Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share
Postat de: Kiru Chiș Dorin in de-ale lui chis dorin

Pentru cei formați pe crestele Carpaților românești, Pirineii sunt o posibilă opțiune. Sunt doar cu puțin mai înalți decât munții noștri, etalând piscuri de 2800-3400m și exceptând turele de iarnă, nu ridică probleme tehnice deosebite, doar că distanțele pe verticală sunt remarcabile astfel că îți trebuie o minimă condiție fizică pentru a-i aborda.În vara anului 2013 am făcut câteva trasee în zona Posets-Maladeta, din care am ales ceea ce ne-a plăcut cel mai mult: ascensiunea pe vârful Aneto. Așadar...

Fără să ne gândim că ce-i prea mult strică, ne bucurăm de încă un cer fără nori. De astă dată suntem cu rucsacul făcut încă de cu seară pentru a prinde autobuzul de ora 7, cu intenția de a călători până la capătul liniei. Autobuzul e aproape gol însă la Llanos del Hospital, un loc faimos în circuitul curselor de schi fond, o mare de oameni acoperind toată plaja vârstelor, echipați și îmbrăcați după ultimele standarde montane, iau în primire habitaclul, înviorându-l cu râsetele și sporovăiala lor. Cei mai mulți au venit până aici cu propriile autoturisme pe care le-au lăsat în parcarea amenajată înainte de bariera ce se ridică doar pentru cursele autobuzului.

La Besurta este capătul liniei. O cabană de lemn ferecată și o ciupercă cu bănci și mese marchează locul. Cu toate că din Benasque până aici drumul a câștigat pe nesimțite 700m altitudine, stația este cufundată încă în umbră și doar creasta cu ghețarii ei scânteiază. În timp ce o parte din grup, printre care și noi, se înșiruie pe poteca ce urcă la refugiul La Renclusa, ceilalți o iau și ei șerpește, mai departe, pe vale.

Refugiul se ițește pe un promontoriu, 200m mai sus. De data asta intuiția mai mult încurcă decât ajută fiindcă terminologia este inversată: câtă vreme refugiul, în acepțiunea spaniolă a termenului, desemnează o cabană ultradotată, la intrarea căreia te descalți, unde găsești confort, apă caldă, curent electric, o bucătărie capabilă să-ți servească contra cost câteva feluri de mâncare și unde la nevoie, pe heliportul modern, poate veni helicopterul, cabana este un jalnic adăpost, de multe ori lăsat în paragină, cu nimic mai dichisit ca o cușcă de câini. Facem deci un scurt popas la refugiu și intru să văd care e aerul, după care ne continuăm urcușul pe vale, până ce ieșim în soare și putem să ne trântim în iarbă pentru micul dejun.

Cei ce și-au propus să urce azi Aneto trec în grupuri mici pe lângă noi. Să tot fie între 50 și 100 de persoane. Față de rucsacul nostru ce nu trădează și nici nu conține alt echipament alpin înafara colțarilor necesari pe ghețar, de rucsacurile lor atârnă pioleți și colaci de coardă ce le dau un aer profesionist. N-am mai umblat niciodată cu colțari, dar nu cred să fie mare filosofie și-apoi, pe unde trec zilnic atâția oameni  nu cred să fie cazul de asigurare în coardă, crevase și alte sperietori. Mâncăm așadar meticulos, bucurându-ne de vremea bună și de împrejurimile autentic montane. Nu pot să nu mă gândesc la viața mea obișnuită, cea pe care o trăiesc 11 luni pe an. Subiectul revelației mele este legat de hrana zilnică, abundentă, aș putea spune, în dezacord total cu mișcarea și efortul fizic cvasinul. Ultimele două zile mi-au demonstrat (dacă mai era cazul) că un efort fizic considerabil poate fi menținut cu doar două felii de pâine și o conservă, fiecare îmbucătură peste, dezechilibrând sau îngreunând.

Pornim și noi. Suntem ultimii. Următoarea etapă este un perete oblic, puternic fragmentat, încărcat cu stânci și presărat cu petece de iarbă. Traseul este greu de urmărit și urcăm oarecum la întâmplare. Grupurile ce ne-au depășit în timpul micului dejun au ajuns deja în porțiunea lui superioară, dispărând din raza vizuală. Faptul că nu urmăm o cărare cu pantă constantă ne rupe ritmul, obosindu-ne. Mai poticnindu-ne, mai icnind, ajungem și noi în porțiunea superioară, sub un vag perete ce constituie creasta secundară susținută de Pico de la Rencllusa și cele două vârfuri Portillon, cel Inferior (2765m) și cel Superior, printre care trebuie să trecem dincolo de creastă. Au apărut și petecele de zăpadă. De la această altitudine, creasta din spatele nostru, ce delimitează granița cu Franța, se vede ca-n palmă.

Avem probleme de orientare. Momâile au dispărut cu desăvârșire. Bâjbăim. Două siluete colorate ce se detașează de masa peretelui ne fac semn să venim pe acolo. Sunt doi băieți, aproape copii, pe rucsacul cărora atârnă un colac de coardă. După o scurtă cățărare facilă depășim micul perete și intrăm în căldarea vecină de unde avem panorama întregului traseu până pe Aneto. Mai avem de urcat 3-400 de metri altitudine pe sub muchia Portillonului, după care urmează un parcurs lung, în pantă domoală, direct pe ghețar. Avangarda clienților pentru Aneto tocmai atacă această mare pată albă ce scânteiază sub soarele tot mai puternic.

În continuare traseul este accidentat, presărat cu bolovani ciclopici printre și peste care ne căutăm drumul cu ochii la momâi. Configurația peretelui ne obligă și să urcăm și să coborâm, ceea ce ne solicită din nou. Ne oprim pentru a ne regăsi suflul. Topim primele batoane, apoi ne continuăm parcursul. Petece de zăpadă tasată apar tot mai des, tot mai extinse, până când plapuma albă ce acoperă grohotișul devine compactă. Bocancii amprenteză stratul superficial de zăpadă muiată, dincolo de care râcâie neputincioși cristalele dure de gheață. Alunecăm des și în momentul în care petecele de zăpadă devin omniprezente, hotărâm să trecem la colțari. Băieții pe care i-am ajuns pe creastă își scot la rândul lor jucăriile.

Soarele a început să ardă. Cu toate că temperatura e plăcută, nivelul ridicat al radiațiilor ne îndeamnă să ne îmbrăcăm windstoperele. Avem deasupra capului un cer profund, incredibil, aproape indigo. Peisajul este de un primitivism brutal. În universul alb, gri, albastru, echipamentul montan e singurul ce poluează cromatic. Facem primii pași pe colțari. De data asta pașii sunt fermi, fără derapaje, ceea ce contribuie din plin la conservarea energiilor. Efortul fizic este totuși plăcut, aducând o sălbatică poftă de viață.

Până la urma făcută de echipele ce înaintează în șir indian pe ghețar, urcușul e pieptiș. Pas după pas, menținând ritmul, dăm gata urcușul. Exercițiul fizic ne face bine. De la altitudinea la care am ajuns, Pirineii încep să se înșiruie sub noi într-un noian de creste ce se întretaie ca valurile unui ocean. Am ajuns din urmă ariergarda echipelor de vârf și ne intercalăm printre alpiniști. Din loc în loc câte o muchie de piatră străpunge de dedesubt plapuma de zăpadă, dar e prea îngustă ca să justifice scoaterea colțarilor. Metalul ascuțit râcâie și derapează pe piatră, apoi regăsește din nou zăpada tasată în care se înfige ca-ntr-un suport.

Cărarea ce urcă încetișor ghețarul pare interminabilă. Rucsacul nu ne îngreunează și înaintăm rapid, depășind câteva grupuri mai lente. Deasupra se ridică pereți abrupți de piatră ce se termină sus în creasta principală, iar în față, mult în față, avem căciula de piatră a vârfului Aneto.

Consistența zăpezii se schimbă, făcându-ne atenți. Dacă până acum am pășit pe o plapumă de topitură ce ne absorbea călcătura, de la o vreme substratul a devenit din ce în ce mai tare, până ce suprafața moale a dispărut, lăsând în locul ei doar zăpadă cristalizată. De astă dată chiar suntem pe ghețar. Apa provenită din topire nu mai are stratul sugativant care s-o rețină și curge în mici pârâiașe ce fierăstruiesc canioane miniaturale peste care pășim fără probleme. Acolo unde cristalele sunt mai compacte, lumina irizează vag albăstrui, parcă vrând să marcheze temperaturile negative. În rest, masa de gheață înglobează particule de nisip ce-i împrumută un aer mizer. Nimic din toate astea nu ne creează senzația de pericol și încercăm o binecunoscută stare de bine pe care doar efortul fizic este în stare să o susțină.

Pas cu pas ne apropiem de asaltul final. Panta se accentuează și apare din nou zăpada topită ce ne absoarbe efortul. În fața noastră, legat în coardă, pășește un cuplu tânăr. Sunt francezi. El, mai în formă și mai experimentat, ea târâtă pe munte, respirând zgomotos, întretăiat. Îmi stau în drum. Pe de-o parte merg mai încet decât mi-ar place mie, pe de altă parte merg suficient de repede ca să nu-i pot depăși. Urcușul îmi face o reală plăcere și doar cei doi ce-mi stau în cale mă jenează. Câtă vreme fata mai că-și dă duhul, noi urcăm în spatele lor fără cel mai mic chin. Normal ar fi să sesizeze că ne jenează și să se oprească pentru a ne lăsa să le-o luăm înainte pe cărarea tăiată în zăpadă, dar băiatul pare să facă concurs și-și trage coechipiera după el, ignorându-i oboseala evidentă. Situația durează destul de mult până ce reușim să depășim, dar nici așa nu e bine. Nu am nici un motiv să lungesc pasul peste limita de confort iar cei doi se țin în trena noastră, suflându-ne în ceafă. Cum naiba am ajuns să urc Aneto ca la concurs? Într-un final e evident că fata nu mai are aer și-i pierdem în urmă.

-I-ai văzut pe ăștia? mă întreabă Cosmi. Tipul o zorea din spate și-i tot zicea să ne depășească, exact ca în bancul cu cele două furnici care merg să omoare un elefant.

De aici înainte urcușul devine extenuant. Panta s-a mărit brusc și pășim sacadat, ca pe o scară. Ca și cum nu ar fi de ajuns, acolo unde zăpada se termină și intrăm pe lespezi ne dăm seama că vârful nu e cușma de piatră pe care am văzut-o tot timpul de pe ghețar, ci undeva dincolo de ea. Ne scoatem colțarii și continuăm urcușul tot mai abrupt pe tălpile Vibram. De data asta suntem pe creastă. În dreapta, avem sub noi căldarea Creguena, cu pantele ei înzăpezite și ochiuri de apă de un albastri azur incredibil, iar în stânga prăpastia de câteva sute de metri a unor pereți drepți. Chiar înainte de vârf creasta se îngustează brusc, transformându-se într-o lamă zimțată, în punctul ei cel mai dificil nu mai lată de jumătate de metru. Suntem la „puntea lui Mahomed”.
Curentul de aer ce trece de pe versantul însorit pe cel umbrit mă face atent. Nu-mi dau seama dacă efortul prelungit sau doar hăul înfricoșător de sub mine e cauza unui tremur pe care-l simt în picioare, așa că fără rușine trec pasajul în patru labe, ca bebelușii.

-Eu rămân, mă anunță Cosmina.

-Nu e cine știe ce, încerc să o încurajez.

-Nu mai merg.

-Ok. Mă întorc imediat.

Din spate, niște moșulici simpatici ne fac galerie. De aici creasta se mai lățește un pic și la câțiva metri e plantată borna de vârf. Spațiul e strâmt, dar suficient ca să adăpostească o mică vitrină ce protejează statueta unui sfânt și o mare cruce din metal, împodobită cu piese textile divers colorate.
Îmi permit un moment de respiro și îmbrățișez cu privirea culmile montane ce se întind roată în toate direcțiile. Înspre vest caut vârfurile masivului Ordessa, dar poate distanța sau poate doar perspectiva mă împiedică să le recunosc. E o zi frumoasă și aici, la 3404m trăiesc nu satisfacția unei izbânzi cât mai degrabă bucuria de a fi împlinit.

Când revin, dau peste cuplul francez ce blochează puntea. El este de o parte, ea de cealaltă, legați cu aceeași coardă. Fata e terifiată și plânge, el, foarte ferm, aproape o obligă să-l urmeze. Nu înțeleg exact cuvintele, dar din ton și din mimică deduc că se oferă să o asigure cu coarda, ceea ce este desigur o cacialma, câtă vreme el însuși nu este asigurat. Gestul mi se pare criminal, dar nu e treaba mea așa că aștept, din ce în ce mai iritat, ca băiatul să cedeze și să înțeleagă situația, lucru care se și întâmplă, în cele din urmă. În ceea ce mă privește, mă revoltă nesimțirea cu care acești tineri ne-au jenat ascensiunea, iar în ceea ce-i privește, raporturile dintre ei în care ambiția băiatului îi provoacă partenerei sale suferință. Nu sunt de părere că neatingerea bornei din vârf anulează ascensiunea. Din contră, cred că buna dispoziție și senzația de bine, de sănătate, sunt cele care clasează experiența printre reușite.

O regăsesc pe Cosmina și savurăm portocalele și batoanele rezervate acestei zile. Suntem la peste 3000 de metri, într-o zi splendidă, la capătul unei reușite. Singurul lucru supărător e soarele. Radiațiile puternice ne-au provocat arsuri iar Cosmina are fața umflată. În încercarea de a ne proteja ne-am îmbrăcat din cap până-n picioare, dar e clar că trebuie să caut o cremă de protecție la magazinul din camping.

Coborârea pe pantele abrupte de zăpadă devine o plăcere. Ne punem din nou colțarii pentru a preveni o alunecare fatală, și eliberați de efort ne permitem să savurăm peisajul. Siluetele minuscule ce se mișcă precum furnicile dealungul cărărilor tăiate peste ghețar ne dau măsura acestui peisaj grandios. Ca să variem, hotărâm să nu ne întoarcem pe propriile urme, ci să coborâm de-a dreptul pe valea ce se deschide sub noi, pe la Ibon del Balterillo, la Plan d`Aiguallut. Pe harta noastră apare pe această direcție linia punctată a unui traseu, iar peste ghețar, linia unei cărări pare să țintească spre talvegul văii.

Odată intrați pe linia văii, panta se accentuează. Având pasul sigur ne permitem o coborâre în viteză până la ieșirea de pe zăpadă, unde traseul se pierde. Ne scoatem colțarii și continuăm coborârea peste stâncile și bolovanii aderenți, ghidați uneori de momâi, alteori la libera inspirație. Porțiunea până la lac este extrem de accidentată și de aridă, dar de aici în jos ajungem la altitudinea munților noștri și peisajul începe să le semene. Poteca coboară uneori serpentinat pe plaiuri înierbate ce ne îmbie la popas, rătăcește alteori obligându-ne să ne orientăm și în final, după ce depășim bifurcația a cărei ramură trece spre refugiul Renclusa printr-o șa de sub Collado de la Renclusa (2282m), ieșim într-o poiană magnifică ce nu poate fi decât Plan d`Aiguallut. Într-un șes întins mărginit de culmi aride, un râu se încolăcește în meandre năucitoare. Locul are atâta farmec încât aduce turiști de o zi care nu au ambiția vreunei ascensiuni, ci doar vin aici să stea în iarbă și să se bucure de peisaj. Probabil că poteca pe care am coborât traversează râul pe undeva pe o punte, însă picioarele noastre greu încercate tânjesc după o bălăceală în apa limpede, bălăceală pe care nu le-o putem refuza. Soarele stă să apună în dosul crestei și lumea părăsește poiana coborând spre stația de autobus în timp ce noi, cu ochii pe ceas, ne permitem să le luăm locul pentru câteva minute. Mai departe poteca transformată în bulevard coboară pe lângă cascada d`Aiguallut al cărei debit bogat dispare în chip misterios câteva sute de metri mai jos într-o insurgență impresionantă străjuită de pereți de calcar verticali, ce nu poate fi decât Forau d`Aiguallut. Fără a fi la fel de grandios, locul seamănă pe undeva cu Cetățile Ponorului. Mai avem timp până la ultima cursă de autobuz așa că explorăm curioși cei câțiva zeci de metri de chei și de pe firul văii, și de la un balcon cocoțat la înălțime în perete, apoi ne lăsăm la La Besurta.

Ne retragem într-o poiană ca să cinăm resturile de mâncare de pe fundul rucsacului, dar suntem repede alungați de niște țânțari violenți de care scăpăm venind în stația de autobuz, ceva mai retrasă față de râu.

Umbra înserării a prins deja în mreaja sa fundul văii. De pe poteca ce coboară de la refugiu, grupuri de turiști obosiți se adună pe băncuțele din stația de autobuz. A fost o zi minunată pentru ascensiune și toată lumea e binedispusă. Se fac glume, se discută tare, se râde fără reținere și toate aceste manifestări acoperă oboseala ce tinde să cuprindă musculatura oprită din efort. Azi, toată lumea a ajuns pe vârf și într-un fel, această reușită comună tinde să ne apropie.

La ora 21 fix, ultima cursă a zilei pleacă spre Benasque. Autobuzul curat și elegant ne bucură, apoi ne regăsim cortul și după o completare a cinei și un duș fierbinte, trecem direct la somn. Vârful Aneto ne-a plăcut.

Informatii complete despre intreaga tura in Pirinei: http://www.proexpedition.org/destinatii/Pirinei2/pirinei2index.htm

Dorin Chiș - Oradea - august 2014    


Autor: Kiru Chiș Dorin
Vizualizări: 2999, Ultima actualizare: Luni, 20 Oct 2014


Comentariu
Virgil Iordache Virgil Iordache, Joi, 11 Dec 2014, 19:02

M-am logat special ca să te felicit pentru acest frumos raport de tură:-)

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii