Stiam ca e o ultima sansa sa ajung sus, inainate de seria de week-end-uri plictisitoare, printre examene, la Bucuresti. Mai urma sa cred in sansa ca vremea va tine cu noi. Mobilizarea a fost exemplara … nu doi-trei, ci treisprezece. Nu cred in superstitii, asa ca numarul e important doar ca si cantitate.
Dimineata este geroasa, pe peronul din Sinaia. In asteptarea prietenilor de la Bucuresti, ne fataim prin centrul orasului, cautand o carciumioara unde sa ne incalzim cu o cafea sau un ceai matinal. Nicio sansa.. Cel putin am pierdut vremea, astfel ca la ora noua, in sala de asteptare, suntem cu totii.
Am carat rachete de zapada dupa mine. Simteam nevoia de o razbunare fata de zapada de pe muntele Bucsa. Nu trecuse decat o saptamana si probabil ca multe nu s-au schimbat prin munti. Dar, totusi, parca astea ce le-am carat cu mine nu-s cele mai pe plac. Dar m-a bazait Cristi la cap sa le iau! Cert lucru! N-are decat sa-si care o pereche. Eu renunt la idee. Totusi, suntem treispreze. De-ar fi sa inotam, tot raman unsprezece neechipati cu asa ceva. Asa ca, pana la urma, cele doua perechi vor zace in portbagajul masinii.
Vorbeam candva de pledoarie pentru munti mai anonimi, mai putin luati in consideratie de catre trekkeri din simplul motiv ca au imbatranit in umbra Bucegilor. Muntii Baiului fac parte din categoria asta desconsiderata. Si daca lumea ar sti ca si Bucegii ar fi avut aceeasi soarta de nu ar fi existat acum zeci de milioane de ani un accident tectonic ce le-a separat destinul de cel al Carpatilor de Curbura … Dar asa ne-au ramas muntii Baiului, mai putin inalti, mai putin spectaculosi si cu mai putina poveste. Trebuie sa ne iubim toti munti. In umbra vaii nici nu am simtit ca soarele a rasarit. Ne ingheata oasele desi ne asteapta in fata o zi senina. Pai sa dam din bocanci sa scapam cat mai repede. Strecurati prin culoarul ingust pe care-l traverseaza calea ferata la confluenta Vaii Rele cu Prahova, avem ceva emotii pana dincolo de podul de peste rau. Habar nu ai cand trece vreun tren si ne prinde la inghesuiala. Dincolo, la inceputul unui drum forestier ce pare sa duca spre cateva case, ne asteapta cativa caini golani ce incearca sa ne hartuiasca cu maraituri si latraturi. Stati bre ca nu vrem sa va invadam parcela … vrem doar sa traversam pana la inceputul potecii care nu-i nici pana la inceputul caselor. Din toata harmalaia asta, unul dintre inamici s-a prins ca suntem o potentiala sursa de sandwich-uri si si-a tradat colegii, lipindu-se de gasca noastra. Ce inseamna oportunismul … pana si la animale!
Plaiul Tufa, pana sa fie plai, se ridica puternic in fata noastra, acoperit de o padure de amestec (molid si fag). Ca sa ajungem sus nu avem de ales decat sa luam cea mai mare panta la bocanc. Cat o fi fost de frig afara, au inceput sa cam “sara” hainele de pe noi, dupa primele sute de metri de ascensiune. Rand pe rand ne oprim sa mai scapam din ele, inghesuindu-le prin micii rucsaci ce-i purtam in carca. Aveam doua posibilitati sa ajungem sus. Dupa cum zicea Cristi, el urcase prima data pe langa stalpii de inalta tensiune, printr-o taietura lata facuta pentru linia electrica (probabil spre Cumpatu). A doua posibilitate era o mica potecuta ce se intindea inaintea privirilor. Am gandit ca e mai normal sa alegem poteca, macar ca nu ne duce de-a dreptul in sus, sa scoata toate transpiratiile din noi. Nu stiu cat de bine ne-am orientat, ca dupa vreun sfert de ceas am cam pierdut urmele ei. De fapt le-am ratacit printre urmele altei potecute. Pana la urma, profitand si ca nu prea era zapada, am luat-o pe o valcea direct in sus, peste copacii cazuti, pana am ajuns in primul umar al culmii. Primul respiro!
Plaiul Tufa, se ridica intre Valea Rea si Valea Tufa, fiind unul din picioarele terminale ale muntelui Cumpatu. Unde ne-am oprit noi sa ne tragem sufletul, se prinde o potecuta din stanga, dinspre cartierul Cumpatul (orasul Sinaia), Acu, sincer sa fiu, cu greu ti-ai da seama de acea firava urma a pasilor de oameni si o descoperi doar cautand bine din priviri.Pe poteca noastra (foarte bine evidentiata pe culmea muntelui) urcam nu prea tare, avand mereu timp sa fim mangaiati de soarele ce incepe sa bata printre copaci. O tinem tot asa intre cotele 1000 si 1200, acolo unde urcusul nostru ia sfarsit. Suntem pe zona de plai, printr-o padure destul de rara. Zapada de abia acum o intalnim consistenta, iar pe unde e troienita poti sa scapi si pana la brau … altfel, nu te prea uzi la ciorapi!
Ocolind tot mai des copaci cazuti, urcam Tufa fara sa simtim. Cand lumina devine tot mai puternica e semn ca ne apropiem de golul alpin. O caracteristica a muntilor Baiului (putin intalnita in alta parte prin Carpati) este ca limita de sus a padurii se termina in lungul liniei de nivel de 1400 metri. Nici pe Cumpatu nu e altfel, astfel ca iesim la gol, sub cerul albastru senin, langa Stana Mare din Cumpatu. Aici s-a jucat ceva vantul cu natura. Desi muntele din fata noastra este dezgolit de zapada, stana e ingropata bine mersi sub mai mult de un metru de alb. Zici ca vijelia a mutat toata neaua din creasta, pe stana.
Cativa dintre colegi bombanisera in ultima parte a drumului ca le-ar fi foame. Asa nu-mi place mie sa ma opresc in drum … I-am tot amagit ca o sa mancam la stana, iar acum nu mai am scapare. Asa ca macar sa aleg un loc cat mai potrivit sa stau la soare. Mai sus de adapostul ciobanesc, langa un gard, gasim un tapsan de iarba, destul de uscata de soarele primaveratic. Este foarte cald astazi … desi e ianuarie.
Stiam ca o sa ne desprindem greu din loc, ca asa se intampla la trupa mare. Dar pana la urma s-a inteles ca nu putem pierde toata ziua stand in iarba si mancand asa ca urnim trenuletul. Initial nu am prea inteles ce se ridica in fata ochilor. Am crezut ca e varful Cumpatului, dar parea prea aproape. Urcand aveam sa realizez ca era doar un picior de vreo 1500 metri si ca pana pe varful principal mai este. Daca pe stanga, spre Valea Tufa, se vedea multa zapada infundata prin microdepresiunile nivale formate, pe dreapta, spre Valea Rea, tot versantul era dezgolit, zapada fiind o raritate. Noi, in schimb, urcam ocolind din loc in loc portiuni pe care combinatia noapte/zi formase gheata, la primele raze de soare. Pana pe acel umar ne-am cam insirat, fiecare pe unde poftea si dupa cum poftea. Panta mare scotea sufletul din noi si ne labartase dupa puterile fiecaruia.
Gheata ce exista pe alocuri imi cam dadea ceva emotii. Mai sus, daca se face strat compact de zapada, s-ar putea sa ne creeze probleme. N-avea sa fie asa. Ajunsi prin locuri mai pasnice, vedeam toata culmea pana in primul varf mai inalt (1651 m, cel numit Cumpatul), iar drumul nostru nu prea prindea zapada. Linia crestei era dezgolita de soare si vant, iar din loc in loc treceai peste pietre marunte, inghesuite pe cumpana de ape intr-un peisaj plin de urme de eroziune. In dreapta, departe, se vedea creasta principala, trecand peste varfurile Baiului Mare, Draganului si al Piscului Cainelui. Era ceva de mers pana acolo … Pe alocuri reflexiile puternice de lumina indicau gheata formata pe versantii expusi insolatiei.
Varful Cumpatul este acoperit de piatra tocata de dezgheturi succesive. A trebuit sa urc pana pe crestet, caci traversarea pe curba de nivel, pe sub varf, era destul de expusa. Limbi lungi de zapada inghetata, se pierdeau prin valcelele agatate deasupra Vaii Rele. O fi zicand si toponimul asta ceva.
Pe varful dezgolit de zapada, facem inca o regrupare. Adunam la un loc toate vagoanele trenuletului si incepem sa ne desfatam privirile cu creasta ce se intinde inaintea noastra. De aici se mai ingusteaza si incepe sa fie acoperita de zapada. E bine sa tinem linia pentru a nu intra pe versanti inclinati acoperiti cu gheata. N-ar fi placut sa te culegi de prin fundul vailor … experiente mai avem unii! In stanga noastra, relieful devine mai complicat. Obarsiile vaii Sipa sunt multe si intortocheate. Ma impresioneaza mai ales succesiunea de microdepresiuni nivale, formate nu doar in lungul vailor ci si pe coaste. Este clar ca ele indica locul unde datorita anumitei directii generale a vantului, zapada a fost inghesuita in cantitati mari, presand an de an asupra solului.
Ascensiunea spre urmatorul varf este usoara. Nu prea simti diferenta de nivel, dar sporesti atentia pentru a nu aluneca pe gheata. Un ultim popas facem pe cota 1815. Aici se aduna intr-un nod, muntele Cumpatul si plaiul ce vine de la Stana din Picior. Pana in creasta principala mai este un pic, dar e picul cel mai dificil. Unii aleg sa ramana aici, sa se intinda la soare si sa faca plaja. Mie imi face cu ochiul Baiul Mare, si n-as vrea sa ma ofict ca nu m-am dus pana pe el. De pe cota 1815 si pana sub creasta este bine si se ajunge destul de usor. Varful (primul din ele, caci Baiul Mare e format dintr-o succesiune de trei piscuri) se urca pe o panta destul de inclinata. Imi pun coltarii, pentru a mai alunga din emotii. Este un bunprilej pentru Claudeea sa invete sa urce la coltari pentru prima data … celelalte fete urca doar pe bocanci. Nu e gheata dar stratul este foarte tare. Daca tot urc primul, incerc sa fac urmele cat mai adanci pentru a usura munca celor din spate. Portiunea are doar cincizeci de metri diferenta de nivel si desi este foarte inclinata se urca pe un umar lat, astfel ca daca aluneci te opresti in sa si nu te duci prin cine stie ce vale. Totusi … atentia nu strica!
In cateva minute am ajuns sus, si uitandu-ma pe harta imi aduc aminte de disputa cotelor de pe Baiul Mare. Apare una de 1908 metri (ar fi cea pe care se termina Cumpatul in creasta principala) si una de 1895 metri. Pe plansa topo sunt evidentiate trei cote, iar in realitate asa si este. Dar acea diferenta de 13 metri este falsa. Aveam sa evidentiez cu altimetrul de pe GPS care nu a indicat decat doi-trei metri intre varfuri.
Sus, privirile cuprind mult mai mult. Ciucasul pare atat de aproape, incat ai senzatia ca in doua-trei ore ajungi pe el. Spre nord, culmea principala luceste in soare, aratand ca e destula gheata, iar zapada de pe creasta e din aia din care face placere coltarilor sa muste. Totusi aici suntem pe o zona mai lata unde putem merge pana pe varful din mijloc fara riscuri. Sa ajungem totusi pe Baiul Mare …
Cred ca am pierdut vreo jumatate de ceas prin zona varfului. Intre timp, dinspre Cazacu mai apar doi turisti, intr-o zi in care muntii Baiului n-au fost la fel de pustii ca in alte perioade … Coborarea e mai simpla, si in zece minute ajungem iarasi la colegii nostri. Am cam pierdut vremea si nu mai sunt multe ceasuri pana la intunecare. Initial ne gandisem sa coboram pe Valea Rea, prin unul din multele valcele ce se pierd in adancuri, apoi ne trecuse prin cap varianta cu Stana din Picior dar am zis ca e mai cinstit sa ne intoarcem pe unde am urcat, caci de vine noaptea suntem pe carare cunoscuta. Cat am stat sa mai zabovim pe cota, am vazut ca dinspre Baiutul, pe curba de nivel, cativa turisti taie versantul spre noi. Par sa fi renuntat sa urce pe Baiul Mare. N-am bagat prea mult de seama si am inceput sa coboram culmea spre Vf. Cumpatul. Eu am ales sa merg pe sub linie, prin microdepresiunile dinspre valea Sipa. Gasisem cateva frumoase contraste prin liniile de umbra lasate de soarele de dupa-masa. Voiam sa profit de ele …
Abia spre Cumpatu am mai iesit de sub creasta, si tragand tare sa ajung coechipierii, am auzit strigate din spate. Eram ultimul … asa ca m-am intors cu privirile. Unul dintre turistii vazuti cu ceva vreme un urma, alerga spre mine si tot striga ceva ce nu intelegeam. La un momendat s-a impiedicat, a cazut in zapada, s-a ridicat si a inceput iar sa strige. M-am oprit si am asteptat. Nu striga omu` degeaba … macar sa aflu care-i baiul.
Baiul era ca voia sa ma intrebe daca drumul pe care coboram noi duce in Busteni. Pas! Ai gresit culmea! Spre Busteni cobori pe Zamora care-i doua vai mai incolo. Erau mai multi, iar el alergase in fata ca ne vazuse pe noi si voia sa se lamureasca de e bine sau nu. Acum na, le-am recomandat sa coboare si ei in Sinaia, dupa noi. Am stat vreun sfert de ceas, cu el, sa-i asteptam si pe restul, dar apoi am renuntat. Nu mai apareau, grupul meu era la mama naibii si depindeam si de un tren de prins …
- Coboara in urma noastra pe plai, pana ajungi la padure si de acolo tii cumpana pana in Sinaia, indiferent pe unde cobori din capatul ei!
M-am tot uitat in urma mea, dar nici baiatul nu cobora nici altii nu mai soseau. Cine stie ce voiau sa faca. Acasa aveam sa aflu ca intre cei din spate era si bunul amic Tataitza Paraschiveanu cu care tocmai ratasem o frumoasa reintalnire in creier de munti. Nu au mai venit in urma noastra pentru ca pana la urma alesesera sa coborare pe la Stana din Picior, spre Poiana Tapului unde aveau masini.
La Stana Mare am ajuns grupul din urma. Se lasase umbra peste noi, si incepuse sa fie tot mai frig. Trageam tare la vale, sa nu ne prinda noaptea si sa nu ratam trenul. In capatul plaiului, acolo unde se lasa mai multe potecute, am cam incurcat problema si era sa mergem prea mult in dreapta. Pana ne-am dat seama, pierdusem doua gagici dintre noi. Le-am strigat prin padure pana am dat de ele. Ele plecasera bine … noi nu!
Ultimele sute de metri le-am coborat pe unde am vazut cu ochii … sau mai bine zis pe unde n-am mai vazut ca se facuse intuneric. Panta mare, pamant inghetat, trante suficiente … iar jos, in cor, ne astepta haita de dulai de pe la case. Am scapat noi cum am scapat, dar nu stiu ce soarta a avut colegul nostru de traseu, catelul plimbaret, care n-a fost reprimit cu prea mult fast in gasca. L-au cam alergat latracii …
Ne strecuram pe langa calea ferata, cu emotiile stranse sa nu treaca tocmai acum vreun tren. Ehh, avea sa ne prinda si noaptea si aveam sa ratam si personalul. Prilej sa ne infruptam din niste placinte cu carne si ciuperci in mijlocul Sinaiei. Meritam dupa saisprezece kilometri de traseu.
In tren dadusem in motaiala, gandindu-ne la patul moale si cald de acasa … Sarbatoream sforaind, dupa o zi reusita. La cat mai multe!
Obiective: culmea Clăbucet, cabana Gîrbova. Timp necesar: 3-3½ ore Marcaj: triunghi albastru Aceesibil în orice anotimp; mai dificil iarna, în secțiunea finală.
Acest traseu este ușor de parcurs, cu posibilități multiple de continuare a drumeției spre regiunile limitrofe. Poate fi străbătut în ambele sensuri, efortul mai mare depunându-se în prima parte a excursiei. Se recomandă totuși plecarea din Predeal, întrucît ascensiunea la cota maximă se face pe parcursul a două etape, iar punctul de pomire se află cu aproape 100 m mai sus în Predeal (1040 m la gară) fața de Azuga (950 m).
Traseul poate fi început de la gura pârâului Puriștoaca (0,8 km sud de gară), urmărind șo-seaua care duce la cabana Clăbueet-Sosire. În dreptul pîrtiei de schi există un stâlp de marcaj cu săgeată pe care sunt trecute următoarele îndicații: 10 minute până la cabana Clăbucet-Sosire (peste secțiunea finală a pîrtiei); ll/2 oră până la cabana Clăbucet-Plecare (urmărind pîrtia de schi) și 2 ore până la cabana Gîrbova. Pentru ascensiunea la cabana Clăbucet-Plecare se pot alege două variante: prima în sensul îndicației de pe săgeată, cea do a doua urmărind un traseu paralel cu telefericul, pe poteca de la baza stâlpilor. În prima situație se urcă la început ceva mai susținut, pe parcursul a 6-10 minute, o pantă de 15-20 grade, până la terasa cabanei Clăbucet-Sosire. Printre molizi, în dreapta, se zărește instalația schiliftului. După cîteva momente de re-laxare reluăm traseul pe la margineapădurii. Imediat, pe cel de al doilea stâlp al înstalației de iluminare a pîrtiei de schi, zărim un panou cu indicații asupra pîrtiei de schi (lungime 2 400 m; denivelare 400 m; dificultate medie). Lîngă el există și o săgeată (spre cabana Clăbucet-Plecare 1 oră; spre cabana Gîrbova 1½ oră). Urcăm și în dreptul celui de al cincisprezecelea stâlp se deschide în pădure o poteca lată de 1,5-2 m. Pe un molid, în dreapta, apare și marcajul triunghi albastru. Urmărind poteca, vom urcă circa 20 minute prin pădure; sectoarele cu panta ușoară altemează cu porțiuni în care aceasta depășeste 150. Din pădure se va ieși în sectorul care leagă partea superioară a pîrtiei de cea înferioară.
Până în acest loc, mulți turiști folosesc poteca ce se desfășoară prin margineapîrtiei de schi. Pe aceasta, suișul este ceva mai dificil, întrucît panta depăsește adesea 20 grade. După 40 minute de la plecarea de la cabana (îndiferent de variantă) se ajunge în secțiunea mijlocie a pîrtiei, la capătul căreia întilnim și punctul superior al liniei de teleschi. Se impun cîteva minute de relaxare după efortul depus, când se poate admira, spre nord, splendida panorama a celei mai mari părți din orașul Predeal.
Reluăm traseul pe sectiunea superioară a pîrtiei, abătîndu-ne către stânga. Se trece pe lîngă punctul de plecare al celui de al doilea schilift; se urcă o diferență de nivel de circa 100 m în 15-20 minute, pe o pantă de 20-35 grade. Pe parcurs, în stânga, se desprind două pîrtii de schi cu grad de dificultate sporit. Către capătul pîrtiei, panta se domolește treptat. Încă un mic efort și se ajunge la stația de teleferic și de aici la cabana Clăbucet-Plecare.
În a doua variantă de ascensiune traseul se continuă de la stâlpul cu săgeată, pe șosea, până la stația de plecare a telefericului, iar de aici în lungul văii Teascului, pe un drum forestier. După circa 150 m, drumul se bifurcă, traseul desfășurându-se pe cel orientat către sud (în fața) pe încă 400-500 m. La capătul lui se vede un versant în pantă generală de circa 300 pe care se începe ascensiunea propriu-zisă. Până la baza versantului se poate ajunge și pe o poteca. Ea pleacă de la stânga stației de teleferic, suind ușor printre pâlcuri de puieți de brad și molid. În amândouă variantele, până la baza versantului se fac 10-15 minute. De aici, timp de 40-60 minute, versantul se urcă coninuu, poteca șerpuieste pe lîngă stâlpii telefericului, iar sectoarele lungi, cu panto de peste 30 grade, sunt întrerupte de altele mai scurte, cu pante ce nu depăsesc 15 grade. Pe parcurs se trece pe lîngă două platforme și stații de obser-vație a circulației telescaunului. Aici, privirea cu-prinde spre nord privelisti din cele mai alese: Predealul de la hotelul Orizont (stânga) până pe culmea Cioplea; în spate, Masivul Postăvaru; în dreapta, peste coroana fagilor, pot fi zărite valea Timișului și creasta Muntilor Piatra Mare. Pentru turiștii care preferă telefericul, aceasta secțiune a traseului poate fi parcursă în maximum 30 minute.
De pe platforma din jurul cabanei Clăbucet-Plecare se desfășoară privelisti admirabile spre masivele limitrofe. Se impune însă și o recunoaștere a principalelor culmi, vârfuri, văii ce pot fi văzute de aici. În vest remarcăm panorama oferită de abruptul estic și nordic al Munților Bu-cegi. les în evidență vf. Caraiman și vf. Coștila (cu stația releu de televiziune), la dreapta valea Cerbului, apoi Colții Morarului, Valea Moramlui (prin despicătură, în spate, se zărește vf. Omu), Muntele Bucșoiu (pare cel mai înalt datorită apropierii), iar în spatele lui o parte a Munților Țigănești. În fața acestora observăm mai multe culmi joase, bine împădurite (Clăbucet, Grecu, Clăbucetul Baiului). Către nord-vest, aceste culjni continuă, fiind străbătute de bazinul Rîșnoavei, în lungul căreia se vede o parte a șoselei ce duce la Pârâul Rece. În spatele lor și spre nord se văd Munții Postăvaru cu Muchia Cheii (alba datorită calcarelor) în stânga și vârful principal în centru, apoi despicătura văii Timișului și Munții Piatra Mare. O frumoasă perspective se deschide și de pe latura estică a hotelului, de data aceasta către Munții Neamțului. Spre nord și în ultimul plan apar Munții Piatra Mare, de la care, către noi, se vede culmea Cocoșului (împădurită, cu un torent pe mijloc); la dreapta acesteia apare vârful Retevoi (împădurit, cu poieni la baza) ce acoperă partial culmea cu poieni Tigăile-Clăbucetul Mare. Urmează, în continuare, în ultimul plan (si la dreapta), șirul vârfurilor cu poieni din Munții Neamțului, aflate la peste 1 500 m; ele încep cu vf. Turcu, dincolo de care se află vf. Paltinu (ca o cupola; sub el se vede poteca), șaua Paltinu (de sub ea, către vest, valea Turcului) și o culme ceva mai înaltă, cu două vârfuri ascuțite - cel din dreapta fiind vf. Neamțu (1923 m - altitudinea cea mai ridicată din
masiv). La sud de acesta se desfășoară culmea Pîraie-Ștevia, o șa adincă la obirșia pârâului Unghia Mica, vf. Rusu și vf. Un-ghia Mare (ca o creastă). Din toate acestea coboară către vest, spre Azuga, văi separate de culmi aproape paralele, cu versanți împăduriți. Valea Azuga se află în spatele culmii Clăbucetul Azu-gii (în vârful principal, 1585 m, poiană). În fața acesteia, în prim plan, este valea Limbășelului. Către sud-est și sud se văd, în ultimul plan, imediat după vf. Unghia Mare, mai multe culmi joase (Muntele lui Petru). Spre S și SV urmează culmea mai înaltă Cazacu (sub ea, un mănunchi de ravene, torenți convergenți spre baza) și vf. Urechea. Printre ele, în ultimul plan, poate fi zărit vf. Baiul Mare. În fața acestora, într-un plan mai apropiat, se impune Clăbucetul Taurului (cu baliză), obiectivul principal al traseului, la dreapta căruia, în zare, apar valea Prahovei și sectorul sud-estic al Bucegilor (Fumica-Vârful cu Dor).
De la stația Clăbucet-Plecare, privind spre Clăbucet-Sosire, în dreapta (către nord-est) se desfășoară o poteca lată, marcată cu cruce albastră, care duce la cabana Susai. Traseul este lesne de parcurs, coboară ușor sau depăsește denivelări mici până întîlnește o poteca lată ce urcă pe valea Puriștoaca (cruce roșie, bandă roșie). De la plecare și până la intersecție, traseul se parcurge în 20-30 minute. De aici urmează încă 15-20 minute de urcuș până la cabana Susai, de unde marcajul continuă pe interfluviul de pe dreapta Azugii, coboară în albia acesteia și urcă pe Clăbucetul Mare, la cabana Rențea (circa 3-3½ ore).
Reluăm traseul stabilit și de la cabana Clăbucet-Plecare coborîm timp de 20-30 minute până la cabana Gîrbova. La început străbatem poiana de la sud de hotel, poteca avind pantă mica. După cîteva minute, coborîșul se aceentuează, pășunea se îngustează, apărînd ca un culoar în mijlocul pădurii de conifere. Trecem de un mamelon, după care urmează două povînișuri separate de o pantă mai lină. Pe ultima secțiune dinainte de cabana se văd din nou vârfurile Cazacu și Clăbucetul Taurului, iar în dreapta panorama Bucegilor (scetorul Coștila-Bucșoiu).
De la cabana Gîrbova, situată în șaua de la nord de Clăbucetul Taurului, se poate coborî în 30-40 minute în valea Limbășelului, pe un drum de căruță ce pleacă din spatele cabanei (în est). De la cabana Gîrbova continuăm traseul la Clăbucetul Taurului (numit local și Pițiponcu). Timp de aproape 40 minute se urcă până la vârf o diferență de nivel de 180 m (în trei sectoare cu pantă de peste 30 grade, separate de două por-țiuni în care aceasta nu depășește 15 grade). La capătul celui de al doilea povîniș, poteca, cu mar-caj ceva mai slab, continue în pantă ușoară pe versantul vestic al muntelui, pe la marginea pădurii. Se poate merge pe ea, dar sugerăm părăsirea ei și ascensiunea până la vârf. Aici, panorama largă urmărită de la cabana Clăbucet-Plecare poate fi revăzută și întregită cu noi elemente peisagistice, îndeosebi către sud. În aceasta direcție pot fi urmărite cursul Azugii în aval de cotul pe care-1 face în dreptul confluenței cu pî-râul Unghia Mica, apoi continuarea culmii Urechea spre vest, prin Sorica. În spatele lor, în ul-timul plan, se zărește vf. Cumpătu.
De la vârful Clăbucetul Taurului se pleacă spre sud-vest, coborând cîteva minute, până se reîntâlnește poteca cu marcaj triunghi albastru, în margineapădurii. Se merge pe o pantă mica circa 150 m, după care se întră în pădure pe direcția vârfului Coștila. Lăstărișul bogat și lipsa marcajului împiedică identificarea imediată a traseului. Se coboară în pantă aceentuată o diferență de nivel de circa 150 m. Pe arbori apar și unele semne silvice (benzi roșii). Se întră treptat în pădurcă de conifere (molizi și brazi tineri), unde poteca se lățește. După aproape 20 minute de la reluarea traseului de pe vârf, pan la scade și trece timp de 5-10 minute printr-o pădure de brazi, după care iese într-o poiană aflata pe Pla-iul lui Moș Mihai, situală la 1 150 m. Se văd către vest, pe deasupra pădurii, Munții Bucegi între vârfurilc Jepi și Bucșoiu. În poiană, în stânga, se poate admira un splendid exemplar de molid înfrățit, Se traversează poiana și se trece printr-o pădure dc amestec (domină fagul) timp de 5-6 minute; traseul continuă pe culme, depășește o poteca, apoi o linie electrică. Treptat, începe să se zărească orașul Azuga (depozitul de șampanie); panta crește ușor și după încă circa 10 minute se intersectează un drum forestier care urcă spre est, pe versantul drept al Azugii. Se poate coborî pe el în centrul orașului sau se poate continua poteca, spre vest, prin pădurcă de molizi, pe lîngă un punct de captare a apei (dreapta). În stânga. printre arbori, se văd fabrica de bere și fabrica de postav. leșim la marginea orasului pe poteca, în dreptul restaurantului din șoseaua națională (V), sau pe aleea care schimbă direcția de deplasare spre SE, până în centrul orasului.
Comentariu
Golopentia Dan, Marți, 11 Mar 2008, 11:58
Bine scris si documentat ca de obicei. Limita padurii e anormal de joasa in Baiului, cred ca din cauza defrisarilor pentru a crea pasuni. Rachetele de zapada sant bune cand stratul e gros. Cei cu rachete trec in fata si fac un sant pentru bocancari. Le-am folosit mult in Lumea Noua, aveam o pereche cu rama de aluminiu si legatura cu balama, de unde origineaza. Pe 13/1/08 un grup de 5 Coltari de Bucuresti eram si noi in Baiului. Din Azuga am urcat pe Sorica, Vf. Urechea si am coborat pe Zamora. Zapada era putina, mai putina decat in Bucuresti! Zapada inghetata ne-a creat mici probleme numai la inceputul coborarii pe Zamora. Cu o singura pauza la stana de jos am facut cam 7 ore pana in Busteni. Tura pe Cumpatu e si una din favoritele noastre. Noi de obicei din Baiul Mare urmam culmea principala spre sud si coboram pe Piscul Cainelui, o culme domoala si foarte placuta cu exceptia ultimei coborari inainte de fosta cabana. Ultima oara am facut tura asta pe 25/11/07. Cam 7, 5 ore de mers cu foarte putine pauze. Acum ca ziua e mai lunga tura asta ar merge foarte bine. happy trails, Dan
Viorel Borteș, Joi, 13 Mar 2008, 8:59
Am multe amintiri din Munții Baiului, adunate de-a lungul timpului. Cea mai neplăcută este trecerea unui tren la milimetru pe lângă noi într-o dimineață cețoasă de noiembrie, apropos de observația ta cu traversarea căii ferate. Cea mai frumoasă a fost întâlnirea cu o haită veselă de lupi într-o iarnă! Cea mai interesantă a fost când am nimerit în mijlocul unei aplicații militare: știai că drumul de culme a fost cândva drum strategic iar zona era poligon militar? Cea mai plăcută a fost parcurgerea cu bicicleta de la Azuga la Nistorești. Dacă ai cândva chef de o plimbare ușoară de toamnă nu prea târzie, prin octombrie, fă plimbarea asta de la Sinaia la Comarnic: verdele încă verde al ierbii, roșul măceșelor, portocaliul cătinelor, galbenul zadelor și albastrul cerului o să te omoare, la figurat bineînțeles
Golopentia Dan, Marți, 11 Mar 2008, 11:58 
