamblul monahal pitit într-un pliu al muntelui a găsit spațiul și forța de a ridica o astfel de biserică. Pe perimetrul navei atârnă felurite candelabre, daruri primite de mănăstire. În față, altarul aurit are la înălțime o fereastră prin care zărim capul uriașei anaconde ce ajunge acolo printr-un cotlon rezervat doar ei. Desigur, nimic înspăimântător la acest cap de șarpe în continuă schimbare. Unul după altul credincioșii ce și-au așteptat rândul cu stoicism se perindă și se închină sau sărută artefactul acestei mănăstiri constând din statuia Maicii Domnului cu pruncul în brațe, care datorită faptului că a fost sculptată într-un lemn de culoare închisă este cunoscută ca "La Moreneta" sau "Madona Neagră". Ar fi multe de povestit despre detaliile fiecărui cotlon. Construită aici pentru a fi ferită de incursiunile necredincioșilor, mănăstirea de azi este produsul distilării dealungul secolelor. Chiar dacă la un moment dat a ajuns să fie abandonată supraviețuind ca ruină, ceea ce vedem azi este suma strădaniilor celor ce dedicându-și viața Divinității au ținut aprinsă aici flacăra credinței.

            Într-o mică piațetă adăpostind un restaurant și o grădină cu statuia fondatorului lăcașului un panou cu harta muntelui ne atrage atenția. Este momentul să redevenim montaniarzi. Urcăm abrupt prin tăietura văii pe poteca betonată în trepte, lăsând sub noi manăastirea, tot mai mică, ce de aici își dezvăluie mozaicul acoperișurilor. Așa cum promitea, ziua e caniculară. Căldura corelată cu panta ne stoarce de transpirație și ne sugrumă gâtlejurile dar peisajul e fascinant. Ne strecurăm printre turnuri de gresie ce seamănă izbitor cu Ciucașul nostru sau dacă socotim și prezența mănăstirii, cu Meteora.

            O intersecție de trasee ne pune în dificultate. Jos, la hartă, nu ne-am luat repere li nu ne-am  fixat o rută așa că o luăm la întâmplare pe una din cărări ce urmează o vâlcea umbrită de pădure. Feriți de radiația solară ne recăpătăm forțele, ajutați și de câteva fructe zemoase însă cu peisajul obturat de arbori traseul devine neinteresant și facem cale întoarsă la intersecția amintită de unde o apucăm spre San Juan, în fapt stația de sus a funicularului. Un clinchet metalic ne face să ridicăm privirea: pe unul din turnuri evoluează niște alpiniști. Montserrat cu infrastructura lui este un bun teren de joacă și pentru ei. Un ultim urcuș ne scoate pe platoul stației de funicular, de unde privirea răzbate dincolo, pe cealaltă parte a muntelui. La picioarele noastre se întinde dizolvându-se în orizont câmpia Cataloniei, cu localitățile ei industrializate aproape înlănțuite pe direcția Barcelonei.

            Din acest punct avem posibilitatea de a coborâ pe traseul 3  înapoi la mănăstire sau putem vizita niște capele pe direcția vârfului și să coborâm cu funicularul. Optăm pentru ultima variantă și o luăm din loc pe cărarea transformată în bulevard. Dacă până aici fascinau doar formele stranii ale muntelui, acum, la toate acestea se adăuga și factorul antropic. În fața noastră, capela Sf. Clara își etalează silueta austeră pe un colț de stâncă. Un panou explică geologia zonei cu reciclarea materialului mineral ridicat de forșele telurice din vechiul fund de mare, tocmai aici, pe aceste vărfuri, la peste 1000m altitudine. Câteva straturi de nisip intercalate în stratul gresiilor formează în trupul turnurilor coridoare-surplombă, perfect orizontale și continue, prin care poteca curajoasă se strecoară la înălțime spre capela... din care s-au mai păstrat doar câteva ziduri ce odinioară închideau spre exterior golul surplombat al peretelui. Vechii monahi ai Montserratului viețuiau aici izolați, aproape rupți de pământ și aproape de cerul spre care ținteau. Cu un ultim avânt urcăm cărarea din ce în ce mai abruptă ce trece pe lângă lăcașul cel mai de sus. Greu accesibil, probabil că a fost părăsit cu secole în urmă căci doar temelia de piatră se mai păstrează, delimitând un patrulater în interiorul căruia arborii au crescut nestingheriți. De aici mai sunt doar câțiva pași până pe vârf de unde un tur de orizont panoramic ne conferă perspectiva vulturului. Gata. Înapoi. Sticla de apă s-a golit demult și setea ne presează. De la 700m, altitudinea mănăstirii, până pe vârful Sf. Ioan sunt peste 500m altitudine.

            În clădirea stației de funicular e încropit un mic muzeu ilustrând cu fotografii aspecte montane, monahale sau istorice. În timp ce parcurgeam micul itinerariu dintre exponate, de sub noi se pornește un huruit lugubru și prin ferestrele orientate spre vale vedem cabina verde a funicularului coborând șinele aproape verticale, susținută de cablu, în timp ce perechea ei cu care se dublează la mijlocul pantei urcă spre stație. Așteptăm răbdători să ne îmbarcăm și coborâm la rândul nostru în cabina cu acoperiș de sticlă, înclinată ca un parbriz, prin care putem urmări parcursul.

            La mănăstire vizitatorii s-au împuținat și anaconda umană a dispărut. Până la plecarea următorului tren cu cremalieră bifăm turul printre rafturile nelipsitului magazin de suveniruri și la ora 17, în stația Montserrat Monistrol trecem dintr-o garnitură în alta pentru întoarcerea în Barcelona. În trenul în care de astă dată prindem locuri pe scaune, trăiesc senzația întoarcerii acasă dintr-o tură de weekend, cu buna dispoziție și rumoarea generală ce se stinge treptat, pe măsură ce oboseala zilei câștigă partida și capetele cad doborâte de somn.

            La suprafață regăsim piața Espanya cu tumultul ei. Suntem rupți de foame așa că ne punem burțile la cale pe terasa unui mic restaurant de cartier, cu vedere spre Arena, apoi refacem drumul spre hotel vizitând din mers parcul Miro, plin de papagali guralivi. Încheiem ziua cu duș și bere rece. A fost o ieșire plăcută, un preambul pentru adevărații munți spre care vom porni mâine dimineață.

album foto Montserrat: http://www.proexpedition.org/destinatii/Pirinei2/album/Montserrat/1.htm 


Autor: Kiru Chiș Dorin
Vizualizări: 3632, Ultima actualizare: Luni, 23 Sep 2013


Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii