Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio București


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

România pe bicicletă. Frânturi de aventură - Din Apuseni, la Cazanele Dunării

Bookmark and Share
Postat de: Călin Pavăl in Ture pe bicicleta

De ceva ani încoace, vara, turneul cu bicicleta prin țară a devenit o obișnuință, ba mai mult, o “tradiție” peste care nu se sare. La fel, și anul ăsta, am pornit în periplu prin țară, într-un turneu cicloturistic care va ajunge până la Moldova Nouă, la Dunăre, trecând pe Transalpina Bănățeană, un drum nou deschis și care traversează Munții Semenic, Parcul Național Porțile de fier, Munții Retezat, apoi, din nou, la fel ca la plecare, Munții Apuseni.

Din Apuseni, la poalele Munților Găina

Abia după ce am urcat 10 km prin Arieșeni și Vârtop, mi-am dat seama, verificând frânele înainte de coborâre, că am urcat pantele de 8% cu frâna pe spate blocată, lucru care, împreună cu multele kilograme de bagaje, au făcut urcușul și mai greu decât era. Oricum, a urmat o coborâre lungă, așa că am avut timp de refacere în mers. Apoi au intrat în acțiune cele 34 de grade Celsius de afară, plus urcușurile grele, așa că cei aproape 90 km până la locul de final al primei etape au durat mult mai mult decât ne planificasem. Și, după ce am rămas fără piciorul de sprijin, care n-a rezistat greutății (da, știu, mulți o să strâmbe din nas auzind de picior de sprijin la bicicletă, dar când ai în spate 30 de kile de bagaje…), am ajuns la destinație, în Hălmagiu, pe la ora 10 seara, pe întuneric beznă, dar cu o lună superbă deasupra și cu siluetele cailor din vârf de munte, îmbrăcând totul într-o aură de poveste. Am găsit o cameră liberă (pensiunea Muntele Găina, 80 lei camera, mâncare ieftină), dar pentru că era târziu, am rămas fără mâncare (toate pensiunile sînt pline de muncitorii care lucrează la drumuri, așa că ciu-ciu turism în partea asta de țară. Nasol.)

41 de grade, sprinturi de nevoie

A doua etapă, în care piciorul de sprijin al bicicletei a cedat de la greutatea bagajelor, ne-a dus pe la Țebea, așa că am oprit la Gorunul lui Horea, după câteva sprinturi la semafoarele plantate pe tot drumul (cel puțin 15), însă ce era mai greu de abia avea să urmeze. După ce am primit apă de la o femeie mai în vârstă, care, de drag, voia să ne dea și niște roșii proaspăt culese din grădină, au urmat, pe pantele grele și foarte grele, sprinturi după și înaintea camioanelor care erau pretutindeni. Oricum, după câteva ture din ăstea, ne-am făcut și tactică: așteptam să treacă ultima mașină din spate, apoi, până să fie verde din față, sprintam la greu, să ajungem la celălalt capăt înainte să pornească coloana de mașini din față. Evident, nu am reușit de fiecare dată asta, așa că la fiecare întâlnire cu coloana auto, sprintul se transforma în sprint printre jaloane și pe pietrișul de la margine, toată tărășenia asta la temperaturi între 38 și 41 de grade. Deci, arsuri destul de nasoale de la soare. Și, bineînțeles, kilometri în plus pentru că reparațiile de drumuri au omorât turismul, așa că am înnoptat, de nevoie, la pensiunea Floare de Colț, din Deva (80 lei camera).

Etapă ușoară. Adică grea. 41 de grade, din nou

Am crezut că a treia etapă o să fie una ușoară, dar, ca de fiecare dată când am crezut asta, a fost exact invers. După vreo 15 km făcuți ușor, odată cu cățărarea au apărut și gradele Celsiu, 41 la număr, cer senin, vânt deloc. Plus apă lipsă, pentru că, în zona asta, adică înspre Făget, Lugoj, izvoarele lipsesc cu desăvârșire. Noroc cu oamenii de la sat, care, văzându-ne cum arătam ca niște raci fierți, ne-au dat apă, altfel, zău, nu știu ce făceam, vorba lor – “Om fi noi de la țară, da apă tăt avem”. Iar pantele grele și lungi de la Ohaba, cu soarele bătându-te în cap, ne-au făcut să folosim fiecare loc umbros, ca să putem să respirăm aer fără să simțim că ne sufocăm. Și ajungem în Făget, unde am zis că ar trebui să găsim ceva cazare. Ne-am oprit la o benzinărie, la intrarea în oraș, unde, sfârșiți de la căldura năucitoare de afară, ne-am trântit pe iarbă, acolo, ascunși sub dâra de umbră a unui copăcel. Apoi, am pornit să căutăm cazare. Am fi zis că n-are cum să devină real coșmarul de până atunci, cu locuri de înnoptat deloc, însă coșmarul a devenit realitate. Și, deși arși rău de soare, am fost nevoiți să mergem mai departe încă vreo 20 și ceva de kilometri, până am ajuns, cu mult noroc, grație unui om de omenie, care, mai ales auzind că suntem ardeleni ca și el, ne-a ajutat să găsim cazare, undeva, într-un sat german, la vreo 20 de km de Lugoj. Primul loc de cazare ca lumea (pensiunea Santa Maria, 120 lei camera, condiții foarte bune, mâncare bună), așa că, după două nopți nedormite, cu căldură, zgomot și mirosuri grele, e ca o oază în deșert.

Lupta cu kilometrii

Când am pornit, azi, în cea de-a patra zi a turneului pe bicicletă, din satul nemțesc Bethausen, acolo unde am înnoptat, n-am fi crezut că o să ne luptăm, la propriu, cu aproape fiecare kilometru pedalat. Mai ales că satul are ceva aparte, cu ulițele paralele, cu verdele din jur și cârdurile de gâște din zonă, și aproape că ai fi putut face abstracție de căldura care ne-a luat în primire de cum am ieșit din pensiune. Dar, ce să vezi, canicula o știe pe a ei și-ți dă în cap pe unde te prinde. Și ne-a prins. Și încă cum. La un moment dat, la nivelul bicicletei, căldura de afară, cu cea care ieșea din asfaltul încins, de ziceai că fix acolo ar fi iadul ăla mistic, cu flăcările gata să te prăjească, arăta pe ciclocomputer 46 de grade. Și chiar dacă n-ar fi arătat, ziua în sine a fost una chinuitoare de-a dreptul. Iar cei aproape 80 de kilometri, o distanță nu foarte mare, au fost “criminali”.

Până la Lugoj, galopând

Am făcut prima parte a drumului în viteză, încercând să parcurgem o distanță cât mai mare, înainte să începem să resimțim oboseala primelor trei zile caniculare, cu o singură masă adevărată și cu doar 11 – 12 ore de somn în cele trei nopți de până atunci, ba din cauza mirosului și a căldurii, ba din cauza gălăgiei, ba din cauza oboselii provocate de caniculă. Apoi, după vreo 15 kilometri, era cât pe ce să intrăm de-a dreptul pe autostradă, noroc că ne-am dat seama din timp, altfel cine știe ce se mai întâmpla. Ei, în momentul ăla ne-am dat seama că dogoarea ne dă la cap la greu, așa că am hotărât să profităm de orice loc umbros pe care o să-l găsim, că doar nu s-or fi terminat copacii fix acolo.

Fără umbră. Ca șobolanii la umbra tufelor

După ce am trecut de Lugoj, cât vedeam în față, drumul ăla drept, încins, n-avea pe margine aproape nici un loc care să te poată feri de soare, doar, din când în când, câte un copăcel răzleț ori câte o tufă care mai mult îți dădea impresia de umbră. Oricum, acolo ne-am adăpostit, pitindu-ne ca niște șobolani, băgați printre tufișuri la margine de drum, de se uitau șoferii (mamăăă, câte mașini, mai ales camioane, circulă pe drumurile românești) la noi ca la extratereștrii. Acuma, să fiu sincer, dacă m-aș fi văzut acolo, cu capul în tufișuri, și de multe ori doar cu capul la umbră, restul la copt, sub soare, și eu aș fi crezut că ăia de la marginea drumului sînt ceva extratereștri, care, necunoscând tradiția românească – aceea de a nu te deplasa decât cu mașina sub fund, fie chiar și doar până la piață – căutau prin tufișuri ceva loc de parcat OZN-ul din dotare. După câteva ore de chin, în care te luptai să tragi aer în piept, apoi, după ce-ți ardea plămânii, te luptai să scapi repede de focul dinăuntru, și tot așa, un fel de muncă de Sisif, dar nu cu stânca, ci cu focul din aer. Iar când adia, rar, vântul, parcă primeam cadouri, evident, sub formă de aer respirabil. Și, pentru că tot ne-am dorit vânt, ultima parte a drumului am primit din belșug, așa că pedalatul cu vântul puternic din față făcea ca drumul drept să pară o pantă abruptă. Totuși, ce bine că există vânt. Azi i-am mulțumit de nici nu mai știu câte ori că există.

Transalpina bănățeană. “Captivi” în Oravița

A cincea etapă – a cincea zi de caniculă, cu temperaturi de până la 41 de grade, din nou. Deja e prea mult. Am părăsit Caransebeșul, urmând drumul european, foarte aglomerat și dogorind ca un cuptor încins, încercând să pedalăm cât mai repede, să scăpăm de cei vreo 20 de kilometri de drum întins, aglomerat. Lucru pe care, evident, l-am și făcut, destul de repede, dar cu urme serioase asupra organismului (totuși, cinci zile de caniculă e prea mult), așa că, atunci când, în sfârșit, am lăsat drumul european în urmă și am luat-o către Slatine-Timiș, de unde urma cățărarea, entuziasmul a cam lăsat-o moale. Totuși, cei 20 și ceva de kilometri de cățărare sunt frumoși, muntele, oriunde ar fi e frumos, chiar dacă nu se compară ca frumusețe cu Transalpina, cea adevărată.,/p>

Des, la umbră. Pemii au ocupat tot

Drumul urcă pe lângă cursul de apă, așa că ne-am gândit că o să găsim izvoare și o să ne răcorim cu apa lor, însă nici vorbă de așa ceva. Izvoare ioc. Noroc că, prevăzători, ne-am umplut sticlele cu apă, altfel, sigur am fi băut direct din apa văii, la ce căldură înnăbușitoare era afară. Pur și simplu aerul își ardea plămânii, ori, cel puțin, așa simțeam noi, după atâtea zile de pedalat prin căldura sufocantă. Deci, am folosit des, foarte des, umbrele copacilor de pe margine, pentru a mai potoli furnalul interior, lucru care a lungit prea mult etapa, și deja mă gândeam cu oroare la ce ne-am face dacă n-am găsi cazare. Lucru greu de crezut, fiindcă, preventiv, am căutat înainte locuri de cazare în zonă și am găsit o grămadă. Pe net. Ok. Ajungem pe platoul de deasupra muntelui, unde sîntem luați în primire de vreo patru câini ciobănești. Nu i-am băgat în seamă, mi-am zis că dacă, totuși, chiar o caută cu lumânarea, când o să sară la picioare, scot bastonul extensibil, cu care îmi dotez întotdeauna bicicleta, atunci când o iau prin munți, și îi pocnesc de nu se văd. Nu a fost nevoie. La ce priviri nepăsătoare le-am aruncat, și-au zis că n-au cu cine, așa că ne-au lăsat în pace și am ajuns, necapsați, la Trei Ape. Cazare ioc. Totul arhiplin, foarte aglomerat, dar, oricum, noi voiam să oprim la Gărîna, acolo unde găsisem multele locuri de cazare. Deci, cu încredere, am pedalat într-acolo. Mama ei de încredere! Am sunat la numerele de telefon de pe panourile cu reclame la pensiunile de acolo, iar răspunsul a fost același: “Cazare? Weekendul ăsta? Glumiți. Locurile-s ocupate de câteva săptămâni. E plin de nemți.” Pfuuui! Era ora șapte seara, iar noi eram la 40 de kilometri de Reșița, acolo unde am fi avut șanse să găsim ceva, dar eram rupți de la etapele grele de până atunci, iar disperarea începea să dea din coate, să-și facă loc la suprafață… Stând să ne tragem sufletul și să încercăm să ne dăm seama ce am putea face, văd două persoane în vârstă în fața unei case. Îi întreb unde am mai putea găsi pe cineva să ne găzduiască. Oamenii, binevoitori, sună la mai multe cunoștințe, dar degeaba. “Noi nu luăm oaspeți, că nu prea stăm pe aici, iar mâine dimineață, la 8, plecăm de aici în excursie.” N-am stat pe gânduri și am percutat: “Dar, dacă plecăm și noi dimineață, la 7 jumate, ne puteți primi, că, zău, suntem storși, și nu mai avem nicio soluție.” Se uită femeia la noi, apoi, cu compasiune, după ce se înțelege din priviri cu soțul ei, ne spune că ne iau ei, dar până la 8, că ei pleacă. “E plin aici, că pemii, așa se numesc germanii din zona asta, în ’90 și-au vândut casele pe 3000 – 4000 de mărci, iar acum vin și dorm la pensiuni. Vara e plin de ei aici, iar acum, că e și sărbătoare, e foarte aglomerat.”Pfuuuuu, dacă ați ști ce ușurare am simțit în momentul ăla. Am dus repede bicicletele în curte, apoi ne-am spălat, scurt, cu apa din niște bidoane puse la soare, pe care ni le-a dat bărbatul. Apoi, femeia, uitându-se la noi ca la niște copii, ne zice că i-a rămas ceva ciorbă de la amiază și că ne-o împarte nouă. A fost una din cele mai bune ciorbe mâncate vreodată. Inițial, ne-am zis că a doua zi facem pauză, absolut necesară, după cinci zile infernale, dar, clar, eram obligați să ne continuăm drumul. Plini de mușcături de la insecte, ne-am dus în cameră, unde era patul pus la dispoziție. Înainte să mă culc, am observat un cântar așezat lângă perete. M-am urcat pe el așa, dar ce-am văzut mi-a cam dat fiori – slăbisem peste trei kilograme și jumătate în doar cinci zile, iar asta n-are cum să rămână fără urmări. Somnul a venit greu, odată cu neliniștea pentru a doua zi.

100 de kilometri până la Oravița. Resurse aproape zero, cazare la fel

Am pornit a doua zi, la 7 jumate, pe frig, 14 grade afară. Am urcat ceva pante, destul de lungi, dar era încă devreme, așa că nu ne-am făcut probleme. Apoi a urmat o coborâre lungă, de vreo 15 kilometri, dar cu aerul rece care tăia respirația, a trebuit să o lăsăm moale, iar Reșița a apărut după destul de multă vreme. Reșița a fost dezamăgitoare. Sincer, mă așteptam la altceva. Na, asta e. Ieșim din oraș, iar flerul ne pune frână: “Bă, dacă nu găsim cazare în Anina, ce ne facem? Hai mai bine să ne sunăm prietenii să caute loc de cazare.” Și am sunat, dar cazare nu era decât la Oravița, la hotel. Bine și acolo, că altfel ce naiba să facem, să dormim la margine de drum? Ne-am uitat la ceas, era încă devreme, și ne-am zis că până seara ajungem. Dar au urmat pante de 10 la sută, multe, foarte multe, și luuuuungi, așa că drumul a durat mult mai mult decât credeam, plus că surmenarea ne-a ajuns din urmă, făcând pedalatul dureros, un fel de luptă de supraviețuire… Totuși, greu sau nu, drumul pe la Carașova, prin Anina, către Oravița e foarte frumos, chiar spectaculos ca peisaj, și merită fiecare pedală, ca să zic așa, atâta doar că, în cazul de față, frumosul s-a amestecat cu oboseala acumulată în cele șase etape grele. Dar chiar și așa, a meritat cu prisosință… A meritat?… Da, fără doar și poate, a meritat, pentru frumusețea peisajului. După 100 de kilometri, am ajuns la Oravița (hotel Caraș, 120 lei camera, mâncare bună), unde am reușit, cu greu să mâncăm ceva, nu doar pentru că era aglomerat, dar era greu până și să mestecăm. Noaptea, am sunat și am întrebat în toate direcțiile de loc de cazare. Nicăieir, nimic. Eram captivi în Oravița, la hotel, 60 de lei patul, ceea ce, în economia expediției, era cam mult, resursele finaciare fiind lovite rău. Dar, dacă nu avem ce face?

“Captivi” în Oravița

Ce poți face în Oravița? Ei, bine, poți face. În Oravița este cea mai veche farmacie din țară, plus una din cele mai vechi cofetării din țară, plus cel mai vechi teatru din țară. Eeeei, teatrul… Teatrului din Oravița am să-i dedic un editorial. Sincer, e cel mai frumos teatru pe care l-am văzut vreodată în România. Exteriorul clădirii nu spune mare lucru, dar odată pătruns în interiorul teatrului…

Din Clisură, prin Cazanele Mari și Mici ale Dunării. Unul din cele mai frumoase locuri din România

Dacă n-ai fost la Dunăre, în locul numit Clisura Dunării ori la Cazanele Dunării, la Dubova, trebuie măcar să treci pe acolo, chiar și mergând către o altă destinație, privind pe geamul mașinii, așa, ca un fel de televizor ambulant. Locul este incredibil de frumos, un loc aparte, cu peisaje minunate, care, dacă nu te vor lăsa gură-cască, sigur îți vor deschide ochii mari. Munte, cu stâncile răsărind din malurile Dunării, o Dunăre care șerpuiește cald, luându-te și pe tine cu ea, așezându-ți în sertarele amintirilor imagini care, așa cum se spune, fac cât o mie de cuvinte. Dar, să mă întorc de unde am rămas.

Și ne-am adus aminte cât de mult ne place să pedalăm liberi

Am plecat din Oravița cu o oarecare groază, având atât de proaspăt în minte condițiile groaznice de pedalat de până atunci, cu aerul fierbinte sufocându-ne, făcând ca drumul plat să pară pante abrupte. Însă, imediat cum am lăsat orașul în urmă, cele 28 – 30 de grade de afară, plus drumul puțin aglomerat ne-au făcut să uităm greutățile de până atunci și să ne aducem aminte cât de mult ne place să facem asta, să fim liberi, pe bicicletă, în natură. Iar drumul, chiar dacă am traversat Munții Locvei, pe pante abrupte, a fost o încântare, mai ales că, după câteva ore, am dat cu ochii, de departe, de Dunăre. “Heeeeiii, am reușiiiiiit, imediat ajungem la Dunăre.” Iar zâmbetul de încântare a rămas acolo – și la duș, și la masă, mâncând ciorbă de pește, și plescăind cu piciorul prin apa de la margine de Dunăre. Dar frumosul de abia avea să apară, fiindcă…

Clisura Dunării, Cazanele și Dubova ne-au fermecat

Deosebit. Tot oprind, des, foarte des, să căscăm ochii și să lăsăm frumosul să ne cuprindă, nici măcar n-am simțit că pedalăm, mai mult un fel de uimire cu zâmbet, cu exclamații și, din când în când, salutând alți bicicliști, destul de mulți, care treceau pe acolo, zona făcând parte din Eurovelo 6, un traseu pe care mulți îl fac, un traseu destul de ușor de altfel, drumul pe lângă Dunăre fiind destul de ușor de pedalat. Evident, toți, cel puțin cei pe care i-am întâlnit, străini. De asta, când intram pe ușa vreunei pensiuni ori case de oaspeți mi se spunea “Nein”, aducă cazare ioc, lucru care ne-a dat mari bătăi de cap anul ăsta. Dar mai contează, când în jurul nostru pictura vie a naturii ne fermeca la fiecare pas? Greu de descris, mai bine pun mai multe poze, ele pot spune mult mai bine decât cuvintele ce au de spus. Deși, știi ce contează cel mai mult? Starea aia pe care o simți atunci când te umpli de frumosul de acolo, o stare interioară care nu are cum să fie înlocuită nici de cuvinte, nici de imagini. Starea aia pe care o ai stând sub smochini, pe malul Dunării, ori pedalând liber, șerpuind odată cu apa fluviului de lângă tine. Inițial, partea asta a turneului voiam să o facem într-o singură etapă, dar, după ce-am dat cu ochii de minunea din jur, am “pierdut” trei zile acolo, dormind la pensiunea Happy Fish (80 lei camera), ori la Milan Pescarul (80 lei camera, dar cam nasol cu condițiile), ori la Casa Adriana (100 lei camera, condiții bune), mâncând, de fiecare dată, ciorbă de pește. Iar Dubova, mica localitate de munte de la malul Dunării, e parcă altă lume, cu golful larg, mărginit de stânci uriașe. Păcat că locuri de cazare nu prea sînt, pensiunile de patru stele (două la număr) având un preț mult prea mare pentru buzunarul omului de rând, iar pe la case de oapseți, la cei din localitate, e plin de turiști străini. Lucru bun, de altfel, dar totuși, la doi pași mai încolo, la Eșelnița, un loc foarte frumos, de asemenea, e plin de posibilități de cazare. Ar fi putut fi și aici la fel. Oricum, stând deasupra Cazanelor Mari, cu ochii la gura peșterii care trece pe sub munte, până la Dunăre (un viitor traseu), n-aveam de unde ști, ba chiar ne așteptam să nu avem probleme cu locul de cazat peste noapte. Ee, și stând cu ochii pierduți la frumusețile din jur, un tăun, profitând de moment, s-a înfipt în piciorul meu stâng. Scutur piciorul, tăunul nimic, batman-batman, el se îndopa. Așa că i-am tras o palmă, zburătăcindu-l de pe picior. Însă, nu știu ce naiba a făcut el, fiindcă, odată ce l-am scos de pe picior, am început să curgă sânge la greu. Na, măcar știu că, după aia, tăunul ori a înnebunit de tot, ori a devenit nemuritor, că, altfel, azi, acum când scriu, e a patra zi când locul mă irită groaznic, făcând nopțile dificile, și deja îmi doresc să pot dormi fără să simt că am un mușuroi întreg de furnici sub piele, în toiul unui dans furnicesc nebun. Na, cu suvenirul de la tăun am luat-o către

Băile Herculane, din nou, Caransebeș, Orăștie

Am trecut pe lângă statuia lui Decebal, care, sincer, după ce ai putut gusta din sculpturile naturii uimitoare ale locului, părea mai mult un chici de genul celor care se lipesc pe ușa frigiderului. Oricum, am lăsat cu greu și cu părere de rău în urmă Dunărea cu stâncile și golfurile sale, și ne-am îndreptat către Herculane, un alt loc cu peisaje deosebite și cu trasee montane superbe (câteva le-am făcut acum câțiva ani) pe care toți cei care ajung acolo le pozează cu gura căscată, dar puțini, foarte puțini se încumetă să și urce pe munte, deși, așa cum am spus, traseele sunt superbe, dacă ajungi pe vârf, într-o zi cu vizibilitate bună poți vedea Dunărea. Dar, de data asta, n-am avut timp de trasee, și, după o noapte petrecută acolo, de dragul peisajului, am luat drumul Caransebeșului. Și, chiar dacă nu ne așteptam la cine știe ce drum, totuși, etapa de pedalat a fost una frumoasă, prin locuri frumoase, traversând muntele, sprintând chiar pe pante de 10 la sută, cu TIR-urile așteptând în spatele nostru momentul să ne depășească, pentru că pe serpentinele strânse, lucrul ăsta, cu depășitul, e greu de făcut, chiar dacă înaintea ta sînt niște bicicliști, sprintând ca nebunii pe pantele abrupte. Da, deși pare greu de crezut, șoferii de TIR, au fost civilizați, fără să ne claxoneze, așteptând să poată să treacă de noi. Lucru pe care nu îl pot spune despre cei cu mașinile lor scumpe, care, nu o dată, erau să ne de-a jos de pe drum, depășind și din față, și din spate, fără să gândească, ca niște cretini fuduli care, odată la volanul mașinii cu beculețe, nu știu altceva decât să depășească. Am trecut peste munți. Acum, cu trei etape înainte să ajungem acasă, stau pe patul camerei în care sîntem cazați (hotel Dacor, 85 lei camera, condiții foarte bune), scriind chestiile ăstea, și mă gândesc la anii trecuți, în care am fost însoțit în aventurile mele de mai mulți prieteni. Toți, pe rând, deși, atunci, le-a plăcut genul ăsta de a gusta viața, au ales, dintr-un motiv sau altul, viața normală, o viață care pentru spiritul care tânjește după libertate (chiar dacă, pentru asta, e nevoie să suferi, la un moment dat) nu înseamnă nimic, dar care, sigur, și e normal să fie așa în lumea asta, pentru confortul imediat, cel palpabil, înseamnă mult mai mult decât a-ți lăsa gândurile, visele să ți se materializeze. Totuși, încă mai sînt lângă mine spirite libere, iar cărări prin lume sînt nenumărate.

Peste munți, către casă

Da, cam așa-i, când e una, vrei alta. Dacă în primele zile de caniculă tânjeam după o briză, cât de mică, de vânt și ne adăposteam la umbră, oricât de mic ar fi fost adăpostul ăla umbros, acum, de două zile, pauzele le facem la soare, ca niște pui de găină. Și nici n-ar fi putut fi altfel, fiindcă, după două zile de furtuni și ploaie, aerul s-a răcit considerabil, așa că nu, fără vânt, acuma vrem soare. Mai ales că pe munte aerul e oricum mai rece. Dar, totuși, ăstea-s doar cuvinte, fiindcă, atâta timp cât ești liber, pe bicicletă, înconjurat de peisaje superbe, toate celelalte trec în fundal, prim-planul rămânând frumuseții naturii.

Pe la Cetate, în Alba Iulia. După – pante, serpentine, pădure

Am trecut prin Alba Iulia, pe la Cetate, fix când urma să aibă loc concertul lui Andrieș, Baniciu, Alifantis și Vintilă, și așa am fi rămas să-i ascultăm, dar o roată care făcea probleme, plus planificarea ultimelor etape nu ne-au lăsat să ascultăm muzică de calitate. Ei, altă dată, mai avem de mers până la locul de cazare (pensiunea Ara, Micești, 130 lei camera, cu reducere - 110, condiții foarte bune), așa că, după ce mâncăm câte o plăcintă, lăsăm cetatea cu muzică și ne îndreptăm către pensiune. Apropo, de ce locurile frumoase, așa cum e și Cetatea din Alba Iulia, ori așa cum e și Castrul Roman de la Porolissum nu au parte de promovarea pe care o merită (nu, afișele ălea de doi bani puse pe ici, pe colo, pe la margine de drum, asta nu-i publicitate)? Să fie doar pentru că lucrurile ăstea nu se lasă cu goluri și cu clasamente? Fiindcă, se știe, dacă nu-i cu goluri, nu merită atenție, cel puțin la noi, pe plaiuri mioritice. E atât de pitorească zona Munților Apuseni… Am traversat munții, după o urcare de vreo 40 de kilometri, din care ultimii 10 – 12 kilometri pe pante serioase. Tot cu ochii la peisaj, bând apă de izvor de fiecare dată când descopeream câte unul la marginea drumului. Și, sincer, muntele e, totuși, cel care e cel mai aproape de mine. Adică un fel de a spune că natura e casa mea, dar muntele, muntele e camera mea. Așa că m-am bucurat de pădure, de stânci, de fiecare serpentină cățărată. Când cu ochii la lumea frumoasă, reală, din jur, când cu ochii sufletului la locurile prin care am fost, fiecare cu felul lui de a-ți arăta cât de frumoasă e lumea asta, dacă vrei și, mai ales, dacă știi să o privești.

Al zecelea turneu prin țară. Fiecare cât o viață

Am plecat de acasă, din Zalău, și am trecut în 16 zile prin Poiana Horea, Albac, Arieșeni, Hălmagiu, Deva, Făget, Bethausen, Lugoj, Caransebeș, Anina, Oravița, Moldova Nouă, Dubova, Eșelința, Orșova, Herculane, Sarmizegetusa, Orăștie, Oțelu Roșu, Alba Iulia, Abrud, Câmpeni. Am traversat, din nou, Munții Apuseni (cazare la Câmpeni, Hanul moților, 50 lei camera, dar condiții proaste), prin locuri cu un peisaj pitoresc, pline de frumos, un frumos din ăla viu, palpabil, așa că tranziția către acasă a devenit mai ușoară, stâncile, verdele crud, căpițele de fân, apele de munte, viața liniștită a satelor de munte încărcându-ne la fiecare kilometru făcut. Chiar dacă acasă e o stare interioară, o stare de spirit (cel puțin pentru mine), fiecare loc în care te oprești devenind acasă, pentru atât cât vei fi acolo, totuși, mai este și acasă, locul unde o să te întorci întotdeauna, și unde poți să visezi la următoarea călătorie, la următoarea aventură. Asta, dacă mai știi să visezi, să-ți dorești. Să vrei și altceva decât ceea ce ți se oferă de-a gata, să vezi și dincolo de ceea ce ți se arată, să asculți glasul acela care te cheamă, uneori șoptit, alteori ca un vuiet, glasul acela care, pentru unii, e ceea ce aprinde scânteia interioară care îți luminează cărările ce vor fi să fie, pentru atât cât va fi să fie…

Autor: Călin Pavăl
Vizualizări: 3294, Ultima actualizare: Joi, 25 Sep 2014


Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii