Jurnale - 10 ani de la moartea lui Nea Baticu - Alpinet.org

Am mai publicat acest articol acum 4 ani. Dar cred că nu e niciodată prea mult, atunci când trebuie să ne amintim de cei dragi, care nu mai sunt printre noi...

NICULAE BATICU - AŞA CUM L-AM CUNOSCUT

Era în vara anului 1991, când ne-a venit o invitaţie din partea Clubului Alpin Român, pentru a participa la o şcoală de iniţiere în alpinism, organizată de Niculae Baticu. Personal, nu ştiam prea multe pe vremea aceea nici despre tehnica alpină, nici despre Niculae Baticu, despre ale cărui cărţi auzisem, dar pe care le-am citit abia după ce l-am cunoscut.

S-au înscris aşadar la această acţiune trei băieţi din club: Marcel Puiu, Miki Diaconescu şi Bogdan Toma, dar îmi doream nespus de mult să merg şi eu. I-am rugat să mă ia şi pe mine şi după îndelungi negocieri au fost de acord, cu condiţia să mă ocup de pregătirea mesei, pe toată perioada taberei. Nu-mi convenea deloc treaba asta, dar până la urmă n-am avut încotro şi am acceptat. Ca revanşă, mi-am luat "aghiotanţii", pe Cristi Şuţu şi Petruţ Stoian, nelipsiţii mei prieteni de la turele montane, care aveau pe vremea aia doar 17 ani.

Tabăra s-a desfăşurat în perioada 01-08 septembrie 1991 la Refugiul Coştila-Masivul Bucegi.

Din partea CAR au participat: Niculae Baticu, Vasile Lazăr şi Mircea Barbilian iar de la alte cluburi încă vreo 10 băieţi.

Nu ştiu din ce cauză, nu am putut urca împreună cu toată trupa, aşa că am ajuns în Buşteni pe la ora 19: 00. Dragii mei de băieţi, Cristi şi Petruţ (astăzi două nume importante în lumea presei), mi-au ieşit în cale şi am cărat toţi trei rucsacul plin cu de toate, pentru o săptămână.

În timp ce urcam, se întreceau a-mi povesti despre "Nea Baticu", care, se vede treaba că-i impresionase în mod deosebit: "Să vezi ce om minunat e!", "Şi ce de ne-a mai povestit!", "A urcat singur până la refugiu!", "Da\' să ştii că e bătrân, are peste 80 de ani, noi l-am ajutat doar puţin la bagaj!" "Are nişte dinţi foarte frumoşi!" şi tot aşa, dându-mi tot felul de amănunte, care de care mai trăsnite, am ajuns la refugiu, pe la ora 21: 30, obosită, însetată şi flămândă cu convingerea că-l voi recunoaşte din prima pe vestitul Baticu. De recunoscut, e drept că l-am recunoscut imediat, dar de cunoscut, nu ştiu cât am reuşit s-o fac...

Înainte de culcare ne-a spus poveşti; dar nu poveşti de adormit copiii, ci întâmplări adevărate pe care le trăise în tinereţe sau la vârsta maturităţii. Era târziu în noapte şi eu stăteam cu capul în poala lui, ascultându-l şi mi se părea cel mai firesc lucru din lume să mă mângâie pe păr cu mâna-i obosită de vreme. Îi puneam întrebări fără nici o reţinere, pentru că nu era un om în preajma căruia să te simţi reţinut sau stingher, avea o mare căldură în voce şi o mare dorinţă de a transmite din experienţa sa. Vorbea cursiv, fără nici o greutate în exprimare, te făcea să vezi cu ochii minţii locurile prin care umblase, să simţi aievea pericolul sau izbânda.

În prima zi, dimineaţa mohorâtă, şi noaptea scurtă, ne-au cam tăiat din elan, dar coarda fiind montată pentru traseul "Muchia Ţancului" sau "Fisura Întreruptă" am început antrenamentul. Nea Baticu nu ne lăsa deloc, până nu executam corect: "paşii mici", "nu te grăbi", " foloseşte regula celor trei prize", "nu pune genunchiul" şi tot aşa, întreaga dimineaţă.

După-amiază am plecat în traseu. Am urcat pe Valea Gălbenelelor, firul principal, până în Strunga Gălbenele şi ne-a întors pe firul secundar. La plecare, Nea Baticu ne-a făcut cu mâna şi ne-a urmărit multă vreme cu privirea. Această privire, pe care am văzut-o apoi în ochii lui în fiecare zi când noi plecam spre creste iar el rămânea să ne aştepte, mi-a rămas în minte până astăzi. Era privirea îngrijorată a unui părinte care-şi vede copiii plecând, dar şi privirea unui om cu sufletul tânăr şi mintea limpede, pe care însă trupul nu-l mai ascultă.

A doua zi, era urât şi am învăţat noduri ("coada vacii", "dublu opt", "cabestan" etc) şi alte elemente de tehnică alpină: asigurare, autoasigurare, filajul corzilor şi altele. Am făcut apoi coborârea în rapel, în diverse stiluri şi folosind mai multe dispozitive specifice.

După-amiază, o urmat o treabă extrem de neplăcută: urcarea cu prusicele. Nea Baticu ne supraveghea din apropiere sau de pe stânca ce-i poartă şi astăzi numele, făcându-ne cel mai adesea observaţii. Era zgârcit cu laudele şi o apreciere din partea sa valora foarte mult. Fiind singura fată din tabără, am "avut onoarea" (!) să urc prima şi m-am chinuit destul dar am strâns din dinţi şi am ajuns până sus.

A treia zi, se anunţa splendidă! Cu toate că mă durea rău un deget (îmi căzuse o piatră pe el în prima zi în Hornul dintre Fire) am dat deşteptarea înainte de răsăritul soarelui şi după pregătirea micului dejun (intrasem acum în regim de egalitate şi băieţii mă ajutau!), ne-am echipat pentru traseu şi am pornit la drum. Am urcat pe Vâlcelul Policandrului, am ajuns "La Pândă", iar de aici până la Brâna Suspendată care conduce la Peretele Vulturilor. Am continuat urcuşul şi după ce am străbătut Brâna Aeriană am ieşit în Creasta Văii Albe. Peisajul era copleşitor şi de fiecare dată când am revenit pe acest traseu am retrăit această senzaţie. Ajunşi în Brâul Mare al Coştilei, sub Hornul lui Gelepeanu, am mâncat şi ne-am răsfăţat o vreme la soare.

Am străbătut apoi Brâul Mare al Coştilei şi am coborât pe Valea Cerbului, ajungând la refugiu pe la ora 16: 00, destul de obosiţi şi înfometaţi. Dar era tocmai rândul meu la cărat apă!

Era pe vremea acea în refugiu, un bidon mare, albastru, de vreo 10-15 litri, în care se aducea apă de jos de la izvor, cel puţin de două ori pe zi, apă pe care apoi o foloseam cu mare economie. La coborâre, cu bidonul gol, totul era grozav, dar după o oră de aşteptare până se umplea, urcarea ţi se părea interminabilă... Când în sfârşit am ajuns, am început să pregătesc masa, pentru că - evident - tot eu eram de serviciu. Nea Baticu era singur în refugiu şi mă privea în tăcere. Nu eram prea pricepută la bucătărie (nici astăzi nu sunt!) dar îmi dădeam toată silinţa, simţindu-l cu ochii pe mine. Am umplut o oală de vreo doi litri cu apă şi am luat-o cu cleştele, cu gândul să o pun pe sobă. Dar până să ajung acolo, nu ştiu cum s-a întâmplat că oala era pe jos, iar apa cărată cu greu în spate, se scurgea printre scândurile podelei. Nea Baticu n-a zis nimic, iar eu cred că am bolborosit ceva, dar îmi era tare ruşine şi mai ales ciudă pe neîndemânarea mea. Cu toate astea, am ridicat oala cu un calm care nu era al meu, am umplut-o din nou, am luat-o cu acelaşi cleşte, dar înainte de a ajunge la sobă, pleosc! Şi alţi doi litri de apă spălau inutil podeaua... Ne uitam unul la altul fără să scoatem un cuvânt. Aş fi vrut să râdă de mine, ori să mă certe, dar mă privea lung, fără să zică nimic... Când nu am mai putut suporta încordarea, am ieşit din refugiu, dar eram sigură (cum sunt şi astăzi!) că nu cleştele a fost de vină!

Ziua a patra na-am petrecut-o "la bază" antrenându-ne pe traseele de lângă refugiu în "Fisura Întreruptă" şi "Traseul Începătorului". Prânzul a fost un festin! Nea Baticu stătea cu plăcere cu noi la masă, îl invitam de fiecare dată, dar nu mânca ci doar ciugulea de ici de colo. Avea propria lui mâncare, bine aleasă şi porţionată, mânca numai pâine uscată tăiată cubuleţe, pe care o ţinea într-un sac de pânză şi din care îmi dădea şi mie, aşa de poftă, câte o bucăţică.

A cincea zi, cu toate că era ziua plecării, am pornit devreme pe Valea Coştilei, urcând cu sârg şi ajungând din nou în Brâul Mare al Coştilei. Am coborât pe Valea Scoruşilor, am urcat în strungă şi am coborât din nou pe Gălbenele ajungând la refugiu în jurul prânzului. Nu mai era timp pentru masă, aşa că ne-am făcut rapid bagajele şi luându-ne rămas bun de la Nea Baticu, am pornit-o rapid la vale pentru a reuşi să prindem singura maşină care ne putea duce acasă.

După o zi de pauză am plecat în Retezat şapte zile, apoi în Leaota, pe Valea Albă, în Munţii Cindrel tot pentru şapte zile şi în sfârşit din nou în Bucegi. Toate aceste ture le-am pus apoi pe hârtie dintr-o suflare şi pe 16 noiembrie 1991 am trimis împreună cu pozele de la Coştila, prima mea scrisoare către Nea Baticu. Mi-a răspuns imediat cu bucurie, povestindu-mi la rându-i despre planurile sale. Am corespondat multă vreme şi, paradoxal, în timp ce eu (care aveam puţin peste 20 de ani) îi descriam mai mereu cu lux de amănunte ce am făcut dar mai puţin despre planuri de viitor, el (care avea peste 80 de ani) îmi vorbea mai puţin despre ceea ce a realizat şi mai mult despre câte voia să facă: " Suntem pe cale de a cumpăra două locuri, pentru construirea a două cabane: una în Cheile Turzii şi una în cheile Bicazului. Aşa că la anul vom avea mult de lucru (scrisoarea este datată 24 nov.1991 când avea 82 de ani) în tabere de construcţie. Vom face şi tabere şcoală, precum şi excursii-ascensiuni colective. Mai rău stăm cu apariţia revistei. Costă mult... Ce să facem mai întâi? să construim, sau să tipărim? Cu bună voinţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, poate vom face şi una şi alta." sau "Pentru iarnă vom face o tabără, fie la Lacul Bâlea, fie în Retezat. Vreau să retipărim revista dar costă mult. În rest, ne sbatem să recăpătăm sediul, refugiul şi Căminul Alpin."

Îmi scria întotdeauna tare frumos, începând cu "Draga mea Ileana" ori "Scumpă şi Dragă Ileana" şi terminând cu urări de bine şi "Cu dragoste şi prietenie". Ne-am mai revăzut o singură dată, într-o miercuri când a venit la noi la club la o şedinţă. De atunci nu ne-am mai întâlnit, cu toate că în scrisori, ne transmiteam dorinţa şi speranţa că ne vom revedea: "...iar lui Ileana, draga, cele mai bune gânduri şi...să ne revedem curând." sau "aştept cu nerăbdare primăvara şi vara când, să sper, că ne vom revedea." Ultima scrisoare pe care am primit-o, datează din 29 aprilie 1996. Peste trei luni plecam în Caucaz. Nu mai ştiu dacă i-am scris despre asta la întoarcere, oricum în 97 a fost tăcere, nu am mai primit nici o scrisoare. Noi ne pregăteam de Kilimanjaro, era destulă agitaţie la club. Apoi am aflat că sunt însărcinată şi am renunţat la Africa. Au plecat de la noi doar doi băieţi: Geo Badea şi Dragoş Chiţulescu. Niculae Baticu a murit pe 20 ianuarie 1998 la Bucureşti, Dragoş Chiţulescu a murit o lună mai târziu, în Bucegi, după ce cu două săptămâni înainte ajunsese pe cel mai înalt vârf din Africa-Kilimanjaro. A fost o tristeţe grea în sufletele noastre (Niculae Baticu este membru de onoare al ATC), plecau dintre noi, unul după altul, doi oameni minunaţi, care porniseră pe acelaşi drum. Unul se afla la sfârşitul drumului, celălalt abia la început...

L-am întâlnit pe Nea Baticu şi l-am cunoscut, dar nu l-am văzut ca pe "unul din titanii alpinismului românesc" ci ca pe un om cu mintea sprintenă şi spiritul tânăr, care iubea stânca, pasărea liberă a cerului, floarea de colţi şi capra neagră, l-am îndrăgit şi îl port în suflet, împreună cu acel dor de ducă ce ne macină pe noi montaniarzii şi ştiu că de acolo de sus ne priveşte, ne înţelege dacă am greşit şi ne ocroteşte, când paşii ne poartă pe creste.