Albumul foto ALPINET
10 martie:: Dambu Morii (670 m) - Sapte Scari - Cabana Piatra Mare (1628 m) - Vf. Coada Pietrei Mari (1830 m)
Cum s-ar vedea Brasovul noaptea, de la 1800 de metri!? De aici a pornit totul … si ca o avalansa, au inceput sa curga confirmari dinspre Bucuresti si Cluj. Sambata dimineata, ar fi trebuit sa fie cer acoperit si putin soare. N-a fost sa fie asa …
Senin de Dambu Morii d-le. Bucegii ne salutau din fundul Vaii Timisului, da` azi aveam o alta tinta … si cate un cort in rucsac … Hai sa ne adunam cu totii langa bariera de pe Valea Sipoaiei, si om vedea ce o fi. Greu … greu mai ajung unii. Autubozul de la Predeal intarzie, taxiuri nu-s … si tot asa, pana la ora pranzului. N-am mai plecat de mult timp, asa tarziu pe munte. Dar cerul se incapataneaza sa ramana senin. Ce vrei mai mult? Rand pe rand apar … mai intai Cristina cu Nicu si cu Angi care ni se alatura la tolaneala de pe iarba. Stam ca placintele la soare, privind la cei ce trec pe langa noi … iar ei privind la noi, probabil cu gandul . Astazi suntem spectatori … si avem parte de spectacol. Un tinerel isi duce prietena, de manunta la deal, spre pajistile Sipoaiei, iar in cealalta mana isi duce (probabil pentru echilibrul in natura), o simpatica damigeana de vin, asa mititica, la vreo cinci kile. Beleanu nu se poate abtine: . Simpatic asta de la Cluj … da` nu stiu ce tinerelu` i-o gustat gluma (dupa privirea aruncata, bag mana in foc ca nu).
S-a lasat pranzul peste noi. In sfarsit apar din zare Miticii (denumire generalizata pentru amicii nostri din Bucuresti), si putem sa ne apucam de impins picioare la deal. Saracu` Matei, il vad carand dupa el schiurile de tura … nu stiu zau pe und ar putea apuca sa simta placerea schiatului … poate doar a doua zi, la vale, spre Tamina. Ne< imbratisam> cu drag (nu ne mai vazusem de foarte multa vreme, unii dintre noi … de vreo doua saptamani, cred), iar vorba lunga fiind saracia omului, o luam la pas. Ochii tot in sus … uhh sa nu vina norii ca e belea. Rucsacii sunt grei, hainele sunt groase, caldura se face mare, asa ca dupa primele minute, incepem rand pe rand sa ne oprim la dezbracare.
Nu insist prea mult asupra traseului. Am scris de atatea ori despre drumul spre Sapte Scari, caci as putea plictisi lumea, incetul cu incetul. 
Urmam valea Sipoaiei, spre amonte (mi-am adus aminte, distrandu-ma de situatie, ca cineva scria pe Alpinet de Valea Serpilor si Sapte Scari si tot intreband , inca nu am primit raspuns; se mai intampla si confuzii), cu gandul la popasul de la canion. Ce inseamna Valea Sipoaia pentru Piatra Mare. Este, poate, cel mai cunoscut bazin hidrografic al muntelui, si pentru ca-si culege apele de sub varful principal, drenand cam tot abruptul nordic, si pentru ca strabate canionul Sapte Scari, si pentru ca in cadrul acestui bazin se afla cunoscutul perete al Prapastiei Ursilor. Pentru impatimitii acestui munte, dincolo de clasica poteca marcata cu banda galbena, pana la Cabana Piatra Mare, exista si alte variante de a cunoaste salbaticia unor locuri, prea cunoscute de noi ca fiind destul de simplute, pasnice si plictisitoare. Muntele il cunosti abia dincolo de poteca lui clasica. Nu de mult, aici, pe acest site, scria un coleg de pasiuni, din Brasov, despre potecile nestiute ale Pietrei Mari, coborand de pe varf, spre Dambu Morii prin paduri necunoscute, prin poieni simpatice, pitite de ochiul lumii, prin jgheabul de sub al doilea varf principal (palnia aia de zapada, ce o vedem cu totii din Brasov), ce da in traseul marcat cu banda galbena … si cate si mai cate. Cine spune despre Piatra Mare ca este un munte simplu, prea usor si prea neinteresant, inseamna de fapt, ca nu-l cunoaste, si ca nu a incercat sa-l cunoasca. Un munte nu se rezuma la patru poteci … Fiecare are dreptul, daca exista vointa, sa-l cunoasca asa cum e el … frumos pana dincolo de poate.
Revin in poteca noastra … poteca prea umblata in ziua asta calda, de martie. S-a grabit si primavara sa vina, dupa o iarna ce n-a fost … Foarte multi oameni sunt azi pe aici, chiar de majoritatea se opresc la vizitarea canionului. Prin umbra padurii, urcam pe firul vaii, lasand pe dreapta mesele de lemn din apropierea Dambului Morii. Podetul de lemn, de peste un fir de vale, il gasim deteriorat. Sa fie de la mana omului sau de la mama 
natura ? Tin sa cred ca s-a rupt de la torentii de apa, ce deseori se formeaza pe aici. De la podet, urcam un pic pe un bot de culme, dupa care iesim iar in firul Sipoaiei. Suntem aproape de Sapte Scari, si pana la canion ne mai despart un podet de lemn, peste rau, refugiul parasit de langa poteca (n-am inteles niciodata povestea lui; de ce a fost facut, si de ce nu a fost terminat), si treptele din barne de lemn (care pe umezeala sunt un adevarat cosmar). Si iata-ne ajunsi la canion. Suntem la o altitudine de 960 metri, iar pentru unii din noi, este prima data cand se ajunge la aceasta ingustatura a vaii. Nu-ti vine sa crezi cum un paraias atat de mic, ca Sipoaia, a putut sapa in stanca de 100 metri inaltime, frumusetea asta de canion, cu multe caderi de apa, si trepte de tranzit.
Facem o scurta pauza, sa ne adunam cu totii de pe vale, dupa care, rand pe rand, ne bagam in canion. Este destul de aglomerat, si lumea sta la fotografiat, asa ca se dau nastere unor mici , ca sa le zic asa J. Uhhh, niciodata nu am urcat cu un asa rucsac, prin chei. Dupa a treia scara am mainile frante, cat m-am tras de barele de fier, cu cele douazeci si ceva de kilograme din spate. Cand am ajuns in capatul canionului am rasuflat usurat... dar parca nu mai aveam maini. Odihna se cere, ca nu se mai poate. Ne oprim cu totii in capatul de sus al stancilor langa indicatorul spre Prapastia Ursilor. Pana ne dureaza ceva, iar pe unii a inceput sa-i traga foamea de stomac. Racoarea din umbra nu lasa prea mult loc de odihna, asa ca majoritatea o pornim la deal, lasand fomistii in vale, cu primusul si ciorba la plic, sa faca pofte turistilor ce trec pe langa ...
Cum apreciasem de mai jos, zapada incepe de dupa canion, cam la 1100 metri altitudine. La inceput mai subtirica, apoi din ce in ce mai adanca. Poteca, in schimb, este atat de bine batuta, ca nu-ti mai trebuiesc parazapezi (cel putin eu nici nu mi le-am mai prins, ca fiind si cald lasam piciorul sa respire mai bine). Ii lung drumul pana sus; niciodata nu mi s-a parut asa lung, desi treceam pe aici... pentru a cata oara!? Mai sus, poteca incepe sa fie stransa intre pereti, ocolind usor obstacolele, si cerand uneori si nevoia de cocotat pe pietroaie. In fata noastra un grup trage din greu la deal, iar ca si curiozitatea, o domnisoara si-a tras peste bocanci niste sosete. Nu stiu cu cat a castigat la aderenta, dar de alunecat alunecam toti, ca la zapada batatorita bine nu tine nici contragrip-ul, nici vibramul, si nici cauciucul. Mai degraba te folosesti de bete, pentru un echilibru mai bun. In orice caz, prin Piatra Mare, ti-e dat, in fiece anotimp sa intalnesti diferitele forme de prezentare a , fiind in top, alaturi de Valea Jepilor din Bucegi, intre traseele turistice din Carpati. Mi-aduc si acum aminte, de pustiul din noiembrie, din viscolul primei zapezi, care urcase prin 30 cm de nea, in ciocate si cu un pulovar legat in jurul capului, in loc de caciula, cu un trening subtirel pe el, care aparuse dintr-o data din ceatza. Ma speriasem de asa aratare... pe urma m-am dumirit ca e un baiet, si ca nu poate sa-mi faca nici un rau (refren amintit din Siriu: nu mi-e frica de bau bau!).
Si daca oboseala nu-i de ajuns pentru ei, mai fac si pauza de tigara, la marginea potecii. Mai rau le face. Ca dupa ce se ridica de jos sa plece mai departe, sunt si mai obositi...
La 1400 metri altitudine parasim firul vaii, intrand la stanga, pe firisor de vale, abia delimitat in teren, spre cabana. Mai avem douasute de metri, diferenta de nivel, dar aici e panta cea mai mare, si-s pauzele cele mai dese.
Grohotisul (stanga) si Muntii Neamtului (dreapta) |
Din vorba in vorba, la cate un minut de ragaz, urc in ritm cu Flueraru, povestind de-ale noastre... ale pasionatilor de geografie. Cand panta se mai domoleste, in primele luminisuri reintalnim si soarele. Daca pe umbra muntele e mai trist, de felul lui, la soare regasesti farmecul si placerea unei drumetii. Poteca, tocita bine de atatia si atatia bocanci, se strecoara usor pe sub molizi cu crengile plecate spre zapada, iar dupa o bucla mai serioasa, scoate nasul la lumina golului alpin, sub ultimii metri de urcat mai vartos spre Poiana Surii de Piatra. O clipa de ragaz, la marginea ultimilor molizi, rataciti dincolo de liziera padurii... spre Puscas, soarele arunca lumini placute, iar pe varful impietrit, cativa turisti fac tur de orizont spre munti. De fiecare data cand ajungi sus, cei mai multi privitori ii gasesti cocotati pe acest varf, Puscas (1626 m), prieten si vecin cu cabana Piatra Mare. Oare cati dintre ei, cunosc si cum se numeste coltul de piatra, pe care-si aseaza fundul, catand in zare!?...
Primitoarea cabana ne primeste cu caldura, asa cum a facut-o intotdeauna. Am considerat cabanierii de aici, mereu, niste gazde deosebite, si mereu am avut o tristete ca nu am reusit sa dau mana, sus, cu Doru. Dar, o primire cu un ceai cald de la Atti (mai ales cand nimeresti pe usa, din mijlocul unui viscol), este ceva atat de linistitor ... de nu-ti mai vine sa te desprinzi de la caldurica salii de mese. Incapem cu greu in micuta cabana. Vremea buna a alungat multa lume din casa, spre inaltimile placute ale muntilor. Dureaza pana se aduna toti de pe poteca, si intre timp ne insiram la ciorbe, mamaligute, ceaiuri, si... de ce nu, o bere, ce pica atat de bine dupa masa. Ne punem in minte sa plecam din cabana la cel tarziu 4 si jumatate... asa ca aproape doua ore de odihna sunt numai bune, dupa ce am tras ca sarmanii de rucsaci, la deal. Nu ne vine sa plecam din bratele cabanei. Ne urnim, totusi, intr-un final, nu inainte de a ne lasa o parte din prieteni in cabana (Carmen, Cristina, Angi, Raluca si Matei isi rezervasera paturi in cabana, neavand saci de dormit prea potriviti pentru cort, iarna). Restul ... pornim spre umbra padurii ce se insira ca un brau in jurul Surei de Piatra (1702 m), stanca atat de asociata cabanei de la Piatra Mare. In stanga noastra, sub poteca, un jgheab adanc se lasa spre Garcini, iar zapada pare destul de sanatoasa in vale. Nu ti-ai dori sa o iei la vale, pe fund, pe aici... mai ales de stai rau la slalom printre molizi. Poteca bine batuta te duce in siguranta dincolo de locul mai abrupt, si iesi intr-un luminis, in strunga din dreptul Surei de Piatra. Aici dai prima data cu ochii de geografia unei parti a Curburii. Distingi cu ochiul liber toate varfurile din Neamtu si Grohotis, care acum lucesc in soare (din cauza caldurii, stratul de zapada de la suprafata s-a topit usor, gheata formata dand un luciu foarte puternic, pe anumite pante). Uite-le ... Turcu, Paltinu, Neamtu, Paraie, Stevia si Rusu... uite mai in spate, Babes, Bobu Mic cu Grohotisul... sa tot intelegi peisajul ce ti-e dat sa-l privesti ...
Spre Predeal, prin scurtatura de sub Piatra Scrisa, doar cateva urme firave se vad in zapada. Mai bine s-ar astupa si ele pentru o perioada... ca pe jgheabul de sub Piatra Scrisa, uneori nu e de joaca (la zapezi mari au fost avalanse; iar la zapezi tari, e un tobogan periculos spre Valea Garcinului). Mi-aduceam aminte cum am inotat in martie 1997, printr-o scurgere de zapada, cu schiurile in spate. Iar ceata amplifica atat de mult teama...
Luam tot mai mult in inaltime, pana ajungem sub hornul cel mic, de la baza platoului. Ahh ce bine s-ar potrivi corturile pe mica platforma de vreo zece metri, cu zapada bunicica, numai potrivita pentru paravan de vant. Dar, lasa ca de n-om gasi sus ceva mai bun, ne-om intoarce la „culcusul” acesta. Gandeam noi ca-i si bine adapostit de vant (in ideea ca bate dinspre vest... ceea ce vom descoperi ca ne inselasem). Iesim in linie prin jgheab, deasupra stancilor dela Piatra Scrisa. Am trecut de 1800 metri, si incet incet, varful Pietrei Mari (1843 m) prinde contur. Se lasa inserarea peste noi, si tacuti, traversam palnia cea mare, spre indicatorul de pe Coada Pietrei Mari. De aici drumurile se despart, spre varf si spre Predeal. O mica sedinta tehnica, in jurul unui pilon indicator, si ne decidem sa nu cautam loc de cort langa varf, la poalele padurii ce urca pana pe crestet. Om poposi chiar aici, pe Coada, intr-o zona mai inalta, cu zapada putina, dar neferita de vant... ehh, nu se anuntasera urgii la meteo, iar ancorele in pamantul inghetat par a fi mai sigure...
De la cabana, pana pe platou, trecusem pe poteca, cu gandul la un vechi adapost de lemn, despre care doar aduc aminte, lasand-ul sa traiasca singur, si pierdut de lume, in adapostul padurii. Prea mult a suferit in trecut, din cauza „popularizarii” lui. Am inteles, pe undeva citind, ca de curand a fost refacut de niste inimosi. Mi-ar fi fost drag sa dau o fuga pana la el, dar voi pastra asta pentru la vara, cand pasii mei, nu vor lasa urme in zapada... trezind privirile curiosilor. Sa dea domnul sa-l gasesc tot acolo... frumos agatat la marginea prapastiei, asteptand ca un prieten de-al lui sa lase cateva cuvinte intr-un caiet de amintiri...
Revin in varf de munte... mi-au fugit gandurile, pentru a nu lasa prea mult loc de... Voiam sa dau un semn ca mai traieste, si nu sa dau nastere unor cautari...
Se lasa soarele peste Piatra Craiului, si se face tot mai frig.
Calmul atmosferic e deranjat din cand in cand de adieri de vant. Am ales un loc cu zapada mai mica, de maxim zece centimetri, si incepem sa montan corturile. Frigul se inteteste, si ne zoreste parca sa avem adaposturile in picioare, si sa incercam sa ne ghemuim la caldura. O tuica ardeleneasca trece din mana in mana, trezind fiori in noi, si mai alungand din frig... si oricum ne incingem, chinuindu-ne sa batem cuiele in pamantul inghetat, cu pioletul. Mai scapam si pe langa... si mi-e tare mila de vreun deget, de nimereste in calea pioletului. Ce bine ne-ar fi prins acum un ciocanel, din ala de pitoane. Altitudinea indicata este de 1830 metri, si e un bun pas spre a te obisnui cu cortul la inaltimi mari. Temperatura a inghetat undeva pe la 7-8 grade sub 0, dar senzatia de frig se amplifica de la vant.
Pe nesimtite se intuneca, iar cinci corturi stau tepene, in vantul tot mai intetit. Am adunat ceva zapada, sa facem niste paravane in jurul corturilor, ca vantul sa nu bata prea tare pe sub tenda. N-am nimerit-o cu directia, si ne-am cam trezit toti cu gura adaposturilor, spre est, exact in directia din care sufla tot mai tare Eolul. Mi-au cam inghetat degetele de la picioare, si trecem la o sedinta de masaj al lor, si la ale mele si la ale Andreei. Usor usor ne revenim, si in jumatate de ora petrecuta in cort, simtit ca suntem mai bine. Intrase frigul in oase cat am stat la intins corturi...
O vizita scurta a celor de la cabana ne mai scoate de prin corturi... mai putin pe mine, care pana imi asez barlogul, pierd toata miscarea de pe afara. Cand scot nasul in frig, ia-i de unde nu-s. Trag pe mine ce apuc... doua perechi de ciorapi, tricotatii, suprapantalonii, o bluza si un polar, si dupa ce-mi pun haina de vant, ies in frigul noptii. Ne mai scurgem timpul cu o plimbare nocturna pana pe varf, sa ghicim strazile Brasovului, luminate in noapte. De aici pornise totul...
Ne retragem in linistea corturilor. Infofoliti in sacii de dormit, povestim pana tarziu in noapte, acoperiti din cand in cand de rafalele vantului. O supa fierbinte, pe primus, mai incalzeste atmosfera... si putem adormi linistiti in caldura. Toata noaptea m-am foit. Am visat ca ursul ne-a vizitat cratita cu resturile de supa, lasata in gura cortului. Andreea s-a tot trezit, insetata, sa bea apa rece (si cateva zile dupa, a suferit saraca cu gatul...). Nicu a sforait binisor pana spre dimineata, amestecandu-si „cantecul” cu mormaitul ursului pe care-l visam. Din corturile vecine nu auzeai nimic, semn ca oboseala ii trimisese pe toti in lumea viselor. Dar a fost cald... si bine... si nu ne-am lasat treziti prea devreme.
, Miercuri, 21 Mar 2007, 18:27 
